Capitolul 9 - De la Comodus până la Constantin (anii 180 - 313)

Sub succesorii lui Aurelius, creştinismul s-a bucurat de o relativă odihnă şi linişte. Depravarea lui Comodus a fost folosită pentru a sprijini interesele creştinilor după îndelungile lor suferinţe sub domnia tatălui său, iar domnia scurtă a mai multor împăraţi nu le-a lăsat timp să lupte împotriva înaintării creştinismului. “În puţin mai mult de un secol,” spune Milman, “de la ascensiunea lui Comodus până la cea a lui Diocleţian, peste douăzeci de împăraţi au trecut rapid, ca nişte umbre, pe scena tragică a palatului imperial. Vechiul imperiu ajunsese să fie cucerit de aventurieri sau să fie darul precar al unor soldaţi nelegiuiţi. Un lung şir de aventurieri militari, deseori străini de numele, rasa şi limba Romei – africani, pirineeni, arabi şi goţi – au apucat pentru scurt timp sceptrul lumii. Schimbarea suveranului era aproape de fiecare dată şi o schimbare de dinastie, sau, printr-un fel de fatalitate ciudată, fiecare încercare de a stabili o succesiune ereditară a eşuat din cauza viciilor sau imbecilităţii generaţiei următoare”.

Astfel, creştinii au avut cam o sută de ani de relativă odihnă şi pace. Au fost, fără-ndoială, multe cazuri de persecuţii şi martiriu în acea perioadă, dar asemenea cazuri erau mai curând rezultatul ostilităţii personale a unor indivizi decât o politică sistematică a guvernului împotriva creştinismului. Obiectivul de maximă prioritate a fiecărui împărat era acela de a-şi asigura tronul mult contestat, astfel încât nu au avut timp să se dedice suprimării creştinismului sau pentru a aduce schimbări sociale şi religioase în imperiu. Astfel, marele Cap al bisericii, care este şi “cap peste toate lucrurile bisericii”, a făcut ca slăbiciunea şi nesiguranţa tronului să fie, ondirect, mijlocul prin care biserica să se poată întări şi prospera.

Dar, deşi domnia lui Comodus a fost, în general, favorabilă progresului creştinismului, a fost totuşi o situaţie remarcabilă de persecuţie pe care trebuie să o notăm.

Apolonius, un senator roman cunoscut ca învăţat şi filozof, era un creştin sincer. Mulţi dintre nobilii Romei, împreună cu familiile lor, au îmbrăţişat creştinismul în acea vreme. Senatul roman s-a simţit lezat de asemenea schimbări. Se presupune că aceasta a dus la acuzarea lui Apolonius înaintea magistratului. Acuzatorul lui, pe baza unei vechi legi a lui Antoninus Pius, care nu fusese abrogată şi impunea pedepse grave împotriva creştinilor, a fost condamnat la moarte şi executat. Magistratul i-a cerut prizonierului său, Apolonius, să răspundă pentru credinţa lui înaintea senatului şi a tribunalului. El s-a conformat şi a mărtutisit cu curaj credinţa lui în Hristos, ceea ce, printr-un decret al senatului, a făcut ca el să fie decapitat. Unii spun că acela s fost singurul proces din istorie în care atât acuzatul cât şi acuzatorul au suferit judiciar. Dar mâna Domnului a fost în toate acestea şi a fost deasupra acuzatorului şi a magistatului, Perenius, care i-a condamnat pe amândoi. Din acea perioadă, multe familii renumite şi bogate din Roma au mărturisit creştinismul, şi uneori întâlnim creştini şi în familia imperială.

Imediat după moartea lui Comodus, Perinax a fost  ales de senat să ocupe tronul, dar după o domnie scurtă, de numai şaizeci de zile, a fost ucis într-o răzmeriţă. A urmat un război civil, şi, în cele din urmă, Septimius Severus a obţinut puterea suverană în Roma.

Creştinismul sub domnia lui Severusanii 194 - 210

În prima parte a domniei lui Severus, el a fost favorabil creştinilor. Un sclav creştin, numit proculus, a fost acela prin care împăratului i-a fost redată sănătatea, el fiin cel care l-auns cu untdelemn. Acea vindecare remarcabilă – fără-ndoială ca răspuns la rugăciune – a făcut ca, în ochii lui Severus, creştinii să capete favoare. Proculus a primit o poziţie onorabilă în familia imperială şi o doică creştină a fost angajată pentru a forma caracterul tânărului prinţ. El i-a protejat de indignarea poporului pe mai mulţi bărbaţi şi femei care îmbrăţişaseră creştinismul. Dar, vai! toată acea favoare arătată creştinilor a fost numai rezultatul împrejurărilor locale, pentru că legile au rămas aceleaşi şi persecuţii violente împotriva lor au izbucnit în diferite provincii.

Persecuţiile sub Severusanul 202

Până în al zecelea an al domniei lui, ferocitatea nativă a minţii lui întunecate şi neînduplecate nu s-a manifestat împotriva creştinilor. În 202, după întoarcerea lui din est, unde câştigase mari victorii şi, fără-ndoială, îi crescuse mult mândria, el şi-a ridicat mâna şi a îndrăznit să oprească înaintarea creştinismului, a carului evangheliei. El a dat o lege prin care, sub ameninţarea unor pedepse severe, interzicea ca vreunul din supuşii lui să devină iudeu sau creştin. Această lege a stârnit o persecuţie aprigă împotriva celor recent convertiţi şi a creştinilor în general şi i-a stimulat pe crăjmaşii creştinilor la tot felul de violenţe. De la creştinii mai fricoşi guvernatorii venali au stors mari sume de bani ca preţ pentru pace. Această practică la care se pretau unii pentru a-şi salva viaţa şi libertatea a fost denunţată vehement de alţii. Cei mai zeloşi considerau că era degradant pentru creştinism şi că era o josnică târguială cu speranele şi gloriile martiriului. Totuşi, persecuţia nu pare să fi fost generalizată. Ea a lăsat cele mai adânci urme în egipt şi în Asia.

La Alexandria, Leonides, tatăl renumitului Origen, a suferit martiriul. Tineii din şcoli care primeau o educaţie creştină erau supuşi la torturi grel şi unii din profesorii lor au fost luaţi şi arşi. Tânărul Origen s-a distins prin lucrările lui activite şi neînfricate în şcoli aproape părăsite. El dorea să urmeze calea tatălui său, şi mai curând căuta cununa de martir, decât dorea să scape. Dar tocmai în Africa, la care acum noi ne gândim ca la un loc al întunericului, nenorocit şi puţin populat, firul argintiu al harului minunat al lui Dumnezeu s-a evidenţiat cel mai mult prin răbdarea cerească şi curajul sfinţilor în suferinţă. Le vom da cititorilor noştri câteva detalii.

Persecuţia în Africa

Istoricii spun că în nici o altă parte a Imperiului romanu nu a prins creştinismul rădăcini mai adânci şi mai permanente decât în provincia Africa. Tipul de creştin african era ceva net diferit de tipul numit egiptean. Primii erau sinceri şi plini de zel, iar cei din urmă visători speculativi influenţaţi de filozofia platonică. Tertulian era din această perioadă şi este un exemplu clar al acestei diferenţe, dar vom spune despre aceasta ceva mai încolo. Vom remarca câţiva dintre martirii din africa.

Perpetua şi tovarăşii ei

Dintre cei care au fost arestaţi şi martitirizaţi în Africa în perioada acestei persecuţii, Perpetua şi tovarăşii ei ocupă un loc deosebit în toate istoriile. Istoria martiriului lor nu numai că este marcată de adevăr ci şi abundă în cele mai alese manifestări ale afecţiunilor naturale. Aici vedem o frumoasă îmbinare a celor mai alese sentimente şi puternice afecţiuni, pe care creştinismul le recunoaşte ca având drepturi depline şi le face chiar şi mai adânci şi mai tandre, dar totuşi sacrifică totul pe altarul dăruirii pentru Acela care a murit  pentru noi. “Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine,” cum spune credinţa care şi-a însuşit aceasta (Gal. 2.20).

La Cartagina, în anul 202, trei tineri Revocatus, Saturninus şi Secundulus, şi două tinere, Perpetua şi Felicitas, au fost arestaţi, toţi fiind catiheţi – adică în pregătire pentru botez şi comuniune. Perpetua era dintr-o familie bună, bogată şi nobilă, avea o educaţie liberală şi era căsătorită onorabil. Avea aproximativ douăzeci şi doi de ani şi era o mamă, având pruncul la sân. S-ar părea că toată familia ei era creştină, cu excepţia bătrânului ei tată, care era încă păgân. Nu se spune nimic despre soţul ei. Tatăl ei o iubea foarte mult şi îi era groază de ruşinea pe care suferinţele ei ar fi adus-o asupra familiei. Astfel, ei îi sta înainte nu numai moartea în cea mai înfricoşătoare formă a ei, ci şi cele mai sacre legături naturale.

