Capitolul 6 - A treia călătorie misionară a lui Pavel

După ce a petrecut ceva timp în Antiohia, Pavel a părăsit centrul dintre naţiuni şi şi-a început a treia călătorie misionară. Cu această ocazie nu ni se spune nimic despre tovarăşii săi. El străbătut ţinutul Galatiei şi Frigiei “întărind pe toţi ucenicii” şi a dat îndrumări pentru strângerea de ajutoare pentru sfinţii săraci de la Ierusalim (v. 1 Cor 16.1-2). În scurt timp a ajuns la centrul lucrării din Asia.

Efesul era atunci cea mai mare etate din Asia Mică şi capitala provinciei.

Efesul era în acea vreme cel mai mare oraş din Asia Mică şi capitala provinciei. Datorită amplasării lui, era locul unde se întâlneau cele mai diferite tipuri şi clase de oameni. Pe atunci Apolo plecase la Corint, dar la Efes rămăseseră cei doisprezece ucenici ai lui Ioan. Pavel le-a spus despre situaţia lor. Şi se cuvine să facem câteva remarci cu privire la ceea ce s-a întâmplat.

Botezul lui Ioan cerea pocăinţă, dar nu despărţirea de sinagoga iudaică, dar evanghelia ne arată că temelia creştinismului este moartea şi învierea, iar botezul creştin este expresia simbolică a acestor adevăruri: “fiind înmormântaţi împreună cu El în botez, în care aţi şi fost înviaţi împreună cu El, prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu, care L-a înviat dintre cei morţi” (Col. 2.12). Din vreme ce acei ucenici nu cunoşteau adevărurile fundamentale ale creştinismului, este de presupus că ei nu s-ar fi amestecat niciodată cu creştinii. Apostolul, fără-ndoială, le-a explicat eficacitatea morţii şi învierii lui Hristos şi coborârea Duhului Sfânt. Ei au crezut adevărul şi au primit botezul creştin. Apoi, Pavel, ca apostol, şi-a pus mâinile peste ei şi ei au primit Duhul Sfânt şi au vorbit în limbi şi au profeţit.

Imediat după acest eveniment important, atenţia ne este îndrumată spre lucrările apostolului în sinagogă: timp de trei luni el a l-a predicat cu îndrăzneală pe Hristos acolo, “discutând şi înduplecându-i cu privire la împărăţia lui Dumnezeu”. Inimile unora erau împietrite, în timp ce alţii s-au pocăit şi au crezut. Dar, deoarece mulţi dintre iudei i-au devenit adversari şi “vorbeau de rău Calea înaintea mulţimii”, Pavel a lucrat cu hotărâre şi i-a separat pe ucenici de sinagoga iudaică, constituind o adunare deosebită şi se întrunea cu ei “zilnic în şcoala unuia numit Tiran”. Aceasta este o lucrare deosebit de interesantă şi de plină de învăţăminte, apostolul lucrând conştient de puterea şi adevărul lui Dumnezeu. Biserica din Efes a ajuns să fie net deosebită atât de iudei cât şi de naţiuni. Aici vedem la ce se referea apostolul când dădea îndemnul: “Nu daţi prilej de poticnire nici iudeilor, nici grecilor, nici Adunării (Bisericii) lui Dumnezeu” (1 Cor. 10.32). Când nu se face această deosebire importantă este mare confuzie atât în gândire cât şi cu privire la cuvântul li căile lui Dumnezeu.

Apostolul ne apare ca un instrument al puterii lui Dumnezeu într-un mod remarcabil şi izbitor. El le-a transmis Duhul Sfânt ucenicilor lui Ioan şi i-a separat pe ucenicii lui Isus formând în mod oficial biserica din Efes. Mărturia lui pentru Domnul Isus a fost auzită în toată Asia, atât de iudei cât şi de greci; prin mâinile lui s-au făcut minuni deosebite, bolile fiind vindecate numai la atingerea marginilor hainelor lui. Puterea vrăjmaşului a dispărut dinaintea puterii care era în Pavel şi numele lui Isus a fost glorificat. Duhurile rele au recunoscut puterea lui şi i-au făcut de ruşine pe vrăjmaşi. A fost atinsă conştiinţa păgânilor şi stăpânire vrăjmaşului asupra lor a luat sfârşit. Mulţi care practicaseră magia au fost cuprinşi de teamă şi şi-au ars cărţile de magie, costul acelor cărţi fiind aproximativ echivalentul a două mii de lire englezeşti[1]. “Astfel, cu putere, creştea şi se întărea Cuvântul Domnului” (v. Fapte. 19.1-20).

Apostolul petrecuse aproximativ trei ani continuu în lucrare la Efes. Mai târziu, când, la Milet, s-a adresat bătrânilor de la Efes, a spus: “De aceea vegheaţi, amintindu-vă că trei ani, noapte şi zi, n-am încetat îndemnând cu lacrimi pe fiecare” (Fapt. 20.31). Se presupune căîn acest timp a făcut o scurtă vizită şi a scris Întâia epistolă către corinteni.

Tulburarea de la Efes

Se înfăptuise o lucrare mare şi binecuvântată a puterii Duhului lui Dumnezeu prin intermediul slujitorului său ales, Pavel. Fusese sădită evanghelia în capitala Asiei şi ea se răspândise în toată provincia. Apostolul simţea că misiunea lui se împlinise acolo şi dorea să meargă la Roma, capitala vestului şi metropola lumii. “Şi, după ce s-au împlinit acestea, Pavel şi-a propus în duh să meargă la Ierusalim, străbătând Macedonia şi Ahaia, spunând: «După ce voi fi fost acolo, trebuie să văd şi Roma»” (Fapte. 19.21).

Dar, în timp ce Pavel făcea astfel planuri pentru o altă călătorie, vrăjmaşul plănuia alt atac: resursele lui nu se epuizaseră. Dimitrie a întărâtat mulţimea fără minte împotriva creştinilor. A fost o mare tulburare, patimile oamenilor fiind stârnite împotriva instrumentelor mărturiei lui Dumnezeu. Meşterii lui Dimitrie au lansat strigarea nu numai că meseria lor era în pericol, ci şi că templul marii zeiţe Diana risca să fie dispreţuit. Când mulţimea a auzit aceasta, ei s-au umplut de mânie şi au strigat: “Mare este Diana a efesenilor!” Toată cetatea a fost cuprinsă de tulburare, dar, prin îndurare, cu ajutorul fraţilor şi al unor conducători din Asia care îi erau prieteni, Pavel a fost oprit să se înfăţişeze la teatru.

Iudeii, cu siguranţă, se temeau ca persecuţia să nu se întoarcă împotriva lor, pentru că majoritatea mulţimii nu ştia de ce se strânseseră acolo. Atunci ei l-a scos în faţă pe Alexandru, probabil cu intenţia ca să nu apară ei vinovaţi ci să dea vina pe creştini, dar, atunci când păgânii au aflat că era iudeu, ei s-au înfuriat şi mai rău şi strigătul care îi strânsese s-a înălţat din nou, timp de două ore ei strigând: “Mare este Diana a efesenilor!”

Din fericire pentru toţi, secretarul cetăţii era un om cu mult tact şi un simţ politic admirabil. El a flatat, a calmat şi a făcut să se dizolve adunarea. Credinţa L-a văzut pe Dumnezeu folosind elocvenţa cu putere de convingere a unui funcţionar păgân pentru a-l proteja pe slujitorul Lui şi pe mulţi dintre copiii săi.

Faimosul templu al Dianei era socotit una dintre minunile lumii antice. Se spunea că soarele în drumul lui nu vedea nimic mai minunat decât templul Dianei. Era construit din cea mai curată marmură şi construirea lui durase două sute douăzeci de ani. Dar, odată cu răspândirea creştinismului, el a decăzut, iar astăzi abia de mai rămâne ceva care ne spune unde s-a aflat. Meseria lui Dimitrie era aceea de a face mici modele de argint ale templului zeiţei, care erau aşezate în case ca amintire sau erau purtate în călătorii. Din vreme ce apariţia creştinismului afecta vânzarea acelor modele, meşterii păgâni au fost instigaţi de Dimitrie să strige în favoarea Dianei şi împotriva creştinilor.

Plecarea lui Pavel în Macedonia

Faptele apostolilor, capitolul 20. După încetarea tulburării, când nu mai era pericol şi răzvrătiţii se risipiseră, Pavel a trimis după ucenici, i-a sărutat, şi a plecat în Macedonia. Se pare că l-au însoţit doi dintre fraţii efeseni, Tihic şi Trofim, şi seamănă că ei i-au rămas credincioşi prin toate necazurile prin care a trecut. Ei sunt deseori menţionaţi şi au un loc în ultimul capitol al ultimei lui epistole - 2 Timotei 4.

Istoricul sacru este extrem de concis în ceea ce consemnează cu privire la drumul lui Pavel în acea perioadă. Tot ce ne spune este cuprins în cuvintele: “a plecat ca să meargă spre Macedonia. Şi, după ce a străbătut părţile acelea şi i-a îndemnat cu multe cuvinte, a venit în Grecia. Şi ce a stat

trei luni acolo” (Fapte. 20.1-3, KJV). În general, se presupune că aceste câteva cuvinte acoperă o perioadă de nouă sau zece luni, de la începutul verii anului 57 până în primăvara anului 58. Dar informaţia care lipseşte aici ne este oferită, din fericire, de epistolele apostolului. Acelea care au fost scrise în timpul călătoriei ne dau multe detalii istorice, şi, nu numai atât, ceea ce este şi mai bine, ne prezintă chiar prin pana lui o imagine vie a profundelor şi dureroaselor exerciţii ale inimii şi minţii lui.

S-ar părea că Pavel a aranjat să-l întâlnească pe Tit la Troa, care-i aducea veşti direct de la Corint cu privire la cum erau lucrurile acolo. Din ceea ce scria el cunoaştem ceva din ceea ce ăi preocupa atunci mintea şi inima: “Iar când am venit la Troa pentru Evanghelia lui Hristos, şi o uşă îmi era deschisă în Domnul, n-am avut odihnă în duhul meu, negăsind pe Tit, fratele meu; ci, luându-mi rămas bun de la ei, am plecat în Macedonia” (2 Cor. 2.12-13). Neliniştea lui personală nu l-a împiedicat totuşi să continue marea lucrare a evangheliei, după cum reiese în mod evident din versetele 14 - 17.

După un timp, mult-aşteptatul Tit a venit în Macedonia, probabil la Filipi, aşa că Pavel s-a simţit uşurat şi inima i-a fost mângâiată. Tit i-a adus de la Corint veşti mai bune decât cele la care s-ar fi aşteptat. Şi reacţia lui a fost că el s-a umplut de laudă: “Mare este îndrăznealamea faţă de voi, mare lauda mea cu voi; sunt umplut de mângâiere, sunt copleşit de bucurie, cu tot necazul nostru. Pentru că, şi după ce am venit noi în Macedonia, carnea noastră n-a avut odihnă, ci am fost necăjiţi în orice fel: din. afară lupte, dinăuntru temeri. Dar Cel care îi mângâie pe cei smeriţi, Dumnezeu, ne-a mângâiat prin venirea lui Tit” (2 Cor. 7.4-4).

Nu mult după aceasta, Pavel a scris a doua epistolă către Corinteni, cere vedem că le este adresată nu numai corintenilor, ci tuturor bisericilor din Ahaia. Se poate ca toate acele adunări să fi fost întrucâtva afectate de starea lucrurilor de la Corint. Tit a fost încă odată slujitorul plin de bunăvoinţă al apostolului, nu numai ca purtător al celei de-a doua epistole la Corint, ci şi interesându-se în mod special de strângerea de ajutoare pentru săraci. Pavel nu numai că i-a dat lui Tit sarcini clare cu privire la strângerea de ajutoare, ci a şi scris două capitole pe această temă (cap. 8 şi 9), deşi aceasta era mai curând lucrarea pentru diaconi decât pentru un apostol. Dar, după cum spunea, ca răspuns la sugestiile lui Iacov, Chifa şi Ioan ca să-şi amintească de săraci, ceea ce Pavel şi făcea.

Este remarcabil cât spaţiu dedică apostolul colectei pentru săraci şi se cuvine să luăm aminte la aceasta. Se poate ca unii dintre noi să fi neglijat acest lucru şi, prin aceasta, să fi suferit pierdere pentru suflet. Să remarcăm, de exemplu, ce spune el despre o biserică. Avem motive întemeiate să credem că, de le început, Filipenii ţineau mult la apostolul Pavel – ei au insistat ca el să accepte contribuţia lor pentru întreţinerea lui, începând de la prima lui vizită la Tesalonic până la captivitatea lui la Roma, şi aceasta pe lângă dărnicia lui faţă de alţii (2 Cor. 8.1-4). Dar, din aceasta, unii ar putea crede că ei erau o biserică bogată. Totuşi lucrurile erau exact invers, pentru că Pavel ne spune: “în mare încercare de necaz, belşugul bucuriei lor şi sărăcia lor lucie au prisosit spre bogăţia dărniciei lor”. Din sărăcia lor mare, ei au dat cu atâta dărnicie.

Filipenii sunt în epistole ceea ce este văduva cea săracă în evanghelii, care a dat cei doi bănuţi care erau tot ce avea ea. Ea ar fi putut da unul şi păstra unul, dar ea avea o inimă neîmpărţită şi i-a dat pe amândoi. Şi ea a dat din sărăcia ei, şi, oriunde este predicată evanghelia, aceste lucruri se vor spune ca o amintire a dărniciei lor.

După ce Pavel l-a trimis pe Tit şi tovarăşii lui cu epistola, el a rămas în părţile acelea ale Greciei făcând lucrarea unui evanghelist. Totuşi el avea de gând să le facă o vizită corintenilor, dar a lăsat un timp ca acea epistolă să aibă efect sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Unul dintre obiectivele apostolului era acela de a pregăti calea pentru slujirea lui personală printre ei. În general se consideră că în această perioadă de amânare a vizitei el a predicat evanghelia lui Hristos în Iliria (v. Rom. 15.19). Probabil că a ajuns la Corint iarna, potrivit cu intenţia pe care a exprimat-o el: “poate voi rămâne sau voi ierna la voi” (1 Cor. 16.6).

Am putea spune că toţi vor fi de acord că, în timpul acelor luni de iarnă, el a scris Epistola către romani. Unii spun că atunci a scris şi epistola către galateni, dar cu privire la aceasta, există păreri diferite între cei preocupaţie de cronologie. Absenţa numelor şi saluturilor, care o deosebeşte de Epistola către romani, este dificil de stabilit data. Dar, dacă nu a fost scrisă în acea perioadă, atunci trebuie să o plasăm mai înainte, nu mai târziu. Apostolul se mira cât de repede s-au depărtat de adevăr. “Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel care v-a chemat în harul lui Hristos, la o evanghelie diferită”, spunea el (Gal. 1.6). Şi marea lui dezamăgire se arată în duhul fierbinte cu care este scrisă această epistolă.

