Casa credinciosului

Cuvântul lui Dumnezeu ne arată clar ce poziţie trebuie să ocupe soţii unul faţă de altul în faţa lui Dumnezeu şi în familie. Chiar dacă în zilele noastre oamenii acţionează contra principiilor dumnezeieşti şi încearcă să le dea la o parte, Dumnezeu aşteaptă de la ai Săi să fie ascultători de voia Sa şi să fie supuşi Cuvântului Său. Acest lucru are valabilitate atât în relaţiile lor cu oamenii lumii, cât şi în comportamentul din casele lor. În acest sens, ne sunt date câteva învăţături clare în Noul Testament, care fac referire la Vechiul Testament (de ex. 1 Corinteni 14.34; 1 Petru 3.5, 6). Pe bună dreptate, putem extrage o învăţătură din relatarea despre vizita lui Dumnezeu la Avraam din Geneza 18.

„Şedea la intrarea cortului său, în arşiţa zilei.“ Avraam a putut privi din locul acela, de la intrarea cortului, ceea ce intra, dar şi ceea ce nu avea voie să intre în cort, pentru că ar fi însemnat un pericol pentru casa lui. El a şezut acolo în arşiţa zilei. Probabil, în cort ar fi găsit răcoare, dar atunci n-ar mai fi putut observa ceea ce se apropia de cort. Arşiţa oboseşte, dar el a rezistat la locul lui.

Fiecare tată al familei trebuie să ocupe acest loc. El trebuie să ştie ce intră în casa lui şi să cunoască pericolele care îi ameninţă casa sau pe unul din ai săi. Cine stă în cort de dragul comodităţii şi nu şade în arşiţa zilei, adică nu rămâne veghetor şi nu adaugă credinţei sale energia duhovnicească (2 Petru 1.5), nu trebuie să se mire dacă duşmanul reuşeşte să producă pagube în casa lui. Conformarea cu lumea şi iubirea de lume îşi vor găsi intrare şi vor atrage inimile de la Domnul, poate pe unii îi va duce chiar în lume. Unii părinţi, ai căror copii s-au dus în lume, au recunoscut că nu au fost veghetori sau că nu au cerut înţelepciune şi putere, care i-ar fi împiedicat la timp să meargă pe căi rele.

Părinţii sunt îndemnaţi să-i crească pe copiii lor în disciplina şi sub mustrarea Domnului (Efeseni 6.4). Acest lucru este greu în zilele noastre, pentru că în lume este lepădată disciplina şi respinsă supunerea. Şi copiii noştri sunt supuşi acestui duh. De aceea părinţii trebuie să ştie cu cine umblă copiii lor. Relaţiile cu necredincioşii îi leagă de lume, iar acolo sunt conduşi spre lucruri care le ţinem departe de casele noastre. Chiar şi cărţile şi revistele sunt dăunătoare, când conţinutul lor nu corespunde principiilor Cuvântului lui Dumnezeu.

„Şi, când i-a văzut, a alergat în întâmpinarea lor... şi s-a plecat cu faţa la pământ!“ Avraam avea autoritate în casa lui, autoritate pe care, conform gândurilor lui Dumnezeu, ar trebui să o aibă fiecare tată al familiei. Sara îl numea „domn“ (versetul 12; 1 Petru 3.6). Slujitorul, care a fost trimis să-i aducă lui Isaac o soţie, a avut în vedere să îndeplinească exact însărcinarea primită de la stăpânul său. Aici le-a dat Sarei şi slujitorului indicaţii ce au de făcut (versetele 6, 7). Dar în relaţia lui cu Dumnezeu vedem numai supunere. El s-a plecat cu faţa la pământ, iar, când a intervenit în faţa lui Dumnezeu pentru Sodoma, a vorbit cu profund respect (versetele 27, 30-32). Aceasta mărturiseşte teamă de Dumnezeu. Fără o adevărată teamă de Dumnezeu, unui credincios îi este imposibil să-şi conducă bine, conform Cuvântului, casa.

După acceptarea invitaţiei sale de către cei trei bărbaţi, „Avraam s-a dus repede în cort la Sara şi i-a zis: «Ia repede trei măsuri de floare de făină, frământă şi fă turte.» Şi Avraam a alergat la cireadă şi a luat un viţel tânăr şi bun şi l-a dat slujitorului, şi el s-a grăbit să-l pregătească.“ Acum trebuia făcută o slujbă pentru Domnul şi nu era timp de pierdut. Patriarhul le-a repartizat alor săi însărcinările, el însuşi a luat unt şi lapte şi a pus înaintea musafirilor cele pregătite. Nu s-a pus numai pe sine la dispoziţie pentru slujbă, ci i-a pus şi pe cei din casa lui. Mai târziu vedem aceasta la Iosua, care a spus: „Eu şi casa mea vom sluji Domnului“ (Iosua 24.15). Aşa este întotdeauna în casa credinciosului, care „îşi conduce bine propria casă“ (1 Timotei 3.4). Toţi din casă slujesc cu bucurie Domnului.

