Versetul zilei

povestiți printre neamuri slava Lui, printre toate popoarele minunile Lui!

1 Cronici 16:24 (VDC)

Câteva jertfe în cartea Geneza

de A. E. Bouter - 17 Martie 2016

Câteva jertfe în cartea Geneza

Şi Dumnezeu a zis: «Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; şi ei să stăpânească peste peştii mării şi peste păsările cerurilor şi peste vite şi peste tot pământul şi peste orice târâtoare care se târăşte pe pământ». Şi Dumnezeu la creat pe om după chipul Său; la creat după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască ia creat.” Geneza 1.26,27

Geneza 1 ne prezintă părerea lui Dumnezeu Însuşi cu privire la creaţia Lui minunată. El a privit la ea cu satisfacţie şi a numito „foarte bună“ (versetul 31). Dumnezeu ia dat lui Avraam un rol unic, aşezândul ca şi cap peste toate lucrurile pe care le crease. Fiind creat după chipul Lui, Adam Îl reprezenta pe Dumnezeu şi, pentru a putea funcţiona în această capacitate, el a fost făcut după asemănarea lui Dumnezeu. În acest context, Dumnezeu ia dat o sarcină specială lui Adam, anume de a cultiva grădina Eden şi de a o păzi. Dumnezeu ia poruncit lui Adam să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului (Geneza 2.17) – acesta era un test al ascultării lui.

Când animalele pe care Dumnezeu le pusese sub autoritatea lui au venit perechiperechi, parte bărbătească şi parte femeiască, Adam era încă singur. Dumnezeu a făcut apoi ca un somn adânc să vină asupra lui şi a luat una din coastele sale şi a zidit o femeie din ea – imagine a suferinţelor lui Hristos pentru dobândirea miresei Sale. Domnul Dumnezeu a închis rana la loc, apoi a adus femeia la Adam – ea era din el şi a fost adusă la el! Adam a înţeles că Dumnezeu o întocmise pe Eva şi că era o mare diferenţă între lumea animală şi ei doi. O unire specială exista între Adam şi soţia sa – „os din oasele mele şi carne din carnea mea“. El a numito Işa (femeie), fiindcă fusese luată din Iş (bărbat).

Dumnezeu a consfinţit această unire, hotărând ca bărbatul să lase pe tatăl şi pe mama sa, să se alipească de soţia sa şi amândoi să fie un singur trup. Această unire ţinea de prima creaţie, însă ea ilustrează unirea dintre Hristos şi Adunare (Efeseni 5.3032), care ţine de noua creaţie. În Eden, nicio jertfă na fost necesară, însă, curând, neascultarea şi căderea omului au făcut necesară o jertfă.

Femeia … mi-a dat din pom şi am mâncat … Şarpele m-a amăgit şi am mâncat.” Geneza 3.12,13

Geneza este cartea originilor majorităţii lucrurilor găsite în Scriptură. Înainte de începuturile din Geneza, Dumnezeu a avut un plan, în sfaturile Sale eterne. Acest plan a fost revelat după ce Fiul Său a venit în lume, la împlinirea timpului. El este Omul al Doilea, Ultimul Adam, Cel care a venit să aducă pe mulţi fii la slavă: „Cuvântul Sa întrupat şi a locuit printre noi“ (Ioan 1.14). Aceasta este taina întrupării, iar viaţa perfectă a lui Hristos a fost necesară înainte ca El să fie Jertfa perfectă. Moartea, îngroparea, învierea şi înălţarea Sa – toate acestea, legate împreună întrun mod inseparabil, au fost necesare înainte ca Duhul Sfânt să poată veni pe acest pământ şi să formeze Adunarea.

Vechiul Testament este o carte a simbolurilor, care ne prezintă imagini minunate ale relaţiei dintre Hristos şi Adunarea Sa. Această relaţie na fost făcută cunoscut în Vechiul Testament, deşi era cunoscută de Dumnezeu mai înainte de întemeierea lumii, însă relaţia dintre Adam şi Eva a oferit o anume ilustraţie a ei. Multe cupluri din Vechiul Testament ilustrează alte aspecte ale relaţiei dintre Hristos şi Adunarea Sa, Adunare care este formată din credincioşi chemaţi dintre iudei şi dintre naţiuni.