Pavel pleacă de la Corint

Lucrarea apostolului se încheiase la Corint, aşa că s-a pregătit să părăsească acea cetate. El se gândea să meargă la Roma, dar avea întâi pe inimă o misiune caritabilă. Avem favoarea de a avea cuvintele lui cu privire la aceasta: “Dar acum, nemaiavând loc în aceste ţinuturi şi având de mulţi ani o mare dorinţă să vin la voi, când ar fi să merg în Spania, voi veni la voia; pentru că sper să vă văd în trecere şi să mă conduceţi într-acolo, după ce mai întâi mă voi bucura puţin de voi; dar acum mă duc la Ierusalim, slujind sfinţilor; pentru că Macedonia şi Ahaia au binevoit să facă o contribuţiepentru cei săraci dintre sfinţii care sunt în Ierusalim” (Rom. 15.23-26). Seria de nume din Fapte. 20.4: Sopater, Aristarh, Gaiu, Tihic şi Trofim se presupune că erau fraţii care aduceau colectele făcute în diferite locuri. În loc să navigheze drept către Siria, el a mers prin Macedonia din cauza că iudeii îl pândeau. Tovarăşii lui l-au aşteptat la Troa. Acolo a petrecut ziua Domnului şi chiar o săptămână întreagă ca să-i vadă pe fraţi.

Trebuie să remarcăm, pe scurt, ce s.a petrecut în această etapă a călătoriei - două lucruri foarte importante pentru creştin: ziua Domnului şi masa Domnului. Istoricul care era atunci cu Pavel prezintă într-un mod neobişnuit detalii amănunţite cu privire la acea zi.

Din această consemnare conjuncturală este evident că era un obicei stabilit de primii creştini să se strângă împreună “în ziua întâi a săptămânii” cu scopul de a frânge pâinea. Ni se prezintă deci scopul lor principal şi timpul strângerii lor. “Şi, în ziua întâi a săptămânii, noifiind adunaţi să frângem pâine, Pavel a stat de vorbă cu ei” (v. şi 1 Cor. 16.2, Ioan 20.19, Apoc. 1.10). Chiar şi cuvântarea apostolului, aşa importantă cum era, este menţionată în al doilea rând. Amintirea de iubirea Domnului manifestată prin moartea Lui şi toate acelea în care ne-a introdus El ca înviat din nou erau şi trebuie să fie primul lucru. Dacă era o ocazie pentru a sluji prin cuvânt, pentru a îndrepta gândurile şi atenţia închinătorilor către Hristos, a fost bine că a fost folosită, dar frângerea pâinii era prima prioritate şi principalul scop al acelei strângeri. Celebrarea mesei Domnului a fost, în acea situaţie, după apusul soarelui. În vremurile de început uneori se ţinea înainte de răsăritul soarelui, iar în altele după apusul soarelui. Dar atunci ucenicii nu erau obligaţi să se strângă pe ascuns. “Erau multe lumini în camera de sus, unde eram adunaţi”. Şi Pavel şi-a continuat cuvântarea până la miezul nopţii, fiind pregătit să plece a doua zi. Era o ocazie extraordinară, aşa că Pavel s-a folosit de ea pentru a le vorbi toată noaptea. După cum spunea cineva, încă nu venise timpul ca rostirile calde şi solemne ale inimii să fie măsurate în minute, ca agonia predicatorului pentru sufletele pierdute să fie cronometrată cu răceală de mărturisitorul nominal sau de indiferenţa creştinului lumesc. Eutih, un tânăr, “copleşit de somn, a căzut jos de la al treilea etaj şi a fost ridicat mort”. Acest fapt a fost privit de unii ca o pedeapsă pentru neatenţie, dar s-a făcut o minune şi tânărul a fost scos din starea de moarte prin puterea şi bunătatea lui Dumnezeu prin slujitorul său, Pavel, şi prietenii au fost mângâiaţi mult.

Pavel la Milet

Cea mai importantă etapă a călătoriei lui a fost Milet, deşi diferitele locuri prin care au trecut sunt consemnate cu grijă de istoricul sacru. Pavel, plin de Duhul Sfânt, dă indicaţii pentru călătorie. Tovarăşii lui îl ascultă bucuroşi, nu ca pe un stăpân, ci ca pe unul care îndrumă în smerenia dragostei şi cu înţelepciunea lui Dumnezeu. El a aranjat să nu meargă la Efes, deşi acela era un fel de centru, pentru că îşi propusese să fie la Ierusalim de Cincizecime. Dar, din vreme ce corabia trebuia să stea un timp la Milet, el a trimis după bătrânii bisericii de la Efes ca să se întâlnească cu ei la Milet. Se spune că distanţa dintre cele două localităţi este de aproximativ cincizeci de kilometri, astfel încât pentru dus şi întors erau necesare două-trei zile, dar aveau suficient timp pentru adunarea lor înainte de plecarea corabiei. Astfel, Domnul S-a gândit la slujitorii săi şi a făcut ca toate să se desfăşoare pentru binele lor şi gloria Lui.

Mesajul de rămas-bun al lui Pavel către bătrânii bisericii de la Efes este caracteristic şi reprezentativ şi se cere să-l studiem cu atenţie. El ne prezintă profunda afecţiune a apostolului, poziţia bisericii în acel timp şi lucrarea evangheliei printre naţiuni. El le-a dat îndemnuri cu o neobişnuită solemnitate şi grijă, cu sentimentul că li se adresa pentru ultima dată; le-a reamintit de lucrările lui în mijlocul lor “slujind Domnului cu toată smerenia şi cu multe lacrimi”. El i-a avertizat cu privire la învăţătorii falşi şi la erezii – la lupii răpitori care urmau să intre printre ei şi la oamenii care urmau să se ridice chiar dintre ei, “vorbind lucruri stricate, ca să-i atragă pe ucenici după ei”. “Şi, după ce le-a spus acestea, a îngenuncheat şi s-a rugat împreună cu ei toţi. Şi ei au plâns îndureraţi şi, căzând pe gâtul lui Pavel, îl sărutau mult, întristaţi mai ales de cuvântul pe care îl spusese, că nu-i vor mai vedea faţa. Şi l-au însoţit până la corabie”.

Din vreme ce această mărturie a lui Pavel este extrem de importantă şi marchează o epocă din istoria bisericii, pe lângă faptul că pune într-o lumină divină tot sistemul ecleziastic, prezentăm gândurile altcuiva cu privire la aceasta.

“Prima remarcă ce decurge din această cuvântare este aceea că este negată complet succesiunea apostolică. Din cauza lipsei apostolului urmau să apară diverse dificultăţi şi nu avea să fie altcineva în locul lui ca să vină în întâmpinarea acestor dificultăţi sau să le rezolve. Deci, el nu avea nici un succesor. În al doilea rând, rezultă că această energie care înfrâna duhul rău, odată dispărută, vor veni lupi răpitori de afară şi învăţători pervertiţi dinăuntru, care îşi vor înălţa capetele şi vor ataca simplitatea şi fericirea bisericii, care va fi hărţuită de eforturile lui Satan şi nu va avea energia apostolică pentru a i se opune. În al treilea rând, ceea ce trebuia făcut pentru a opri răul era ca turma să fie hrănită şi să fie vegehtori atât asupra lor înşişi cât şi asupra turmei. El nu i-a încredinţat nici lui Timotei, nici vreunui episcop, ci, într-un fel în care înlătură orice fel de resurse oficiale, el i-a încredinţat lui Dumnezeu şi cuvântului harului Său. Aşa a lăsat el biserica. S-au încheiat lucrările făcute în libertate de apostolul naţiunilor. Ce gând solemn! El fusese instrumentul ales de Dumnezeu pentru a transmite lumii planurile Lui cu privire la biserică şi a stabili în mintea lumii obiectul preţios al afecţiunilor Sale, unit cu Hristos la dreapta Lui. Ce avea să devină biserica aici, jos pe pământ?”[2]

Faptele apostolilor 21. Cu un vânt bun, Pavel şi tovarăşii lui au navigat de la Milet în timp ce bătrânii de la Efes s-au pregătit pentru călătoria de întoarcere acasă. Ei au navigat drept la Cos, Rodos, apoi Patara şi Tir. Din ceea ce s-a întâmplat acolo – întrucâtva similar cu scena de la Milet – este evident că Pavel şi-a găsit repede calea la inima ucenicilor. Deşi a fost numai timp de o săptămână la Tir, şi nu-i mai cunoscuse ppe creştinii de acolo, el le-a câştigat afecţiunea. “Dar, când am împlinit zilele, am plecat şi ne-am reluat călătoria, însoţindu-ne toţi, cu soţii şi copii, până afară din cetate. Şi, îngenunchind pe ţărm, ne-am rugat”. S-ar părea şi că duhul de profeţie fusese turnat peste acei tirieni plini de afecţiune, pentru că ei l-au avertizat pe apostol să nu se ducă la Ierusalim. După ce au aşteptat şapte zile, ei au ajuns la Ptolemaida, unde au rămas o zi. La Cezareea, ei au locuit în casa lui Filip, evanghelistul, care era unul din cei şapte. El ne este deja bine cunoscut, dar este interesant să-l întâlnim din nou după mai bine de douăzecişitrei de ani. El avea în acel timp patru fete fecioare care profeţeau. Acolo profetul Agab a prezis întemniţarea lui Pavel şi l-a rugat să nu se suie la Ierusalim. Şi toţi ucenicii i-au spus acelaşi lucru şi l-au rugat cu lacrimi să nu se ducă acolo. Dar, indiferent cât de mult a fost emoţionată inima sensibilă a lui Pavel de lacrimile şi rugăminţile prietenilor lui şi a propriilor săi copii în credinţă, nu a permis ca vreun lucru să-i schimbe hotărârea de a-şi urmări ţelul. El se simţea legat în duh să meargă şi era gata să lase în seama Domnului consecinţele.

Astfel, ajungem la

A cincea vită a lui Pavel la Ierusalimanul 58

Apostolul şi tovarăşii lui au fost primiţi cu bucurie la venirea la Ierusalim. “Şi când am ajuns noi la Ierusalim,” scrie Luca, “fraţii ne-au primit cu bucurie”. În ziua următoare, Pavel şi tovarăşii lui l-au vizitat pe Iacov, în casa căruia erau prezenţi bătrânii. Pavel, ca principal vorbitor, a spus în special ce lucruri a făcut Dumnezeu printre naţiuni prin lucrarea lui. Dar, cu toate că au fost foarte interesaţi şi au lăudat lucrările Domnului în evanghelie, totuşi s-au simţit cumva stânjeniţi. Drept care, ei i-au atras imediat atenţia lui Pavel că un mare număr de iudei care credeau că Isus este Mesia erau plini de zel pentru legea lui Moise şi avea prejudecăţi puternice faţă de el.

Astfel, Pavel şi bătrânii au ajuns să aibă ca principală problemă cum să satisfacă prejudecăţile iudeilor creştini. Ei ştiau că mulţi iudei, atât credincioşi cât şi necredincioşi se vor strânge laolaltă când aveau să audă de venirea lui Pavel. Şi ei credeau demult cele mai grave acuzaţii împotriva lui: “îi înveţi lepădarea de Moise pe toţi iudeii dintre naţiuni, spunând că ei nu trebuie să-şi circumcidă copiii, nici să umble potrivit obiceiurilor”. Ce era deci de făcut? Bătrânii au propus ca Pavel să arate în public că el era ascultător faţă de lege. Aceasta este situaţia dureroasă şi de confuzie în care a ajuns apostolul naţiunilor. Ce putea să mai facă atunci? Mesagerul evangheliei şi al gloriei, slujitorul chemării cereşti să se coboare la nivelul rânduielilor jurământului de nazireu? Aceasta era problema serioasă. Dacă refuza să se conformeze, atunci confirma suspiciunile iudeilor, iar dacă lucra potrivit dorinţelor lor, atunci trebuia să se umilească, să uite pentru moment de chemarea lui înaltă şi să cedeze în faţa ignoranţei, prejudecăţilor şi mândriei iudaizanţilor. Ce altceva ar fi putut face? Era în centrul iudaismului bigot, şi, chiar dacă greşea, dorea în modul cel mai sincer să câştige biserica de la Ierusalim pentru un creştinism mai curat şi mai înalt.

Mulţi şi-au luat libertatea de a critica ceea ce a făcut apostolul atunci, dar, deşi este privilegiul nostru să cercetăm cu smerenie tot ce a scris istoricul sacru, ne temem că mulţi au mers prea departe judecându-l cu asprime pe apostol. Păstrând bunăcuviinţa, ne putem întreba totuşi în ce măsură Pavel a fost influenţat de afecţiunile lui în acea situaţie, pe lângă avertismentele pe care le-a primit de la Duhul prin fraţi, dar sunt sigur că se cuvine să rămânem în limitele a ceea ce ne spune Duhul Sfânt. Să vedem deci faptele exterioare care l-au condus pe apostol la această perioadă din viaţă atât de plină de evenimente deosebite.

Demult avea de gând să meargă la Roma şi avea o mare dorinţă să predice evanghelia acolo. Aceea era un lucru bun – era potrivit cu voia lui Dumnezeu – şi nu era din propria lui voinţă: el era apostolul naţiunilor. Dumnezeu lucrase acolo în mod binecuvântat fără să fi fost Pavel sau Petru, pentru că până atunci niciun apostol nu vizitase încă Roma. Pavel avusese privilegiul de a le scrie romanilor o epistolă, şi, în acea epistolă, el şi-a exprimat dorinţa sinceră de a-i vedea şi a lucra în mijlocul lor. “Doresc mult să vă văd, ca să vă fac parte de vreun dar de har spiritual, ca să fiţi întăriţi” (Rom. 1.11). Acestea erau gândurile lui şi obiectivele pe care le avea înainte, pe care şi noi trebuie să le avem în vedere în studiul acestei istorii (v. Rom. 1.7-15, 15-15-33).