Avraam a adus din lucrurile cele mai bune pe care le avea pentru a le oferi musafirilor. Când şi-a oferit ospitalitatea, a vorbit de o bucată de pâine. El considera darurile sale ca ceva neînsemnat. Noi deseori înclinăm uşor să privim ca important ceea ce dăm Domnului sau alor Săi, poate chiar gândim că aducem o jertfă, dacă dăm puţin din surplusul nostru. Domnul apreciază altfel decât noi. Acest lucru ni-l arată opinia Lui despre cei doi bănuţi ai văduvei (Luca 21.4)

„El stătea lângă ei sub copac.“ Lucrarea a fost făcută, musafirii au fost hrăniţi. Nu s-ar fi putut aşeza acum Avraam să se odihnească? Nu, el era gata să slujească. Ca şi credincioşi, avem marele privilegiu să-i slujim Dumnezeului nostru. Această slujbă o putem face cât timp suntem pe pământ. Să dea Domnul ca niciodată să nu gândim că am făcut destul şi că acum ne putem odihni, ci să ne gândim mereu la cuvintele Domnului nostru: „Când veţi face toate cele poruncite vouă, spuneţi: «Suntem nişte robi nevrednici»“ Luca 17.10)!

La întrebarea unde este soţia lui, Avraam a răspuns: „Iată, în cort“. Acolo era locul ei, acolo avea lucrările ei. Aşa ar trebui să fie şi astăzi conform gândurilor lui Dumnezeu. În Tit 2, femeile în vârstă sunt îndemnate „să înveţe pe femeile mai tinere ... să-şi vadă de treburile casei“. În lume a devenit obişnuit ca femeile căsătorite să fie active din punct de vedere profesional. Copiii sunt lăsaţi în seama instituţiilor publice sau în voia lor, pentru a putea fi împlinite dorinţele după bunuri şi plăceri pământeşti. Din nefericire, acest lucru se întâlneşte şi în casele creştine. Se poate odihni binecuvântarea lui Dumnezeu pe o astfel de casă? Se strânge acolo o comoară pentru veşnicie? Învaţă copiii care cresc acolo că aparţinem Domnului şi că numai Lui trebuie să-i slujim? Vor deveni, când vor creşte mari, o proprietate a Sa sau vor iubi lumea? Acestea sunt întrebări grave, la care trebuie să cugete fiecare părinte.

În timp ce se aflau în drum spre Sodoma, Dumnezeu i-a spus lui Avraam: „Pentru că l-am cunoscut că va porunci copiilor săi şi casei sale după el să ţină calea Domnului, să facă dreptate şi judecată, ca Domnul să aducă peste Avraam ce a vorbit despre el.“ În tot Cuvântul lui Dumnezeu ne este prezentată responsabilitatea părinţilor faţă de educaţia copiilor lor şi este subliniată necesitatea de a le face cunoscute gândurile şi prescripţiile Cuvântului. Din multele versete amintim numai Deuteronom 6.7, Psalm 48.13 şi 78.5-6. În zilele noastre, părinţii, care Îl cunosc pe Domnul, ar trebui să se supună acestei sarcini. Nu e suficient să fie trimişi copiii la şcoala duminicală sau să fie luaţi în strângerile laolaltă ale credincioşilor. Acestea sunt necesare şi bune, dar nu înlocuiesc îndrumarea în casă a copiilor de către tata şi mama. Pe această îndrumare se odihneşte o binecuvântare deosebită, aşa cum am citit în versetul mai sus citat, în care Dumnezeu pune în legătură împlinirea promisiunilor Sale faţă de Avraam cu îndrumarea urmaşilor.

În timp ce bărbaţii mergeau la Sodoma, Avraam a rămas înaintea Domnului şi s-a rugat pentru oraşul stricat, a cărui judecată urma să aibă loc. El s-a încrezut în harul Domnului, cerând tot mai mult, până ce la urmă a cerut cruţarea, dacă vor fi găsiţi acolo numai zece oameni drepţi, iar Dumnezeu i-a promis acest lucru. Acum, judecata lumii este aproape, dar, chiar dacă ea nu poate fi împiedicată, ştim că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului. Ca şi copii ai Săi, ne aflăm într-o relaţie mai apropiată cu El decât Avraam. De-am stărui şi noi cu aceeaşi perseverenţă ca patriarhul şi cu aceeaşi încredere pentru mântuirea celor pierduţi! Să ne gândim în mod deosebit la copiii şi la rudele sfinţilor! Sara a râs neîncrezătoare când a auzit despre promisiunea unui fiu şi de aceea Dumnezeu nu Şi-a retras promisiunea. Probabil, au existat unele nereuşite în educarea copiilor care au crescut şi au mers în lume. Voia lui Dumnezeu rămâne şi este ca ei să fie mântuiţi. El va asculta strigătul părinţilor, care, în smerenie şi în umilire cu privire la greşeala lor, strigă către El, pentru că este bogat în îndurare.

Din revista „Ermunterung und Ermahnung“