Eva nu fusese prezentă atunci când Dumnezeu îi poruncise lui Adam să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului, însă Adam trebuie săi fi spus Evei despre aceasta. Şarpele – pe care Scriptura îl identifică cu Satan – a găsit o ocazie de a încerca să o înşele pe soţia lui Adam. Ce succes a avut! Întrebarea sa subtilă a semănat îndoiala în mintea femeii, după care ea a început dialogul cu el, fiind de acum gata să accepte contradicţiile şi minciunile lui. Ea a început apoi să vadă lucrurile din perspectiva şarpelui şi astfel a fost înşelată. În felul acesta, Eva a devenit instrumentul pentru înşelarea soţului ei, care a încălcat porunca atunci când a mâncat din fructul oprit. Cu siguranţă, o Jertfă era acum necesară!

Şi vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie şi între sămânţa ta şi sămânţa ei; ea îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul.” Geneza 3.15

Şarpele ia pus o întrebare subtilă Evei, cu privire la permisiunea de a mânca din orice pom din grădină, întrebare care a făcuto să se îndoiască de faptul că Dumnezeu avea dreptate. Acest lucru a conduso să scoată din Cuvântul lui Dumnezeu şi să adauge ceva la el, în felul acesta şubrezindui autoritatea. A fost pregătit astfel terenul pentru o şi mai mare cădere. Când şarpele a văzut că spusele sale aveau ecou, a tăgăduit pe faţă Cuvântul lui Dumnezeu, spunând: „Cu siguranţă că nu veţi muri“. Îndoiala, tăgăduirea, jumătăţile de adevăr, minciunile, neascultarea, toate au condus la cădere.

De îndată ce Adam şi Eva au înţeles ceea ce se întâmplase, au încercat să îndrepte lucrurile, făcânduşi şorţuri din frunze de smochin. Eforturile lor nau folosit la nimic şi, prin urmare, sau ascuns de Dumnezeu. Printro singură întrebare adresată lui Adam, care era cel mai responsabil, Dumnezeu a dat pe faţă întreaga situaţie. Creatorul este Judecătorul drept şi El a rostit sentinţa mai întâi asupra şarpelui. Acest lucru a făcut loc cuvintelor citate mai sus. Întro frază scurtă, Dumnezeu a vorbit de conflictul dintre femeie şi şarpe şi de cel dintre seminţele lor. Sămânţa femeii face referire la taina Dumnezeului – Om (Isaia 9.6), Mesia care a venit la împlinirea timpului, născut din femeie (Galateni 4.4).

De asemenea, Dumnezeu a punctat cele două veniri ale lui Mesia: una în slăbiciune, iar cealaltă în putere, ambele fiind marcate de biruinţă. Prima venire a însemnat o biruinţă obţinută în slăbiciune, o victorie morală, care a avut apogeul în suferinţele nepătrunse de la cruce. Acolo, El a triumfat asupra vrăjmaşului şi asupra întregii lui puteri. Prin moartea de pe cruce, Hristos la dezbrăcat de putere pe acela care avea puterea morţii şi Şia demonstrat biruinţa prin învierea dintre cei morţi. În curând, Sămânţa femeii, al Cărui călcâi a fost zdrobit, va manifesta în mod public triumful Său asupra lui Satan şi asupra morţii. Lăudat fie Dumnezeu, a doua Sa venire va însemna zdrobirea capului şarpelui!

Şi omul a pus soţiei sale numele Eva, pentru că ea este mama tuturor celor vii. Şi Domnul Dumnezeu a făcut lui Adam şi soţiei sale îmbrăcăminte de piele şi ia îmbrăcat.” Geneza 3.20,21

Dumnezeu blestemase pământul ca urmare a păcatului lui Adam. Acest blestem încă afectează creaţia prezentă, cât şi fiecare aspect al vieţii de pe pământ. Ca rezultat al sentinţei lui Dumnezeu, Adam, fiind luat din ţărâna pământului, avea să moară şi să se întoarcă în ea. Pământul producea acum spini şi mărăcini; era nevoie de mult efort pentru al lucra, iar Adam avea săşi mănânce pâinea cu sudoarea frunţii (Geneza 3.19). Totuşi, Adam nu sa plâns, nici nu sa răzvrătit, ci a acceptat disciplina lui Dumnezeu şi sa supus sentinţei Sale, prin credinţă. Chiar dacă Dumnezeu vorbise despre moarte, Adam a putut vedea dincolo de ea cum Dumnezeu avea să schimbe răul în bine, întrun bine chiar mai mare decât înainte (cineva chiar a folosit expresia «fericita cădere»).