Sfârşitul lucrărilor lui Pavel în libertate

Am ajuns acum la chestiunea importantă şi la punctul unde istoria lui Pavel ia o întorsătură. Avea el să meargă drept spre vest, la Roma, sau să facă un ocol până la Ierusalim? Totul depindea de această decizie. Şi Ierusalimul era pe inima lui. Dar, dacă Hristos îl trimisese “departe, la naţiuni”, se putea oare atunci ca Duhul, din partea lui Hristos, să-l conducă la Ierusalim? Considerăm că numai în acea situaţie marelui apostol i s-a permis să urmeze dorinţele propriei lui inimi, dorinţe care erau drepte şi frumoase, dar nu erau potrivite cu gândul lui Dumnezeu pentru acel timp. El îşi iubea mult naţiunea, mai ales pe sfinţii săraci de la Ierusalim, şi, pentru că fusese prezentat într-o lumină rea acolo, el dorea să-şi arate iubirea faţă de săracii din poporul său aducându-le personal darurile de la cei dintre naţiuni. El spunea: “Deci, după ce voi sfârşi aceasta şi după ce le voi pecetluid acest rod, voi porni spre Spania, trecând pe la voi” (Rom. 15.28). Sigur că unii vor spune că aceasta era o manifestare a dragostei şi ceva vrednic de laudă. Da, dar aceasta numai sub un aspect, şi, vai! sub aspectul firesc, nu din punctul de vedere al Duhului. “Găsindu-i pe ucenici, am rămas acolo şapte zile; aceştia îi spuneau lui Pavel, prin Duhul, să nu se suie la Ierusalim” (Fapte. 21.4). Aceasta pare a fi destul de clar, dar Pavel a înclinat atunci să urmeze afecţiunile lui pentru “sărmanii turmei” de la Ierusalim. Oare ar putea fi vreo greşeală care să fie mai de iertat decât aceasta? Cu neputinţă. Iubirea lui faţă de săraci şi plăcerea de a le duce darurile de la cei dintre naţiuni l-au adus până la Ierusalim atunci când mergea spre Roma. Totuşi era o greşeală, şi acea greşeală l-a costat pe Pavel libertatea. Lucrările lui în libertate se încheie aici. El a dat ceva libertate cărnii sale, iar Dumnezeu a permis naţiunilor să-l pună în lanţuri. Aceasta a fost expresia celei mai autentice iubiri a Stăpânului faţă de slujitorul Lui. Pavel Îi era prea scump pentru ca să i se permită să meargă mai departe fără ca să fie judecat cu dreptate atunci, şi aceasta a fost pentru a dovedi că nici Ierusalimul, nici Roma nu putea fi pe post de metropolă a creştinătăţii. Hristos, Capul bisericii, este în cer şi numai acolo poate fi metropola creştinătăţii. Ierusalimul l-a persecutat pe apostol, iar Roma l-a închis şi l-a martirizat. Cu toate acestea, Domnul a fost alături de slujitorul Său pentru binele lui, pentru înaintarea adevărului, binecuvântarea bisericii şi pentru gloria propriului Său nume mare.

Aici ne putem îngădui o reflecţie. Câte istorii de la a cincea vizită a lui Pavel nu au fost marcate de această scenă solemnă! Câţi sfinţi nu au fost legaţi în diferite lanţuri şi de ce? Toţi am spune – dacă nu suntem luminaţi de Duhul – că apostolul nu ar fi putut avea o motivaţie mai bună pentru a merge la Ierusalim în drum spre Roma. Dar Domnul nu-i spusese să facă aşa şi totul se leagă de acest fapt. Cât este de necesar să ne asigurăm că, în fiecare etapă a călătoriei noastre, avem credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu, că slujirea lui Hristos este motivul nostru şi că Duhul Sfânt ne este călăuza. Ne vom întoarce acum la istoria acelor evenimente.

L-am lăsat pe Pavel împreună cu bătrânii în casa lui Iacov. Ei i-au sugerat un mod de a se împăca cu credincioşii dintre iudei şi de a dovedi neîntemeiate acuzaţiile duşmanilor lui, principala acuzaţie fiind aceea de a nu fi loial naţiunii lui şi religiei strămoşilor. Dar, dincolo de aparenţele evenimentelor vizibile, şi mai ales în lumina epistolelor, descoperim că la originea problemei era vrăjmăşia inimii omului faţă de harul lui Dumnezeu. Pentru a înţelege aceasta trebuie să notăm că slujba lui Pavel avea un dublu caracter: 1. Misiunea lui era aceea de a predica evanghelia către orice făptură de sub cer, ceea ce nu numai că merge mult dincolo de limitele iudaismului, ci este şi în contrast total cu vechiul sistem; 2. El era şi slujitor al bisericii lui Dumnezeu şi predica poziţia ei înălţată şi binecuvântările şi privilegiile ei ca unită cu Hristos, Omul glorificat în cer. Aceste adevăruri binecuvântate înalţă sufletul credinciosului mult deasupra religiei cărnii, oricât ar fi să fie de greu – oricât ar fi ea de plină de ritualuri şi ceremonii. Jurăminte, posturi, sărbători, jertfe, curăţiri, tradiţii şi filozofii, toate sunt înlăturate ca fiind fără valoare înaintea lui Dumnezeu şi chiar opuse esenţei creştinismului. Aceasta îi exaspera pe iudeii religioşi cu tradiţiile lor şi pe grecii necircumcişi cu filozofia lor, astfel încât şi unii şi alţii s-au unit pentru a-l persecuta pe cel care aducea această dublă mărturie. Şi aşa au continuat lucrurile de atunci încolo. Omul religios cu rânduielile lui şi omul firesc cu filozofia lui, în mod natural, se unesc împotriva martorului unei creştinătăţi cereşti (v. Coloseni 1 şi 2).

Dacă Pavel ar fi predicat circumcizia, atunci ar fi încetat ocara crucii, pentru că aceasta ar fi lăsat loc şi ar fi oferit ocazie omului de a fi ceva şi de a face ceva, chiar de a fi părtaş cu Dumnezeu în religia Lui. Aşa era iudaismul, şi aceasta îi dădea importanţă iudeului. Dar evanghelia harului lui Dumnezeu i se adresează omului ca unuia care este deja pierdut, fiind “mort în păcate şi fărădelegi”, şi în această privinţă nu-l consideră pe iudeu mai bun decât cel dintre naţiuni. Ca şi soarele de pe cer, aceasta străluceşte pentru toţi. Predicarea evangheliei către orice făptură de sub cer este misiunea şi sfera evanghelistului; orice slujitor al Noului Testament are privilegiul şi datoria de a-i învăţa pe cei care cred evanghelia aceasta că sunt desăvârşiţi în Hristos.

După ce am lămurit motivele, obiectivele şi poziţia marelui apostol, vom urmări succint istoria restului vieţii lui. Venise vremea să fie adus înaintea împăraţilor şi guvernatorilor şi chiar înaintea Cezaruluipentru numele Domnului Isus.

Pavel în Templu

Potrivit cu propunerea lui Iacov şi a bătrânilor, Pavel a mers la Templu împreună cu patru oameni care erau sub jurământ. Astfel, citim: “Atunci Pavel, luând cu sine pe oamenii aceia, în ziua următoare, curăţindu-se, a intrat împreună cu eiîn templu, anunţând timpul de împlinire a zilelor curăţirii, până când se aducea darul pentru fiecare dintre ei”. La împlinirea jurământului unui nazireu legea cerea ca să fie aduse anumite jertfe în templu. Acele jertfe implicau cheltuieli importante, după cum putem vedea din Numeri 6, şi era considerat un act meritoriu şi evlavios ca un frate bogat să ofere aceste jertfe pentru unul sărac, permiţându‑i astfel să-şi împlinească jurământul. Pavel nu era bogat, dar avea o inimă largă şi sensibilă şi a luat asupra lui, cu generozitate, să plătească cele necesare pentru nazireii săraci. O asemenea disponibilitate a lui Pavel de a le place unora şi de a-i ajuta pe alţii ar fi fost de aşteptat să-i împace pe iudei, şi probabil că ar fi şi reuşit aceasta, dacă ar fi fost acolo numai cei care erau împreună cu Iacov, dar a avut exact efectul opus cu zeloţii înrăiţi, care au fost şi mai mult întărâtaţi împotriva lui. Sărbătoarea atrăsese mulţimi la cetatea sfântă, astfel încât în templu se îmbulzeau închinători din toate ţările.

Printre iudeii străini erau unii din Asia, probabil dintre vechii vrăjmaşi ai lui Pavel de la efes, care s-au bucurat să aibă o ocazie să se răzbune pe acela care îi înfrânsese odată. Spre sfârşitul celor şapte zile în care erau de adus jertfe, acei iudei din Asia l-au văzut pe Pavel în Templu şi au sărit pe el strigând: “Bărbaţi israeliţi, ajutor! Acesta este omul care învaţă pe toţi de pretutindeni împotriva poporului şi a legii şi a locului acestuia, chiar a adus şi greci în templuşi a întinat acest loc sfânt”. “Şi toată cetatea a fost pusă în mişcare şi poporul a alergat din toate părţile; şi, apucându-l pe Pavel, îl trăgeau afară din templuşi îndată au fost închise uşile”. Fiind un strigăt în toată cetatea, mulţimea s-a repezit furioasă pentru a-l ataca. Gloata era întărâtată până la nebunie, şi, dacă nu ar fi fost grija lor de a nu vărsa sânge în locul sfânt, atunci l-ar fi făcut imediat bucăţi pe Pavel. Atunci ei s-au grăbit să-l scoată afară din incinta sfântă, dar, înainte ca ei să-şi poată executa planurile ucigaşe, a venit ajutorul de la Domnul şi ei au fost întrerupţi într-un mod neaşteptat.

Sentinelele de la porţi au anunţat imediat garnizoana romană situată în apropierea templului că era agitaţie în curte. Căpitanul comandant Claudius Lisias a alergat la faţa locului personal, luând împreună cu el soldaţi şi centurioni. Când iudeii l-au văzut pe comandant şi soldaţii romani apropiindu-se, au încetat să-l mai bată pe Pavel. Guvernatorul, văzând că Pavel era acela care a dat ocazia pentru acea agitaţie, l-a arestat imediat şi l-a legat cu două lanţuri sau l-a legat cu fiecare mână de câte un soldat (v. Fapte 12.6).

După aceasta, Lisias a trecut la a cerceta cauza tulburării, dar, din vreme ce de la mulţimea ignorantă care fusese întărâtată nu putea obţine nici o informaţie certă, a ordonat ca Pavel să fie dus în castel. Mulţimea dezamăgită a dat năvală după victima ei. Când l-au văzut pe Pavel scos din mâinile lor, ei au presat violent asupra soldaţilor, până într-atât încât Pavel a trebuit să fie purtat pe braţe pe scările castelului în timp ce mulţimea turbată scotea strigăte asurzitoare, cum făcuse cu treizeci de ani în urmă: “Luaţi-l!”

În acel moment extrem de interesant, apostolul şi-a păstrat prezenţa de spirit şi şi-a controlat perfect sentimentele. El a lucrat cu prudenţă, însă fără a face vreun compromis în privinţa adevărului. Tocmai când au ajuns la castel, Pavel i s-a adresat în modul cel mai cuviincios căpitanului comandant, spunându-i: “«Îmi este permis să-ţi spun ceva?» Şi el a spus: «Ştii greceşte? Nu eşti deci egipteanul acela care, înainte de aceste zile, s-a răsculat şi a scos în pustiu pe cei patru mii de ucigaşi?» Dar Pavel a spus: «.Eu sunt iudeudin Tars, cetăţean al unei cetăţi nu fără însemnătate din Cilicia, şi te rog, dă-mi voie să vorbesc poporului»”. În mod minunat, i s-a permis ceea ce a cerut. Pavel deja câştigase respectul guvernatorului roman, chiar dacă nu avea influenţă asupra minţii lui. Mâna Domnului era acolo, El veghind asupra slujitorului său. Pavel se aruncase în mâinile vrăjmaşilor deoarece căutase să le fie plăcut iudeilor credincioşi, dar Dumnezeu era cu el şi a ştiut cum să-l scape din mâinile lor şi să-l folosească spre gloria numelui său cel mare (Fapte 21.26-40).

Discursul lui Pavel pe treptele castelului

Căpitanului comandant i-a vorbit în greacă, iar iudeilor în ebraică. Aceste mici atenţii şi consideraţia manifestată arată o frumoasă împletire a iubirii şi înţelepciunii, care reprezintă o lecţie de învăţat pentru noi. El dorea mereu să-i câştige, devenind de toate tuturor ca să-i câştige pe cât mai mulţi (v. 1 Cor. 9.19-20). Vedem efectele minunate ale influenţei lui asupra mulţimii  înfuriate ca şi asupra ofiţerului. Imediat ce a început să le vorbească, lucrurile s-au schimbat. El a potolit marea înfuriată a patimilor omeneşti cu sunetul limbii lor sacre. Vorbirea lui a venit ca uleiul peste ape agitate, şi imediat s-a făcut o linişte mare. În Faptele apostolilor 22.1-21 ne este prezentată nobila lui apărare adresată fraţilor lui şi părinţilor.

Citind cuvântarea observăm cum conaţionalii lui au ascultat cu mare atenţie cât timp le-a vorbit de viaţa lui de mai înainte, cum persecuta biserica, de misiunea lui la Damasc, convertirea lui miraculoasă, viziunea pe care a avut-o în templu şi întrevederea cu Anania, dar imediat ce a menţionat misiunea lui printre naţiuni a izbucnit indignarea mulţimii de jos, care a întrerupt cuvântarea. Ei nu puteau suferi harul lui Dumnezeu faţă de naţiuni şi acel nume urât de ei îi înfuria. Mândria lor naţională se revolta împotriva gândului că păgâni necircumcişi sunt făcuţi egali cu copiii lui Avraam. Ei au strigat respingând cu dispreţ batjocoritor orice argument, omenesc sau divin, care le-ar fi putut influenţa gândirea. În zadar a pus apostolul accent pe ceea ce se întâmplase între el şi Anania şi orice apel a fost zadarnic cât timp cei dintre naţiuni erau recunoscuţi astfel. A urmat o scenă de mare confuzie. Ei şi-au aruncat veşmintele şi au aruncat praf în aer strigând: “Ia de pe pământ pe unul ca acesta pentru că nu trebuie să trăiască!”

Căpitanul, văzând agitaţia violentă a poporului şi neînţelegând deloc despre ce era vorba, a rămas iarăşi perplex. El a văzut rezultatele cuvântării în ebraică, limbă pe care probabil că nu o înţelegea, şi, în modul cel mai firesc, a ajuns la concluzia că prizonierul trebuia să se fi făcut vinovat de o mare crimă, ceea ce a l-a făcut să ordone biciuirea pentru ca să-l determine să-şi mărturisească crima. Dar procedura a fost întreruptă imediat ce Pavel i-a făcut cunoscut că era cetăţean roman.