Când a fost adusă înaintea persecutorilor ei, tatăl ei a venit şi a îndemnat-o să se dezică şi să spună că nu era creştină. Atunci ea, arătând spre un vas, i-a răspuns calm: “Tată, pot spune oare despre acesta că este altceva decât un vas?” “Nu,” i-a răspuns el. “Nici eu nu pot spune altceva decât că sunt creştină”. Tânăra creştină a fost botezată la câteva zile după aceea. Deşi erau sub pază, încă nu erau încă în închisoare, dar, la puţin timp după aceea, au fost aruncaţi în beci. “Atunci,” spune ea, “am fost ispitită şi am fost îngrozită pentru că niciodată nu mai fusesem într-un asemenea întuneric. Ce zi groaznică! Căldura excesivă din cauza numărului mare de persoane înghesuite, tratamentul dur al soldaţilor şi, în final, neliniştea pentru copilul meu, m-au făcut să mă simt nenorocită”. Diaconii au reuşit totuşi, în schimbul banilor, să obţină pentru prizonierii creştini condiţii mai bune de detenţie, separaţi de criminalii de drept comun – asemenea avantaje puteau fi de obicei obţinute de la temnicerii venali. Perpetua a fost înviorată fiindu-i adus copilul, pe care l-a pus la sânul ei, exclamând: “Acum închisoarea a devenit un palat pentru mine!”

După câteva ziele a venit zvonul că prizonierii urmau să fie anchetaţi. Tatăl, foarte tulburat, s-a grăbit să-şi vadă fiica. “Fiica mea,” a spus el, “fie-ţi milă de perii mei albi, fie-ţi milă de tatăl tău, dacă mai sunt vredinc să mă numeşti tată. Dacă te-am crescut până în floarea vârstei, dacă te-am preferat pe tine mai mult decât pe toţi ceilalţi fraţi ai tăi, nu mă face de ruşine înaintea oamenilor! Uită-te la copilul tău, la fiul tău, care, dacă vei muri, nu va supravieţui mult timp. Dacă mori aşa nici unul dintre noi nu va mai avea curaj să mai spună un cuvânt”. Spunând aceste cuvinte, el i-a sărutat mâinile şi s-a aruncat la picioarele ei, rugând-o cu cuvinte de dor şi cu multe lacrimi. Dar, deşi era foarte impresionată şi ăndurerată la vederea tatălui ei şi a afecţiunii lui puternice pentru ea, totuşi ea a rămas calmă şi fermă şi a fost în principal preocupată de binele sufletului lui. “Perii albi ai tatălui meu,” a spus ea, “mă fac să fiu îndurerată, când mă gândesc că familia mea nu se bucură de martiriul meu. Când acesta va avea loc”, i-a spus ea, “când mă vi înfăţişa înaintea tribunalului, totul depinde de voia lui Dumnezeu, pentru că nu prin puterea nastră ne ţinem, ci numai prin puterea lui Dumnezeu”.

Când a venit ceasul hotărâtor, ultima zi a procesului, era adunată o mare mulţime. Bătrânul tată s-a înfăţişat încă odată pentru a încerca, cu acea ultimă ocazie, să înfrângă hotărârea fiicei sale. Atunci el a adus şi pruncul în braţele lui şi a stat înaintea ei. Ce moment! Ce spectacol! Bătrânul ei tată, cu perii albi, pruncul ei, ca să nu spunem nimic mai mult de situaţiile atât de stânjenitoare! Ce apel la o fiică şi la inima unei tinere mame! “Fie-ţi milă de perii albi ai tatălui tău,” a spus guvernatorul, “fie-ţi milă de copilul tău, şi oferă sacrificii pentru binele împăratului!” Astfel a stat ea înaintea tribunalului, înaintea mulţimii adunate, înaintea zecilor de mii din cer şi înaintea oştilor iadului. Perpetua a rămas calmă şi fermă. Ca Avraam în vechime, tatăl celor credinioşi, ochii ei erau îndreptaţi nu spre fiul ei, ci spre Dumnezeul învierii. După ce şi-a încredinţat copilul mamei sale şi fratelui său, ea a spus: “Nu pot face aceasta”. “Eşti creştină?” a întrebat el. “Da, sunt creştină,” a răspuns ea. Soarta ei era atunci hotărâtă. Ei au fost toţi condamnaţi să fie o distracţie crudă pentru soldaţi şi mulţime într-o luptă cu fiarele săşlbatice, tocmai de ziua de naştere a tinerei Geta. Ei s-au întors în beci bucurându-se că li s-a dat facoarea de a mărturisi şi a suferi astfel pentru Isus. Temnicerul Pudas a fost convertit prin intermediul purtării liniştite a prizonierilor săi.

Când au fost conduşi la amfiteatru, martirii aveau o înfăţişare plină de pace şi de bucurie. Potrivit obiceiului la Cartagina, bărbaţii erau îmbrăcaţi în roşu ca preoţi ai lui Saturn, iar femeile în galben ca preotese ale lui Ceres, dar prizonierii s-au opus la asemenea procedee, spunând: “Am venit aici pentru că aşa am ales noi, ca să nu ne fie luată libertatea şi ne dăm viaţa ca să nu fim forţaţi la asemenea urâciuni”. Păgânii au recunoscut justeţea cererii lor şi au cedat. După ce s-au sărutat cu un sărut al dragostei creştine, având speranţa sigură că se vor revedea “afară din trup şi cu Domnul”, ei au înaintat pe scena morţii în haine simple. Spectatorii au auzit lauda adusă lui Dumnezeu. Perpetua a cântat un psalm. Bărbaţii au fost daţi leilor, urşilor şi leoparzilor, iar femeile au fost împunse de o vacă întărâtată. Dar toţi au fost rapid scăpaţi de suferinţele lor prin sabia unui gladiator şi au intrat în bucuria Domnului lor.

Interesanta naraţiune, care este prezentată aici într-o formă prescurtată, se spune că ar fi fost scrisă chiar de mâna Perpetuei şi are un aer de autenticitate şi realitate care o recomandă respectului şi încrederii pentru toate timpurile. Dar principalul nostru obiectiv a fost acela de a le prezenta cititorilor o imagine vie, în care se îmbină în mod frumos multe din cele mai aşese trăsături ale credinţei creştine cu cele mai calde sentimente creştine şi ca să învăţăm să nu fim nişte cârtitori ci să suferim toate lucrurile pentru Hristos, astfel încât harul Lui să strălucească şi credinţa noastră să triumfe şi Dumnezeu să fie glorificat.

La câţiva ani după aceste evenimente, Severus şi-a îndreptat atenţia spre Britania, unde roamnii pierduseră teren. Împăratul, conducând o armată foarte puternică, i-a împins înapoi pe băştinaşii Caledoniei şi a recâştigat ţara la sud de zidul lui Antoninus, dar a pierdut atât de multe trupe în bătăliile succesive pe care a trebuit să le poarte încât nu a găsit potrivit să încerce să-şi extindă cuceririle dincolo de acel hotar. Simţind că i se apropia sfârşitul, el s-a retras la York, unde a murit în scurt timp, în al optesprezecelea an al domniei lui, în anul 211.

Poziţia schimbată a creştinismului

După moartea lui Septimius Severus – cu excepţia scurtei domnii a lui Maximin – biserica s-a bucurat de oarece pace până la domnia lui Decius, în anul 249. Dar, în timpul favorabil al domniei lui Alexandru Severus, a avut loc o schimbare importantă în relaţia creştinismului cu societatea. Împăratul a fost sub influenţa mamei sale, Mamaea, pe care Eusebius o descrie ca fiind “o femeie care se distingea prin evlavia şi religia ei”. Ea a trimis să fie adus Origen, despre a cărui faimă auzise multe, şi de la el a învăţat ceva din evanghelie. După aceea, ea a fost favorabilă creştinilor, dar nu prea există dovezi că şi ea a fost creştină.

Alexandru avea o dispoziţie religioasă. În casa lui erau mulţi creştini şi episcopii erau primiţi la curtea lui şi recunoscuţi ca având funcţii oficiale. Deseori el folosea cuvintele Mântuitorului: “cum viiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel” (Luc. 6.31) şi le avea înscrise pe zidurile palatului său şi în alte clădiri publice. Dar el era aproape de toate religiile, şi, pe acest principiu, a acordat un loc şi creştinismului în sistemul lui eclectic.

Primele clădiri publice pentru adunările creştine

Acum apare pentru prima oară un aspect important în istoria bisericii, care demonstrează cum s-a schimbat poziţia ei în Imperiul roman: în timpul domniei acestui prinţ bun au fost ridicate primele clădiri publice pentru adunările creştinilor. O împrejurare cu privire la un teren din Roma a făcut să se arate spiritul împăratului şi influenţa şi puterea crescândă a creştinilor. Acel teren considerat comun a fost ales de o adunare ca loc pentru a construi om biserică, dar breasla băcanilor a reclamat că ceruse acel teren mai înainte. Cazul a fost judecat de împărat şi el le-a dat terenul creştinilor pe considerentul că este mai bine ca să fie consacrat închinării către Dumnezeu, în orice formă, decât să aibă o utilizare profană şi nedemnă.

