Capitolul 56 - Filadelfia

Privind la evoluția generală a bisericilor, la efes vedem un declin, la Smirna persecuție, la Pergam un caracter lumesc, la Tiatira corupție, la Sardes moarte, iar la Filadelfia Îl vedem pe Domnul nostru binecuvântat mângâind o rămășiță credincioasă fără a face o caracterizare a lucrărilor lor, cu toate că El le cunoștea foarte bine. Aici El nu vorbește despre autoritatea Lui în guvrenare, cum face în mesajul adresat bisericii din Sardes, nici de plinătatea Duhului, ci despre Sine Însuși și gloria Sa morală. “Acestea le spune Cel Sfânt, Cel Adevărat”. Aceasta este principala caracteristocă a acestei scrisori – comuniunea persoanală cu Domnul Însuși, cu Cel Sfânt și Adevărat. Așa Se revelează El celor slabi și puțini la număr care dau mărturie pentru El. Nu vorbește despre ceea ce are, ci despre ceea ce este El. Cu toate că ei aveau “puțină putere”, ei erau într-o legătură strânsă și într-o comuniune intimă cu El.

Văzând ruina evidentă a bisericii în toate părțile și simțind că nu există speranțe de a o restaura potrivit principiilor cuvântului lui Dumnezeu, ei se alipesc de numai de El, de Acela care nu se schimbă niciodată. Un adevărat filadelfian este cu adevărat mulțumitor pentru părtășia sfinților care umblă în adevăr, iar toate dogmele, teoriile și aranjamentele aparent înțelepte sunt pentru el lucruri reci și fără inimă. Hristos este cuvântul, Hristos în glorie – un Hristos care este în scrieri dar și un Hristos care este viu – este unicul obiect pe care-l apreciază el. Dar, nu-l va face aceasta să aibă mintea îngustă și nu-i va limita slujirea? Dimpotrivă, credem că aceasta îl va face să se separe de lume și de religia lumii. Marele apostol al națiunilor își enunța viața și slujirea printr-un singur cuvânt: Hristos. “Pentru mine, a trăi este Hristos”. Dacă Îl avem pe Hristos ca obiect al nostru, ca motivație și putere, aceasta va extinde sfera slujbei noastre prin rugăciune și mărturie în toate domeniile în care lucrează Duhul Sfânt. Și Ioan, în întâia sa epistolă, când se adresează “copilașilor” din familia lui Dumnezeu le spune: “aveți ungerea de la Cel Sfânt și știți toate”. Și apoi: “noi suntem în Cel adevărat, în Fiul Său, Isus Hristos. El este adevăratul Dumnezeu și viața eternă. Copilașilor, păziți-vă de idoli!” Dacă un creștin nu-l are pe Hristos ca Acela care guvernează totul, atunci el are un idol. Hristos în gloria Sa morală se cuvine să fie obiectul afecțiunilor noastre și singurul standard pentru slujirea noastră, pentru comuniune și pentru disciplină. Hristos este “Cel Sfânt și Cel Adevărat”.

În mod firesc, mulți dintre noi evită să facă lucrarea dureroasă de disciplinare și trec cu vederea ușor anumite lucruri dacă nu sunt lezați personal sau dacă nu este atinsă respectabilitatea comunității. Dar aceasta este sub standardul nostru. Chestiunea importantă nu este comuniunea bisericii și ceea ce ne-ar conveni nouă, ci ce I se cuvine lui Hristos. Este sfânt? Este adevărat? Sfințenia și adevărul trebuie să fie cei doi stâlpi principali care să susțină căile bisericii în ceea ce privește practicile. Întotdeauna trebuie să ne punem problema: “Se potrivește aceasta cu Hristos, potrivit caracteristicilor cu care Se prezintă El?” El este “Cel Sfânt și Cel Adevărat”.

Nu există nici o umbră de îndoială că starea bisericii din Filadelfia este complet diferită de cea a celei din Sardes. Una este negativă, cealaltă pozitivă. “Știu lucrările tale,” îi spune Hristos bisericii din Sardes, “- că ai numele că trăiești, și ești mort. Fii veghetor și întărește cele care rămân ... pentru că nu am găsit lucrările tale desăvârșite înaintea Dumnezeului Meu”. Din exterior lucrurile păreau a frumoase, dar nimic nu era nici perfect, nici complet. Lucrările lor nu erau pe măsura standardului cuvântului divin: nimic nu era în totul conform cu scriptura. Ceea ce caracterizează biserica din Filadelfia este că ține cuvântul răbdării lui Hristos și că nu tăgăduiește numele Lui. Aceasta este caracteristica unui adevărat filadelfian, indiferent de unde ar fi el, din acel timp până în zilele noastre. Nu este vorba de putere, nici de manifestări vizibile extraordinare, ci de comuniune strânsă, intimă și personală cu Hristos Însuși, prin cuvântul scris al puterii Duhului Sfânt. Totul poate să meargă rău în jur, sau să fie doar ritualuri și ceremonii și spectacol lumesc, dar filadelfianul umblă cu Hristos, și, asemenea celor câteva nume din Sardes, nu-și întinează veșmintele.

În continuare vedem harul Domnului Isus răspunzând filadelfienilor cu multe privilegii și binecuvântări. “Acestea le spune Cel Sfânt, Cel Adevărat, care are cheia lui David, care deschide și nimeni nu va închide, și care închide și nimeni nu va deschide: știu lucrările tale. Iată, am pus înaintea ta o ușă deschisă, pe care nimeni nu poate s-o închidă, pentru că ai puțină putere și ai păzit cuvântul Meu și nu ai tăgăduit numele Meu”. Hristos Se descoperă acestor credincioși nu numai în gloria Sa personală, ci și în puterea Lui divină și în autoritatea Lui deoarece ei au “puțină putere”. El are cheia lui David, potrivit vechii profeții: “Și voi pune pe umărul lui cheia casei lui David, și el va deschide și nimeni nu va închide, și el va închide și nimeni nu va deschide” (Isa. 22.22). Astfel, toate tezaurele cunoașterii, toate bogățiile harului, toată puterea Duhului, toate resursele casei regale ale lui David sunt în mâna Lui și la dispoziția Lui.

