Capitolul 7

Puterea dominantă care se manifesta atunci în mijlocul iudeilor se dovedise ostilă mărturiei lui Dumnezeu şi omorâse pe cel pe care El îl trimisese pe calea dreptăţii. Cărturarii şi cei care pretindeau că urmăresc dreptatea, aduseseră stricăciune în mijlocul poporului prin învăţătura lor şi călcaseră legea lui Dumnezeu. Ei spălau paharele şi oalele, dar nu şi inimile lor; şi cu scopul câştigului dădeau la o parte îndatoririle pe care copiii le aveau faţă de părinţi. Dar Dumnezeu priveşte la inima omului de unde iese orice fel de necurăţie, nelegiuire şi violenţă (versetele 14‐23). Aceasta este ceea ce întinează pe om şi nu a mânca fără a te spăla pe mâini. Iată judecata acestei religiozităţi fără conştiinţă şi fără temere de Dumnezeu şi adevăratul discernământ cu privire la ceea ce este inima omului înaintea lui Dumnezeu, care are ochii prea curaţi pentru a privi răul.

Dar Dumnezeu trebuie de asemenea să‐Şi descopere inima Sa; şi dacă Isus judeca inima omului cu ochii lui Dumnezeu – dacă manifesta căile Sale şi credincioşia Sa faţă de Israel, totuşi în mijlocul tuturor acestor lucruri El demonstra ceea ce Dumnezeu era pentru cei care simţeau că au nevoie de El şi care veneau la El prin credinţă, recunoscând bunătatea Sa şi bazându‐se numai pe ea. Din regiunile Tirului şi ale Sidonului vine o femeie dintr‐o rasă condamnată dintre naţiuni, o siro‐feniciană. Domnul, ca răspuns la rugăciunea pe care ea o face de a vindeca pe fiica sa, îi spune despre copii (iudei), că ei trebuiau să fie săturaţi întâi, şi că nu se potrivea să ia pâinea copiilor pentru a o da căţeilor. Era un răspuns care ar fi fost foarte greu de primit de femeia aceasta, dacă simţământul pe care‐l avea despre nevoile ei şi despre bunătatea lui Dumnezeu n‐ar fi depăşit şi n‐ar fi dat la o parte orice considerente.

Aceste două lucruri o făceau smerită şi gata să recunoască favoarea suverană a lui Dumnezeu faţă de poporul pe care l‐a ales în această lume. Nu avea El dreptul să‐Şi aleagă un popor? Iar ea nu făcea parte din poporul acesta. Dar aceasta nu nimiceşte bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu. Ea nu era decât un căţel dintre naţiuni, dar bunătatea lui Dumnezeu era de aşa fel încât El avea pâine şi pentru căţei. Hristos, expresie perfectă a lui Dumnezeu, manifestarea lui Dumnezeu Însuşi în carne, nu putea tăgădui bunătatea Sa şi harul Său şi să spună cumva că credinţa îşi face despre Dumnezeu idei care depăşesc realitatea, pentru că El Însuşi era dragostea lui Dumnezeu. Suveranitatea lui Dumnezeu era recunoscută – adică nu se manifesta nici o pretenţie, nu era reclamat nici un drept din partea omului.

Sărmana femeie nu se baza decât pe har. Credinţa ei folosea, cu o inteligenţă dată de Dumnezeu, harul care depăşea promisiunile făcute lui Israel. Ea pătrunde în inima Dumnezeului dragostei, aşa cum este El descoperit în Isus şi aşa cum El pătrunde în inima noastră. Şi în felul acesta femeia se bucură de roade. Pentru că aşa se desfăşurau lucrurile: Dumnezeu Se afla El Însuşi direct în prezenţa omului şi în relaţie cu el, iar omul aşa cum era înaintea lui Dumnezeu – şi nu printr‐o regulă sau printr‐un sistem prin care omul se pregăteşte pentru a se afla înaintea lui Dumnezeu.

Auzul şi vorbirea dăruite în har

În minunea care urmează (versetele 31‐37) vedem pe Domnul cum dă, prin acelaşi har, auzul şi graiul unui om surd şi care nu putea nici să‐şi exprime gândurile. Era un om care nu putea să primească nici un beneficiu, pentru că nu putea să audă Cuvântul lui Dumnezeu, şi care nici nu putea să‐L laude pe Dumnezeu. Domnul revine la locul în care Se prezentase El Însuşi ca lumină a lui Israel; aici El lucrează numai faţă de rămăşiţă. Îl ia deoparte pe surdo‐mut, îl desparte de mulţime. Este acelaşi har care înlocuieşte orice pretenţie de dreptate a omului şi care se desfăşoară faţă de cei nefericiţi. Forma sub care harul se manifestă, deşi se exercită acum în favoarea rămăşiţei lui Israel, se aplică la starea iudeilor, ca şi la aceea a naţiunilor – acesta este harul. Iar manifestarea este întotdeauna de acest fel: El ia pe om deoparte din mulţime, pentru ca să se poată manifesta lucrarea lui Dumnezeu. Mulţimea acestei lumi nu are nici o parte la acest har. Îl vedem aici pe Isus; inima Sa este mişcată de starea omului şi mai ales de aceea a Israelului Său iubit, pe care o ilustrează atât de profund acest sărman surdo‐mut. Isus îi face pe surzi să audă şi pe muţi să vorbească. Aşa se întâmplau lucrurile în mod individual şi aşa va fi şi cu rămăşiţa lui Israel în zilele din urmă. Domnul lucrează El Însuşi şi face toate lucrurile bune. Puterea vrăjmaşului este nimicită, surzenia omului şi incapacitatea de a se servi de limba lui, aşa cum i‐a dat‐o Dumnezeu, sunt îndepărtate de dragostea care lucrează cu puterea lui Dumnezeu.