Clădiri publice numite biserici creştine au început să fie construite în diferite locuri în imperiu. Păgânii nu au fost niciodată capabili să înţeleagă de ce creştinii nu aveau nici temple, nici altare. Până atunci adunările lor religioase fuseseră ţinute private. Chiar şi iudeii aveau sinagoga publică, dar locul unde se strângeau creştinii nu se remarca prin vreo clădire deosebită. Casele particulare, catacombele şi cimitirele găzduiau strângerile lor paşnice. Strângerile lor, care, în vremurile de necaz, erau secrete – aceasta şi ca măsură de siguranţă -, au încetat să mai aibă acel caracter privat. Pe de altă parte, trebuie să remarcăm faptul că acel caracter secret al strângerilor lor a fost deseori folosit împotriva lor. Am văzut mai înainte că păgânii nu puteau înţelege o religie fără templu şi că au fost cu uşurinţă convinşi că acele strângeri private şi misterioase, care păreau a evita lumina zilei, erau numai pentru lucruri din cele mai rele.

Situaţia exterioară a creştinismului se schimbase într-un mod minunat, dar vai! după cum vom vedea curând, acele schimbări nu erau în favoarea sănătăţii spirituale şi creşterii sănătoase. S-a ajuns să fie edificii cunoscute în care se strângeau creştinii, clădiri ale căror uşi erau larg deschise pentru toţi oamenii. Creştinismul a ajuns să fie recunoscut ca una din numeroasele forme de închinare pe care guvernul le permitea, dar toleranţa faţă de creştini în acea perioadă a ţunut numai de dispoziţia favorabilă a lui Alexandru. Legile impreriului nu au fost schimbate în favoarea creştinilor, astfel încât acea perioadă de pace a luat sfârşit la moartea împăratului. Soldaţii demoralizaţi, care nu au putut suporta disciplina pe care împăratul voia să o reinstituie, au făcut o conspiraţie împotriva lui şi l-au ucis pe tânărul împărat la vârsta de numai douăzecişinouă de ani, în al treisprezecelea an al domniei lui.

Modul în care a lucrat Domnul faţă de cler

Abia ce au ajuns să construiască biserici şi episcopii să fie primiţi la curte, că mâna Domnului s-a şi întors împotriva lor.

A fost aşa: Maximin, un ţăran trac grobian, a ajuns pe tronul imperial. El fusese cel puţin instigatorul, dacă nu şi făptuitorul, asasinatului virtuoslui Alexandru. El şi-a început domnia ucigându-i pe toţi prietenii vechiului împărat. El îi socotea vrăjmaşi pe cei care fuseseră prietenii împăratului de dinainte. El a poruncit să fie ucişi episcopii, în special cei care fuseseră prieteni intimi cu Alexandru. Răzbunarea lui s-a abătut, mai mult sau mai puţin, asupra tuturor claselor de creştini, dar în mod special a lovit clerul. Totuşi ei au suferit nu pentru că erau creştini, ci din cauza poziţiei pe care ajunseseră să o aibă în lume. Ce paote fi mai trist decât această reflecţie?

Cam în acelaşi timp, cutremure nimicitoare în diferite provincii au făcut să se reaprindă mânia populară împotriva creştinilor în general. Sub un asemenea împărat, furia poporului a rămas neînfrânată şi a fost chiar încurajată de guvernatori ostili, care au ars bisericile abia zidite şi i-au persecutat pe creştini. Dar, din fericire, domnia crudă a fost de scurtă durată, pentru că împăratul a ajuns de nesuferit omenirii. Armata s-a răzvrătit şi l-a ucis în al treilea an al domniei lui, aşa că au venit din nou vremuri mai favorabile pentru creştini.

Domniile lui Gordian, între 238 şi 244, şi cea a lui Filip, între 244 şi 249, au fost prietenoase bisericii. Dar, în repetate rânduri am văzut că, după un guvern favorabil creştinilor, a venit unul care i-a oprimat. Aşa a fost şi atunci. Sub patronajul şi zâmbetele lui Filip, biserica din Arabia s-a bucurat de multă prosperitate în exterior, dar aceea a fost în ajunul unei persecuţii mai grozave şi mai generale decât vreo alta prin care mai trecuse până atunci.

Una din cauzele care au contribuit la aceasta a fost absenţa creştinilor de la ceremoniile naţionale care, în anul 247, au comemorat o mie de ani de la întemeierea Romei. Jocurile au fost organizate de Filip cu o splendoare nemaiîntâlnită. Dar, din vreme ce împăratul era favorabil creştinilor, ei au scăpat de furia preoţilor păgâni şi a mulţimii. Creştinii ajunseseră să fie recunoscuţi de stat ca fiiind o organizaţie, şi, oricâtă grijă ar fi avut ei să nu se amestece în facţiunile politice sau în festivităţile populare ale imperiului, ei au ajuns să fie consideraţi ca fiind inamicii prosperităţii imperiului şi cauza tuturor calamităţilor. Ajungem la o schimbare a guvernării, la o guvernare care a adus necaz asupra întregii biserici a lui Dumnezeu.

Persecuţia generală sub Decius

În anul 249, Decius l-a învins pe Filip şi a ocupat tronul. Domnia lui se remarcă în istoria bisericii prin prima persecuţie generală. Acest împărat a fost împotriva creştinismului şi zelos pentru religia păgână. El era hotărât să încerce exterminarea totală a creştinilor şi să readucă religia păgână la gloria ei de mai înainte. Una din primele măsuri pe care le-a luat a fost aceea de a da edicte către guvernatori pentru aplicarea cu toată forţa a vechilor legi împotriva creştinilor. Li s-a poruncit, în caz de nesupunere fiindu-le ameninţată chiar viaţa, să-i extermine cu desăvârşire pe creştini sau, prin torturi, să-i facă să se întoarcă la religia părinţilor lor.

Din vremea lui Traian exista un ordin imperial ca să nu fie căutaţi creştinii şi era şi o lege care nu permitea ca împotriva lor să fie aduse acuzaţii private, mai ales de servitorii lor – după cum am văzut în cazul lui Apolonius -, legi care, de obicei, până atunci, au fost respectate de vrăjmaşii bisericii, dar care în acea perioadă au fost neglijate. Autorităţile căutau creştini şi acuzatorii nu se expuneau nici unui reisc, iar mânia populară a ajuns atunci să fie luată ca dovadă oficială. În doi ani foarte mulţi creştini din toate provinciile romane au fost exilaţi, închişi, sau torturaţi până la moarte prin diferite metode. Această persecuţie a fost mai crudă şi mai groaznică decât oricare de mai înainte. Dar cel mai dureroas lucru în acele scene sfâşietoare a fost slăbiciunea creştinilor înşişi, ca efect al confortului şi prosperităţii în lume.

Efectele caracterului lumesc în biserică

Cel care studiază istoria bisericii vede acum manifestându-se în mod cutremurător efectul pătrunderii lumii în biserică. Este o imagine tare tristă, dar trebuie să fie o lecţie de folos pentru cititorul creştin, deoarece ceea ce era atunci este şi acum, şi aşa va fi întotdeauna. Duhul Sfânt care locuieşte în noi este acum mai puţin sensibil la răsuflarea urât mirositoare şi nocivă a lumii decât era în acel timp.

Ceea ce nu a putut reuşi prin edicte sângeroase şi tirani cruzi, vrăjmaşul a realizat prin prietenia lumii. Aceast este vechea stratagemă a lui Satan. Şarpele cel viclean s-a dovedit mai periculos decât leul care răcneşte. Prin favoarea oamenilor mari, mai ales a împăraţilor, el a făcut clerul să fie fără grijă şi să bată palma cu lumea şi i-a înşelat prin linguşelile lumii. Creştinii ajunseseră să poată construi temple la fel ca şi păgânii şi episcopii lor erau primiţi la curtea imperială ca şi preoţii idolatri. Această relaţie nepotrivită cu lumea a subminat însăşi temelia creştinismului lor, fapt care s-a arătat în mod dureros atunci când furtuna violentă a persecuţiei a venit după o perioadă îndelungată de linişte şi prosperitate.

În multe părţi ale imperiului creştinii s-au bucurat de o pace netulburată timp de treizeci de ani, fapt care a avut un efect defavorabil asupra bisericii în ansamblu. Ajunsese ca, la mulţi, să nu mai fie o credinţă puternică izvorâtă din convingere, cum a fost în primele două secole, ci să fie adevăruri pe cere şi le însuşiseră printr-o educaţie creştină, aşa cum este în general în zilele noastre, într-o proporţie alarmantă. Aşa că persecuţia atât de violentă, care a izbucnit după atât de mulţi ani de linişte, nu se putea să nu ducă la o cernere a bisericilor. Atmosfera creştină ajunsese coruptă. Ciprian în vest şi Origen în est spun despre spiritul lumesc care se strecurase în biserică: de mândria, de luxul şi de poftele clerului şi de viaţa neglijentă şi neevlavioasă a poporului.