Dacă predicarea evangheliei va fi interzisă în vreun în altă formă decât cele prevăzute de legea canonică, atunci predicatorul trebuie să aștepte de la Domnul cu credința unui filadelfian adevărat, știind că Stăpânul are cheia în mâna Lui. El nu trebuie să încerce să forțeze ușa, pentru că se poate ca timpul Domnului să nu fi venit încă. Lui Pavel i-a interzis odată să vorbească în Asia, dar mai târziu ușa i s-a deschis, și apoi el a lucrat acolo mai mulți ani. În Ioan 10, chiar despre Domnul nostru binecuvântat se spune “portarul îi deschide”, iar cărturarii și fariseii nu au putut împiedica oile pierdute ale casei lui Israel să asculte vocea Păstorului cel bun. Cel care așteaptă se bucură de simpatia lui Isus și poate conta pe promisiunea: “Iată, am pus înaintea ta o ușă deschisă, pe care nimeni nu poate s-o închidă”.

Filadelfienilor li se spun trei lucruri care se cuvine în mod special să le reținem. “Ai puțină putere și ai păzit Cuvântul Meu și nu ai tăgăduit Numele Meu”. Situația lor nu era caracterizată de vreo manifestare vizibilă a puterii: în ochii lumii ei erau nesemnificativi. Nu era nici o manifestare a puterii: nu aveau daruri-semne ca la Corint, din acelea care să fie o mărturie pentru lumea necredincioasă, și, din cuvintele Domnului, înțelegem că ei erau disprețuiți în Sardes: “Iată, îi voi face să vină și să se închine înaintea picioarelor tale și vor cunoaște că Eu te-am iubit”. Ei sunt caracterizați de slăbiciune, dar Domnul nu are nimic să le reproșeze, și chiar această slăbiciune, când este însoțită de credință, devine putere. “Când sunt slab, atunci sunt tare”. Dacă în cele văzute în exterior erau slabi, lăuntric erau puternici. Ei aveau nevoie de har și de puterea lăuntrică a vieții, care vine de la Capul înălțat în glorie pentru a hrăni mădularele Lui de pe pământ – aceasta nu va înceta niciodată. Și notați că se pune accent pe pronumele “Meu”. Este asocierea persoanlă cu Hristos în modul cel mai dulce. “Ai ținut Cucântul Meu și nu ai tăgăduit Numele Meu”. “Cuvântul Meu și Numele Meu”. Cuvântul scris este însuși cuvântul lui Hristos, și el este certitudinea și autoritatea în orice epocă și este mijlocul prin care putem avea comuniune directă cu El. Numele Domnului este revelația cu privire la ce este El. Îl cunoaștem ca Mântuitorul, Acela pe care se bizuie sufletele noastre pentru mântuire, și în calitate de centru în jurul căruie se strânge adunarea lui Dumnezeu prin puterea și în prezența Duhului Sfânt. “Acolo unde doi sau trei sunt strânși în numele Meu, acolo sunt Eu în mijlocul lor” (Mat. 18.20).

În versetul 10, Domnul are în mode evident în vedere o perioadă de putere de seducție, de care El îi va păzi pe ai săi. “Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi și Eu de ceasul încercării, care va veni peste tot pământul locuit, ca să-i încerce pe cei care locuiesc pe pământ”. “Oamenii răi și înșelători vor înainta spre mai rău,” spunea apostolul (2 Tim. 3.13). Promisiunea nu este că îi va păzi când vor trece prin necaz – cum a fost cu Noe prin ape -, ci că îi va păzi de necaz, ca Enoh, care a fost luat în cer înainte de venirea potopului. Trebuie să ținem cuvântul răbdării Lui, care este speranța venirii Lui, și, când va veni, El ne va întâmpina cu o coroană. “Eu vin curând, ține cu tărie ceea ce ai, ca nimeni să nu-ți ia cununa”. Aceasta este o reprezentare cu totul diferită a venirii Lui față de cea pentru Sardes, la care va veni “ca un hoț noaptea”.

Urmează permisiunea. “ Pe învingător îl voi face un stâlp în templul Dumnezeului Meu şi nu va mai ieşi afară nicidecum; şi voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, noul. Ierusalim, care coboară din cer, de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou». Cine are urechi de auzit să audă ceea ce Duhul spune adunărilor”. Aici toate promisiunile sunt legate de gloria Noului Ierusalim, căminul, locul de odihnă și locuința nu numai a filadalfianului, ci a oricărui credincios adevărat al lui Hristos Isus. Pare să fie un răspuns în glorie la ceea ce suntem aici. Cei care su fost în slăbiciune, dar pe o poziție fermă împotriva răului, vor fi acolo stâlpi. Și pentru că nu au tăgăduit numele Lui, El va scrie pe ei numele Lui cel nou. Asocierea binecuvântată cu Hristos Însuși se păstrează, și, fiind asociat cu El, care este obiectul infinitei plăceri a Tatălui, avem acest loc de dinecuvântată apropiere de El în templu, unde I se aduce închinare în frumusețea sfințeniei. Apoi, aceste scumpe posesive arată locum minunat pe care-l avem în templu: “numele Meu”, “cuvântul Meu”, “răbdarea Mea”, “Dumnezeul Meu” și “numele Meu cel nou”. Ce binecuvântare ninunată, de neconceput și de nedescris! Să avem înscrise pe noi numele lui Dumnezeu și numele cetății lui Dumnezeu – Noul Ierusalim - și numele

lui Hristos ca Om înălțat în glorie! Gândurile noastre se opresc câteva clipe în meditație asupra acestei scene de binecuvântare pură și nesfârșită.

Doamne al lumilor de susCe plăcut și ce frumosE-n locuințele Tale cerești!Cu dor în inimi după casa TaUnde pe Dumnezeul nostru vom vedea.