Soldaţii care se apucaseră să-l lege s-au retras alarmaţi şi l-au prevenit pe guvernator. Lisias a venit imediat la el şi l-a întrebat: “«Spune-mi, tu eşti roman?» Şi el a spus: «Da». Şi comandantul a răspuns: «Eu cu o mare sumă de bani am cumpărat cetăţenia aceasta». Şi Pavel a spus: «Iar eu sunt chiar născut roman».” Lisias avea o probelmă pentru că încălcase legea romană, deoarece expunerea unui cetăţean la o asemenea umilinţă era trădare împotriva măreţiei poporului roman. Dar singura cale de a salva viaţa lui Pavel era aceea de a-l reţine, ceea ce l-a făcut să se gândească la un alt mod, mai blând, de a se lămuri ce faptă comisese prizonierul.

Pavel înaintea sinedriului

În ziua următoare, comandantul “a poruncit să adune preoţii de seamă şi tot sinedriul, şi, aducând pe Pavel, l-a pus înaintea lor”. Este interesantă politica lui Lisias: el a intervenit punând capăt agitaţiei şi l-a protejat pe cetăţeanul roman, dar a arătat respect faţă de religia şi obiceiurile iudeilor. Merită să reflectăm asupra acestei îmbinări de politică şi curtoazie la unul din romanii cei mândri în acea împrejurare, dar trecem mai departe.

Pavel s-a adresat consiliului cu demnitate şi seriozitate, dar exprimând în mod evident conştiinţa unui om integru. “Pavel, privind ţintă la sinedriu, a spus: «Fraţilor, eu am umblat cu toată buna conştiinţă înaintea lui Dumnezeu până în ziua aceasta»”. Acest netulburat simţ al dreptăţii l-a înfuriat pe Anania, marele preot, încât a poruncit ca aceia care stăteau mai aproape de el să-l lovească peste gură. Acea călcare a legii chiar de către şeful consiliului a stârnit sentimentele apostolului până într-atât încât a exclamat fără teamă: “Te va bate Dumnezeu, perete văruit! Şi tu stai să mă judeci după lege şi, călcând legea, porunceşti să fiu bătut?” Este evident că marele preot nu era îmbrăcat în aşa fel încât să poată fi recunoscut după haine, fapt pentru care Pavel şi-a cerut scuze pentru ignoranţa lui şi a citat din lege: “Nu vorbi de rău pe mai-marele poporului tău”.

Ni se spune că apostolul a văzut curând că acel consiliu era împărţit în două partide – saduchei şi farisei -, şi atunci a strigat: “Fraţilor, eu sunt fariseu, fiu de fariseii; pentru speranţă şiînvierea morţilor sunt eu judecat”. Această declaraţie, fie că a fost făcută exact intenţia de a dezbina, fie că nu, a dus la dezbinarea adunării şi la o confruntare între cele două partide. Şi atât de aprinsă a ajuns disputa dintre ei încât unii dintre farisei chiar au ajuns să treacă de partea lui Pavel, spunând: “Nu găsim nimic rău în omul acesta; şi dacă i-a vorbit un duh sau un înger?” Sala de judecată a ajuns curând scena unei dispute violente şi prezenţa lui Claudius Lisias s-a arătat absolut necesară. Pavel a fost din nou adăpostit în castel.

Aşa a trecut acea dimineaţă plină de evenimente din istoria apostolului nostru. Nu se poate să nu ne întrebăm dacă seara, fiind singur, nu a fost deprimat. După ceea ce se întâmplase şi după cum se prezentau lucrurile în jurul lui, apostolul nu a avut vreodată mai mare nevoie de mângâierea şi întărirea pe care le dă întotdeauna prezenţa Stăpânului. Dar cine oare putea şti mai bine sau avea sentimente mai profunde pentru prizonierul solitar decât Însuşi Stăpânul? Astfel, el S-a arătat în cel mai bogat har pentru a-l mângâia pe slujitorul lui şi a-i îmbărbăta inima. Era o mângâiere venită la un timp divin de potrivit. Domnul a stat alături de el, cum făcuse înainte la Corint şi cum avea s-o facă mai târziu în călătoria spre Roma, şi i-a spus: “Îndrăzneşte, pentru că, după cum ai mărturisit cele despre Mine laIerusalim, aşa trebuie să mărturiseşti şi laRoma” (v. Fapte 18.9-10, 23.11, 27.23-24). A fost descoperită o conspiraţie a peste patruzeci de oameni pentru asasinarea lui Pavel, fapt pentru care Claudius Lisias şi-a chemat imediat centurionii şi soldaţii şi a dat ordine precise ca Pavel să fie dus în siguranţă la Cezareea. Luca relatează aceasta foarte în detaliu (Fapte 23.12-25).

Înfăţişarea lui Pavel înaintea lui Felix

Se poate ca unii dintre cititorii noştri să fi observat că aici se schimbă întrucâtva modul în care lucrează Dumnezeu faţă de slujitorul lui. Poate că este bine să ne oprim puţin şi să cercetăm motivele acestei schimbări. Din vreme ce mulţi şi-au luat libertatea de a-şi prezenta părerea asupra acestui aspect delicat, vom cita câteva rânduri de la cineva care pare să fi avut gândul duhului.

“Cred deci că mâna lui Dumnezeu a fost în această călătorie a lui Pavel; mai cred că, în înţelepciunea Sa suverană, El dorea ca slujitorul său să facă această călătorie, şi, de asemenea, dorea ca el să-şi găsească binecuvântarea în ea, însă cred că mijlocul folosit pentru a-l conduce în ea potrivit cu acea înţelepciune suverană a fost afecţiunea omenească a apostolului pentru poporul din care se trăgea după carne, astfel că n-a fost condus în ea de către Duhul Sfânt ca acţionând din partea lui Hristos în adunare. Acest ataşament pentru poporul său, această afecţiune omenească, s-a izbit de reacţia poporului, care a respins-o cu totul. Omeneşte vorbind, era un simţământ ales, însă nu reprezenta puterea Duhului Sfânt bazată pe moartea şi învierea lui Hristos. Aici nu mai era nici iudeu, nici grec...”

“Afecţiunea lui Pavel era bună în sine, însă, ca izvor de acţiune, nu se ridica la înălţimea lucrării Duhului care, din partea lui Hristos glorificat, îl trimisese afară din Ierusalim, la naţiuni, cu scopul să ofere revelaţia Adunării ca Trup al Său unit cu El în cer”[3]

“El era mesagerul slavei cereşti, care scotea la iveală doctrina Adunării compuse din iudei şi neamuri, uniţi fără nicio deosebire în Trupul unic al lui Hristos, înlăturând astfel iudaismul; însă dragostea pentru poporul său l‑a condus, repet, în chiar centrul iudaismului ostil – iudaism pornit împotriva acestei egalităţi spirituale”[4]

“Cu toate acestea, mâna lui Dumnezeu se afla fără îndoială la lucru, iar Pavel, din punct de vedere spiritual, şi‑a găsit echilibrul.”

“Ceea ce Pavel a spus provoacă o agitaţie, iar comandantul îl smulge din mijlocul lor. Dumnezeu are toate lucrurile la dispoziţie. Un nepot al lui Pavel, niciodată menţionat în altă parte, aude despre un complot împotriva lui şi îl avertizează. Pavel îl trimite la comandant, care hotărăşte plecarea lui Pavel sub pază la Cezareea. Dumnezeu veghea asupra lui, însă totul se desfăşoară la nivelul căilor omeneşti şi providenţiale. Nu este un înger ca în cazul lui Petru, nici cutremurul ca la Filipi. Suntem în mod sensibil pe un alt tărâm”[5].

Nu le-a trebuit mult timp acuzatorilor lui Pavel să vină după el la Cezareea. “După cinci zile, marele preot Anania a coborât cu bătrâniişi cu un orator, unul Tertul, şi au adus plângere împotriva lui Pavel, înaintea guvernatorului” (Fapete 24.1). Într-un discurs scurt, plin de linguşeli şi insinuări, Tertul l-a acuzat pe Pavel de răzvrătire, erezie şi profanarea templului.

Felix i-a făcut atunci semn lui Pavel că avea ocazia să se apere. Şi, am spune, apostolul naţiunilor era atunci din nou la locul potrivit. Oricât ar fi fost de umilitoare împrejurările, el era în continuare mesagerul lui Dumnezeu către naţiuni şi Dumnezeu era cu slujitorul lui iubit. Iudeii tăceau, iar Pavel, în modul direct caracteristic lui, a răspuns la acuzaţiile aduse.

S-ar părea că Felix cunoştea multe despre acele lucruri şi este evident că ele au produs o impresie puternică asupra lui. Cu mulţi ani înainte de acele evenimente, creştinismul pătrunsese în armata romană de la Cezareea (Fapte 10), aşa că probabil că Felix ştia câte ceva şi era convins de adevărul spuselor lui Pavel, dar glumea despre convingerile lui şi se juca cu prizonierul. El a amânat cercetarea aducând scuze legate de venirea lui Lisias. Totuşi a dat ordine ca Pavel să fie tratat cu blândeţe şi respect şi ca prietenilor lui să li se permită să-l viziteze.

Nu după multe zile, Felix a adus-o în camera de audienţe şi pe soţia lui, Drusila, şi a trimis să fie adus Pavel. Este evident că ei erau curioşi să-l audă vorbind despre credinţa în Hristos. Dar Pavel nu era unul care să satisfacă o curiozitate a unui roman libertin şi a unei prinţese iudaice depravate, ci, vorbind despre Hristos, s-a adresat în mod clar şi cu îndrăzneală conştiinţei auditoriului său. Atunci, fiind în lanţuri, avea o ocazie care cu greu ar fi putut-o avea altfel, şi le-a spus despre “dreptate, înfrânare şi judecata viitoare”. Felix tremura. Şi nu este de mirare. Dacă este să acordăm credit istoricilor din acel timp – Iosefus şi Tacitus – niciodată nu a stat înaintea unui predicator un cuplu mai neprincipial şi mai depravat. Dar, deşi i-a fost atinsă conştiinţa, Felix nu s-a pocăit. Ce stare groaznică! El i-a spus: “Acum mergi şi, când voi avea o ocazie, te voi chema”. Dar timpul potrivit nu a mai venit niciodată, deşi el l-a mai văzut pe apostol de multe ori după aceea, şi nu ne îndoim că i-a dat să înţeleagă că o mită i-ar câştiga eliberarea. Guvernator roman nici nu gândea că actele justiţiei lui venale erau consemnate în cartea lui Dumnezeu şi că aveau să fie transmise mai departe către generaţiile următoare. El este prezentat având un caracter josnic, crud şi depravat, că se bucura de toate felurile de răutate exercitând puterea unui rege dar având temperamentul unui sclav. “ Iar când s-au împlinit doi ani, Felix a fost înlocuit de succesorul său, Porcius Festus”

Înfăţişarea lui Pavel înaintea lui Festus şi Agripa

Imediat după ce a ajuns în acea provincie, Festus a vizitat Ierusalimul. Acolo, iudeii cei mai de seamă nu au scăpat ocazia de a-i cere să le fie dat Pavel. Fără-ndoială că ei au cerut ca să fie judecat din nou de Sinedriu, dar scopul lor era ca să-l omoare pe drum. Festus le-a refuzat cererea, dar i-a invitat totuşi să vină cu el la Cezareea şi să-l acuze acolo. Procesul care a avut loc se aseamănă cu cel care fusese înaintea lui Felix. Este destul de evident că Festus a văzut clar că Pavel era acuzat de ceva în legătură cu opiniile religioase ale iudeilor şi că el nu comisese nimic împotriva legii, dar, fiind dornic să se facă plăcut iudeilor, l-a întrebat pe Pavel dacă dorea să meargă la Ierusalim ca să fie judecat acolo. Era cam tot una cu a-i propune să fie sacrificat urii iudeilor. Pavel, ştiind bine aceasta, a făcut imediat apel la împărat: “Apelez la Cezar”.

Festus a fost, fără-ndoială, surprins de demnitatea şi independenţa prizonierului său. Dar era privilegiul lui, în calitate de cetăţean roman, să ceară să-i fie transferat procesul la Roma, la tribunalul suprem al împăratului. “ Atunci Festus, după ce a discutat cu consiliul, a răspuns: «Ai apelat la Cezar, la Cezar vei merge!»”

Din câte poate vedea omul, aceea era singura şansă a lui Pavel în împrejurările în care se afla. Pavel trebuia să dea mărturie pentru Hristos şi pentru adevăr şi la Roma. Ierusalimul respinsese mărturia către naţiuni, şi Roma, la rândul ei, trebuia să respingă aceeaşi mărturie devenind închisoare pentru acel martor. Dar, în toate acestea, Pavel avea o mare favoare din partea Domnului. Poziţia lui se aseamănă cu cea a Stăpânului său binecuvântat atunci când a fost dat în mâna naţiunilor de iudeii plini de ură, cu deosebirea că Domnul a fost perfect în totul şi a fost în poziţia cuvenită înaintea lui Dumnezeu. Domnul a venit la iudei pentru că aceea era misiunea Lui, iar Pavel a fost predat naţiunilor de la iudei – aceasta este diferenţa. Hristos S-a dat pe Sine Însuşi, după cum citim “prin Duhul S-a dat pe Sine Însuşi fără pată înaintea lui Dumnezeu”. Misiunea lui Pave implica faptul ca el să fie scos din popor şi din naţiunile la care era trimis (Fapte. 26.17), dar Pavel s-a întors la poporul lui prin puterea afecţiunilor lui omeneşti după ce, prin puterea Duhului Sfânt, fusese scos din acel popor. Isus îl scosese afară atât din sistemul iudaic cât şi dintre naţiuni ca să facă o slujbă prin care îi uneşte pe cei doi într-un singur trup, în Hristos, după cum spusese şi Pavel: “de acum înainte nu mai cunoaştem pe nimeni potrivit cărnii” (2 Cor. 5.16). În Hristos nu este nici iudeu, nici grec.

Continuăm acum istoria marelui apostol.

Pavel înaintea lui Agripa şi Berenice

În acel timp s-a întâmplat ca Agripa, regele iudeilor, şi sora lui, Berenice, au venit să-l viziteze pe Festus. Cum Festus nu ştia cum să prezinte cazul lui Pavel pentru împărat, s-a folosit de ocazia de a-l consulta pe Agripa, care era mai bine informat asupra acelor chestiuni. Prinţul iudeu, care trebuie că ştia câte ceva despre creştinism, şi, fără-ndoială, auzise despre Pavel, şi-a exprimat dorinţa să-l audă vorbind. Festul i-a spus: “Mâine îl vei auzi”.