Ciprian, episcop de Cargagina, spunea: “Dacă este înţeleasă cauza bolii, atunci se şi găseşte tratamentul pentru partea afectată. Domnul doreşte să încerce pe poporul Său, şi, din vreme ce regimul de viaţă prescris în mod divin a fost tulburat de îndelunga perioadă de pace, a fost trimisă o judecată divină pentru a-i restaura pe ai noştri care au căzut, şi, aş putea spune, au o credinţă adormită. Pentru păcatele noastre merităm mai rău, dar Domnul nostru cel plin de har a rânduit ca tot ceea ce se întâmplă să fie mai curând ca o încercare decât ca o persecuţie. Uitând ceea ce făceau credincioşii în timpul vieţii apostolilor şi ceea ce se cuvine să facă în orice timp, creştinii s-au preocupat cu pofta nesătulă de a-şi spori avuţia pământească. Mulţi episcopi, care prin învăţătură şi exemplul personal ar fi trebuit să-i îndrume pe alţii, şi-au neglijat chemarea divină pentru a se angaja în gestionarea problemelor lumeii”. Aşa era starea lucrurilor în multe biserici, drept care nu trebuie să ne mirăm de ceea ce s-a întâmplat.

Împăratul a poruncit cercetarea cu amănuntul a oricui era suspectat că nu s-ar conforma la închinarea naţională. Creştinilor li s-a cerut să se conformeze ceremoniilor religiei păgâne, şi, în caz că refuzau, urmau ameninţări, apoi torturi, pentru a-i obliga să se supună. Dacă tot rămâneau fermi, se aplica pedeapsa cu moartea, în special asupra episcopilor, pe care Decius îi ura cel mai mult. S-a format obieceiul ca, oriunde era executat groaznicul edict, să fie rânduită o zi în care toţi creştinii din localitate să se prezinte înaintea magistratului pentru ca să renunţe la religia lor şi să ardă tămâie pe altarul idolului. Înainte de acea zi de groază, mulţi au fugit în exil. Bunurile celor fugiţi au fost confiscate, iar lor li s-a interzis să se întoarcă, urmând să fie pedepsiţi cu moartea dacă se întorceau. Cei care rămâneau fermi, după repetate torturi, erau aruncaţi în închisoare, unde alte suferinţe şi foametea erau folosite pentru a le înfrânge hotărârea. Mulţi care au fost mai puţin fermi şi mai puţin credincioşi au scăpat fără a sacrifica cumpărându de la magistrat un certificat sau permiţând ca prietenii lor să cumpere le cumpere un certificat. Dar această practică nevredincă a fost condamnată de biserică, ea fiind considerată o abjurare tacită.

Dionisos, episcop de Alexandria, descriind efectul groaznicului decret, spunea: “Mulţi cetăţeni de vază s-au conformat edictului. Unii au fost mânaţi de frică, alţii au fost forţaţi de prietenii lor. Mulţi au stat, palizi şi tremurând, nefiind gata nici să se supună ceremonialului idolatru, nici să reziste până la moarte. Alţii au îndurat torturile până la un anumit punct, apoi au cedat”. Acestea au fost unele dintre efectele triste şi ruşinoase ale relaxării generale în privinţa răului existent în lume. Totuşi, nu este potrivit ca noi, care trăim într-o epocă în care sunt multe libertăţi cetăţeneşti şi religioase, să spunem vorbe grele despre slăbiciunea celor care au trăit în acele timpuri sângeroase. Mai curând trebuie să simţim ruşinea lor ca propria noastră ruşine şi să ne rugăm ca să fim păziţi şi să nu cedăm atracţiilor lumii, indiferent sub ce formă s-ar prezenta ele. Dar, mulţumiri fie aduse Domnului, nu toţi au dezertat. Să privim pe scurt la aspectele strălucite.

Puterea credinţei şi devotamentului creştin

Acelaşi Dionisusne spune că mulţi au stat ca nişte stâlpi pentru Domnul, fiind întăriţi prin El şi devenind martori minunaţi ai harului Său. Dintre aceştia amintim de un băiat de cincisprezece ani, numit Dioscurus, care a răspuns cu înţelepciune la toate întrebările şi a arătat statornicie când a fost torturat, până într-atât încât însuşi guvernatorul l-a admirat şi în final l-a eliberat, exprimând speranţa că înaintarea în vârstă avea să-l facă să-şi recunoască greşelile. O femeie care a fusese adusă la altar de soţul ei, a fost forţată să ardă tămâie de cineva care i-a ţinut mâna, dar a exclamat: “Nu eu am făcut aceasta, ci tu ai făcut-o!” Imediat după aceea ea a fost trimisă în exil. Într-un beci din Cartagina creştinii erau expuşi la căldură, foame şi sete pentru a fi forţaţi să se conformeze decretului, dar chiar văzând cu ochii moartea prin înfometare, au rămas neclintiţi în mărturisirea lui Hristos. Din închisoarea de la Roma, unde anumiţi martori au fost închişi aproximativ un an, Ciprian a primit următoarea mărturisire: “Ce sorţ mai glorios şi mai binecuvântat i-ar putea cădea omului decât acela ca, prin torturi şi teama de moarte, să-L mărturisească pe Domnul – decât ca, cu trupuri pline de răni şi cu duhul pe cale să plece, şi totuşi liber, să-L mărturisească pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu –, decât să fie părtaş suferinţelor lui Hristos şi în numele lui Hristos? Dacă încă nu ne-am vărsat sângele, suntem gata să-l vărsăm. Roagă-te deci, iubite Ciprian, ca Domnul să întărească zi de zi pe fiecare dintre noi, din ce în ce mai mult, cu puterea Lui, şi ca El, cel mai bun conducător, să-i conducă în final pe ostaşii Lui, pe care i.a disciplinat şi i-a încercat în tabăra periculoasă, pe câmpul de bătălie care le stă înainte, înarmaţi cu acele arme divine care nu pot fi nicicând înfrânte”.

Printre victimele persecuţiei au fost Fabian, episcop al Romei, Babilas din Antiohia şi Alexandru din Ierusalim. Ciprian, Origen, Grigore, Dionisus şi alţi oameni de seamă au fost expuşi la torturi crude şi exil, dar au scăpa cu viaţă. Ura împăratului era îndreptată în special împotriva episcopilor. Dar, prin îndurarea Domnului, domnia lui Decius a fost una scurtă. El a fost ucis de goţi cam pe la sfârşitul anului 251[1].

Martiriul lui Ciprian în timpul domniei lui Valerian

Din vreme ce numele lui Ciprian este cunoscut de majoritatea cititorilor noştri şi este un nume foarte renumit pentru conducerea şi disciplina în biserică, este bine să remarcăm în mod special liniştea cu care acest părinte contempla perspectiva martiriului.

El s-a născut la Cartagina cam prin anul 200, dar nu s-a convertit până prin 246. Deşi era matur ca vârstă, după convertire el avea prospeţimea şi ardoarea unui tânăr. El se distinsese ca profesor de retorică, iar apoi s-a distins ca un creştin serios şi devotat. El a fost curând promovat în funcţiile de diacon şi de presbiter, iar în 248 a fost ales episcop prin voinţa generală a poporului. Lucrările lui au fost întrerupte de persecuţia sub Decius, dar a rămas în viaţă până în 258. În dimineaţa zilei de 13 septembrie, un ofiţer cu nişte soldaţi a fost trimis de proconsul ca să-l aducă. Ciprian a ştiut că i se apropia sfârşitul. Cu cugetul împăcat şi cu o înfăţişare binedispusă, a ieşit fără a întârzia. Procesul lui a fost amânat o zi. Vestea despre arestarea lui a făcut să se strângă tot oraşul. Ai lui au stat toată noaptea în faţa casei ofiţerului în care el era găzduit.

Dimineaţa el a fost condus la palatul proconsulului, înconjurat de o mare mulţime şi păzit de o gardă puternică. După puţin timp a apărut proconsulul. “Eşti ti Tascius Ciprian, episcopul a numeroşi oameni neevlavioşi?” a întrebat proconsulul. “Sunt,” i-a răspuns Ciprian. “Gândeşte-te bine,” i-a spus proconsulul. “Execută ordinele primite,” i-a răspuns Ciprian, “cazul nu mai admite dezbateri”.

Guvernatorul s-a consultat cu consiliul lui, apoi a rostit sentinţa: “Thascius Ciprian, ai trăit mult timp în neevlavie şi ai strâns în jurul tău mulţi oameni implicaţi în aceeaşi conspiraţie rea. Te-ai arătat duşman atât al zeilor cât şi legilor impteriului. Împăraţi pioşi şi sfinţi s-au străduit zadarnic să te readucă la închinarea strămoşilor tăi. Din vreme ce ai fost principalul autor şi conducător al acestor practici vinovate, vei fi un exemplu pentru aceia pe care i-ai amăgit prin adunările tale nelegiuite. Vei ispăşin crima cu sângele tău”. “Lăudat fie Dumnezeu1” a răspuns Ciprian, iar mulţimea de fraţi a exclamat: “Să fim şi noi martirizaţi împreună cu el!” Episcopul a fost dus pe un câmp din apropiere şi decapitat. Este remarcabil faptul că acel proconsul a murit la câteva zile după aceea, iar împăratul Valerian a fost învins anul următor şi luat prizonier de perşi, care l-au tratat cu dispreţ şi mare cruzime, aducând o ruşine fără precedent în analele Romei.