Laodiceea

Nu fără greutate părăsim un tablou atât de frumos pentru a privi la unul deosebit de dureros. Laodiceea este în contrast total cu Filadelfia. În Filadelfia, Domnul, având cheia lui David, se îngrijește de credincioșii Săi cei slabi pentru a le asigura ceea ceu au nevoie și Se revelează ca obiect al afecțiunilor lor, ceea ce este de o frumusețe desăvârșită și cu binecuvântare deplină. Dar Laodiceea este amenințată cu lepădarea completă din cauza infidelității lor. Ei nu aveau inima pentru Hristos, Cel sfânt și adevărat. “Şi îngerului adunării din

Laodiceea scrie-i: «Acestea le spune Cel care este Amin, Martorul credincios şi adevărat, Începutul creaţiei lui Dumnezeu: Ştiu lucrările tale, că nu eşti nici rece, nici în clocot; aş vrea să fi fost rece sau în clocot. Astfel, pentru că eşti căldicel - şi nici rece, nici în clocot - te voi vărsa din gura Mea»”.

Infidelitatea bisericii laodiceenilor față de chemarea ei cerească și în calitate de martor pentru Hristos, cel care este la dreapta lui Dumnezeu, a ajuns să fie atât de vădită și de nerușinată încât El nu o va mai suferi. Și aceasta este, vai! tabloul stării triste la care va fi ajuns biserica mărturisitoare atunci când se va executa sentința pronunțată aici: “te voi vărsa din gura Mea”. Biserica își continuă existența ca formă, și știm că judecata încă mai este amânată, dar va veni cu siguranță. Când se va împlini aceasta, Hristos Își va lua locul ca “Martorul credincios și adevărat”, ca Amin, adică Împlinitorul tuturor promisiunilor lui Dumnezeu și în relație cu creația cea nouă. Hristos Se prezintă făcând ceea ce s-ar fi cuvenit să facă pe pământ biserica în calitate de martor, și El asigură împlinirea tuturor promisiunilor când toate celelalte mijloace au eșuat. “Pentru că toate promisiunile lui Dumnezeu în El sunt da și în El este Amin spre gloria lui Dumnezeu prin noi” (2 Cor. 1.20).

Căderea, după cum am văzut, a început la Efes: “ai părăsit dragostea dintâi”, iar Laodiceea, ultima din cele șapte, arată ce va fi ajuns creștinătatea când va fi coaptă pentru judecată. Dar, cum a fost odinioară cazul cu amoriții, nelegiuirea ei nu a ajuns încă la culme. Harul încă mai zăbovește, încă mai sunt adresate avertismente, ușa mai este încă deschisă și oricine dorește poate intra prin credința în Hristos Isus și găsi adăpost de judecățile care se apropie. Înainte să fie ruptă vreo pecete sau să se sunt în vreo trâmbiță sau să fie vărsată o cupă, adevărata biserică va fi răpită în cer și va fi în pace, închinându-se în templul lui Dumnezeu.

Ceea ce am spus de la începutul istoriei noastre cu privire la caracterul de succesiune al acestor biserici pare să fie dovedit deplin de Domnul prin declarația Lui către Laodiceea cu privire la lepădarea ei fără a-i mai pune condiții. Biserica mărturisitoare nu a ajuns încă în starea de faliment complet, dar se îndreaptă cu repeziciune spre aceasta. Cu siguranță este din ce în ce mai rău an de an. Nu numai că are loc, în general, o întoarcere la ritualism și aproape peste tot există un raționalism rafinat, ci se vede o necredință nerușinată până și în așezămintele de învățătură și la cei care-i instuiesc pe tineri. Și dacă izvorul este atât de stricat, ce trebuie că vor fi curând și pâraiele! Ținerea cu tărie a cuvântului lui Hristos, a nu tăgădui numele Lui și a aștepta venirea Lui – ceea ce caracterizează starea filadelfiană – reprezintă astăzi doar o mică parte din creștinătate.

Indiferența față de adevăr și de gloria Persoanei lui Hristos este păcatul Laodiceei: caracterul căldicel sau deschiderea față de orice. Această stare nu vine din ignoranță, ci din de indiferență rece, pentru că biserica spune: “M-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic!” Biserica pretindea a avea multe bogății spirituale – “sunt bogat” -, dar acela era un semn clar de sărăcie pentru că adevăratele bogății spirituale sunt numai în Hristos. De aceea Domnul adaugă: “și nu știi că tu ești cel nenorocit și de plâns și sărac și orb și gol”. Așa apreciază Hristos acea biserică ce își înalță capul și se laudă așa de tare cu bogățiile ei: era fără viață divină, fără discernământ spiritual și lipsită de bogățiile lui hristos și de dreptatea lui Dumnezeu.

Considerăm că starea laodiceeană se aplică în modul cel mai simplu și mai natural la epoca actuală. Ne temem că sunt multe biserici care fac caz de bogățiile lor spirituale, dar cărora puțin le pasă de cuvântul și de numele Domnului Isus. Unde oare mai este recunoscută autoritatea absolută a cuvântului și unde mai este numele lui Hristos centrul și puterea adunării? Nu ne referim la persoane în mod individual, ci la organizațiile numite biserici. Și nu există oare numeroase amvoane de la care este pusă la-ndoială inspirația deplină a sfintelor scripturi? Unde este așa, ascultătorii au parte numai de speculații omenești, chiar dacă se afișează o aparentă inteligență și o pretinsă bogăție spirituală. Dar îl vom lăsa pe cititor să facă personal aplicația la timpul prezent, atât pentru Filadelfia cât și pentru Laodiceea, care vor continua să existe, împreună cu Tiatira și Sardes, până la venirea Domnului. Oricum, copiii lui Dumnezeu trebuie să se păzească de acea stare de căldicel ce caractereizează lucrurile din jur și să caute să urmeze exemplul lui Hristos care tot mai stăruie pe lângă sufletele induse în eroare și nu le abandonează încă.

“Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să fii bogat, şi haine albe, ca să fii îmbrăcat şi să nu se arate ruşinea goliciunii tale, şi alifie pentru ochi, să-ţi ungi ochii, ca să vezi”. Biserica nu aștepta de la Domnul aceste lucruri, ci se lăuda cu bogățiile ei, ca și cum ea însăși ar fi fost vasul harului și nu Hristos. “M-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic”. Dar Domnul cel plin de har știe de ce are ea nevoie și o sfătuiește să cumpere de la El “fără bani și fără plată”.

