Capitolul 9

În Evanghelia după Matei am văzut transfigurarea anunţată în termeni care se raportau la subiectul acelei evanghelii, Hristosul respins luând poziţia Sa glorioasă de Fiu al Omului. În toate Evangheliile transfigurarea este în raport cu momentul în care această tranziţie este în mod clar pusă în evidenţă, dar are un caracter particular în fiecare dintre ele. În Marcu, am văzut slujirea smerită şi devotată a lui Hristos în predicarea Împărăţiei, alături de gloria divină care străbătea totuşi chiar şi prin această smerenie a Sa. În consecinţă, manifestarea tranziţiei către glorie este vestită aici ca venire a Împărăţiei în putere. Nu există diferenţe esenţiale între descrierea pe care o avem aici faţă de ceea ce găsim în Matei, cu excepţia faptului că izolarea lui Isus şi a celor trei ucenici ai Săi în acest moment este remarcată mai clar aici în versetul 2 şi faptele sunt descrise simplu fără a adăuga nimic altceva. Domnul le porunceşte apoi să nu spună nimănui ceea ce au văzut până când El va învia dintre morţi.

Putem remarca aici că într‐adevăr vedem manifestarea Împărăţiei în putere. Nu este vorba de puterea Duhului Sfânt care pune pe păcătos, ca un mădular sfânt al trupului, în legătură cu Hristos, Capul, descoperindu‐i gloria cerească a lui Hristos, aşa cum este El la dreapta Tatălui. Aici Hristos este pe pământ. El este aici în legătură cu marii martori ai vremii iudaice (legea şi profeţia), martori care Îi cedează însă în întregime locul, deşi participă şi ei la gloria Împărăţiei împreună cu El. Dar Hristos este manifestat în glorie pe pământ: Omul din glorie este recunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu aşa cum este cunoscut în nor; era o prezentare sau o manifestare a gloriei aşa cum se va vedea ea pe pământ, gloria Împărăţiei, iar Dumnezeu rămâne în nor, deşi de acolo Îşi descoperă gloria. Nu este deci vorba încă de poziţia noastră fără văl, fără perdeaua dinăuntru; pentru noi această perdea, în ce priveşte relaţia noastră cu Dumnezeu, este sfâşiată de sus până jos şi avem o deplină libertate de a intra în locurile sfinte prin sângele lui Hristos. Dar acesta este un privilegiu spiritual, şi nu o manifestare publică, pentru că trupul nostru (care este ca un văl ce acoperă realitatea spirituală pentru ochii lumii) nu este rupt; dar trupul lui Hristos s‐a frânt şi aceasta ne dă dreptul de a intra în locurile sfinte.

O nouă ordine de lucruri stabilită prin înviere

Dar această poziţie de glorie nu putea să fie luată de Domnul şi nu se putea manifesta acum odihna glorioasă, ci numai într‐o nouă ordine de lucruri; Hristos trebuia să învie dintre morţi pentru a o întemeia. Această nouă ordine de lucruri nu se potrivea cu prezentarea lui Isus ca Mesia, aşa cum era atunci. De aceea le porunceşte ucenicilor Săi să nu vestească nimănui ceea ce văzuseră decât după învierea Sa. Iar atunci aceasta trebuia să fie o confirmare puternică a învăţăturii despre Împărăţia care vine în glorie. Această manifestare a gloriei întărea credinţa ucenicilor în timpul acela (la fel cum Ghetsimani îi învăţa despre realitatea suferinţelor şi a luptelor Domnului cu prinţul întunericului); iar mai târziu, atunci când Hristos Îşi va fi luat noua Sa poziţie, această manifestare avea să rămână subiectul şi întărirea mărturiei lor.

Putem vedea în 2 Petru 1.19 caracterul acestei manifestări şi raporturile ei cu Împărăţia cerească de glorie despre care au vorbit profeţii. Citiţi acest pasaj astfel: „Ni s‐a confirmat şi mai mult cuvântul profeţiei“.