Adam a numito pe soţia sa „Eva“ – „viaţă“. Adam devenise însă capul unei rase căzute – toţi descendenţii săi aveau să fie păcătoşi. Totuşi, datorită credinţei lui, Dumnezeu la făcut pe Avraam să fie o imagine a Celui care avea să vină (Romani 5.14), numit Ultimul Adam. În ce o priveşte pe Eva, ea a acceptat judecata lui Dumnezeu şi rolul care îi fusese atribuit, acela de a deveni „mama tuturor celor vii“. După ce la născut pe primul ei fiu, ea sa gândit că promisiunea lui Dumnezeu fusese împlinită (Geneza 4.1). Cât de mult sa înşelat! Eva avea credinţă, însă felul cum a interpretat lucrurile a fost complet greşit şi, prin urmare, a descoperit curând că primul ei fiu, Cain, nu era „Sămânţa femeii“, ci cea a şarpelui, deşi, din punct de vedere fizic, fusese născut din Adam.

Dumnezeu a împlinit profeţia din versetul citat la început atunci când Fiul Său a venit, născut din femeie, din fecioară (Isaia 7.14). Domnul nostru, Sămânţa femeii, este DumnezeulOm care a venit să fie Jertfa Supremă, prin care păcătoşii răscumpăraţi sunt aduşi la Dumnezeu (1 Petru 3.18). Dumnezeu a oferit jertfa necesară pentru ai îmbrăca pe Adam şi pe Eva, iar pe noi nea îmbrăcat cu Hristos, fiind astfel primiţi în Cel Preaiubit.

Cain a adus un dar Domnului din roadele ogorului. Şi Abel a adus şi el din cele întâinăscute ale oilor lui şi din grăsimea lor. Şi Domnul a privit la Abel şi la darul său. Iar la Cain şi la darul său na privit.” Geneza 4.35

După cădere, Dumnezeu ia îmbrăcat pe Adam şi pe Eva cu haine din pielea luată de la jertfele pe care El Însuşi le sacrificase. Geneza prezintă începuturile multor lucruri şi, în acest caz, vedem nevoia omului de a fi îmbrăcat. Totuşi, când Fiul lui Dumnezeu a venit pe acest pământ şi a devenit adevărata Jertfă, luând locul păcătoşilor, a fost dezbrăcat de hainele Sale şi atârnat pe cruce! Jertfa Sa a fost necesară pentru ca noi să putem fi îmbrăcaţi cu hainele glorioase ale Celui înviat şi înălţat.

Dumnezeu îi alungase pe Adam şi pe Eva şi le barase accesul la pomul vieţii. Ca nişte buni părinţi, ei trebuie să le fi spus copiilor lor despre aceasta. Întro zi, Cain şi Abel au adus câte o jertfă Domnului. Deşi Dumnezeu blestemase pământul (Geneza 3.17), Cain sa gândit că era bine să ia din roadele pământului, obţinute cu propriul efort, şi să le aducă lui Dumnezeu. Abel însă a adus jertfă din primii născuţi ai turmei sale. El trebuie să fi auzit despre jertfirea animalelor de către Dumnezeu şi despre cum părinţii săi fuseseră îmbrăcaţi cu haine din piele. Dânduşi seama că Dumnezeu îl putea accepta doar pe baza unei jertfe nevinovate, Abel sa apropiat de Dumnezeu prin credinţă (Evrei 11.3) şi a făcut un pas mai înainte decât părinţii săi: a adus ceva lui Dumnezeu – a adus din grăsimea întâilor născuţi.

Evrei numeşte jertfa lui Abel ca fiind „mai bună“ decât cea a lui Cain, care fusese adusă din roadele unui pământ blestemat, fără niciun gând al morţii unui înlocuitor. Dumnezeu nu putea accepta o astfel de jertfă. Cain, caracterizat de eforturile proprii, sa mâniat şi, orbit de gelozie, la omorât pe fratele său, Abel, care era caracterizat de credinţă.