Aurul este simbolul dreptății divine – este dreptatea lui Dumnezeu, care este a oricărui creștin în Hristos, și, de aceea, este caracteristica poziției sfinților. “Haine albe” reprezintă dreptatea practică, faptele bune ale sfinților sau cele dintâi roade ale Duhului, cum sunt: “dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credincioșie, blândețe, înfrânare” (v. Gal. 5.22). Unde vedem aceste roade ale Duhului în biserica mărturisitoare? Nu putem spune că în prezent ea ar fi deasupra lumii din jurul ei. Apoi este acea alifie pentru ochi, pentru că ei erau orbi, adică incapabili să cadă lucrurile lui Dumnezeu, cu toate că pretindeau a avea lumină spirituală. Despre laodiceeni nu se putea spune: “Aveți ungerea de la Cel Sfânt și știți toate lucrurile”. Despre cine se poate spune aceasta în zilele noastre? “Fii plin de râvnă, deci, și pocăiește-te!” spune Domnul. Ce har, câtă răbdare și cât de mult au nevoie astăzi toți de acest cuvânt! În iubirea Lui, El mai zăbovește la ușă, dar vai! El este afară. “Iată, Eu stau la ușă și bat!” Ce poziție solemnă! Afară, așteptând la ușa propriei Sale case. Aici însă totul este individual, biserica fiind abandonată, dar El tot mai perseverează. În cele din urmă, bătaia în ușă este auzită și cel adormit se trezește, oile cunosc vocea Lui și El le le scoate afară, se împlinește numărul alor Săi, trupul este complet și este luat sus, la tronul Lui. Și vine sfârșitul: judecata care amenința demult este executată și masa coruptă a creștinătății este lepădată pentru totdeauna. Urmează judecățile groaznice asupra pământului, asupra creștinătății apostate și ziua necazului lui Iacov, dar adevărata biserică, aceea care este mireasa sfântă a lui Hristos, cea aleasă, este împreună cu El în casa Tatălui, unde sunt multe locașuri.

După aceasta nu mai este vorba de biserici pe pământ. Toată istoria bisericii se încheie aici. Prima pagină a acestei minunate istorii este în capitolul al doilea din Faptele apostolilor, iar ultima în capitolul trei din Apocalipsa. După aceea se deschide o ușă în cer și Ioan este invitat să vină acolo să vadă lucrurile care vor urma după răpirea sfinților. În capitolul 1, el spune: “ Şi m-am întors să văd glasul care îmi vorbea; şi, întorcându-mă, am văzut şapte sfeşnice de aur”. În capitolul patru el este invitat nu să se întoarcă, ci să se suie la ușa cerului, care era deschisă, spre a vedea ce se întâmpla acolo. ȘI noi putem privi șI vedea, în viziune, pe cei vii, pe cei douăzeci și patru de bătrâni încoronațI, pe tronuri șI închinându-se. Tunete, fulgere șI voci ies din tronul cu curcubeu, dar sfinții sunt într-o stare de binecuvântare șI odihnă perfectă șI eternă. Capitolul patru celebrează gloria lui Dumnezeu în creație, capitolul cinci gloria Lui în răscumpărare, iar acțiunea propriu-zisă a cărții începe în capitolul șase.

Fie ca Domnul să-i dea atât cititorului cât și scriitorului să țină cuvântul răbdării Lui, să nu tăgăduiască numele Lui și să țină cu tărie ceea ce avem, ca nimeni să nu ne ia cununa.

Dacă prezentarea pe care am făcut-o cu privire la scrisorile către Filadelfia șI Laodiceea este corectă, ne putem aștepta ca în secolul al nouăsprezecelea să găsim o lucrare complet nouă a Duhului Sfânt, și în principal redescoperirea multor adevăruri care mult timp su fost neglijate de biserica mărturisitoare, fiind uitate probabil imediat după zilele apostolilor. Filadelfia este singura biserică față de care Domnul nu are nimic de reproșat și El o laudă pentru că ține cu tărie cuvântul Lui, pentru că nu tăgăduiește numele Lui șI ține cuvântul răbdării Lui, ceea ce înseamnă că așteaptă continuu venirea Lui. Până acum nu am întâlnit aceste caracteristici la nici o adunare din istoria bisericii.

Aproape imediat după zilele apostolilor, invențiile minții oamenilor au luat locul cuvântului lui Hristos și rânduieli omenești s-au substituit ca autoritate numele Lui. Și s-ar părea că, până în secolul de față, nu s-a mai scris nimic cu privire la venirea Lui pentru a-Și lua biserica, mireasa Lui. Fără-ndoială, se poate ca, în diferite perioade, niște suflete pline de iubire să fi suspinat dorind venirea Lui, dar aceasta nu a fost un adevăr prezentat ca învățătură nici în evul mediu, nici la reformă. Învățăturile cu privire la unitatea bisericii lui Dumnezeu, la venirea Domnului ca speranța pe care se cuvine să o aibă biserica și la prezența pe pământ a Duhului Sfânt în timp ce Hristos este așezat la dreapta lui Dumnezeu, au fost trecute cu vederea aproape complet de reformatori.

Adevărul profetic

Studiul adevărului profetic a fost revigorat mult în prima parte a acestui secol. În 1821 a apărut un scurt tratat al reverendului Lewis Way, intitulat “Ploaia târzie[ n. tr.) engl. The Latter Rain]”. Principalul obiectiv al scriitorului era acela de a dovedi din scriptură restabilirea Israelului în țara lor și gloria lui viitoare. Poezia lui intitulată “Palingenesia” sau “Lumea care va veni”, a apărut în 1824. A urmat, în 1826, “Speranțele scripturale ale bisericii[ n. tr.) engl. Scriptural Expectations of the Church]”, de Basilicus. În această carte, autorul abordează subiecte dintr-o sferă mai largă decât cel dinainte, cu toate că împărăția lui Israel ocupă un loc important. În 1827, reverendul Edward Irving s-a străduit să trezească biserica mărturisitoare, dar mai ales pe frații săi slujitori, pentru a se simți răspunzători cu privire la adevărurile profetice. El a tradus lucrarea lui Ben Ezra, un evreu convertit, cu privire la “Venirea lui Meisa în glorie și mărire”, cu o prefață lungă. Acea carte a fost scrisă original în spaniolă și publicată prima dată în Spania, în 1812[ n. tr.) adică în perioada când Napoleon mai domina încă Europa, pentru că, mai înainte, în Spania nu s-ar fi putut publica așaceva].