Fiul Omului este Învierea şi Viaţa

Ucenicii se opriseră în prag. Deşi ochii lor erau deschişi, ei vedeau de fapt „oameni ca nişte copaci care umblau“. Ce putea să însemne „a învia dintre morţi“? se întrebau între ei (versetul 10). Învierea le era cunoscută; toată secta fariseilor credea în aceasta. Dar ei ignorau faptul că această putere care elibera din starea în care omul şi chiar sfinţii se găseau, avea să se manifeste numai faţă de unii, în timp ce alţii urmau să fie lăsaţi încă în acea stare. Ei nu se îndoiau de faptul că va fi o înviere în care Dumnezeu va învia pe toţi cei morţi în ziua de la urmă. Dar ei nu înţelegeau nimic din adevărul acesta că Fiul Omului este El Însuşi Învierea şi Viaţa – triumful absolut al ultimului Adam asupra morţii, Fiul lui Dumnezeu având viaţa în El Însuşi, manifestată prin învierea Sa dintre cei morţi (eliberare care, la vremea ei, va fi de asemenea împlinită în sfinţi). Fără îndoială, ei primeau cuvintele Domnului ca fiind adevărate, ca având autoritate; dar mesajul acestor cuvinte rămânea neînţeles.

Dificultăţile necredinţei

Iar necredinţa nu pierde ocazia de a găsi anumite greutăţi pe care să le folosească drept justificare în propriii ei ochi, care refuzau să vadă dovezile divine ale adevărului – dificultăţi suficient de mari în aparenţă şi care pot să tulbure şi duhul acelora care prin har sunt dispuşi să creadă sau care au crezut, dar care sunt încă slabi în credinţă.

Profeţii spuseseră că Ilie trebuie să vină mai întâi. Cărturarii insistau asupra acestui fapt (versetul 11). Frapaţi de gloria care confirma într‐o manieră absolută ceea ce spunea Domnul Isus despre El Însuşi, ucenicii vorbesc despre această dificultate. Aveau această convingere despre Persoana Domnului Isus în duhul lor, convingere pe care le‐o produsese gloria pe care o văzuseră, iar acum mărturisesc această dificultate de înţelegere cu privire la care tăcuseră până atunci, neîndrăznind s‐o exprime. Dar acum dovada este îndeajuns de puternică pentru a le da curajul să privească dificultatea în faţă.

Suferinţe înaintea gloriei

Într‐adevăr, Cuvântul vorbea despre această venire şi Isus acceptă Cuvântul ca fiind adevărul însuşi. Ilie trebuia să vină şi să restabilească toate lucrurile. Şi el va veni înainte de manifestarea gloriei Fiului Omului; dar trebuie ca Fiul Omului să sufere mai întâi şi să fie respins. Aceasta de asemenea era scris, la fel cum era descrisă şi misiunea lui Ilie. De altfel înaintea acestei arătări a lui Hristos, care îi punea pe iudei la încercare în ceea ce priveşte responsabilitatea lor, Dumnezeu n‐a omis să furnizeze acestui popor o mărturie potrivită puterii şi duhului lui Ilie, iar ei îl primiseră rău, aşa cum au vrut. Era scris că Fiul Omului avea să sufere înainte de a fi în gloria Sa, iar acesta era la fel de adevărat cum era scris că Ilie avea să vină. În rest, cum am spus, din punct de vedere al mărturiei date iudeilor, cel care din punct de vedere moral luase locul lui Ilie venise deja. Şi l‐au tratat aşa cum urmau să‐L trateze şi pe Domnul. Tot în sensul acesta Ioan spusese că nu este Ilie, citând Isaia 40, care vorbeşte despre mărturie; dar el nu citează niciodată Maleahi 4, care se referă la Ilie personal. Domnul (Matei 11.10) face o aplicaţie a versetului 1 din Maleahi 3; dar Ioan citează din Isaia.

Slăbiciunea credinţei şi puterea Domnului care vindecă

Când Isus coboară de pe munte, mulţimea se strânge repede în jurul Lui, mirată aparent de absenţa Sa misterioasă dintre ucenicii Săi; mulţimile Îl salută cu respectul pe care l‐a inspirat întreaga Sa viaţă. Dar ceea ce s‐a întâmplat în timpul absenţei Sale nu făcea decât să confirme adevărul solemn că Isus trebuia să plece de pe pământ, adevăr care tocmai fusese scos în evidenţă printr‐o mărturie şi mai glorioasă. Rămăşiţa însăşi, cei care credeau, nu ştiau să profite de puterea care se găsea atunci pe pământ. Credinţa celor credincioşi nu putea nici ea să realizeze prezenţa lui Mesia, a puterii Domnului, a Vindecătorului lui Israel. La ce bun să rămână El încă în mijlocul poporului şi al ucenicilor?