Moartea nenorocită a multor persecutori a produs o impresie puternică asupra poporului şi i-a forţat pe mulţi să tragă concluzia că vrăjmaşii creştinismului erau vrăjmaşi ai cerului. Timp de aproape patruzeci de ani după acea persecuţie pacea bisericii nu a mai fost întreruptă în mod semnificativ, astfel încât putem trece peste acei ani pentru a ajunge la faza finală a conflictului dintre păgânism şi creştinism.

Starea generală a creştinismului

Înainte de a relata ppe scurt persecuţia sub Diocleţian, ar fi bine să revedem istoria şi starea bisericii atunci când se apropia lupta finală. Dar, pentru a putea aprecia corect înaintarea şi starea creştinismului spre sfârşitul a trei secole, trebuie să vedem inamicii puternici cu care se confrunta.

1. Iudaismul. Am văzut cu câtva timp în urmă, în special în timpul vieţii apostolului Pavel, că iudaismul a fost primul mare vrăjmaş al creştinismului. De la început, creştinismul a avut de luptat cu prejudecăţile puternice ale credincioşilor şi cu răutatea necredincioşilor iudei. În regiunea unde s-a născut şi în orice loc unde a ajuns, creştinismul a fost urmărit de acest duşman neînduplecat. După moartea apostolilor biserica a avut mult de suferit  pentru că a cedat presiunilor iudaice, creştinismul ajungând să fie remodelat după tiparele sistemului iudaismului. Vinul cel nou a ajuns să fie pus în burdufuri vechi.
2. Orientalismul. Spre sfârşitul primului secol şi începutul celui de-al doilea secol, creştinismul a fost nevoit să-şi găsească drumul printre multe elemente conflictuale ale filozofiei orientale. Primul ei conflict a fost cu Simon Vrăjitorul, după cum avem consemnat în Faptele apostolilor. Deşi era samaritean prin naştere, se presupune că el studiase la Alexandria mai multe religii din est. La revenirea în ţara lui natală, el s-a întors cu mari pretenţii că avea o cunoştinţă superioară şi puteri superioare şi i-a vrăjit pe cei din Samaria, dându-se drept cineva mare: “toţi, de la mic la mare îi dădeau atenţie spunând: «Aceasta este puterea lui Dumnezeu, cea mare»” (Fapte 8.9). Din această relatare despre Simon aflăm ce influenţă aveau asemenea oameni asupra minţilor celor ignoranţi şi superstiţioşi şi cu ce puteri grozave ale lui Satan, manifestate prin aceşti lucrători răi, s-a confruntat biserica de la început. El nu numai că îşi aroga “puterea lui Dumnezeu, cea mare”, ci combina în el şi celelalte perfecţiuni ale lui Dumnezeu. Scriitorii spun în general despre el că a fost capul unei oşti de impostori şi eretici.

După ce a fost înfrânt în mod ruşinos de Petru, se spune că el a părăsit Samaria şi a călătorit în diferite ţări, alegându-i în special pe aceia la care nu ajunsese evanghelia. De atunci el a introdus în sistemul lui numele lui Hristos, lucrând astfel încât să creeze confuzie între evanghelie şi balsfemiile lui şi să încurce mintea oamenilor. Preferăm să nu mai vorbim despre magia şi lucrările lui miraculoase, nici despre teoriile lui despre coborârea lui din cer şi alte emanaţii, ci spunem doar că aceste lucrări s-au arătat, în special în orient, o mare piedică pentru înaintarea evangheliei.

Succesorii lui Simon, Cerentius şi Valentinus, au sistematizat teoriile lui atât de mult încât au devenit fondatorii gnosticismului, cu care s-a confruntat biserica în cel de-al doilea secol. Titulatura lor implică pretenţia de a avea o cunoştinţă superioară. Se consideră, în general, că la aceasta se referea Sf. Pavel când îl avertiza pe timotei, fiul lui, împotriva “ştiinţei pe nedrept numite astfel”.

Deşi probabil că o încercare de face o schiţă a acestui larg răspândit orientalism sau gnosticism nu ar fi potrivit în cadrul acestei scurte istorii, trebuie totuşi să le dăm cititorilor o oarece idee despre ce era el. Pentru un timp, acesta s-a dovedit cel mai formidabil adversar al creştinismului. Dar faptele şi învăţăturile evangheliei au biruit, iar gnosticismul a scăzut.

Sub numele de gnostici pot fi cuprinşi toţi aceia care, în primele zile ale bisericii, includeau în sistemele lor filozofice cele mai evidente şi mai convenabile învăţături atât din iudaism cât şi din creştinism. Astfel, gnosticismul a devenit un amestec de filozofie orientală, iudaism şi creştinism. Printr-o confuzie satanică, frumuseţea simplă a evangheliei a fost distrusă, şi, pentru mult timp, în multe locuri, adevăratul caracter al evangheliei nu a fost cunoscut. A fost un plan subtil şi un mare efort al vrăjmaşului, nu numai pentru a corupe, ci şi pentru a submina complet evanghelia. Imediat ce a apărut creştinismul, gnosticii au început să adopte în sistemele lor unele dintre cele mai sublime doctrine creştine. Iudaismul era foarte amestecat cu această filozofie, probabil din perioada captivităţii.

Dar gnosticismul, trebuie să reţinem, nu a fost o corupere a creştinismului, deşi întreaga şcoală a gnosticilor este desemnată de către scriitorii ecleziastici ca fiind numai eretici. În ceea ce priveşte originea lui, trebuie să o căutăm în religiile orientale, cum ar fi cea a caldeenilor, a perşilor şi a egiptenilor şi în altele. În tilele noastre asemenea filozofi ar fi priviţi ca necredincioşi şi complet străini de evanghelia lui Hristos, dar, în timpurile de la început, era desemnat ca eretic oricine introducea, într-o formă oarecare, numele lui Hristos în sistemul lui filozofic. De aceea s.a spus: “Dacă Mahomed ar fi apărut în al doilea secol, Iustin Martirul sau Irineu l-ar fi numit eretic”. În acelaşi timp, trebuie să avem în vedere că principiile filozofiei greceşti mai ales cele platonice, au pătruns în forţă îb biserică chiar de la început, au corupt izvorul adevărului şi au ameninţat să schimbe pentru un timp sensul şi efectele evangheliei asupra omenirii.

Origen, care s-a născut la Alexandria – leagănul gnosticismului – prin anul 185, a fost părintele care a dat forma completă metodei alexandriene de interpretare a Scripturii. El distingea trei sensuri: unul literal, altul moral şi altul mistic, care corespund respectiv trupului, sufletului şi duhului omului. Sensul literal poate fi înţeles de orice cititor atent, senusl moral cerea o inteligenţă mai înaltă, iar sensul mistic putea fi pătruns numai prin harul Duhului Sfânt, care se obţinea prin rugăciune.

Marele ţel al acestui învăţător eminent a fost acela de a armoniza creştinismul cu filozofia: acesta a fost aluatul şcolii de la Alexandria. El căuta să strângă crâmpeie de adevăr care se găseau risipite în celelalte sisteme pentru a le uni într-o schemă creştină, astfel încât să prezinte evanghelia într-un mod în care să nu-i ofenseze pe cei cu prejudecăţi şi să ducă la convertirea iudeilor, gnosticilor şi a păgânilor culţi. Aceste principii de interpretare şi combinarea creştinismului cu filozofia i-au condus pe Origen şi pe urmaşii lui la erori grave, atât în practică, cât şi în doctrină. Origen a fost un creştin devotat, serios şi plin de zel, cu adevărat iubit de Domnul Isus, dar principiile lui au avut tendinţa, de atunci şi până în zilele noastre, de a slăbi credinţa în caracterul bine definit al adevărului, dacă nu cumva de a-l perverti prin spiritualizare şi alegorii, mijloace pe care sistemul le susţinea.

Caracterul rău al materiei era primul principiu pe care îl susţineau toate sectele gnosticilor şi care a pătruns în toate sistemele religioase din est. Aceasta a condus la teorii din cele mai excentrice cu privire la formarea şi caracterul unieversului material şi a tuturor substanţelor corporale. Astfel, persoanele care credeau că trupurile lor sunt în ele însele rele recomandau abstinenţa şi chinuirea trupului pentru ca mintea sau duhul, care erau considerate curate şi divine, să se poată bucura de mai multă libertate şi să poată contempla mai bine cele cereşti. Fără a spune mai multe despre acest subiect – care nu ne face plăcere – cititorul va înţelege că celibatul clerului, care a apărut mai târziu, şi întregul sistem de ascetism şi monasticism îşi au originea nu în Scriptură ci în filozofia orientală[2].

Păgânismul. Biserica a avut de luptat nu numai cu iudaismul şi orientalismul, ci a avut de suferit şi ostilitatea deschisă a păgânismului. Acestea erau cele trei mari puteri ale lui Satan care au atacat biserica în primii trei sute de ani ai istoriei sale. În îndeplinirea misiunii încredinţate de Domnul: “învăţaţi toate naţiunile” ... “predicaţi evanghelia la orice făptură”, ea a trebuit să înfrunte şi să învingă aceşti trei vrăjmaşi. Dar aceştia nu ar fi putut împiedica înaintarea ei dacă ea ar fi umblat despărţită de lume şi ar fi rămas fidelă Mântuitorului ei înălţat la cer. Dar, vai! ceea ce nu au reuşit iudaismul, orientalismul şi păgânismul, au reuşit atracţiile lumii. Şi aceasta ne face să cercetăm starea bisericii atunci când a izbucnit marea persecuţie.