Răspândirea acestor cărți, împreună cu altele care au apărut în acea perioadă și articole care au apărut în md constant în reviste au trezit un iteres deosebit față de scripturile profetice, care au devenit atunci un obiect de studiu nou, ducând la ceea ce s-a numit “întruniri profetice” în Marea Britanie și Irlanda. Acestea au avut loc în principal la Albury Park în Anglia și pa Powerscourt în Irlanda. Clerici și gentlemani ca persoane particulare au participat la acele întruniri pentru un timp, dar s-ar părea că, în lecturile lor, ei nu au înțeles mai mult decât restaurarea Israelului și gloria împărăției milenare. Relațiile lui Hristos cu biserica, aceasta având un destin deosebit de cel al lui Israel pe pământ, nu au fost înțelese clar atunci.

Adevărul cu privire la biserică

În acea vreme, Duhul lui Dumnezeu lucra în mod evident în mințile mai multor oameni din diferite regiuni ale țării și îi trezea pe mulți dintre copiii Săi pentru a vedea importanța nu numai a adevărului profetic, ci și ceea ce se descoperă în cuvântul Lui cu privire la biserică în calitate de trup al lui Hristos, constituit de Duhul Sfânt și animat de El. Așa a fost atunci în special la Dublin. Câțiva creștini sinceri și serioși au trecut prin profunde exerciții de inimă și conștiință cu privire la starea decăzută în multe diviziuni ale creștinătății mărturisitoare și la contrastul puternic dintre biserica lui Dumnezeu, așa cum apare ea în lumina cuvântului Său, și ceea ce omul numește biserică. Aceste convingeri au dus, după profunde cercetări ale inimii și multe sentimente dureroase, la o despărțire clară de sistemele religioase existente, de care ei fuseseră legați mai înainte.

Era ceva complet nou în istoria bisericii. Cei mai buni dintre reformatorii din orice epocă nu ar fi dorit să iasă din comuniunea bisericii Romei dacă ea ar fi consimțit să se reformeze în ceea ce privește abuzurile. Aproape toți reformatorii au fost excomunicați. Până și puritanii și Wesley și Whitefield au fost excluși din biserica oficială. Dar, cum mulți dintre cei care au participat la acea separare de la începutul secolului sunt încă în viață, nu vom face mai mult decât să spunem cum s-a întemeiat această comunitate și să oferim o scurtă schiță a evoluției ei. Nu am putea ajunge cu istoria bisericii până în zilele noastre fără a acorda spațiu și acestei mișcări. Dar, despre ceea ce s-a tipărit, fiind scris de ei înșiși, putem vorbi cu toată libertatea. Scrierile lor, în tratate, cărți și periodice sunt numeroase și larg răspândite în toată creștinătatea, astfel încât acestea vorbesc cel mai bine ele însele.

“Frații”

În iarna anului 1827-8, patru bărbați creștini, care de câtva timp treceau prin exerciții de inimă în legătură cu starea bisericii mărturisitoare în ansamblul ei, au căzut de acord să se strângă în diminețile zilei Domnului pentru închinare și comuniune la frângerea pâinii, potrivit cuvântului Domnului. Aceștia erau Dl. Darby, Dl. (mai târziu Dr.) Cronin, Dl. Bellett și Dl. Hutchinson. Prima lor strângere a avut loc în casa lui Hutchinson din Fitz-William Square, 9, Dublin. De mai mult timp ei studiau scripturile împreună cu alții care participau la întrunirile lor pentru citirea cuvântului, și comparau ceea ce găseau în cuvântul lui Dumnezeu cu starea lucrurilor din jurul lor: ei nu au putut găsi nici o expresie a caracterului bisericii lui Dumnezeu, nici în biserica națională, nici în diferitele organisme dizidente. Aceasta i-a făcut să se separe de toate acele sisteme ecleziastice și să se strângă împreună în numele Domnului Isus, recunoscând prezența și acțiunea suverană a Duhului Sfânt în mijlocul lor, și străduindu-se astfel , potrivit cu lumina pe care o căpătaseră, să “păstreze unitatea Duhului în legătura păcii” (v. Mat. 18.20, Efes. 4.3-4). Frații au continuat, pentru un timp, să aibă strângeri în Fitz-William Square, și alții li s-au alăturat.

Primul pamflet al fraților

În acesta avem ceva bine definit și clar afirmat cu privire la principiile lor și punctul lor de plecare: ceva mai de încredere decât ceea ce se spune în general sau decât amintiri personale.

În anul 1828, Dl. Darby a publicat primul său pamflet, intitulat “Natura și unitatea bisericii lui Hristos[ n.tr.) The Nature and Unity of the Church of Christ]”, pe care-l putem considera ca o declarație cu privire la ceea ce credea și practica acea comunitate nou formată, deși el nu are forma unei confesiuni, dar acest tratat prezintă temeiurile divine pa baza cărora lucrau ei. De asemenea, se poate considera că această scriere conține aproape toate elementele adevărurilor divine care au fost susținute și prezentate de frați de atunci până în prezent. Nu se pune problema că scriitorul gândea atunci că scrierea sa ar urma să aibă un asemenea rol, ci el doar făcea cunoscut în folosul altora ceea ce învățase el din cuvântul lui Dumnezeu. Dar cine oare poate pune la-ndoială faptul că o asemenea scriere a fost sub îndrumarea Duhului Sfânt? Cu siguranță, Duhul și-a condus instrumentele Sale alese pe o cale pe care ei nu o cunoșteau, pentru ca binecuvântarea care a urmat să poată fi văzută ca fiind prin harul și adevărul Său[ Vedeți retipărirea originalului în Collected Writings ale J.N. Darby, Ecclesiastical vol. 1, G. Morrish, 20, Paternoster Square, și, de asemenea în Christian Witness, vol. 1 și publicat ca tratat separate de W.H. Broom, 25, Paternoster Square].