Prin credinţă, Noe, după ce a fost divin înştiinţat despre cele nevăzute încă, fiind cuprins de teamă, a pregătit o corabie pentru salvarea casei lui; prin aceasta a condamnat lumea şi sa făcut moştenitor al dreptăţii, cea potrivit credinţei.” Evrei 11.7

Cain la omorât pe fratele său, Abel! Ce cumplit! De atunci încoace, rasa umană, aflată sub influenţa lui Satan, a fost marcată din ce în ce mai mult de violenţă şi corupţie. Concluzia lui Dumnezeu a fost: „Răutatea omului era mare pe pământ şi orice imaginaţie a gândurilor inimii lui era numai rău toată ziua“ (Geneza 6.5). Planul şarpelui a fost să corupă rasa umană, aşa încât venirea Seminţei promise a femeii (Geneza 3.15) să nu mai fie posibilă.

Violenţa şi corupţia erau în contrast deplin cu Noe, „un om drept, integru printre contemporanii lui“, care „umbla cu Dumnezeu“ (Geneza 6.9). Noe şi familia lui nu fuseseră încă afectaţi de corupţia satanică ce se abătuse asupra rasei umane, la nivel global. Mesia avea să Se nască din descendenţii lui Noe, aşa cum se poate vedea din diferitele genealogii ale Bibliei. Dumnezeu aşteptase suficient de mult, iar acum venise timpul să trimită judecata. Aceasta a venit sub forma unui potop global. Domnul ia poruncit lui Noe să facă o corabie din lemn de gofer. Goferul este doar aici menţionat în Biblie. Lemnul simbolizează adesea umanitatea perfectă a Domnului Isus; goferul simbolizează unicitatea Lui. Lemnul trebuia să fie acoperit pe ambele părţi cu smoală, acţiune desemnată prin cuvântulrădăcină folosit pentru „ispăşire“, lucru care ne vorbeşte despre sângele lui Hristos.

Fără viaţa perfectă a Domnului şi fără sângele vărsat prin jertfirea Sa nu există nicio protecţie împotriva judecăţii lui Dumnezeu. Corabia a fost acoperită cu smoală pe dinăuntru şi pe dinafară; tot aşa, sângele lui Hristos îi acoperă în mod eficient şi complet pe cei care Îl cunosc pe Mântuitorul şi care se află înăuntrul corăbiei de salvare. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru o astfel de Jertfă!

Şi porumbelul a venit la el în amurg şi, iată, în ciocul lui era o frunză ruptă de măslin. Şi Noe a cunoscut că apele scăzuseră pe pământ.” Geneza 8.11

Întregul pământ era acoperit de apele potopului, în timp ce Noe şi familia lui se aflau în siguranţă în corabie. Erau acolo de aproape un an, sub grija atentă a lui Dumnezeu. Domnul Şia adus aminte de el, de familia lui şi de animalele care erau împreună cu ei în corabie (Geneza 8.1). De partea lui, Noe observa cu atenţie ceea ce se petrecea şi, întro zi, a văzut că arca se oprise pe vârful unui munte. Acest lucru a avut loc în a şaptesprezecea zi a lunii a şaptea (versetul 4). Mai târziu, această zi a devenit prima zi a săptămânii după jertfirea mielului pascal.

Nimic nu este întâmplător în Scriptură. Această potrivire a datelor trebuie să aibă o semnificaţie – poate exista vreun teren solid, afară de moartea şi de învierea lui Hristos? Mai târziu, în ziua întâi a lunii a zecea, au început să se vadă vârfurile munţilor. Acest lucru prezintă încă o lecţie pentru noi: este nevoie de timp pentru a învăţa căile lui Dumnezeu. În vreme ce toate creaturile din afara corăbiei fuseseră înghiţite de apele potopului, cei opt oameni şi animalele dinăuntrul corăbiei fuseseră păstraţi şi hrăniţi. Acum erau gata să iasă din corabie. Mai aveau însă puţin de aşteptat. Noe a trebuit mai întâi să verifice condiţiile de afară; după patruzeci de zile de aşteptare, a dat drumul unui corb, care a plecat şi a venit de mai multe ori, până când, la un moment dat, nu sa mai întors.

Apoi Noe a dat drumul unui porumbel, o pasăre curată, care nu a găsit un loc pe care să se aşeze. După încă şapte zile, Noe a dat din nou drumul porumbelului, care sa întors cu o frunză ruptă de măslin în cioc. După alte şapte zile, ia dat drumul din nou, dar porumbelul nu sa mai întors. Minunat simbol! Duhul Sfânt na putut găsi niciun loc de odihnă pe pământ, în timpul a patru mii de ani de istorie a omului. După ce a venit Domnul Isus, Duhul Sfânt Sa identificat cu El, în viaţa şi în moartea Sa – „frunza ruptă de măslin“. A început o nouă eră, iar porumbelul, simbol al Duhului, a găsit odihnă în afara corăbiei, în credincioşii de astăzi.