O privire de ansamblu asupra stării bisericii în anul 303

Diocleţian s-a suit pe tron în anul 284. În 286, el s-a asociat cu Maximian ca Augustus, iar în 292 Galerius şi Constanţius s-au adăugat la numărul prinţilor cu titlu inferior celui de Cezar. Astfel, la începutul secolului al patrulea, Imperiul roman avea patru suverani. Doi purtau titlul de Augustus şi doi titlul de Cezar. Diocleţian, deşi era superstiţios, nu avea nici o ură împotriva creştinilor. Constanţius, tatăl lui Constantin, era prietenos faţă de ei. La prima privire, situaţia creştinilor părea destul de strălucită şi de fericită, dar preoţii păgâni erau supăraţi şi complotau rele împotriva creştinilor. În triumfurile şi răspândirea creştinismului ei vedeau sfârşitul lor. Timp de cincizeci de ani, biserica nu a fost tulbirată aproape deloc de puterea seculară. În timpul acestei perioade, creştinii au ajuns la o prosperitate fără precedent, dar era numai o prosperitate exterioară, deoarece ei s-au abătut mult de la puritatea şi simplitatea evangheliei lui Hristos.

În majoritatea oraşelor imperiului fuseseră construite biserici care afişau splendori arhitecturale. Începuseră să fie folosite veşminte sacre şi vase sacre de aur şi de argint. Convertiţi veneau din toate păturile sociale: până şi soţia Împăratului şi fiica lui, Valeria, căsătorită cu Galerius, par să fi fost printre ei. Creştinii ajunseseră să aibă funcţii înalte în stat şi în casa imperială. Ei ocupau poziţii deosebite, chiar de autoritate supremă, în provincii şi în armată. Dar, vai! această îndelungă perioadă de prosperitate in ale lumii a avut consecinţele ei obişnuite: credinţa şi dragostea au scăzut şi s-au strecurat mândria şi ambiţia. Dominaţia preoţească a început să-şi exercite puterea uzurpatoare şi episcopul a adoptat limbajul şi autoritatea de vicerege al lui Dumnezeu. Rivalităţi şi disensiuni au tulburat comunităţile paşnice, iar disputele au ajuns uneori la violenţă fizică. Pacea de cincizeci de ani ajunsese să corupă întreaga atmosferă creştină când Dumnezeu a permis ca trăznetul furiei lui Diocleţian să o curăţească.

Aşa spun mărturisirile melancolice ale creştinilor înşişi, care, potrivizt spiritului acelui timp, au apreciat pericolele şi necazurile la care au fost expuşi ca fiind judecăţi divine[3].

Faptele lui Diocleţian şi sfârşitul perioadei Smirna

Biserica trecuse deja prin nouă persecuţii sistematice. Prima a fost sub Nero, apoi Domiţian, Traian, Marcus Aurelius, Severus, Maximin, Decius, Valerian şi Aurelian, iar acum a venit momentul să treacă prin cea de-a zecea, potrivit cu cuvântul profetic al Domnului: “vei avea un necaz de zece zile”. Şi este extrem de remarcabil faptul că, nu numai că au fost exact zece persecuţii ordonate de guvern, ci şi faptul că ultima a durat exact zece ani. După cum am văzut în prima parte a perioadei Smirna, exact zece ani au trecut de la începutul persecuţiei sub Aurelius în est până la sfârşitul ei în vest. Creştinul studios poate urmări şi celelalte caracteristici asemănătoare, dar noi propunem doar acele caracteristici care se impun în mod deosebit, deşi avem convingerea că ele sunt prefigurate în epistola către Smirna.

Domnia lui Diocleţian a fost una deosebit de importantă în istorie. În primul rând, ea s-a remarcat prin introducerea unui nou sistem de guvernare a imperiului. Practic, el a mutat capitala din vechea Romă la Nicomedia, pe care a făcut-o reşedinţa lui. Acolo, el şi-a întreţinut o curte de o splendoare orientală, la care a invitat oameni învăţaţi şi filozofi. Dar filozofii de la curetea lui erau toţi însufleţiţi de o mare ură împotriva creştinismului şi şi-au folosit influenţa la împărat pentru a încerca să nimicească o religie mult prea curată pentru cugetele lor întinate. Aceasta a dus la ultima şi cea mai mare persecuţie împotriva creştinilor. Ne vom ocupa numai de aceasta, şi, din vreme ce toate istoriile despre acea perioadă provin în principal din consemnările lui Eusebius şi Lactanius, care au scris atunci şi au fost martori la multe execuţii, nu putem face mai mult decât să slectăm şi să transcriem din ceea ce au scris ei, consultând diferiţii autori pe care i-am menţionat deja.

Preoţii şi filozofii păgâni despre care am amintit, nereuşind prin uneltirile lor să-l determine pe Diocleţian să pornească război împotriva creştinilor, s-au folosit de celălalt împărat, Galerius, ginerele lui, pentru a-şi atinge scopul. Acest om crud, condus, în parte, de înclinaţia lui naturală, în parte de mama lui, o păgână extrem de superstiţioasă, şi în parte de preoţi, nu i-a dat pace socrului său până nu şi-a impus punctul de vedere.

În iarna anului 302 – 303, Galerius l-a vizitat pe Diocleţian la Nicomedia având ca obiectiv principal să-l incite pe împărat împotriva creştinilor. Pentru un timp, Diocleţian a rezistat acestei propuneri nepotrivite, având o aversiune – indiferent din ce motive – faţă de măsurile sângeroase propuse de partenerul lui. Dar mama lui Galerius, vrăjmaşul înverşunat al creştinilor, s-a folosit de influenţa pe care o avea asupra fiului ei pentru a-l întărâta ca să treacă imediat la ostilităţi. Diocleţian a cedat şi a fost de acord cu persecuţia, dar creştinilor trebuia să le fie cruată viaţa. Mai înainte, Galerius se îngrijise ca oricine refuza să aducă sacrificii să fie exclus din armată. Unii au fost lăsaţi la vatră, iar alţii au fost condamnaţi la moarte.

Primul edict

În jurul datei de 24 februarie a fost emis primul edict, care prevedea ca toţi aceia care refuzau să sacrifice să-şi piardă slujbele, proprietăţile, rangul şi drepturile cetăţeneşti; ca sclavii care persisstau în mărturisirea evangheliei să nu mai poată fi eliberaţi; să fie distruşi creştinii, indiferent de rang, adunările lor religioase să fie suprimate şi scripturile să fie arse. Încercarea de a elimina complet scripturile a fost o caracteristică deosebită a acestei persecuţii, şi, fără-ndoială, a fost sugerată de filozofii care frecventau palatul imperial deoarece ei ştiau că propriile lor scrieri nu vor putea avea efect asupra publicului cât timp circulau scripturile şi alte cărţi sacre. Imediat ce au fost adoptate aceste măsuri a şi fost atacată biserica din Nicomedia, au fost arse cărţile sacre şi clădirea a fost demolată complet în cîteva ore. În tot imperiul, bisericile trebuiau să fie rase de pe faţa pământului, iar cărţile sacre să fie mluate de ofiţerii imperiali. Mulţi creştini care au refuzat să dea scripturile au fost omorâţi, iar cei care le-au dat ca să fie arse au fost consideraţi trădători faţă de Hristos, aducând apoi multe dureri în exercitarea de măsuri disciplinare faţă de ei[4].

Imediat ce acest edict a fost afişat în locul obişnuit, un creştin de rang înalt l-a şi rupt, indignarea lui împotriva unei nedreptăţi atât de flagrante făcându-l să reacţioneze pripit, cu un zel necugetat, încălcând preceptele evangheliei, care cere ca să fie respectaţi cei care sunt în poziţii de autoritate. Aceea a fost o bună ocazie pentru a condamna la moarte un creştin. El a fost atunci ars de viu şi a suportat suferinţa cu o demnitate care i-a uimit şi i-a tulburat pe călăi. A început persecuţia, şi, după acel prim pas împotriva creştinilor, următorul nu a mai întârziat.

La scurt timp după publicarea edictului, în palatul de la Nicomedia a izbucnit un incendiu care s-a întins până în apropierea camerei împăratului. Nu era cunoscută cauza incendiului, dar, desigur, au fost învinuiţi creştinii, iar Diocleţian a crezut, s-a alarmat şi a turbat de furie. Mulţi au fost aruncaţi în îmchisoare fără deosebire, fără a ţine cont dacă existau suspiciuni. Au recurs la cele mai crude torturi, dar zadarnic. Mulţi au fost arşi, decapitaţi sau înecaţi. La aproape paisprezece zile după aceea a izbucnit un al doilea incendiu. A devenit atunci evident că era lucrarea unui incendiator, şi, şi atunci, păgânii i-au acuzat pe creştini şi au strigat tare pentru răzbunare, dar, din vreme ce nu s-a putut găsi nici o dovadă că în incendiu au fost implicaţi cumva creştinii, o bănuială serioasă – pe care noi o considerăm şi îndreptăţită - a rămas asupra împăratului Galerius. Aceasta deoarece principalul lui obiectiv era de la-nceput acela de a-i incrimina pe creştini şi a-l alarma pe Diocleţian prin măsurile lui mai violente. Ca şi când ar fi cunoscut efectele acelor evenimente asupra cugetului întunecat, timid şi superstiţios al împăratului, el a părăsit Nicomedia imediat după aceea, pretinzând că nu se simţea în siguranţă în oraş.