Cum această scriere este prima mărturie publică a unei mișcări care în scurt timp a produs mari rezultate binecuvântate în eliberarea sufletelor, pentru a-l ajuta pe cititor, vom prezenta aici câteva extrase, în principal cu privire la unitatea bisericii.

“Știm că este planul lui Dumnezeu în Hristos să strângă laolaltă toate în cer și pe pământ, să le împace cu Sine Însuși în El, și ca Biserica să fie - chiar dacă, în mod necesar, în imperfecțiune în timpul absenței Lui - prin energia Duhului, martor pe pământ pentru aceasta, prin aceea că în ea sunt strânși copiii lui Dumnezeu cei risipiți. Credincioșii știu că toți cei care sunt născuți din Duhul au o unitate a gândirii, astfel încât ei se recunosc unul pe altul și se iubesc unul pe altul ca frați. Dar aceasta nu este totul, chiar dacă ar exista o împlinire în mod practic, ceea ce, oricum, nu este cazul; căci ei trebuiau să fie una, pentru ca lumea să cunoască faptul că Isus a fost trimis de Dumnezeu. În această privință trebuie să mărturisim că toți am eșuat în mod trist. Nu voi încerca aici să propun un plan de măsuri pentru copiii lui Dumnezeu, ci să stabilesc principii sănătoase, pentru că îmi este evident că așa ceva trebuie să izvorască din Duhul lui Dumnezeu și din învățătura Lui cea tainică, dar putem observa care sunt lucrurile ce constituie piedici și în ce constă această unitate... ”

“În primul rând, nu o uniune oficială a organizațiilor mărturisitoare este de dorit, și este cu adevărat surprinzător să gândim că protestanții ar dori aceasta. În afară de faptul că aceasta n-ar produce nici un bine, o asemenea organizație consider că nu ar putea fi deloc recunoscută ca fiind biserica lui Dumnezeu, ci ar fi mai curând o replică la unitatea bisericii Romei. Prin așa ceva viața bisericii și puterea cuvântului s-ar pierde, iar unitatea vieții spirituale ar fi complet exclusă. Indiferent care sunt planurile Providenței, noi putem lucra numai pe principiile harului, iar adevărata unitate este unitatea Duhului și aceasta trebuie să se realizeze numai prin lucrarea Duhului... Dacă imaginea pe care ne-am format-o cu privire la starea Bisericii este corectă, putem concluziona că acela care urmărește interesele unei anumite denominații este vrăjmaș al lucrării Duhului lui Dumnezeu, iar aceia care cred în « puterea și venirea Domnului Isus Hristos» se cuvine să fie atenți să se păzească de un asemenea duh, pentru că așa ceva trage Biserica spre o stare generată de ignoranță și de nesupunere față de cuvânt, propunând ca îndatoriri cele mai rele și mai anticreștine rezultate. Aceasta este cea mai subtilă și mai răspândită boală spirituală: «nu ne urmează[ n. tr.) v. Luca 10.49-50]», chiar când oamenii sunt creștini adevărați... ”

“Creștinii nu prea realizează cât de mult le este mintea dominată de aceasta, cât de mult ei caută ale lor și nu cele ale lui Isus Hristos, nici cum aceasta seacă izvoarele harului și ale comuniunii spirituale și cum exclude acea ordine cu care este asociată binecuvântarea – strângerea laolaltă în numele Domnului. Nici o strângere care nu este concepută pentru a-i putea cuprinde pe toți copiii lui Dumnezeu pe temeiul împărăției Fiului Său nu poate avea binecuvântarea deplină pentru că nu gândește la aceasta și deoarece credința ei nu îmbrățișează aceasta...”

“Deci, simbolul vizibil și instrumentul unității este participarea la cina Domnului, «pentru că noi, cei mulți, suntem o singură pâine, un singur trup, pentru că toți luăm parte dintr-o singură pâine»” (1 Cor. 10.17). Și ce spune apostolul Pavel cu privire la adevăratul sens și adevărata mărturie a acestui ritual? Că ori de câte ori mâncăm acea pâine și bem din acea cupă, facem aceasta pentru a arăta moartea Domnului până va veni El. În aceasta constă caracterul și viața bisericii – aceasta este chemarea ei – ceea ce menține adevărul existenței sale, singura unitate autentică...”

“Doresc eu ca cei credincioși să corectez bisericile? Ceea ce îi îndemn este să se corecteze pe ei înșiși și să trăiască, cât de puțin, pe măsura nădejdii chemării lor. Îi îndemn să-și arate credința în moartea Domnului Isus și să se laude cu siguranța glorioasă pe care o au prin această moarte, și, făcându-se una cu ea, să-și arate credința în venirea Lui și să o aștepte în mod, trăind o viață potrivită cu această nădejde. Îi îndemn să dea mărturie împotriva caracterului lumesc al bisericii și împotriva orbirii ei, dar și să aibă un comportament consecvent. «Blândețea voastră să fie cunoscută de toți oamenii». Unitatea spirituală nu poate exista cât timp spiritul lumii este dominant. Foarte puțini credincioși realizează, măcar în mică măsură, că duhul care deschide treptat ușa apostaziei face prăpăd și are o influență vătămătoare în biserica mărturisitoare... Cred că Dumnezeu lucrează pe căi și prin mijloace la care nu ne-am gândi mai deloc pentru «a pregăti calea și a netezi cărările» (v. Isa. 40.3), printr-un amestec de providență și mărturie sepcifică lucrarării lui Ilie. Sunt convins că El îi va da de rușine pe oameni exact în lucrurile cu care se laudă ei. Sunt convins că El va doborâ mândria gloriei omului și «mândria omului va fi smerită și trufia oamenilor se va pleca și Domnul singur va fi înălțat în ziua aceea» (Isa. 2.17)”