Sărmanul tată exprimă întristarea sa în mod mişcător prin cuvinte care arată o inimă integră, transformată de sentimentul nevoilor ei, dar slabă în credinţă. El descrie starea jalnică a copilului său; şi inima sa prezintă un tablou real despre starea rămăşiţei, despre credinţa care trebuia încă să fie susţinută din cauza necredinţei sub care era îngropată; Israelul nu era într‐o stare mai bună decât acest sărman copil. Dar puterea care era capabilă de orice se afla acolo, nu aceasta era dificultatea. Exista oare credinţă pentru a profita de această putere? Aceasta era întrebarea. „Dacă poţi“, spune tatăl întristat lui Isus. „Dacă poţi“ (răspunde Domnul), se aplică credinţei tale; „dacă tu poţi crede, toate lucrurile sunt cu putinţă“. Sărmanul tată, om cu o inimă adevărată, mărturiseşte cu lacrimi propria sa stare şi caută în bunătatea lui Hristos un ajutor pentru ceea ce lui îi lipseşte.

Astfel se manifestă deplin poziţia lui Israel. Puterea divină se afla acolo pentru a‐l vindeca, pentru a‐l elibera de puterea lui Satan. Aceasta trebuia să se facă prin credinţă, pentru că sufletul trebuia să revină la Dumnezeu. Şi credinţa exista în aceia care, atinşi de mărturia şi puterea harului lui Dumnezeu, căutau la Isus un remediu pentru răul din ei şi o temelie pentru speranţele lor. Credinţa lor era însă slabă şi oscilantă; dar oriunde ea se găsea, Isus Se manifesta potrivit puterii divine a propriului Său har şi a bunătăţii lui Dumnezeu, care îşi avea măsura în ea însăşi. Oricât de departe ar putea să meargă necredinţa la aceia care profită de harul unei dispensaţii, Isus totuşi răspunde la o nevoie reală care Îi este prezentată, oriunde şi oricând cineva priveşte spre El. Pentru noi, aceasta este un mare har şi o mare încurajare.

Totuşi pentru ca această putere să se manifeste prin omul însuşi (şi Dumnezeu la aceasta îl chema), trebuia ca omul să se apropie în mod intim de Dumnezeu – ca acela căruia îi fusese încredinţată această putere să fie obişnuit cu comuniunea cu Dumnezeu, îndepărtându‐se de tot ceea ce l‐ar fi pus în legătură cu lumea şi carnea.

Necredinţa adusă la Isus; vrăjmaşul alungat

Să rezumăm aici principiile acestei descrieri pentru a înţelege aplicaţia lor generală. Domnul, care avea să plece pentru a nu Se mai afla în lume până în momentul venirii Sale în glorie, găseşte, coborând de pe muntele transfigurării, un exemplu al puterii lui Satan asupra omului, asupra poporului iudeu. Omul şi Israel au fost sub această putere aproape de la începutul existenţei lor. Credinţa, care recunoaşte intervenţia lui Dumnezeu în Hristos şi caută în El un adăpost împotriva răului prezent, este slabă, oscilantă, preocupată de răul a cărui vedere îi ascunde în mare măsură puterea care domină răul şi care este în stare să‐l îndepărteze. Dar simţământul acestei nevoi este suficient de profund, încât credinţa cere desfăşurarea acestei puteri.

Ceea ce pune capăt relaţiilor dintre Hristos şi om este această necredinţă care nu ştie să conteze pe o putere prezentă. Nu starea generală a omului face aceasta, pentru că mizeria omului este tocmai aceea care L‐a adus pe Hristos aici pe pământ. Dar atotputernicia Lui este prezentă, şi nu trebuie decât credinţă pentru a profita de ea. Dar dacă inima, din cauza puterii vrăjmaşului, se întoarce către Isus, ea poate (mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu) să prezinte lui Isus chiar şi necredinţa ei, aşa cum I‐ar prezenta oricare alt lucru. Există în El dragoste şi putere pentru orice fel de slăbiciune. Poporul se adună, mulţimea fiind atrasă la vederea puterii vrăjmaşului. Poate oare Domnul să vindece? Sau poate El să lase mărturia puterii lui Satan să invadeze inimile? Vedem manifestarea curiozităţii oamenilor a căror imaginaţie este umplută de efectul puterii vrăjmaşului. Dar, oricare ar fi necredinţa omului, Hristos Se afla acolo, mărturia unei puteri care, în dragoste pentru oameni, nimicea efectele puterii vrăjmaşului. Poporul se strânge – Isus vede aceasta şi cu un cuvânt îl alungă pe vrăjmaş. El lucrează potrivit cerinţelor puterii Sale şi conform intenţiilor dragostei lui Dumnezeu. Astfel puterea vrăjmaşului face loc intervenţiei lui Isus, pe care slăbiciunea credinţei tatălui tindea cumva să o împiedice. Totuşi, dacă aducem orice slăbiciune a noastră şi starea noastră mizerabilă înaintea lui Hristos, El răspunde potrivit plinătăţii puterii Sale.