Dar şi-au atins scopul, şi încă într-o măsură atât de mare că depăşea chiar şi ceea ce doriseră Galerius şi mama lui păgână. Diocleţian, întărâtat complet, s-a dezlânţuit feroce împotriva bărbaţilor şi femeilor care purtau numele de creştini, din toate clasele sociale. El a obligat-o pe fiica lui, Prisca, şi pe soţia lui, Valeria, să ofere jertfe. Ofiţerii casei, de cel mai înalt rang şi cei mai nobili, şi toţi cei din palat, au fost expuşi la cele mai crude torturi la porunca şi în prezenţa lui Diocleţian însuşi. I-au fost date numele unor funcţionari ai statului care preferau bogăţiile lui Hristos în locul măreţiei palatului imperial. Un şambelan a fost adus înaintea împăratului şi torturat greu pentru că a refuza să sacrifice. Ca pentru a-l da exemplu altora, pe răni i-au pus un amestec de sare şi oţet. Dar totul a fost zadarnic, pentru că el şi-a mărturisit credinţa în Hristos ca singurul mântuitor şi a refuzat să recunoască vreun alt dumnezeu. Atunci el a fost ars la foc mocnit până la moarte. Doroteus, Forgonius şi Andreas, eunuci care slujeau la palat au fost ucişi. Anthimus, episcopul Nicomediei, a fost decapitat. Mulţi au fost executaţi şi mulţi au fost arşi de vii, dar a ajuns să fie plictisitor să omoare oameni unul câte unul, aşa că au făcut focuri mari pentru ca să ardă mai mulţi odată, iar alţii au fost duşi cu barca în mijlocul unui lac şi aruncaţi în apă având pietre legate de gât.

De la Nicomedia, centrul persecuţiei, ordinele imperiale s-au transmis cerând celorlalţi împăraţi să coopereze pentru a restaura demnitatea vechii religii şi pentru suprimarea completă a creştinismului. Astfel, persecuţia a bântuit prin toată lumea romană, mai puţin în Galia, unde guverna blândul Constanţius. Deşi el a făcut să pară a se conforma măsurilor colegilor lui demolând bisericile, el s-a abţinut de la violenţă împotriva persoanelor creştinilor. Deşi el nu era un creştin hotărât, el era omenos şi era în mod evident prieten al creştinismului şi al mărturisitorilor creştini. El guverna Galia, Britania şi Spania. Dar temperamentul feroce al lui Maximian şi cruzimea sălbatică a lui Galerius aşteptau numai să primească semnalul de la Nicomedia. Aşa trei monştri bântuiau cu toată puterea, purtând război civil împotriva inofensivilor, blânzilor şi smeriţilor urmaşi ai lui Isus, Prinţul Păcii.

            Harul început sfârşi-va-n glorie;Isus a câştigat victoriaÎn istoria triumfului LuiEste chiar triumful nostru

Cel de-al doilea edict

La puţin timp după ce primul edict a fost executat în tot imperiul, zvonuri despre răscoale în Armenia şi Siria, regiuni dens populate cu creştini, au ajuns la urechile împăratului. Acele tulburări au fost şi ele, pe nedrept, puse în seama creştinilor, dând astfel pretext pentru al doilea edict. Edictul prevedea că membrii clerului, în calitate de conducători ai creştinilor, erau de tratat în mod special ca suspecţi şi că tot clerul trebuia să fie aruncat în închisoare. Astfel, în scurt timp, închisorile s-au umplut cu episcopi, presbiteri şi diaconi..

Cel de-al treilea edict

Imediat după aceea a fost emis al treilea edict, care interzicea eliberarea vreunui membru al clerului altfel decât în cazul că acela accepta să aducă sacrificii. Ei erau declaraţi inamici ai statului, şi, oriunde un prefect ostil hotăra să-şi exercite autoritatea nelimitată, ei erau înghesuiţi în închisori care fuseseră destinate pentru criminalii cei mai răi. Edictul prevedea ca acei prizonieri care erau dispuşi să sacrifice zeilor să fie eliberaţi, iar ceilalţi să fie obligaţi prin torturi şi pedepse. Mari mulţimi din cei mai evlavioşi şi mai dedicaţi şi mai venerabili din biserică au suferit pedeapsa capitală sau su fost trimişi în mine. Împăratul gândea, zadarnic, că dacă episcopii şi învăţătorii erau înfrânţi, bisericile aveau să urmeze curând exemplul lor. Dar, descoperind că măsurile lui au avut ca rezultat o înfrângere umilitoare, el a fost îndrumat de influenţa lui Galerius, de filozofi şi de preoţii păgâni să emită un al patrulea edict, şi mai riguros.

Cel de-al patrulea edict

Prin al patrulea edict, ordinele care, până atunci, se aplicau doar la cler, au fost extinse la toţi creştinii. Magistraţii au primit instrucţiuni să folosească liber tortura pentru a-i forţa pe toţi creştinii – bărbaţi, femei şi copii – să se închine zeilor. Diocleţian şi colegii lui erau angajaţi într-o luptă disperată şi inegală. Forţele întunericului – întregul Imperiu roman –, înarmat şi cu toată hotărîrea, se angaja să apere vechiul politeism şi să nimicească cu desăvârşire numele de creştin. O retragere ar fi însemnat a mărturisi slăbiciunea, iar un suncces însemna exterminarea completă a adversarului. Cât priveşte victoriile, nu putea fi vorba de aşaceva, din vreme ce creştinii nu se opuneau deloc. Istoric, a fost grozava luptă finală dintre păgânism şi creştinism. Conflictul ajunsese la paroxism şi era o situaţie de criză.

Pe străzi şi în oraşe s-a făcut proclamaţie publică cerând ca fiecare bărbat, femeie sau copil să repare templele zeilor. Toţi trebuiau să treacă prin încercarea de foc: să aducă sacrificii sau să moară. Fiecare era chemat pe nume, individual, pe baza unei liste. Din vreme ce porţile oraşelor erau controlate strict, cei care erau creştini erau prionşi imediat.

Detalii cu privire la suferinţele şi martiriile care au urmat ar umple multe volume. Cum edictele s-au succedat rapid şi au fost din ce în ce mai severe, spiritul de martir a fost reînviat şi a crescut până ce bărbaţi şi femei, în lco să fie apucaţi şi târâţi la rug, săreau în flăcări ca pentru a se înălţa la cer într-un car de foc. Familii întregi au fost supuse la tot felul de execuţii; unii prin foc, alţii prin apă, alţii după torturi grele, unii au murit de foame, unii au fost crucificaţi, iar alţii au fost legaţi şi agăţaţi cu capul în jos şi menţinuţi mai mult timp în viaţă ca să sufere o moarte lentă şi chinuitoare. În unele locuri zece, douăzeci, şaizeci, chiar până la o sută de bărbaţi şi femei, cu copiii lor mici, au fost martirizaţi în chinuri într-o singură zi[5].

În aproape fiecare regiune din lumea romană, asemenea scene de barbarie nemiloasă au continuat, cu o intensitate mai mare sau mai mică, pe o perioadă de zece ani. Dintre toţi împăraţii, numai Constanţius i-a protejat pe creştinii din vest, în special pe cei din Galia, unde era reşedinţa lui. Dar, în toate celelalte regiuni, creştinii au fost supuşi la tot felul de cruzimi şi nedreptăţi, fără a avea libertatea de a face apel la autorităţi şi fără a fi protejaţi cât de puţin de stat. Gloatele păgâne aveau permisiunea de a se deda la orice excese împotriva creştinilor. În acele condiţ

Ii, cititorul îşi poate imagina fără greutate la ce erau expuşi creştinii, atât în ceea ce priveşte averea lor cât şi persoanele lor. Fiecare era sigur că nu i se va cere socoteală pentru vreo violenţă împotriva creştinilor. Dar suferinţele bărbaţilor, oricât ar fi fost ele de mari, par a fi mici în comparaţie cu cele ale femeilor. Teama de a fi expuse şi de violenţă era mai mare decât teama de moarte.