Apostolul a avut atunci ocazia de a prezenta numele lui Isus înaintea celei mai distinse adunări. Regi iudei, guvernatori romani şi oameni importanţi din Cezareea s-au strâns “cu mare pompă” să-l audă pe prizonier prezentându-şi cazul împăratului Agripa. Era un public deosebit şi este clar că ei îl considerau pe prizonier un om deosebit. Festus, după ce a recunoscut că avea o problemă, a făcut apel la împăratul iudeu, care avea mai multă cunoştinţă în acel domeniu. Agripa i-a făcut semn lui Pavel că putea vorbi. Ajungem astfel la unul dintre cele mai interesante momente din istoria apostolului.

Demnitatea cu care s-a adresat judecătorilor, deşi a ridicat o mână care era legată cu lanţ de un soldat, trebuie să fi impresionat mult auditoriul. Umilirea lui adâncă făcea să se manifeste în mod şi mai izbitor înălţarea morală a sufletului său. El nu se gândea nici la lanţul cu care era legat, nici chiar la propria lui persoană, ci era perfect fericit în Hristos şi avea o iubire fierbinte pentru toţi cei din jurul lui, uitând complet de împrejurările în care se afla el personal. Cu tot respectul cuvenit pentru poziţia celor din jurul lui, el s-a ridicat şi a dat o declaraţie cinstită, cu o conştiinţă curată, arătându-se mult deasupra tuturor celor de faţă. El s-a adresat conştiinţei auditoriului cu îndrăzneala şi dreptatea unui om obişnuit să umble cu Dumnezeu şi să lucreze pentru El. Caracterul şi purtarea guvernatorilor sunt într-un contrast trist cu caracterul şi purtarea apostolului, arătându-ne ce este lumea când este demarcată de Duhul Sfânt.

Cineva spunea: “Trec fără cuvinte peste egoismul lumesc manifestat în Lisias şi Festus, prin asumarea de către ei a tot felul de calităţi bune şi a unei purtări la fel; peste amestecul dintre conştiinţa trezită şi absenţa principiilor în guvernatori; peste dorinţa de a plăcea iudeilor de dragul propriei importanţe sau de a face mai uşoară stăpânirea peste un popor răzvrătit; şi, de asemenea, trec peste dispreţul manifestat de aceia care nu erau la fel de responsabili ca Lisias cu privire la liniştea publică. Poziţia lui Agripa şi toate detaliile de ordin istoric poartă o remarcabilă amprentă a adevărului şi feluritele personaje sunt prezentate într-un fel atât de viu încât ni se pare că ne aflăm în scenele descrise. Vedem persoanele cum se mişcă în aceste scene. Acest lucru caracterizează în mod izbitor scrierile lui Luca”[6].

Capitolul 26. Pavel i s-a adresat regelui Agripa ca unui bun cunoscător al obiceiurilor şi problemelor iudeilor, şi aşa i-a istorisit convertirea lui miraculoasă şi cariera care a urmat acesteia, cu scopul de a atinge conştiinţa regelui. Prin relatarea clară şi fără ocolişuri a apostolului, regele nu era departe de a fi convins. Conştiinţa lui a fost trezită, dar lumea şi plăcerile lui s-au opus. Festus l-a ridiculizat, deoarece pentru el nu era nimic altceva decât un entuziasm exagerat – o rapsodie. El l-a întrerupt brusc pe apostol spunând: “eşti nebun, Pavele, învăţătura ta multă te duce la nebunie”. Replica apostolului a fost una demnă, de om cu stăpânire de sine, dar extrem de serios şi cu multă înţelepciune şi discernământ. El a apelat la agripa spunând: “Nu sunt nebun preaalesule Festus, ci rostesc cuvinte ale adevărului şi ale înţelepciunii; pentru că împăratul, căruia îi şi vorbesc cu îndrăzneală, ştie despre acestea, pentru că sunt convins că nimic din aceste lucruri nu-i este ascuns, fiindcă aceasta nu s-a petrecut într-un colţ”. Apoi, întorcându-se spre regele iudeu, care şedea alături de Festus, a făcut acest apel solemn la el: “«Crezi tu în profeţi, împărate Agripa? Ştiu că crezi». Şi Agripa i-a zisa lui Pavel: «Mă vei convinge în curândb să devin creştin!»”. Pentru un moment regele aproape că a fost luat de val prin puterea mesajului lui Pavel, la apelurile lui din ce în ce mai puternice. Atunci Pavel a dat acel răspuns excepţional, caracterizat de un zel sfânt, de curtoazie creştină, de iubire fierbinte pentru suflete şi de mare bucurie personală în Domnul: “Să dea Dumnezeu ca nu numai tu, ci toţi cei care mă ascultă astăzi, în orice fel, să deveniţi aşa cum sunt eu, în afară de aceste lanţuri”.

Conferinţa s-a încheiat imediat după exprimarea acestei nobile dorinţe şi adunarea s-a dizolvat. Agripa nu a dorit să audă mai mult. Apelurile fuseseră prea pătrunzătoare, prea personale, deşi făcute cu demnitate, afecţiune şi solicitudine, încât l-au biruit. “Şiîmpăratul s-a ridicat, şi guvernatorul şi Berenice şi cei care şedeau cu ei; şi, plecând, vorbeau unii către alţii, spunând: «Omul acesta·n-a făcut nimic vrednic de moarte sau de lanţuri». Şi Agripa i-a spus lui Festus: «Omului acestuia i s-ar fi putut da drumul, dacă n-ar fi apelat la Cezar»”.

Aşa s-a îngrijit Domnul de slujitorul Lui iubit. El a dorit ca nevinovăţia lui să fie dovedită şi recunoscută de judecători şi să fie un fapt bine stabilit înaintea întregii lumi. Odată ce s-a făcut aceasta, regele şi tovarăşii lui s-au întors la ocupaţiile lor în lume cu bucuriile ei, iar Pavel s-a întors în închisoare. Dar niciodată nu a fost inima lui mai fericită sau mai plină de Duhul Stăpânului său decât în acel moment.

Călătoria lui Pavel la roma – anul 60

Faptele apostolilor 27. Venise timpul ca Pavel să meargă la Roma. Până atunci nu avusese loc nici un proces oficial al apostolului, şi, fără-ndoială, obosit de opoziţia necontenită a iudeilor, după cei doi ani închis la Cezareeea, după repetatele cercetări înaintea guvernatorilor şi a lui Agripa, el a cerut să fie judecat înaintea curţii imperiale. Luca, istoricul cărţii Faptele apostolilor, şi Aristarh din Tesalonic au avut favoarea de a-l însoţi. Pavel a fost dat în grija unui centurion numit Iulius, din cohorta augusta, ofiţer care, în toate situaţiile, l-a tratat pe Pavel cu multă bunătate şi respect.

S-a hotărât ca Pavel să fie trimis, împreună cu alţi prizonieri, pe mare spre Italia. “Şi suindu-ne într-o corabie din Adramit, care urma să treacă prin locurile de pe coasta Asiei, am pornit ... Şi a doua zi am ajuns la Sidon. Şi Iulius se purta îngăduitor cu Pavel şi i-a dat voie să meargă la prietenii săia şi să primească îngrijire”. Părăsind sidonul, ei au trebuit să navigheze pe sub Cipru, pentru că vânturile le erau potrivnice, şi au ajuns la Mira, în Licia. Acolo centurionul şi-a transbordat prizonierii pe o corabie din Alexandria, care mergea spre Italia. Pe acea navă, după ce au părăsit Mira, au mers multe zile, vremea fiindu-le nefavorabilă chiar de la început, dar, trecând pe sub Creta, au ajuns la un loc numit Limanuri bune.

Se apropia iarna, aşa că se punea problema ce să facă: dacă să rămână la Limanuri bune pe perioada iernii sau să caute un port mai bun.

Aici se cuvine să ne oprim puţin pentru a remarca poziţia minunată pe care a avut-o apostolul nostru în această discuţie. Ca mai înainte faţă de Festus şi Agripa, el s-a prezentat căpitanului navei, care era proprietarul ei, centurionului şi întregului echipaj, ca având gândul lui Dumnezeu. El a dat sfaturi şi îndrumări ca şi când ar fi fost stăpânul corabiei şi nu un prizonier păzit de soldaţi. El i-a sfătuit să rămână acolo unde erau şi i-a avertizat că urmau să întâmpine furtuni violente dacă se vor aventura în larg şi corabia şi încărcătura vor avea mult de suferit şi vieţile celor de la bord vor fi în pericol. Dar căpitanul şi proprietarul corabiei, care aveaa cel mai mare interes, s-au lăsat conduşi de împrejurări şi nu au avut credinţă, dorind să rişte pentru a ajunge la un port mai bun pentru iernat, iar centurionul, în mod firesc, a avut încredere în judecata lor. Toţi au fost împotriva judecăţii omului credinţei, a omului lui Dumnezeu, care vorbea şi lucra pentru Dumnezeu. Până şi ceea ce se vedea în jur părea să confirme părerea marinarilor şi nu pe cea a apostolului, dar nimic nu poate face ca judecata credinţei să greşească, ci judecata credinţei trebuie să fie adevărată, indiferent care ar fi împrejurările.

Deci, majoritatea a hotărât ca ei să părăsească Limanuri bune şi să navigheze către Fenix, care era un port mai bun. Vântul s-a schimbat chiar atunci şi totul părea să fie în favoarea marinarilor. “Şi, vântul de sud suflând uşor, gândind că erau stăpâni pe ţintă, au ridicat ancora”, ne spune Luca. La bord erau trei sute şaisprezece suflete. Dar, abia ce au trecut de capul Matala, la o distanţă de numai patru sau cinci mile, un vânt violent dinspre ţărm a luat nava şi a aruncat-o astfel încât cârmaciul nu o mi putea menţine pe curs. După cum spune Luca, s-au lăsat duşi de vânt, fugind dinaintea furtunii.

Dar principala noastră preocupare e legată de Pavel, omul credinţei. Ce gânduri şi sentimente trebuie să fie avut atunci cei care erau pasageri ca şi el? Ei s-au încrezut în vânt şi au ajuns să secere furtună. Respinseseră sfaturile solemne şi avertismentele. Vai! cât de mulţi nu iau seama la avertismentele de aici, şi, având un vânt favorabil al împrejurărilor, se lansează în marea călătorie a vieţii fără să ţină cont deloc de vocea credinţei, ca mai apoi, întocmai după cum vântul înşelător a făcut corabia să iasă din port, totul se schimbă într-o furtună furioasă pe marea vieţii.

Furtuna pe Marea Adriatică

Termenul “euroclidon” desemnează o furtună extrem de violentă. Era însoţită de agitaţia şi rotirea norilor şi de o mare foarte furioasă, din care se ridicau coloane de spumă. Istoricul sacru trece apoi să ne prezinte o relatare detaliată a ceea ce s-a făcut pe navă în acea situaţie periculoasă. Trecând pe sub Clauda au scăpat puţin timp de violenţa furtunii, ceea ce le-a dat posibilitatea să se pregătească de furtună.

După ce au trecut de Clauda, cum furtuna continua să fie violentă, au început să uşureze corabia aruncând peste bord toate lucrurile de care se puteau lipsi. S-ar părea că toţi erau la lucru. “Dar, fiind puternic bătuţi de furtună, a doua zi au aruncat încărcătura peste bord; şi a treia zi, cu mâinile lor, au aruncat uneltele corăbiei. Şi nearătându-se nici soare, nici stele timp dea mai multe zile, şi ameninţând nu mică furtună, de acum ne-a fost luată orice speranţă de a ne putea salva”.

Încheind cursul, sfânta lampă a zilei

Din nori din vest trimite acum raze;

Focul ei pierzându-se în ceţuri

Refractă în amurg lumină roşie

Până când globul coboară scufundându-se

Şi noaptea trist şi-extinde stăpânirea

Tristă oră a serii, mult diferită de altele!

Fără pompă, fără glorii

Nici o lumină prietenoasă-n jur

Soarele şi luna-s pierdute-n întuneric

Nimic nu putea fi mai groaznic pentru marinarii antici decât cerul continuu acoperit de nori, pentru că ei navigau călăuziţi de corpurile cereşti. În acel moment de perplexitate şi disperare, apostolul şi-a ridicat glasul în mijlocul furtunii. Din cuvintele lui de simpatie aflăm că toate au fost agravate şi de faptul că ei nu au mâncat. “Şi, fiind de mult fără hrană, atunci Pavel, stând în mijlocul lor, a spus: «Bărbaţilor, trebuia să mă fi ascultat şi să nu fi plecat din Creta şi să fi evitat această primejdie şi pierdere. Şi acum vă îndemn să fiţi cu voie bună, pentru că nu va fi nici o pierdere a vieţii vreunuia dintre voi, ci numai a corăbiei. Pentru că un înger al Dumnezeului al căruia sunt eu şi căruia. Îi slujesc a stat lângă mine în noaptea aceasta, spunând: «Nu te teme, Pavele! Tu trebuie să stai înaintea Cezarului; şi, iată, Dumnezeu ţi i-a dăruit pe toţi cei care sunt în corabie cu tine». De aceea, bărbaţilor, fiţi cu voie bună, pentru că am încredere în Dumnezeu, că va fi aşa cum mi s-a spus. Dar trebuie să naufragiem pe o insulă»”.

Naufragiul

Erau aproape de naufragiu. “Şi, când a fost a paisprezecea noapte, pe când eram purtaţi încoace şi încolo pe Adriatica, pe la miezul nopţii, marinarii gândeau că se apropie de pământb. Şi, măsurând adâncimea, au găsit douăzeci de stânjeni ”. Acea furtună puternică a continuat fără întrerupere paisprezece zile şi paisprezece nopţi, timp în care ei au trecut prin suferinţe de nedescris. La sfârşitul celei de-a paisprezecea zile, aproape de miezul nopţii, marinarii au auzit un sunet care indica faptul că se apropiau de ţărm. Fără-ndoială, era sunetul valurilor care se spărgeau pe acel ţărm necunoscut. Nu aveau timp de pierdut, aşa că au imediat au aruncat ancorele la pupa şi aşteptau cu nelinişte ziua. Cu gândul să-şi salveze viaţa, marinarii au făcut atunci un gest firesc dar lipsit de generozitate: ei au coborât barca pretinzând că voiau să pună ancore la prova, dar, de fapt, intenţionau să abandoneze nava. Văzând aceasta şi ştiindu-le planul, Pavel i-a spus centurionului şi ostaşilor: “«Dacă aceştia nu rămân în corabie, voi nu puteţi fi salvaţi». Atunci soldaţii au tăiat funiile bărcii şi au lăsat-o să cadă”. Astfel, sfatul divin al apostolului a fost spre salvarea tuturor celor care erau la bord. ““«Dacă aceştia nu rămân în corabie, voi nu puteţi fi salvaţi”. Nu s-au mai aşteptat ca înţelepciunea şi mijloacele de salvare să se găsească la căpitan sau de la echipajul corabiei, ci ochii tuturor s-au îndreptat spre prizonierul Pavel – omul credinţei -, cel care crede şi lucrează potrivit cu revelaţia primită de la Dumnezeu. Împrejurările deseori sunt de natură să ne înşele atunci când căutăm să ne ghidăm după ele; numai cuvântul lui Dumnezeu este ghidul sigur, fie că este vreme bună sau vreme rea.