Noe a zidit un altar Domnului şi a luat din orice animal curat şi din orice pasăre curată şi a adus arderidetot pe altar. Şi Domnul a mirosit o mireasmă plăcută. “ Geneza 8.20,21

Dumnezeu a judecat nelegiuirea omului prin potopul care a curăţit complet pământul. Revenit pe uscat, Noe a zidit primul altar menţionat în Scriptură. Zidindul imediat după potop, Noe a afirmat astfel dreptul lui Dumnezeu asupra pământului reînnoit, onorânduL ca şi CreatorulRăscumpărător. De asemenea, acesta a fost felul în care Noe Ia mulţumit lui Dumnezeu pentru grija Sa, manifestată în timpul perioadei dificile de judecată.

Numele lui Noe înseamnă „aducător de odihnă“ – sau de mângâiere. Cum a adus el odihna? Noe a adus la altar câte un animal dintre toate cele curate, care fuseseră păstrate pentru chiar acest scop; lea adus ca arderedetot („ceea ce se înalţă“) lui Dumnezeu. Astfel, o mireasmă plăcută, sau o mireasmă de odihnă, sa înălţat către Dumnezeu. Acesta este felul în care Noe a adus odihnă; această odihnă trebuie să vină mai întâi – odihna pentru Dumnezeu. Apoi Noe şi cei împreună cu el sau putut bucura de odihnă, în lumea de după potop; aceasta este o imagine a lumii viitoare, când „locul Său de odihnă va fi glorios“ (Isaia 11.10). De asemenea, după ce judecata lui Dumnezeu asupra păcatului fusese executată, supravieţuitorii au venit înaintea Lui cu recunoştinţă şi cu laudă. Închinarea lor sa înălţat, amestecată cu mireasma plăcută a arderiidetot.

La fel şi astăzi, lauda şi recunoştinţa noastră se ridică spre Dumnezeu, unite cu mireasma plăcută a jertfei lui Hristos, o mireasmă care se va ridica pentru totdeauna către Dumnezeu. Astfel, privind înainte către Jertfa perfectă care avea să vină, Dumnezeu a găsit odihnă în jertfa lui Noe, chiar dacă inima omului nu se schimbase. „De acum înainte, în toate zilele pământului, semănatul şi seceratul, şi frigul şi căldura, şi vara şi iarna, şi ziua şi noaptea nu vor înceta“ (Geneza 8.22). Fiindcă a fost satisfăcut de jertfa lui Noe, Dumnezeu a putut binecuvânta pământul şi anotimpurile şi, de asemenea, a putut face un legământ al binecuvântării cu Noe – „un legământ veşnic“ (Geneza 9.1517).

Şi Domnul Sa arătat lui Avram şi ia zis: „Seminţei tale voi da ţara aceasta“. Şi el a zidit acolo un altar Domnului, care i Se arătase.” Geneza 12.7

Dumnezeul gloriei i Sa arătat lui Avram şi la chemat afară din circumstanţele sale, marcate de idolatrie. Idolatria a intervenit după potop, pe măsură ce descendenţii fiilor lui Noe Iau întors spatele lui Dumnezeu şi „au slujit altor dumnezei“ (Iosua 24.2). Acest lucru sa întâmplat chiar şi cu descendenţii lui Sem, care fuseseră binecuvântaţi cu multe generaţii de oameni credincioşi. Avram a răspuns chemării lui Dumnezeu, prin credinţă, neştiind unde mergea. Astfel, el a devenit tatăl tuturor celor credincioşi, fie iudei, fie dintre naţiuni.