De exemplu, eusebiu spune că “o femeie credincioasă, admirabilă prin virtutea ei, şi renumită în Antiohia pentru averea ei, familia ei şi pentru reputaţia pe care o avea că îşi educase cele două fiice – acum îm floarea vieţii şi remarcabile prion frumuseţea lor – în mod evlavios. Ascunzătoarea lor a fost descoperită şi ele au fost prinse de soldaţi. Mama, neştiind cum să se descurce pentru ea şi pentru fiicele ei, ştiind ce le sta înainte, a propus că era mai bine să moară şi să fie alături de Hristos decât să fie în mâinile unor soldaţi brutali. După aceasta, toate fiind de acord, au cerut gărzilor puţin timp şi s-au aruncat în râu pentru a scăpa de un rău mai mare”. Deşi aceasta nu poate fi deplin justificat, trebuie să judecăm faptul cântărind bine împrejurările: ele ajunseseră la disperare. Suntem siguri că Domnul ştie să ierte tot ce este greşit în fapte şi să primească bine tot ceea ce este bun în motivele noastre.

Pentru un moment, persecutorii şi-au imaginat zadarnic că vor triumfa prin căderea creştinismului. Au fost ridicate monumente şi s-au bătut medalii în onoarea lui Diocleţian şi Galerius pentru a fi nimicit superstiţia creştină şi a fi restaurat închinarea către zei. Dar Cel care este în cer chiar atunci răsturna mânia acelor oameni spre eliberarea şi triumful poporului Său şi spre înfrângerea recunoscută şi căderea vrăjmaşilor lor. Ei au putut martiriza creştini, demola biserici şi arde cărţi, dar nu au putut atinge izvorul viu al creştinismului

Mâna Domnului în judecată

Schimbări importante începuseră în cârmuirea imperiului, dar Capul bisericii veghea peste toate. El a limitat şi a definit perioada suferinţelor ei, şi nici oştile iadului, nici legiunile Romei nu au putut prelungi măcar cu o oră acea perioadă. Vrăjmaşii creştinismului au fost loviţi cu cele mai cumplite calamităţi. S-a arătat că Dumnezeu cere socoteală pentru sângele vărsat. Galerius, adevăratul autor al persecuţiilor, în cel de-al optesprezecelea an al domniei lui şi al optulea al persecuţiei, şi-a dat sufletul din cauza unei boli scârboase. Asemeneam lui Irod Agripa şi a lui Filip al-II-lea al Spaniei, el a fost “mâncat de viermi”. A căutat medici, a cercetat oracolele, dar degeaba, pentru că orice tratament aplicat a dus numai la agravarea bolii. Locul era atât de infect de la boala lui încât toţi prietenii lui l-au părăsit. În agonia lui, el a ajuns să strige după îndurare şi să le ceră creştinilor să mijlocească pentru împăratul în suferinţă în rugăciunile lor.

De pe patul de moarte el a emis un edict, în care, coborându-se până la a cere scuze pentru asprimea arătată în trecut faţă de creştini, specifica faptul că, pentru binele public şi unitatea statului, recunoştea eşecul complet al măsurilor de suprimare a creştinismului şi prevedea lagalitatea exercitării libere şi în public a religiei creştine. Galerius a murit la câeva zile după promulgarea edictului. Timp de şase luni au fost aplicate dispoziţiile îndurătoare ale edictului şi mulţi au fost eliberaţi din închisoare şi din mine, dar vai! purtând pe trup semnele torturii, şi pentru a muri peste puţin timp. Scurta întrerupere a persecuţiei a făcut să se arate caracterul ei groaznic şi extinderea ei.

Dar Maximin, care i-a succedat lui Galerius la guvernarea Asiei, a căutat să revigoreze religia păgână în toată splendoarea ei de mai înainte, aşa că a reluat, cu toată cruzimea, încercarea de a suprima creştinismul. El a poruncit ca toţi funcţionarii guvernului său , de la cel mai înalt până la cei mai de jos, atât cei civili cât şi cei militari, ca toţi oamenii liberi şi toţi sclavii, până şi copiii mici, să sacrifice şi să ia parte la ceea ce se sacrifica pe altarele păgâne. Toate legumele şi alimentele de pe piaţă trebuiau să fie stropite cu apă şi vin care fuseseră folosite la jertfe pentru a-i forţa pe creştini să vină în contact cu sacrificiile idolatre.

Au fost inventate noi torturi şi din nou râuri de sânge creştin au curs în toate provinciile Imperiului roman, cu excepţia Galiei. Au lovit toate felurile de calamităţi. Tirania, războiul şi foametea au depopulat provinciile din Asia. Ploaia de vară nu a căzut în niciunul din ţinuturile de sub stăpânirea lui Maximin; o foamete a pustiit tot estul; multe familii nobile au ajuns să cerşească, iar unii şi-au vândut copiii ca sclavi. Foametea a fost, în modul obişnuit, însoţită de molime. Pe trupurile celor bolnavi au apărut peste tot iritaţii, dar mai ales în jurul ochilor, astfel încât mulţi au ajuns să orbească definitiv. Toţi au fost cuprinşi de teamă, iar aceia care erau în putere au părăsit casele infectate, astfel încât zeci de mii au rămas să piară într-o stare fiind complet părăsiţi. Creştinii, cu inimile mişcate de iubirea lui Dumnezeu, au trecut la tot felul de lucrări umanitare şi pline de îndurare. Ei i-au ajustat pe cei vii şi au înmormântat morţii. Toată omenirea a fost cuprinsă de teamă, iar păgânii au ajuns la concluzia că nenorocirile veniseră peste ei ca răzbunare a cerului pentru că persecutau poporul lui.

Maximin s-a speriat şi, deşi era prea târziu, s-a străduit să repare lucrurile. El a dat un edict care proclama principiile toleranţei şi poruncea suspendarea tuturor violenţelor împotriva creştinilor, recomandând să fie folosite doar mijloace blânde şi persuasiune pentru a-i aduce înapoi la religia strămoşilor lor. După ce a fost învins în bătălie de Licinus, mânia lui s-a întors împotriva preoţilor păgâni, pe care i-a acuzat că îl amăgiseră cu false speranţe privind o victorie asupra lui Licinus şi un imperiu universal în est, şi apoi s-a răzbunat pentru dezamăgirile lui printr-un masacru josnic al tuturor preoţilor păgâni care erau la-ndemâna lui. Ultimul lui act imperial a fost promulgarea unui alt edict şi mai favorabil creştinilor, în care el proclama libertatea totală a conştiinţei şi returna proprietăţile confiscate de la biserici. Dar a venit moartea, închizând catalogul negru al crimelor lui şi şirul întunecat al împăraţilor persecutori. A murit în mari chinuri, fiind vizibilî judecata divină. Multe nume celebre, atât prin poziţia socială cât şi prin caracter, se găsesc printre martirii din acea perioadă, şi sunt multe mii care au rămas necunoscuţi şi nu s-au remarcat prin nimic pe pământ, dar care sunt scrişi în cer, în caretea vieţii Mielului.

Aşa s-a încheiat cel mai memorabil atac al puterilor întunericului asupra bisericii creştine şi astfel a dispărut ultima speranţă a păgânismului de a se menţine prin autoritatea guvernului. Relatarea despre cea mai violentă, mai variată şi mai îndelungă încercare de a suprima evanghelia merită spaţiul pe care i l-am acordat, drept care nu găsim că s-ar cuveni să ne scuzăm pentru lungimea ei. Am văzut braţul Domnului ridicat în mod solemn, dar cu har, pentru a pedepsi şi a purifica biserica Lui şi pentru a demonstra adevărul nepieritor al creştinismului şi a-i face de ruşine pentru totdeauna pe vrăjmaşii lui neputincioşi. “şi, iată, rugul ardea cu foc, dar rugul nu se mistuia. Şi Moise a zis: «Să mă abat acum şi să văd această privelişte măreaţă, pentru ce nu se mistuie rugul». Şi Domnul a văzut că s-a abătut să vadă şi Dumnezeu l-a chemat din mijlocul rugului” (Exod 3). Astfel, vedem cum tufa nu a fost arsă, sau Israel nu a fost nimicit în Egipt, nici biserica nu a fost nimicită: Dumnezeu era în mijlocul rugului şi este în mijlocul bisericii Sale – ea este locuinţa Lui în Duh. Şi nu numai atât, ci Hristos a spus clar cu privire la El şi la puterea Lui ca înviat în glorie: “Pe această stâncă îmi voi zidi biserica, şi porţile locuinţei morţilor nu o vor birui” (v. Mat. 16).

[1] v. Neander, vol 1, p. 177; Mosheim, col. 1, p. 217; Milner, vol. 1, p. 332

[2] Pentru detalii cu privire la diferitele secte, vedeţi  Dictionary of Christian Churches and Sects, Marsden Robertson, vol. 1, p. 84; Neander vol. 2, p. 387; Milman, vol. 2 p. 80.

[3] Milman, vol. 2, p. 261

[4] Poate fi foarte interesant pentru cititor faptul că nici un manuscris al Noului Testament nu este anterior celei de-a doua jumătăţi a secolului al patrulea, o explicaţie pentru acest fapt fiind distrugerea scrierilor creştine, în special a scripturilor, în timpul lui Diocleţian, în prima parte a secolului al patrulea. Este cunoscut faptul că, sub Constantin, au fost depuse eforturi deosebite pentru a avea copii corecte, dintre care celebrul critic Tischendorf consideră că face parte mansuscrisul Sinaitic

[5] Pentru numele şi detaliile cu privire la mai mulţi care au suferit, vedeţi Milner, vol. 1, p. 473-506