Înţelegerea căilor lui Dumnezeu împiedicată de carne

Pe de altă parte, dacă firea se amestecă în gândurile credinţei, ea împiedică înţelegerea căilor lui Dumnezeu. În timpul călătoriilor Sale, Domnul Isus explica moartea Sa şi starea nouă pe care o va avea în înviere. Este oare de mirare că El arată ca rea lipsa de inteligenţă a ucenicilor, care le ascundea aceste adevăruri şi umplea duhurile lor cu gânduri despre o glorie pământească, mesianică? Aici se afla secretul lipsei lor de înţelegere. El spusese lucrurile clar; dar mergând pe drum ei se certau să ştie cine va avea primul loc în Împărăţie (versetul 34). Inimile lor erau pline de gânduri fireşti în ceea ce‐L privea pe Domnul Isus, diametral opuse faţă de gândurile lui Dumnezeu. Când slăbiciunea este prezentată în faţa Domnului Isus, ea găseşte un răspuns în puterea şi harul Său suveran; dar carnea şi poftele ei ne ascund, chiar atunci când ne gândim la El, întreaga întindere a gândurilor lui Dumnezeu. În această Împărăţie ucenicii căutau propria lor glorie; crucea, adevărata cale către glorie rămânea neînţeleasă de ei.

Ucenicii primesc învăţătură cu privire la respingerea Domnului

Domnul (versetul 31 şi următoarele) reia apoi cu ucenicii marele subiect care se afla în faţa Lui în momentul acela, această problemă care urma atunci să se decidă. El urma să fie respins; iar El Se îndepărtează de mulţime cu ucenicii Săi, pentru a‐i învăţa în această privinţă. Dar aceştia, preocupaţi de gloria Sa şi de drepturile Sale ca Mesia, nu înţeleg nimic din cuvintele Lui. Chiar credinţa lor, aşa cum era, îi orbeşte cu privire la tot ce era dincolo de aceste lucruri, pentru că, prin acest ataşament faţă de persoana lui Hristos, această credinţă – sau mai degrabă propriile lor inimi în care credinţa se găsea – făcea o legătură directă între Isus şi împlinirea lucrurilor pe care firea lor pământească le dorea şi le căuta în El, spre propriul lor folos. Cât de vicleană este inima! Aceasta se trădează în discuţia pe care o au ei pentru locul dintâi. Credinţa lor este prea slabă pentru a suporta acele iluminări care erau contrare ideilor lor (versetul 32). Aceste idei se manifestă în mijlocul lor pe faţă. Isus îi mustră şi le prezintă ca exemplu un copilaş, aşa cum făcuse adesea. Cel care îl urma pe Hristos trebuia să aibă un spirit absolut contrar aceluia al lumii – un spirit care se potrivea cu ceea ce era slab şi dispreţuit de orgoliul lumii. Cine primea pe un astfel de copilaş Îl primea pe Hristos, şi primindu‐L pe Hristos, îl primea pe Tatăl. Era vorba de lucruri eterne, iar în faţa acestora duhul omului trebuie să fie ca acela al unui copil.