În perioada de nelinişte care a rămas până la zorii zilei, Pavel a avut ocazia să-şi înalţe glasul către Dumnezeu, şi a făcut aceasta şi spre încurajarea tuturor celor care erau cu el. Ce scenă interesantă trebuie să fi fost! Noaptea era întunecată şi furtunoasă, nava era zgâlţâită şi în pericol să scape din ancore şi să fie făcută ţăndări de un ţărm stâncos, dar la bord era cineva care era perfect fericit chiar în situaţia aceea. Starea navei, apa mică şi zgomotul îngrijorător al brizanţilor nu-l înspăimântau, ci el era fericit în Domnul şi în deplină comuniune cu gândurile Lui şi scopurile Lui. Acesta este rostul creştinului în mijlocul fiecărei furtuni, deşi destul de puţini sunt la acest nivel înalt, pe care numai credinţa îl poate atinge. Aşa a fost îndemnul lui Pavel către cei de pe navă: “Şi, până să se facă ziuă, Pavel îi îndemna pe toţi să ia din mâncare, spunând: «Astăzi este a paisprezecea zi de când vegheaţi în aşteptare, fără să mâncaţi. De aceea vă îndemn să luaţi mâncare, pentru că aceasta este spre salvarea voastră; pentru că un păr nu va cădeah de pe capul nici unuia dintre voi». Şi, după ce a spus acestea şi a luat pâine, a mulţumit lui Dumnezeu înaintea tuturor şi, după ce a frânt-o, a început să mănânce. Şi toţi fiind cu voie bună, au luat şi ei mâncare” (v. 33-36).

Singura lor speranţă era să eşueze şi să scape pe mal. Deşi nu cunoşteau coasta, ei au zărit un golf având un ţărm jos, aşa că au hotărât să eşueze corabia acolo. Aşa că au desfăcut ancorele, au desfăcut legăturile cârmei, au ridicat pânza mare şi au ajuns la ţărm. Corabia fiind astfel mânată de vânt, a lovit şărmul cu prova şi a rămas înţepenită, dar pupa a fost făcută bucăţi de violenţa valurilor.

Corabia lui Pavel a ajuns la ţărm, şi încă odată omul lui Dumnezeu a fost mijlocul de salvare pentru toţi prizonierii, centurionul influenţat de cuvintele lui Pavel, cel puţin din dorinţa de a se pune pe sine însuşi în siguranţă, i-a oprit pe soldaţi să-i omoare pe prizonieri şi a dat ordinul ca aceia care puteau înota să se arunce primii în mare, iar restul să urmeze folosind scânduri sau bucăţi de navă de care puteau să se apuce. Şi aşa au ajuns toţi la mal. Au scăpat cu toţii, după cum prezisese Pavel.

Pavel la Melita – Malta de azi

Faptele apostolilor 28. Locuitorii insulei i-au primit cu bunătate pe străinii naufragiaţi şi au aprins imediat un foc pentru ei. Istoricul sacru ne prezintă un tablou viu al întregii scene, astfel că vedem persoanele descrise în mişcare: apostolul strângând vreascuri pentru foc, vipera apucând mâna lui, barbarii gândind întâi că trebuia să fie un ucigaş şi apoi gândind că era un zeu pentru că nu a păţit nimic. Publius, omul cel mai de seamă în insulă, i-a găzduit cu bunăvoinţă timp de trei zile, iar tatăl lui, care era bolnav şi avea febră, a fost vindecat de Pavel, care şi-a pus mâinile peste el şi s-a rugat pentru el. Apostolului i s-a dat să facă multe minuni în perioada cât a stat pe insulă, şi, pentru el, toţi tovarăşii lui au fost onoraţi. Vedem că Dumnezeu este cu slujitorul Lui iubit şi că Îşi exercită puterea printre locuitori. Din vreme ce partea finală a călătoriei apostolului spre Roma este atât de liniştită încât nu este consemnat nici un incident, vom trece peste ea repede.

După o şedere de trei luni în Malta, soldaţii şi prizonierii lor au plecat spre Italia cu o corabie din Alexandria. Au acostat la Siracuza, unde au stat trei zile, apoi la Regium, de unde au avut un vânt bun până la Puteoli. Acolo ei au întâlnit fraţi, şi, în cele câteva zile cât au stat cu ei, bucurându-se de slujirea dragostei frăţeşti, vestea despre sosirea apostolului a ajuns la Roma. Creştinii au trimis imediat pe câţiva dintre ei, care i-au întâlnit pe Pavel şi prietenii lui la “Forul lui Appius” şi “Trei Taverne”. Iată un frumos exemplu de părtăşie a sfinţilor. Cum trebuie să fi fost sentimentele apostolului nostru la această primă întâlnire cu creştinii din biserica de la Roma! Dorinţa pe care o avea demult s-a împlinit în final şi inima i s-a umplut de laudă: “A mulţumit lui Dumnezeu şi a prins curaj”, după cum ne scrie Luca.

Sosirea lui Pavel la Roma

Cel mai probabil Pavel şi tovarăşii lui au mers la Roma pe Via Appia. La sosire, “centurionul i-a predat pe întemniţaţi comandantului gărzii[7], iar lui Pavel i s-a dat voie să rămână cu ostaşul care-l păzea”. Deşi nu a scăpat de inconvenientul de a fi mereu legat cu un lanţ de un soldat, i s-a oferit tot ce putea să-i facă viaţa mai plăcută în acea poziţie.

Pavel a avut privilegiul de a predica şi la Roma, drept care a trecut fără-ntârziere la aplicarea regulii lui divine: “întâi către iudeu”. El a trimis la căpetenia iudeilor pentru a-i explica situaţia lui. L-a asigurat că el nu a comis nici o faptă împotriva naţiunii, nici împotriva obiceiurilor părinţilor, ci că fusese adus la Roma pentru ca să răspundă pentru acuzaţii aduse împotriva lui de iudeii din Palestina şi că acele acuzaţii erau atât de neîntemeiata încât până şi guvernatorul roman era gata să-l elibereze, dar iudeii s-au opus eliberării lui. De fapt, după cum spunea el: “pentru speranţa lui Israel sunt legat cu acest lanţ”. Singura lui crimă era credinţa neclintită în promisiunile lui Dumnezeu către Israel, care se vor împlini prin Mesia.

Drept răspuns, iudeii de la Roma l-au asigurat pe Pavel că până la ei nu ajunsese nici o veste despre ceea ce făcuse el şi că ei doreau să audă de la el însuşi o declaraţie despre credinţa lui, adăugând că peste tot se vorbea împotriva creştinilor. S-a stabilit deci o zi de întrunire la locuinţa lui. La întrunire au venit mulţi, cărora le-a vorbit “mărturisind despre Împărăţia lui Dumnezeu şi căutând să-i încredinţezecu privire la Isus, atât din legea lui Moise, cât şi din profeţi”. Dar iudeii de la Roma, asemenea celor de la Antiohia şi Ierusalim, au fost înceţi la inimă să creadă, şi unii au crezut cele care le-a spus, iar alţii nu. Cât de serios şi de neobosit s-a străduit să le câştige inimile pentru Hristos! De dimineaţa până seara, el nu numai că le-a predicat pe Hristos ci şi a căutat să-i convingă cu privire la El. Putem fi siguri că a căutat să-i convingă cu privire la dumnezeirea Lui şi la umanitatea Lui, la jertfa Lui perfectă, învierea, înălţarea şi gloria Lui. Ce lecţie şi ce subiect pentru predicatorii din toate timpurile! De dimineaţa până seara să-i convingă pe oameni cu privire la Isus.

Acum ni se prezintă pentru ultima oară starea iudeilor. Judecata pronunţată de Isaia era pe cale să cadă asupra lor – o judecată sub care ei se află până în ziua de azi – şi care va continua până când Dumnezeu va interveni pentru a le da pocăinţa şi pentru a-i elibera prin harul Său şi spre gloria numelui Său. Dar, până atunci, “mântuirea lui Dumnezeu este trimisă la naţiuni, care o vor primi”, şi, binecuvântat fie numele Lui, ştim că au primit-o, noi înşine fiind martori pentru acest fapt[8].

“Şi ele a rămas doi ani întregi în locuinţa lui închiriată şi îi primea bine pe toţi cei care veneau la el, predicând Împărăţia lui Dumnezeu şi învăţându-i cele despre Domnul Isus Hristos, cu toată îndrăzneala, fără piedică”.

Acestea sunt ultimele cuvinte din cartea Faptele apostolilor. Scena peste care se lasă cortina este foarte sugestivă: opoziţia necredinţei iudaice faţă de ceea ce priveşte mântuirea sufletelor. O opoziţie atât de sugestivă pentru lucrurile care urmau să vină curând asupra lor! Şi tot aici se încheie şi istoria acestui scump slujitor al lui Dumnezeu, atât cât ne-a fost descoperită în mod direct. Vocea Duhului adevărului nu ne mai spune nimic despre acest subiect. Ceea ce mai ştim despre istoria ulterioară a lui Pavel poate fi dedus numai din ultimele lui epistole, din care aflăm mai mult decât fapte istorice: ele ne prezintă o imagine a sentimentelor şi conflictelor, a afecţiunilor şi simpatiilor marelui apostol şi a stării bisericii lui Dumnezeu în general până la martiriul lui.

Faptele apostolilor – o carte de tranziţie

Aici trebuie să ne oprim şi să-l contemplăm pe apostolul nostru în situaţia de prizonier în cetatea imperială. Evanghelia fusese predicată de la Ierusalim până la Roma. Se produseseră mari schimbări în căile dispensaţionale ale lui Dumnezeu. Cartea Faptele apostolilor are un caracter de tranziţie. După cum vedem, iudeii au fost lăsaţi laoparte, sau, mai curând, ei înşişi s-au exclus prin faptul că au respins ceea ce înfiinţa Dumnezeu. Nu există îndoială că planurile harului Său pentru ei sunt întotdeauna sigure, dar, pentru un timp, ei au fost lepădaţi, şi alţii au venit să aibă om poziţie binecuvântată în relaţie cu Dumnezeu. Pavel era un martor al harului lui Dumnezeu faţă de Israel, fiind el însuşi un israelit, dar era şi ales de Dumnezeu pentru a introduce ceva nou: Biserica, trupul lui Hristos. “Taina ... al cărei slujitor am fost făcut eu ... să vestesc printre naţiuni  Evanghelia bogăţiilor de nepătruns ale lui Hristos şi să pun în lumină înaintea tuturor care este administrareatainei ascunse din veacurie în Dumnezeu, care a creat toate ... după planulveacurilorpe care l-a făcut în Hristos Isus” (v. Efes. 3.3-9).

Acest lucru nou a înlăturat orice deosebire între iudeu şi cel dintre naţiuni, ambii fiind păcătoşi şi fiind făcuţi una în acest trup. Ostilitatea iudeilor faţă de acest adevăr nu a scăzut niciodată, după cum am văzut deplin şi am putut vedea şi rezultatele acestei vrăjmăşii. Iudeii ies complet din scenă, iar biserica devine vasul mărturiei lui Dumnezeu pe pământ şi locuinţa Lui în Duh (Efes. 2.22). Sigur că iudeii care cred în Isus, în mod individual, sunt binecuvântaţi în legătură cu un Hristos ceresc şi cu acest singur trup, dar Israel este lăsat pentru un timp fără Dumnezeu şi fără legătură cu El. Epistolele către romani şi efeseni prezintă complet această doctrină (mai ales Romani capitolele 9, 10 şi 11). Ne întoarcem acum la

Ocupaţia lui Pavel în timpul captivităţii

Deşi era prizonier, prietenii săi aveau toată libertatea să-l viziteze şi a era înconjurat de mulţi dintre cei mai vechi şi mai credincioşi tovarăşi ai săi. Din epistole aflăm că Luca, Timotei, Tihic, Epafra, aristarh şi alţii au fost alături de apostol în acel timp. Trebuie să ne amintim totuşi că, fiind prizonier, el era legat cu un lanţ de un soldat şi expus controlului brutal al aceluia. Din cauza lungii amânări a procesului, al a fost aşa timp de doi ani, timp în care el a predicat evanghelia şi a deschis scripturile înaintea adunărilor care au venit să-l asculte şi a scris mai multe epistole către biserici din locuri îndepărtate.

După ce s-a achitat cu fidelitate şi în mod deplin de îndatorirea lui faţă de iudei, poporul favorizat de Dumnezeu, el s-a adresat naţiunilor, sigur, însă fără a-i exclude pe iudei. Uşa lui era deschisă de dimineaţa până seara pentru toţi cei care doreau să vină să audă marile adevăruri ale creştinismului. Şi, în unele privinţe, el nu a avut ocazii mai bune, din vreme ce era sub protecţia romanilor şi iudeilor nu le era permis să-l atace.

Efectele predicării lui Pavel, prin binecuvântarea Domnului, s-au arătat curând. Gărzile romane, casa Cezarului şi alte locuri au fost binecuvântate prin intermediul lui. “Vreau dar să ştiţi, fraţilor, că împrejurările în care sunts-au întors mai degrabă spre înaintarea Evangheliei; astfel că lanţurile mele s-au arătat ca fiind în Hristos, în tot pretoriul şi în toate celelalte locuri”, le scria el filipenilor (Fil. 1.12-13). Şi apostolul mai spunea: “ Vă salută toţi sfinţii şi mai ales cei din casa Cezarului” (Fil. 4.22). S-ar părea că binecuvântările s-au manifestat întâi în pretoriu sau printre gărzile pretoriene. “Lanţurile mele s-au arătat … în tot pretoriul”, adică în locul unde erau în garnizoană trupele. Evanghelia gloriei, pe care o predica Pavel, a fost auzită de toată tabăra. Chiar şi amabilul prefect Burrus şi prietenul lui, Seneca, tutorele lui nero, se poate să fi auzit evanghelia harului lui Dumnezeu. Manierele pline de curtoazie ale lui Pavel şi abilităţile lui, atât cele fireşti cât şi cele dobândite, erau bune să atragă atât pe omul politic cât şi pe filozof. Faptul că el a fost acolo timp de doi ani întregi le-a dat multe ocazii.