“Dar credincioșilor le revine și o lucrare practică. Ei pot să pună degetul pe multe lucruri din ei înșiși, care nu sunt potrivite cu puterea acelei zile, care arată că speranțele lor nu se leagă de ea. Este vorba de conformarea lor cu lumea, care arată că, în ochii lor, crucea nu are gloria care i se cuvine... Mai mult chiar, unitatea este gloria Bisericii, dar unitatea care urmărește promovarea și realizarea propriilor noastre interese nu este unitatea Bisericii, ci o confederație și negarea naturii și speranței Bisericii. Unitatea bisericii este unitatea Duhului, și ea poate fi numai în cele care țin de Duhul, prin urmare, ea poate fi realizată numai în oameni spirituali... Și atunci, ce să facă poporul Domnului? Să se încreadă în Domnul și să facă acest lucru potrivit cu învățătura Duhului Său și să fie conformi cu chipul Fiului Său, prin viața de la Duhul... ”

“Dacă va spune cineva: «Dacă așa înțelegi aceste lucruri, atunci ce faci tu?», nu pot decât să recunosc din tot sufletul marile nerealizări care mă întristează și să le deplâng. Recunosc slăbiciunea credinței mele, dar caut în mod sincer îndrumare. Trebuie să adaug că, atunci când atât de mulți care s-ar cuveni să fie călăuze merg pe căile lor, cei care îi urmează bucuroși sunte determinați să meargă încet și să fie slabi, ca nu cumva, din greșeală, să se abată de la calea cea dreaptă, și astfel slujirea conducătorilor lor să fie împiedicată, măcar că, așa cum știm, sufletele lor sunt în siguranță. Dar voi mai repeta, în mod solemn, ceea ce am spus mai înainte: unitatea bisericii nu poate fi realizată înainte ca toți membrii ei să aibă ca obiectiv gloria Domnului, care este Autorul și Desăvârșitorul credinței Bisericii – o glorie care se va face cunoscută în toată strălucirea ei la arătarea Lui, când chipul lumii acesteia va trece... Domnul Însuși a spus: «Ei să fie una în Noi ca să creadă lumea că Tu M-ai trimis. Și Eu le-am dat gloria pe care mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum noi suntem una: Eu în ei și Tu în Mine; pentru ca ei să fie făcuți desăvârșiți spre a fi una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine» (v. Ioan 17.21-24)”.

“O, dacă biserica ar cugeta la acest cuvânt și ar vedea dacă nu cumva starea ei prezentă împiedică strălucirea gloriei Domnului sau împlinirea chemării ei! Și îi întreb: caută ei câtuși de puțin aceasta sau mai doresc ei aceasta? Sau se mulțumesc să spună că promisiunea Lui s-a dus pentru totdeauna? Sigur că, dacă nu putem spune: «Ridică-te, strălucește, pentur că lumina ta a venti și gloria Domnului a răsărit peste tine!» (Isa. 60.1), atunci se cuvine să spunem: «Trezește-te, trezește-te, îmbracă-te cu putere, braț al Domnului! Trezește-te ca în zilele din vechime, ca în generațiile din veacurile trecute!» (Isa. 51.9) Va da El gloria Sa unei denominații sau alteia? Sau va găsi gloria Lui un loc printre noi unde să se odihnească?”

“Am mai departe decât intenționasem când am început această scriere. Dacă am depășit cumva măsura Duhului lui Isus Hristos, atunci voi primi mulțumitor mustrarea și mă voi ruga lui Dumnezeu să fie uitat ceea ce am greșit”.

Prima sală de adunări publice a fraților

Aceste scrieri, atât de clare și de scripturistice, au avut imediat un efect important. Au găsit un ecou în multe inimi. Creștinii sinceri, simțind și deplângând starea decăzută a bisericilor, au primit bine acest adevăr care le-a fost prezentat. Mulți au părăsit denominațiile lor și s-au alăturat mișcării, iar numărul lor a crescut atât de mult în mai puțin de un an, încât casa Dl. Hutchinson a ajuns să nu mai poată găzdui întâlnirile lor. Dl. Parnell (care devenit ulterior Lord Congleton), care pare să se fi unit cu frații în 1829, a închiriat o sală mare, folosită pentru licitații, în Aungier Street, pe care să o folosească frații în ziua Domnului. El a avut ideea ca masa Domnului să fie o mărturie publică în legătură cu poziția lor. Aceasta a fost prima sală pentru adunări publice a fraților. Acolo au început ei să frângă pâinea în 1830, și aceasta poate fi un exemplu pentru sălile pe care le-au avut frații în diferite regiuni ale țării de atunci încolo. Pentru a avea spațiu pentru dimineața zilei Domnului, trei sau patru dintre frați aveau obiceiul de a muta mobila sâmbătă seara. La prima lor vizită, mulți au simțit că locul era ciudat deoarece se obișnuiseră cu aspectul bisericilor și al capelelor. Dar adevărurile pe care le-au auzit erau noi în acele zile, cum ar fi eficacitatea răscumpărării, cunoașterea iertării și a acceptării credinciosului, unitatea trupului lui Hristos, prezența Duhului Sfânt în adunare și cea de-a doua venire a Domnului.

“Era oarece dificultate,” spunea Dl. Marsden[ v. Dictionary of Christian Churches], “în a-i prezenta cititorului, într-o formă simplă, principiile acestui organism. Nu afișează nici un fel de standarde pentru credință, nici nu publică forme de închinare sau de disciplină. Mărturisește a practica creștinismul așa cum a fost dat ca învățătură de Domnul și de apostoli în Noul Testament... Frații au obiecții atât față de biserica națională cât și față de toate formele de dizidență. Cu privire la toate bisericile naționale ei spun că «deschiderea ușii pentru a primi la cele mai solemne acte de închinare și de comuniune creștină a întregii populații a unei țări este o eroare de toleranță». Pe de altă parte, dizidenții sunt «sectari pentru că închid ușa creștinilor adevărați, care nu pot rosti șiboletul (v. Jud. 12.2-6) partidei lor». Un sistem face biserica mai largă, iar celălalt mai îngustă decât limitele stabilite de Dumnezeu. Astfel, într-un fel sau în altul, ideea scripturistică despre biserică este distrusă, dizidenții afirmând că nu este un singur trup, ci sunt mai multe, în timp ce biserica națională practic neagă că acel singur trup este trupul lui Hristos. Ceea face ca o adunare să fie biserica este prezența Duhului Sfânt. «Este necesară recunoașterea Duhului Sfânt ca fiind prezent în mod real și ca fiind singura autoritate suverană și autoritatea suficientă în absența Domnului nostru». Aceasta este cea mai importantă caracteristică a mărturiei fraților”.