De asemenea, răspunsul lui Avram la chemarea lui Dumnezeu a inclus şi aducerea unei jertfe de închinare. Idolatria Îl lipseşte pe Dumnezeu de partea care I se cuvine, fiindcă Îl înlocuieşte pe Dumnezeul adevărat cu unul fals, care devine centrul de atracţie, de afecţiune şi de închinare. Chiar şi adevăraţii creştini Îl pot înlocui pe Dumnezeu cu alte lucruri de interes, poate nu în mod oficial, însă cu siguranţă în practica de zi cu zi. Ioan îi avertizează pe copilaşii săi să fie atenţi la acest pericol şi să se ferească de idoli (1 Ioan 5.21). Avram, mai târziu numit Avraam, a devenit un adevărat biruitor, care, datorită dragostei Sale faţă de Dumnezeu, a învăţat să pună interesele lui Dumnezeu înainte de toate. De aceea îl numeşte Scriptura „prietenul lui Dumnezeu“.

Avram era înconjurat de idolatria din Canaan şi de nelegiuirea amoriţilor, însă Dumnezeu la încurajat săşi pună încrederea în El. Atunci şi acolo, Avram a zidit un altar Domnului, care i Se arătase (Geneza 12.7). Ce credinţă şi ce dragoste pentru Dumnezeu! Acest altar era o dovadă vizibilă a faptului că Avram era martor pentru Dumnezeu. Domnul doreşte ca cei credincioşi să fie o mărturie publică pentru El, ca biruitori şi ca iubitori de Dumnezeu. „Altar“ înseamnă „loc de jertfă“ – o astfel de mărturie se bazează pe jertfirea Domnului nostru, care Sa dat pentru noi la Golgota, o dată pentru totdeauna.

Şi de acolo [Avram] a trecut la muntele dinspre răsărit de Betel şi şia întins cortul, având Betelul spre apus şi Ai spre răsărit; şi acolo a zidit un altar Domnului şi a chemat Numele Domnului.“ Geneza 12.8

Avram venise dinspre răsărit şi continua să meargă. Credinţa ne face să mergem alături de Dumnezeu, însă lipsa ei ne va determina să mergem întro direcţie greşită, lucru pe care Avram la experimentat mai târziu. Cetatea Ai („movilă“) era situată la răsărit, indicând către direcţia din care Avram venise. Răsăritul reprezintă lumea idolatriei, care este o movilă de ruine în ochii lui Dumnezeu. Însă în partea cealaltă se situa Betelul, „casa lui Dumnezeu“. Întrucât Dumnezeu îl chemase, Avram a învăţat să stea în prezenţa Lui şi săI urmeze instrucţiunile. El a învăţat de asemenea să fie un închinător, aducânduI jertfe de laudă. Închinarea sa era legată de altarul construit pentru acest scop – acela de a se apropia şi de a se închina lui Dumnezeu printro credinţă adevărată. În toate acestea, Avram constituie o lecţie pentru credincioşii de astăzi.

Avram înainta ca străin şi călător, cortul său fiind simbolul acestui lucru. În mod similar, credincioşii de astăzi sunt străini, neaparţinând acestei lumi, ci aflaţi pe calea către patria cerească. Avram trăia ca străin în ţara promisă, pe care nu o stăpânea încă, dar privea către lumea viitoare. La fel, credincioşii nu au o cetate stătătoare pe acest pământ, ci sunt în căutarea uneia viitoare (Evrei 13.14). Spiritual vorbind, noi trăim în corturi, la fel ca Avram.

Dumnezeu aşteaptă să primească un răspuns în închinare, aşa cum a făcut Avram în legătură cu altarul pe care îl zidise. „Acolo“ el a chemat numele Domnului în rugăciune şi în închinare, sprijininduse pe El şi dânduI răspuns.

Nicicând nu sunt lăsat de Tine, / De braţul Tău eu sunt păzit.A Ta iubire e cu mine, / De Tine eu sunt ocrotit.Cât timp mă aflun loc străin, / Rămâi toiagul meu divin.

Ridicăte, cutreieră ţara în lungul şi în latul ei, pentru că ţie ţio voi da.“ Atunci Avram şia ridicat cortul şi a venit şi a locuit lângă stejarii lui Mamre, care sunt în Hebron; şi acolo a zidit un altar Domnului.” Geneza 13.17,18

Avram este numit „părintele tuturor celor credincioşi“ (Romani 4.11). Printre alte lucruri, aceasta înseamnă că cei credincioşi din orice generaţie au nevoie să înveţe şi ei lecţiile pe care Avram lea învăţat. Credinţa sa la determinat pe Avram să ducă o viaţă de străin şi de călător, chiar în timp ce se afla în ţara promisă, unde, de asemenea, el a fost un închinător – spre plăcerea deosebită a lui Dumnezeu.