Putem spune că el ajunsese să cunoască personal aproape toată garda. Cu fiecare schimbare a gărzii se deschidea mai larg uşa pentru evanghelie. Fiind mereu legat de unul dintre soldaţi, care era paznicul lui şi paznicii schimbându-se după un timp, el a ajuns să-i cunoască pe mulţi, şi cu ce iubire şi sârguinţă şi elocvenţă fierbinte trebuie să le fi vorbit despre Isus şi cât de mult aveau ei nevoie de El! Dar trebuie să aşteptăm dimineaţa primei învieri ca să putem vedea rezultatele predicării lui Pavel acolo. Acea zi le va arăta, iar Dumnezeu va avea toată gloria.

Apostolul ne face cunoscut că evanghelia a pătruns chiar şi în palat: erau sfinţi în casa Cezarului. Creştinismul a fost sădit chiar între zidurile palatului imperial şi “în toate locurile”. Da, istoricul sacru scrie “în toate locurile”, în cetatea imperială şi în jurul ei, astfel încât succesul evangheliei trebuie să fie atribuit şi eforturilor altora ca şi îndemnurilor neostenite ale marelui apostol aflat în captivitate.

Scalvul fugar Onisim

Dar dintre toţi cei pe care Domnul i-a făcut să se convertească prin lucrarea apostolului în lanţuri, nici unul nu pare să-I fi câştigat mai mult inima decât sărmanul sclav fugar Onisim. Ce frumos tablou al puterii, smereniei şi blândeţii dragostei divine în inimă, care lucrează prin Duhul şi străluceşte atât de dulce în toate detaliile vieţii individuale! Succesul apostolului în palatul imperial nu l-a făcut să fie mai puţin interesat de un tânăr ucenic din cea mai de jos clasă socială. Nu exista pătură socială mai depravată decât aceea a sclavilor, şi ce trebuie să fi fost cei care se asociau cu un sclav fugar într-o cetate a dezmăţului? Dar tocmai din aceste adâncimi a fost atras Onisim de mâna nevăzută a iubirii eterne. Calea lui s-a încrucişat cu ce a apostolului, a auzit evanghelia, a fost convertit s-a dedicat imediat Domnului şi slujirii Lui şi a găsit în Pavel un prieten şi un frate, dar şi un conducător şi învăţător. Şi acum strălucesc virtuţile şi valorile creştinismului şi cele mai frumoase aplicaţii ale harului lui Dumnezeu faţă de un sărman sclav fugar nenorocit.

Văzând ceva atât de nou la Roma ne putem întreba ce este creştinismul şi care este originea lui. Oare la picioarele lui Gamaliel a învăţat Pavel să iubească aşa? Nu, cititorule, ci la picioarele lui Isus. Dacă ar fi dat Domnul ca elocventul istoric care a scris “Declinul şi căderea Imperiului roman” ar fi pătruns această scenă şi ar fi învăţat valoarea ei, în loc să batjocorească şi să ridiculizeze creştinismul! Dacă cugetăm un moment la lucrările apostolului în acea perioadă, la vârsta lui, la infirmităţile lui, la împrejurările în care se afla (ca să nu mai vorbim despre subiectele înalte şi de marile fundamente ale adevărurilor care îi preocupau mintea), putem admira harul care se poate manifesta în fiecare detaliu al relaţiei dintre stăpân şi sclav şi încă cu atâta grijă în fiecare aspect. Scrisoarea pe care a trimis-o prin Onisim stăpânului său, pe care îl prejudiciase, este cu siguranţă cea mai emoţionantă care a fost scrisă vreodată. Privind-o pur şi simplu ca atare, nu ştim dacă să admirăm mai mult căldura şi sinceritatea afecţiunilor sau delicateţea şi justeţea gândurilor sau sublima demnitate care răzbate din toată epistola.

Nu vom referi acum, pe scurt, la

Scrisorile din timpul captivităţii

Nu există absolut nici o-ndoială că epistolele către Filimon, Coloseni, Efeseni şi Filipeni au fost scrise spre sfârşitul perioadei de captivitate a lui Pavel la Roma deoarece în fiecare dintre ele face referire la lanţurile lui şi în mod repetat la speranţa că va fi eliberat. (Comparaţi Filimon 22; Col. 4.18; Efes. 3.1, 4.1, 6.20; Fil. 1.7, 25, 2.24, 4.22) Înafară de aceasta, trebuia mult timp ca vestea despre captivitatea lui la Roma să ajungă la filipenii atât de plini de afecţiune şi apoi ei să-i trimită un ajutor.

Se presupune că primele trei au fost scrise cu câtva timp înaintea epistolei către filipeni. O chestiune imediată care a fost cauza pentru aceasta este descrisă de apostol în epistola lui către ei: “pe el deci sper să-l trimit îndată ce voi vedea ce va fi cu mine, dar am încredere în Domnul că şi eu voi veni curând” (Fil. 2.23-24). Primele trei epistole este probabil să fi fost scrise cam prin primăvara anului 62 şi trimise prin Tihic şi Onisim, iar ultima în toamnă, trimisă prin Epafrodit.

Epistola către evrei se presupune că a fost scrisă cam în aceeaşi perioadă şi toate considerentele duc la concluzia că Pavel este acela care a scris-o. Expresia din încheierea epistolei “cei din Italia vă salută” pare să indice în mod hotărâtor unde se afla scriitorul când a scris-o, iar următoarele pasaje par să indice clar perioada: “să ştiţi că fratele nostru Timotei a fost eliberat, cu care, dacă vine curând, vă voi vedea”. Comparaţi aceasta cu ceea ce le-a scris filipenilor: “Dar sper în Domnul Isus să vi-l trimit în curând pe Timotei … de îndată ce voi şti ce va fi cu mine. Dar am încredere în Domnul că voi veni eu însumi curând”. Nu ne putem îndoi că aceste pasaje au fost scrise de aceeaşi pană cam în aceeaşi perioadă şi că se referă la aceleaşi intenţii. Totuşi nu insistăm asupra acestui aspect. Oricum, este evident un lucru, şi anume că epistola a fost scrisă de Pavel înainte de distrugerea Ierusalimului în anul 70, din vreme ce templul încă mai exista şi închinarea se desfăşura acolo netulburată (comparaţi Evr. 8.4, 9.25, 10.11, 13.10-13).

Achitarea şi eliberarea lui Pavel

După o patru ani de captivitate, petrecuţi parte în Iudeea şi parte la Roma, apostolul a fost din nou în libertate. Nu avem nici un fel de date cu privire la desfăşurarea procesului său sau la temeiul pentru care a fost achitat. Istoricul sacru ne spune că a locuit timp de doi ani într-o casă pe care o închiriase, dar nu spune ce a urmat după acea perioadă. A urmat oare condamnarea la moarte a apostolului sau achitarea şi eliberarea? Aceasta este întrebarea care se pune, şi singurul răspuns cert îl putem deduce din epistolele pastorale. Întâia epistolă către Timotei şi Epistola către Tit par să fi fost scrise cam în aceeaşi perioadă, iar a doua epistolă către Timotei ceva mai târziu.

Considerăm, după cum admit toţi cei competenţi să decidă asemenea chestiuni, că Pavel a fost achitat şi a petrecut câţiva ani călătorind, având toată libertatea, înainte ca să fie din nou închis şi condamnat. Şi, deşi este dificil să urmărim paşii apostolului în acea perioadă, putem totuşi trage câteva concluzii din aceste epistole fără a intra în domeniul speculaţiilor. Cel mai probabil a călătorit rapid şi a vizitat multe locuri. Pe parcursul îndelungii perioade cât a fost în captivitate, vrăjmaşii lui au făcut mult rău în bisericile care au fost întemeiate prin lucrarea lui. Ele aveau nevoie de prezenţa lui, de sfatul lui şi de încurajarea lui. Şi, din ceea ce ştim despre energia şi zelul lui, suntem siguri că nu a precupeţit nici un efort ca să le viziteze.

Plecarea lui Pavel din Italia

1. Când le-a scris romanilor, înainte de a fi fost închis, Pavel şi-a exprimat intenţia de a trece pe la Roma şi a merge în Spania. “Când ar fi să merg în Spania voi veni la voi”. Şi apoi: “după ce voi sfârşi aceasta ... voi porni spre Spania trecând pe la voi” (Rom. 15.24, 28). Unii consideră că el a mers în Spania imediat după ce a fost eliberat, cea mai importantă probă în sprijinul acestei ipoteze o furnizează Clement, un tovarăş de lucrare menţionat în Filipeni 4.3, despre care se spune că a fost mai târziu episcop al Romei. El a scris că Pavel a predicat evanghelia în est şi în vest şi că a dat învăţătură în toată lumea (ceea ce, nu ne-doim, înseamnă în tot Imperiul roman) şi că a mers în vestul extrem, ceea ce înseamnă Spania. Din vreme ce Clement a fost discipol al lui Pavel şi colaborator al lui, mărturia lui este demnă de respect, deşi ea nu este scriptură şi nu este conclusivă în sine.
2. Din scrisorile de mai târziu ale lui Pavel s-ar părea că el îşi schimbase planurile şi că renunţase la ideea de a merge în Spania, cel puţin pentru un timp. Aceasta deducem în principal din epistolele către Filimon şi către Filipeni. Celui dintâi i-a scris: “Dar totodată pregăteşte-mi şi un loc de găzduire, pentru că sper că, prin rugăciunile voastre, vă voi fi dăruit” (v. 22). El i-a dat să înţeleagă lui Filimon să se aştepte ca el să vină în persoană. Filipenilor, spunându-le de Timotei, a adăugat: “Pe el deci sper să-l trimit îndată ce voi vedea ce va fi cu mine; dar am încredere în Domnul că şi eu voi veni curând” (v. Fil. 2.19, 23, 24). Din aceste pasaje rezultă destul de clar ce intenţiona să facă apostolul şi iubitul lui Timotei. Este evident că apostolul îşi propusese să-l trimită pe Timotei la Filipi de îndată ce avea să se fi încheiat acea încercare şi să rămână în Italia până când avea să se întoarcă Timotei cu veşti despre situaţia lor.
3. Este destul de rezonabil să gândim că Pavel şi-a intenţia pe care a exprimat-o mai târziu şi că a vizitat bisericile din Asia Mică, şi pe unele dintre cele care nu-i văzuseră faţa în carne. Unii gândesc că, după ce şi-a îndeplinit obiectivele misiunii în Asia Mică, el a întreprins călătoria în Spania, la care se gândise demult, dar nu avem informaţii de încredere în această privinţă şi speculaţiile nu au nici o valoare.
4. O altă teorie este că el a plecat din Italia direct în Iudeea, şi de acolo a mers la Antiohia, în Asia Mică şi Grecia. Această ipoteză ar avea ca argumente în principal Evrei 13.23-24: “Să ştiţi că fratele nostruTimotei a fost eliberat, cu care, dacă vine curând, vă voi vedea ... Cei dinItalia vă salută”. De asemenea, se presupune că, în timp ce aştepta la Puteoli să se îmbarce, imediat după sosirea lui Timotei, apostolul a primit veşti că la Ierusalim se pornise o mare persecuţie împotriva creştinilor. Acea veste tristă a întristat atât de mult inima lui Pavel încât el a scris atunci Epistola către evrei. Şi, la scurt timp după aceea, a sosit Timotei, şi Pavel şi tovarăşii lui au mers în Iudeea[9].

Locurile pe care le-a vizitat Pavel în timpul cât a fost liber

După ce am menţionat diferitele teorii pe care le poate cerceta cititorul vom trece la a vedea locurile pe care Pavel menţionează în epistole că le-a vizitat.

1. La câtva timp după ce a părăsit Roma, Pavel şi tovarăşii săi trebuie să fi vizitat Asia Mică şi Grecia. “Aşa te-am rugat când mergeam spre Macedonia, să rămâi în Efes, ca să porunceşti unora să nu înveţe pe alţii învăţături străine” (1 Tim. 1.3). Simţind oarece nelinişte cu privire la fiul lui, Timotei, şi greutatea responsabilităţilor pe care le avea în acea poziţie la Efes, i-a trimis din Macedonia o scrisoare de încurajare, mângâiere şi care să-i dea autoritate – Întâia epistolă către Timotei.
2. Ceva mai târziu după acestea, Pavel a vizitat insula Creta împreună cu Tit şi l-a lăsat acolo pe Tit. Foarte curând după aceea i-a scris lui Tit o scrisoare de îndrumare şi autoritate – Epistola către Tit. Timotei ţi Tit pot fi consideraţi delegaţi sau reprezentanţi ai apostolului. “Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să pui în ordine mai departe cele rămase neorânduite şi să rânduieşti bătrâni în fiecare cetate, după cum ţi-am poruncit” (Tit. 1.3).
3. Pavel intenţiona să ierneze într-un loc numit Nicopolis. “Când voi trimite la tine pe Artema sau pe Tihic, străduieşte-te să vii la mine, la Nicopole, pentru că acolo m-am hotărât să iernez” (Tit 3.12).
4. El a vizitat Troa, corint şi Milet. “Când vii, adu-mi mantaua pe care am lăsat-o în Troa, la Carp, şi cărţile, mai ales pergamentele” (2 Tim. 4.13). “Erast a rămas în Corint, iar pe Trofim l-am lăsat bolnav în Milet” (2 Tim. 4.20).

A doua întemniţare a lui Pavel la Roma

Se presupune că el a fost arestat la Nicopolis (unde intenţionase să ierneze) şi că de acolo a fost dus ca prizonier la Roma. Alţii presupun că, după ce a iernat la Nicopolis şi a vizitat locurile de care am amintit, s-a întors la Roma în libertate şi a fost arestat în timpul persecuţiei de sub Nero şi aruncat în închisoare.

Nu avem date clare cu privire la acuzaţia care s-a adus împotriva apostolului când a fost arestat. Persecuţia generală împotriva creştinilor se dezlănţuise şi se desfăşura cu maximum de severitate. Nu mai era vorba de chestiuni legate de lege şi nu mai sub era blândul şi omenosul prefect Burrus, ci apostolul era tratat ca un răufăcător, ca un criminal de drept comun: “sufăr răul până la lanţuri, ca un răufăcător”. Era ceva complet diferit de lanţurile din prima lui captivitate, când a locuit într-o casă închiriată.