Minunea cu pâinile dădea mărturie despre prezenţa Dumnezeului lui Israel potrivit promisiunilor Sale; dar minunea cu surdo‐mutul vorbeşte despre harul care depăşeşte limitele acestor promisiuni din partea lui Dumnezeu, care judecă starea celor care pretind să aibă un drept prin propria lor îndreptăţire şi judecă starea omului care este rău în el însuşi. Harul acesta eliberează pe om şi‐l binecuvântează în dragoste, smulgându‐l de sub puterea lui Satan şi făcându‐l capabil să audă vocea lui Dumnezeu şi să‐L laude.

Domnul Se ascunde de iudei, fiind respins; harul şi puterea Sa sunt arătate

Mai sunt în această parte descriptivă a istoriei Domnului câteva fapte mişcătoare pe care aş dori să le menţionez. Aceste fapte arată duhul în care lucra Isus în timpul acela. El Se retrage departe de iudei, după ce a arătat goliciunea şi făţărnicia închinării lor şi nelegiuirea inimii oricărui om, inimă care nu este decât o sursă de stricăciune şi de păcat.

Domnul, în acest moment solemn care punea în evidenţă respingerea lui Israel, Se retrage departe din popor într‐un loc unde nu exista posibilitatea să lucreze în mijlocul lor; El Se retrage spre graniţele cu cetăţile străine canaanite, Tir şi Sidon (capitolul 7.24), şi inima Sa apăsată ar fi dorit ca nimeni să nu ştie unde Se află. Dar Dumnezeu fusese manifestat prea clar în bunătatea şi puterea Sa, ca Isus să poată rămâne ascuns acolo unde erau nevoi. Vestea despre ceea ce făcuse se răspândise peste tot; şi ochiul pătrunzător al credinţei descoperă pe Acela care putea să răspundă nevoilor ei.

Credinţa Îl găseşte pe Isus, în timp ce toţi aceia care aveau în aparenţă drept la promisiuni sunt înşelaţi de această pretenţie, de privilegiile pe care considerau că le au. Credinţa este cea care‐şi cunoaşte nevoile şi care nu mai ştie alte lucruri decât că Isus este singurul care poate răspunde acestor nevoi. Pentru cel aflat în nevoie se descoperă ceea ce este Dumnezeu privit prin credinţă, potrivit harului şi puterii care sunt în Isus. Ascuns faţă de iudei, El este har faţă de păcătoşi. În acelaşi fel (capitolul 7.33), când vindecă pe surd de surzenia lui şi de dificultatea de a vorbi, El îl conduce departe de mulţime, priveşte spre cer şi suspină. Apăsat în inima Sa de necredinţa poporului, El ia deoparte pe cel care a beneficiat de puterea Sa; priveşte spre sursa suverană a oricărei bunătăţi, a oricărui ajutor pentru om, şi Se întristează gândindu‐Se la starea în care se află omul.

Această vindecare vorbeşte deci în special despre rămăşiţa dintre iudei potrivit alegerii harului; rămăşiţă separată printr‐un har divin de marea masă a naţiunii, prin credinţa care era activă în mijlocul ei.

Inima lui Hristos este departe de a avea aversiune faţă de poporul Său (pământesc). Sufletul Său este întristat de sentimentul acestei necredinţe care‐l separă pe Israel de El Însuşi şi de mântuirea pe care dorea să i‐o dea; El îndepărtează în acelaşi timp surzenia inimii unora dintre ei şi le dezleagă limba pentru ca Dumnezeul lui Israel să fie glorificat.

Tot aşa, la moartea lui Lazăr, Hristos Se întristează de durerea pe care moartea o aduce inimii omului. Dar în acel caz este o mărturie publică.

Credinţa nu este părăsită, dar puterea nu se arată acolo unde este necredinţă

Vom vedea în capitolul 8 un alt exemplu care ilustrează ceea ce am spus. Isus conduce pe orb în afara cetăţii. El nu părăseşte pe Israel atunci când acesta arată credinţă; dar îl separă de mulţime pe cel care are această credinţă şi‐l pune în legătură cu puterea Sa, cu harul Său, cu cerul de unde vine orice binecuvântare – binecuvântare care în consecinţă se extinde şi asupra naţiunilor. Puterea nu se exercită în mijlocul necredinţei care se manifestă ca atare. Aceste lucruri arată destul de clar poziţia lui Hristos faţă de popor. El Îşi continuă slujirea, retrăgându‐Se către Dumnezeu din cauza necredinţei lui Israel; dar Se retrage spre Dumnezeul oricărui har. Inima Sa găseşte un refugiu în aceasta, până la marele ceas al ispăşirii.