Când a venit o foamete, el a coborât în Egipt, la propria sa iniţiativă, fără călăuzirea lui Dumnezeu. Această greşeală trebuie săl fi învăţat ceva, de vreme ce Domnul la adus înapoi în acelaşi loc şi la acelaşi altar pe care îl părăsise. Acolo, din nou, el a chemat numele Domnului, aşa cum făcuse înainte (Geneza 13.3,4). Dumnezeu este Dumnezeul restabilirii şi astăzi, pentru a ne aduce înapoi în locul de la care am rătăcit. După această experienţă, Dumnezeu ia arătat mai în amănunt ţara promisă. Apoi el a plecat la Mamre, care era lângă Hebron („comuniune“, „părtăşie“). Acolo a zidit un altar nou, ca răspuns la ceea ce învăţase cu privire la ţară şi cu privire la Dumnezeu. Astăzi, Dumnezeul nostru nea binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în locurile cereşti, în Hristos Isus (Efeseni 1.3). Dumnezeul şi Tatăl nostru aşteaptă întotdeauna un răspuns din inimile şi de pe buzele noastre, prin jertfe de laudă, pentru toate lucrurile pe care ni lea arătat şi pe care ni lea dăruit. Bogăţiile nepătrunse ale lui Hristos (Efeseni 3.9) ne aparţin. Toate neau fost date pentru a ne bucura de ele prin credinţă, aşa încât să dăm un răspuns lui Dumnezeu prin închinare şi prin laudă, acum şi în veşnicie. Binecuvântările noastre depăşesc partea lui Avram, care savura ţara pământească în lungul şi în latul ei, pe când noi ne preocupăm cu lungimea, lăţimea, înălţimea şi adâncimea celor ce aparţin lui Hristos şi lui Dumnezeu (Efeseni 3.18,19).

Ia acum pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe carel iubeşti, pe Isaac, şi mergi în ţinutul Moria şi adul acolo ca arderedetot pe unul din munţii despre care îţi voi spune.“ Geneza 22.2

Avraam este în mai multe feluri un exemplu pentru toţi cei credincioşi: prin credinţa sa, prin ascultarea sa şi prin angajamentul său faţă de Dumnezeu. De asemenea, el ilustrează ceva din ceea ce găsim în Dumnezeu Tatăl, în timp ce fiul său, Isaac, reflectă anumite trăsături găsite în Dumnezeu Fiul. Cuvântul dragoste apare pentru prima dată în Biblie în Geneza 22. El face referire la dragostea dintre Avraam şi Isaac – imagine a relaţiei eterne dintre Tatăl şi Fiul.

Ce încercare a fost pentru Avraam săl jertfească pe fiul promis de către Dumnezeu, pe singurul său fiu, pe Isaac, pe care îl iubea! Avraam a înţeles, prin credinţă, că, dacă Isaac murea ca jertfă, Dumnezeu avea săl învie dintre morţi. Dumnezeu nu poate să mintă. Prin urmare, promisiunile pe care le făcuse trebuiau împlinite. Astfel, Avraam a înţeles că Dumnezeu va acţiona prin înviere. Cu siguranţă, Dumnezeul Creator este şi Dumnezeul învierii; totuşi, prin ce încercare teribilă a credinţei a trecut Avraam!

Moria înseamnă „văzut mai dinainte de Domnul“, iar acest lucru se verifică în răspunsul lui Avraam la întrebarea lui Isaac cu privire la ardereadetot, pe care Dumnezeu Însuşi avea să o pregătească. Acolo urma să fie construit templul lui Solomon şi tot acolo, în cele din urmă, jertfa supremă a lui Hristos a împlinit toate aceste simboluri din vechime. Geneza 22 menţionează de trei ori că ei au mers înainte împreună; acest lucru accentuează unitatea dintre Tatăl şi Fiul. Avraam a zidit un altar în locul despre care Dumnezeu îi vorbise. La legat pe fiul său şi la aşezat peste lemne; focul şi cuţitul erau pregătite, însă Îngerul Domnului la oprit în chiar acel moment, după care Avraam a văzut un berbec, pe care la jertfit, ca înlocuitor pentru fiul său. Pentru Fiul lui Dumnezeu na existat niciun înlocuitor. Tatăl nu La cruţat pe propriul Său Fiu, ci La dat pentru noi toţi!