Credem că Alexandru din Efes a fost cumva implicat în arestarea lui. El a fost fie unul dintre acuzatori, fie cel puţin martor împotriva lui. “Alexandru, meşterul arămar, a arătat multă răutate faţă de mine”, îi scria el lui Timotei. Cu zece ani mai înainte el îi fusese vrăjmaş pe faţă în Efes (Fapte 19). Se poate ca atunci să fi căutat să se răzbune dându-i prefectului informaţii împotriva apostolului. Din avertismentul pe care i-l dă lui Timotei este clar că era acelaşi Alexandru din Efes: “păzeşte-te şi tu de el” (2 Tim. 4.14-15).

În timpul primei captivităţi a lui Pavel, care a fost îndelungată, el a fost înconjurat de mulţi din cei mai vechi şi scumpi tovarăşi, despre care el spune că erau “împreună-lucrători” şi “închişi împreună cu mine”. Prin intermediul acestor mesageri ai lui, deşi era legat şi trebuia să stea într-un loc, el ţinea continuu legătura cu prietenii din tot imperiul şi cu bisericile dintre naţiuni care nu-i văzuseră faţa în trup. Dar a doua captivitate era într-un contrast complet cu cea dinainte. El se despărţise de tovarăşii lui obişnuiţi. Erast rămăsese la Corint, pe Trofim îl lăsase bolnav la Milet, Tit plecase în Dalmaţia, Crescens în Galatia, Tihic fusese trimis la Efes, iar Dima cel căldicel îl părăsise “iubind veacul de acum”.

Apostolul era aproape complet singur. “Numai Domnul a fost cu mine”, spune apostolul. Domnul s-a gândit la inima slujitorului său părăsit şi rămas singur. O rază strălucitoare ca dintr-un izvor de dragoste străluceşte din temniţa întunecată şi groaznică. Unul a fost credincios când toţi l-au părăsit şi nu s-a ruşinat de lanţurile apostolului. Cât de deosebit de dulce şi înviorător pentru inima apostolului trebuie să fi fost atunci slujirea lui Onisifor! Este ceva care nu poate fi uitat niciodată. Onisifor şi casa lui – pe care Pavel o leagă de el – va rămâne în amintire pentru totdeauna şi va culege roadele curajului său şi dăruirii pentru apostol pentru totdeauna. “Am fost în închisoare şi M-aţi vizitat” (v. Mat. 25.31-46).

Nu avem informaţii de încredere cu privire la procesul lui Pavel. Cel mai probabil în primăvara anului 66 sau în 67 Nero s-a aşezat pe scaunul de judecător, înconjurat de juraţi şi de garda imperială şi Pavel a fost adus în tribunal. Avem toate motivele să credem că erau strânse mari mulţimi amestecate de iudei şi naţiuni. Apostolul a mai stat încă odată înaintea lumii şi a mai avut încă odată ocazia de a proclama înaintea tuturor naţiunilor pentru ce era el întemniţat – “să audă toate naţiunile”. Împăraţi şi senatori, prinţi şi nobili şi toţi cei mari de pe pământ trebuie să audă evanghelia glorioasă a harului lui Dumnezeu. Tot ceea ce a făcut vrăjmaşul a devenit o mărturie pentru numele lui Isus. Cei care altfel ar fi fost inaccesibili au auzit evanghelia predicată cu putere de sus.

Suntem bucuroşi să mai zăbovim asupra acestei scene minunate. Niciodată nu mai fusese un asemenea martor şi o asemenea mărturie în tribunalul lui Nero. Este nespus de adâncă înţelepciunea lui Dumnezeu, care a făcut ca toate eforturile vrăjmaşului să conducă la o asemenea mărturie, în timp ce iubirea şi harul Lui strălucesc nespus de mult în evanghelie pentru toate clasele sociale. Apostolul însuşi stârneşte admiraţia noastră. Deşi în acel moment inima lui era zdrobită de infidelitatea bisericii, el a stat tare în Domnul şi în puterea Lui. Deşi fusese părăsit de oameni, Domnul a stat alături de el şi l-a întărit. El a avut o ocazie să vorbească despre Isus, despre moartea şi învierea Lui, pentru ca mulţimea păgână să audă evanghelia. Vârsta lui, infirmităţile lui, înfăţişarea lui venerabilă şi braţul lui înlănţuit au adâncit impresia produsă de elocvenţa lui. Din fericire, avem scris chiar de pana lui ceva despre prima lui înfăţişare în tribunal. “La întâia mea apărare, nimeni n-a stat cu mine, ci toţi m-au părăsit. Să nu li se ţină în seamă! Dar Domnul a stat lângă minem şi m-a întărit, pentru ca, prin mine, să fie împlinită predicarea şi toate naţiunile să audă; şi am fost scăpat din. gura leului” (2 Tim. 4.16-17).

Priviţi, vedeţi sfântul ales al lui Hristos,

Ca şi Hristos purtându-şi lanţul în trium,f

Fără pic de teamă, nu tremură, nu cade:

Viaţa lui e Hristos, moartea îi este câştig.

Martiriul lui Pavel

Deşi nu avem nici un fel de relatare despre a doua şedinţă a procesului său, avem toate motivele să credem că a urmat repede după prima şi că s-a încheiat cu condamnarea lui la moarte. Cea de-a doua epistolă către Timotei consemnează în mod divin ceea ce se petrecea în mintea lui în acel timp: marea lui preocupare pentru adevăr şi biserica lui Dumnezeu; tandreţea lui patetică faţă de sfinţi, şi mai ales faţă de iubitul lui fiu Timotei. Speranţa lui triumfătoare în perspectiva imediată a martiriului poate fi exprimată bine numai prin propriile lui cuvinte: “Sunt deja turnat ca o jertfă de băutură şi timpul plecării mele a venit. M-am luptat lupta cea bună, am terminat alergarea, am păzit credinţa; de acum îmi este pusă înainte cununa dreptăţii, pe care mi-o va da Domnul, dreptul Judecător, în ziua aceea; şi nu numai mie, ci şi tuturor celor care iubesc arătarea Sa” (2 Tim. 4.4-6).

Tribunalul lui Nero este pierdut din vedere şi moartea în cea mia violentă formă nu îl înspăimântă absolut deloc. Hristos în glorie este obiectivul ochilor şi inimii sale şi sursa lui de bucurie şi putere.

Lucrarea lui s-a încheiat şi truda lui lua sfârşit. Deşi era întemniţat şi sărac, deşi era bătrân şi respins, el era bogat în Domnul: Îl avea pe Hristos şi în El avea toate lucrurile. Isus, Cel pe care Îl văzuse în glorie la începutul cursei sale şi care îl făcuse să treacă prin toate încercările şi truda pentru evanghelie, era acum al lui şi era coroana lui. Tribunalul nedrept al lui Nero şi sabia pătată de sânge a călăului erau pentru Pavel doar mesagerii păcii care veniseră să pună capăt drumului său lung şi obositor şi să-l introducă în prezenţa lui Isus în glorie. Venise acum timpul ca Isus, care-l iubea, să-l ia la Sine. A luptat până la capăt lupta cea bună a evangheliei şi şi-a încheiat cursa: mai rămâne numai ca să fie încununat atunci când Domnul, Judecătorul drept, Se va arăta în glorie.

În toate mai mult decât biruitori

Prin Cel care ne-a iubit

Ştim că nici viaţa, nici moartea,

Nici îngeri, nici conducători, nici puteri,

Nici cele de acum, nici cele viitoare

Nici înălţimi, nici adâncimi,

Nimic din tot ce e creat,

Deasupra, dedesubt sau din jur

Nu ne poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu

În Isus Hristos Domnul nostru.

Avem mai multe mărturii concurente din antichitate că Pavel a suferit martiriul în timpul persecuţiei sub Nero, cel mai probabil în anul 67. Fiind cetăţean roman, el a fost decapitat în loc să fie biciuit şi crucificat au expus la torturile îngrozitoare inventate atunci pentru creştini. Ca şi Stăpânul lui, el a suferit “afară din tabără”. Locul unde se presupune că a fost martirizat este pe drumul spre Ostia, la aproape două mile distanţă de zidurile cetăţii. Acolo s-a executat ultimul act al cruzimii omeneşti şi marele apostol a ajuns să fie “absent din trup şi împreună cu Domnul”. Duhul lui fierbinte şi fericit a fost eliberat din acel trup slab şi suferind şi dorinţa cea mare a inimii lui s-a împlinit: “să plec şi să fiu împreună cu Hristos este mult mai bine”.

Tabel cronologic al vieţii lui Pavel

36 după Hristos – Convertirea lui Saul din Tars (Fapte 9)

36 – 39 – La Damasc predică în sinagogă, merge apoi în Arabia, după care revine la Damasc. Fuga din Damasc. Prima lui vizită la Ierusalim, la trei ani după convertirea lui. Apoi a mers la Tars (Fapte 9.23-26, Gal. 1.18)

39 - 40 - Perioadă de linişte pentru bisericile din Iudeea (Fapte 9.31)

40 – 43 – Pavel predică evanghelia în Siria şi Cilicia (Gal. 1.21). O periodă a cărei durată nu este sigură. Probabil că în acea perioadă a trecut prin cea mai mare parte a pericolelor şi suferinţelor despre care le spune corintenilor (2 Cor. 11). Este adus de Barnaba de la Tars la Antiohia şi stă acolo un an, înainte de foamete (Fapte 11.26).

44 – A doua vizită a lui Pavel la Ierusalim, aducând colecta (Fapte 11.30)

45 – Pavel revine la Antiohia (Fapte 12.25)

46 – 49 – Prima călătorie misionară a lui Pavel împreună cu Barnaba. Merge în Cipru, antiohia Pisidiei, Iconium, Listra şi Derbe şi apoi se întoarce la Antiohia trecând prin aceleaşi locuri. Au rămas mult timp la Antiohia. Disensiuni şi dispute pe tema circumciziei (Fapte 13, 14, 15.1-2)

50 – A treia vizită a lui Pavel la Ierusalim, la paisprezece ani după convertirea lui Pavel (Gal. 2.1). Au participat la consiliul de la Ierusalim (Fapte 15). Întoarcerea la Antiohia a lui Pavel şi Barnaba împreună cu Iuda şi Sila (Fapte 15.32-35).

51 – A doua călătorie misionară a lui Pavel împreună cu Sila şi Timotei. A plecat din Antiohia şi a mers prin Siria, Cilicia, Derbe, Listra, Frigia, Galatia şi Troa. Luca a însoţit ceata apostolului (Fapte 16.10).

52 – Pătrunderea evangheliei în Europa (Fapte 16.11-13). Pavel vizitează Filipi, Tesalonic, Bereea, Atena şi Corint. A petrecut un an şi şase luni la Corint (Fapte 18.11). A scris prima epistolă către tesaloniceni.

53 – A scris a doua epistolă către tesaloniceni. A părăsit Corintul şi a mers la Efes (Fapte 18.18-19).

54 – A patra vizită a lui Pavel la Ierusalim la sărbătoare. A revenit la Antiohia.

54 – 56 – A treia călătorie misionară a lui Pavel. A plecat din Antiohia şi a vizitat Galatia şi Frigia, ajungând la Efes, unde a stat doi ani şi trei luni. Pavel i-a separat pe ucenici de sinagoga iudeilor (Fapte 19.8, 10). A scris epistola către Galateni.

57 – (Primăvara) A scris întâia epistolă către corinteni. Tulburarea de la Efes. Pavel a plecat în Macedonia (Fapte 19.23, 20.1). (Toamna) A scris a doua epistolă către corinteni (2 Cor. 1.8, 2.13, 14, 7.5, 9.1). Pavel a vizitat Iliria, a mers la Corint şi a iernat acolo (Rom. 15.19, 1 Cor. 16.6)

58 – (Primăvara) A scris epistola către Romani (Rom. 15.25-28, 16.21-23, Fapte 20.4). Pavel a pelcat de la Corint, a trecut prin Macedonia, a plecat de la Filipi, a predicat la Troa, le-a vorbit la Milet bătrânilor din Efes şi a vizitat Tir şi Cezareea (Fapte 20, 21.1-14).

58 – 60 A cincea vizită a lui Pavel la Ierusalim, înainte de Cincizecime. A fost arestat în Templu şi adus înaintea lui Anania şi a Sinedriului. A fost trimis de Lisias la Cezareea, unde a fost ţinut în lanţuri doi ani.

60 – Pavel a fost audiat de Felix şi Festus. A făcut apel la Cezar şi a predicat înaintea lui Agripa şi Berenice şi a oamenilor din Cezareea. (Toamna) Pavel a navigat spre Italia. (Iarna) Naufragiul la Malta (Fapte 27)

61 – (Primăvara) A sosit la Roma şi a locuit timp de doi ani într-o casă închiriată.

62 – (Primăvara) A scris epistolele către Filimon, coloseni şi efeseni. (Toamna) A scris epistola către Filipeni.

63 – (Primăvara) Pavel a fost achitat şi eliberat. A scris epistola către evrei. Pavel a făcut altă călătorie. Avea intenţia de a vizita Asia mică şi Grecia (Filimon 22, Fil. 2.24)

64 – A vizitat Creta şi l-a lăsat acolo pe Tit. L-a îndemnat pe Timotei să rămână la Efes. A scris Întâia epistolă către Timotei şi Epistola către Tit.

64 – 67 – A intenţionat să ierneze la Nicopolis (Tit 3.12). A vizitat Troa, Corint şi Milet (2 Tim. 4.13-20). A fost arestat şi trimis la Roma. A rămas singur, fiind părăsit de toţi. Din vechii lui tovarăşi, numai Luca a rămas cu el. A scris a doua epistolă către Timotei, probabil nu cu mult timp înainte de moartea lui. Se presupune în general că aceste călătorii şi evenimente acoperă o perioadă de cam trei ani.

67 – Martiriul lui Pavel.

[1] N. tr.) amintim că este o apreciere făcută de autor la nivelul preţurilor de pe la sfârşitul secolului al XIX-lea.

[2] N. a.) The Present Testimony, vol. 8, p. 405-407

[3] J. N. Darby, Sinopsis al cărţilor Bibliei, vol. 3, pag. 90

[4] J. N. Darby, Sinopsis al cărţilor Bibliei, vol. 3, pag. 89

[5] J. N. Darby, Sinopsis al cărţilor Bibliei, vol. 3, pag. 100

[6]n.tr.) J. N. Darby, Sinopsis al cărţilor Bibliei, vol. 4, pag. 100

[7] Înţeleptul şi omenosul Burrus era prefect al gărzii pretoriene atunci când Iulius a sosit cu prizonierii lui. El era un roman virtuos şi l-a tratat pe Pavel cu mult respect şi bunătate – Dr. Smith: Dictionary of Biography

[8] W Kelly: Introductory Lectures to the Acts

[9] Pentru detalii cu privire la persecuţia despre care am amintit, vedeţi Iosefus, Ant. 20, 9, 1