Viaţa creştină, separată pentru Dumnezeu şi împărtăşind respingerea Domnului

Lumea era în aşa măsură opusă lui Hristos încât acela care nu era împotriva Lui, era pentru El. Fiul Omului urma să fie respins. Din acest moment ei trebuiau să aibă credinţă în Persoana Sa şi nu să‐I slujească într‐un anumit fel. Dar vai, ucenicii se gândeau tot la ei înşişi: „El nu ne urmează“. Ei ar fi trebuit să fie părtaşi respingerii Stăpânului lor; iar dacă cineva le‐ar da să bea un pahar cu apă rece, Dumnezeu Îşi va aminti de aceasta. Orice lucru care i‐ar fi făcut să se poticnească în umblarea lor, fie chiar ochiul drept sau mâna dreaptă, acele lucruri trebuiau smulse; pentru că acum nu era vorba de lucrurile unui Mesia pe pământ, ci de lucrurile eterne. Orice lucru va fi pus la încercare prin prisma perfectei sfinţenii a lui Dumnezeu şi aceasta prin judecată, într‐un fel sau altul. Fiecare, bun sau rău, va fi sărat cu foc. Dacă există viaţă, focul nu consumă decât carnea; deoarece atunci când suntem judecaţi, suntem disciplinaţi de Domnul ca să nu fim condamnaţi odată cu lumea. Dacă judecata atinge pe cei răi (şi cu siguranţă îi va atinge), aceasta este condamnarea, adică un foc care nu se stinge. Dar pentru cei drepţi mai este un alt lucru: ei sunt săraţi cu sare. Puterea harului sfânt care leagă sufletul de Dumnezeu şi‐l păzeşte de răul dinăuntru, această putere nu va lipsi acelora care sunt consacraţi lui Dumnezeu, a căror viaţă este o jertfă pentru El.

Sarea nu vorbeşte despre acele lucruri dulci, plăcute, pe care harul le produce fără îndoială, ci vorbeşte despre acea energie divină din noi care pune toate lucrurile în legătură cu Dumnezeu, şi care consacră inima, legând‐o de El printr‐un sentiment de obligaţie, de dorinţă reală, respingând orice lucru care îi este potrivnic (obligaţie care decurge din har şi care se manifestă puternic din chiar această pricină). Astfel, în practică, acesta era un har distinctiv şi anume energia sfinţeniei care separă de orice rău, punând pe om deoparte pentru Dumnezeu. Sarea era un lucru bun: ea desemnează aici efectul produs în suflet sau mai degrabă starea însăşi a acelui suflet laolaltă cu harul care produce această stare. Astfel cei care se oferă lui Dumnezeu sunt puşi deoparte pentru El; ei erau sarea pământului. Iar dacă sarea îşi pierde savoarea ei, cu ce se mai poate săra la loc? Ea slujeşte pentru a da gust altor lucruri; dar dacă sarea are nevoie ea însăşi să fie sărată, atunci este evident că nimic nu o mai poate săra. La fel va fi şi cu creştinii: dacă cei care sunt ai lui Hristos nu dau această mărturie, atunci unde, în afara lor, s‐ar putea găsi ceva care să‐i facă să producă această mărturie? Iar acest sentiment de obligaţie faţă de Dumnezeu care separă de rău, această judecată a răului în inimă trebuie să fie un lucru autentic în noi înşine. Nu era vorba aici de judecarea altora, ci de a se aşeza fiecare înaintea lui Dumnezeu, devenind sare în felul acesta, având această sare în ei înşişi. Faţă de ceilalţi trebuie căutată pacea; adevărata separare de orice rău ne face capabili să umblăm împreună în pace.

Într‐un cuvânt, creştinii trebuie să rămână separaţi de rău şi aproape de Dumnezeu în ei înşişi şi să umble împreună cu Dumnezeu, rămânând în pace între ei.

Este imposibil să ai o învăţătură mai clară, mai importantă şi mai scumpă. În doar puţine cuvinte aceasta judecă şi dirijează întreaga viaţă creştină.

Relaţiile lui Dumnezeu cu omul; ascultarea Domnului ca Om

Dar era vremea în care se apropia sfârşitul lucrării Domnului. După ce a descris, principial, cerinţele eterne şi caracterul vieţii creştine, Isus readuce în capitolul următor toate relaţiile lui Dumnezeu cu omul la acele aspecte originale, punând deoparte lumea şi gloria ei, dar în acelaşi timp şi gloria iudaică văzută din punctul unei împliniri imediate, arătând care este drumul vieţii eterne prin cruce şi prin puterea lui Dumnezeu care mântuieşte. Şi ia El Însuşi în aceste clipe locul de ascultare şi de slujire – locul care se potriveşte omului – în mijlocul tuturor acestor evenimente: pe de altă parte Dumnezeu Însuşi era introdus în caracterul Său propriu de Dumnezeu, în natura Sa, în drepturile Sale divine, lăsându‐se deoparte anumite aspecte ale gloriei lui Dumnezeu care ţin de dispensaţii şi de relaţiile specifice dintre Dumnezeu şi om în aceste perioade.