Mai departe, cu pe tema slujirii, Dl. Marsden, citând din scrierile lor, remarcă următoarele: “Departe de a presupune că nu există slujire, farții au susținut dintotdeauna, înemeindu-se pe Efeseni 4.12-13, că Hristos nu se poate să nu mențină și să nu perpetueze o slujire atâta timp cât trupul Său este pe pământ. Cărțile pe care le-au tipărit și broșurile lor și învățăturile pe care le dau în mod privat și în public afirmă aceasta ca un adevăr bine stabilit, astfel încât este la fel de absurd să-i acuzi că neagă slujba divină permanentă în biserica de pe pământ cum ar fi să-l acuzi pe Charles I că neagă dreptul divin al regilor. Ori de câte ori Dumnezeu a găsit plăcut să ridice pastori după inima Lui, frații au recunoscut bucuroși harul Său și i-au prețuit mult, cu dragoste pentru lucrarea lor”.

Într-un articol al D-lui. Darby despre frați, scris la cererea unui jurnalist francez, avem nu numai fapte, ci și gândurile și sentimentele de la începutul lor. “Eram doar patru bărbați,” spunea el, “care s-au strâns laolaltă pentru frângerea pâinii și pentru rugăciune, în temeiul autorității cuvântului «Acolo unde doi sau trei se strâng împreună pentru numele Meu, acolo sunt Eu în mijlocul lor» (Mat. 18.20). Și sper că nu ne-am strâns într-un duh de mândrie și îngâmfare, ci profund smeriți din cauza stării lucrurilor din jurul nostru, și rugându-ne pentru toți creștinii și recunoscându-i drept creștini adevărați și mădulare ale trupului lui Hristos pe toți aceia în care este Duhul Sfânt, indiferent de poziția lor ecleziastică. Nu am gândit la nimic altceva decât la a satisface nevoia sufletului potrivit cuvântului lui Dumnezeu și nu am avut nici un gând să mergem mai departe. Am probat prezența Domnului, potrivit promisiunii, și alții, simțind aceeași nevoie, au urmat aceeași cale, și lucrarea s-a răspândit cum nici nu gândisem”.

Din acest extras reiese în mod evident că frații nu au gândit deloc să constuiască un nou sistem sau să reconstruiască biserica așa cum a constituit-o Dumnezeu la-nceput, nici să restaureze gloria ei de la Cincizecime. Aceasta a fost cursa în care Satan a atras sufletul nobil al lui Edward Irving, dar frații nu par să fi avut vreun plan, vreun sistem sau vreo organizație. Ei au susținut credința comună tuturor creștinilor ortodocși cu privire la temelia adevărului și la speranțele bisericii, și așa nu au mai putut rămâne în ceea ce oamenii numesc “biserică”. Aceste gânduri și cercetări ale inimii au dus, după cum am văzut, la despărțirea multor persoane în mod individual de diferitele organizații care mărturisesc creștinismul și au determinat ca aceste persoane să se strângă laolaltă pentru comuniune pe temeiul acelui “singur trup”, constituit și condus de “un singur Duh”.

Răspândirea adevărului

Dl. Darby, care pare să fi avut de la început plăcerea de a călători, sau, mai curând, de a aduce adevărul în diferite locuri, a pornit în misiune la scurt timp după constituirea adunării din Fitz-William Square, și, într-un duh cu adevărat apostolic, a continuat statornic timp de cincizeci de ani, și nicicând mai mult decât în ultimii zece sau cincisprezece. Primul loc pe care l-a vizitat a fost Limerick. A avut strângeri pentru citirea cuvântului, la care au participat unii dintre gentlemeni și dintre clerici. Thomas Maunsell, care locuia acolo, a lucrat cu el și a fost mult timp un lucrător activ. Dl, Darby a mers la Clare, care a adus lucrarea Domnului la Ennis, unde a continuat-o Thomas Mahon. El a mers la Paris, unde a întâlnit câțiva creștini și a avut strângeri pentru citirea cuvântului, care s-au desfășurat în același fel liniștit. La revenirea în Anglia, el a vizitat Cambridge și Oxford, după care, la solicitarea D-lui. Newton, a mers la Plymouth, unde s-a întâlnit cu căpitanul Hall, care predica în sate. Au avut loc strângeri pentru citirea cuvântului, și, în scurt timp, câțiva au început să frângă pâinea. Aceasta a fost prin anul 1831.

Originea numelui “Frații de la Plymouth”

Primul loc din Plymouth unde ei au avut strângeri publice s-a numit “Providence Chapel”, și, cum ei au refuzat să li se dea alt nume, erau cunoscuți ca “oamenii de la Providence”. Dar, cum frații au început să predice evanghelia înafara orașului, prin satele din vecinătate - lucru rar în acel timp -, ei au fost numiți “frații de la Plymouth”. Acest nume nou s-a răspândit rapid în toată Anglia și în alte părți. Cum numărul lor a crescut, a fost cumpărată acea capelă micuță și a fost lărgită considerabil. În scurt timp s-a arătat efectul adevărului asupra conștiințelor fraților. A fost o deosebită prospețime, simplitate și despărțire de lume. Asemenea trăsături de spiritualitate au fost întotdeauna o mare atracție pentru unele suflete, și, fără-ndoială, mulți dintre cei care au părăsit denominațiunile și s-au alăturat fraților nu aveau gânduri prea clare cu privire la pasul pe care-l făceau. Dar totul era nou: se strângeau ca o turmă și se dedau studiului cuvântului lui Dumnezeu, și în scurt timp au avut experiența dulceții comuniunii creștine și au descoperit Biblia ca pe o carte nouă, după cum spuneau ei. Fără-ndoială, în acele zile de prospețime curată, avea loc o lucrare deosebită și binecuvântată a Duhului lui Dumnezeu, care a avut influență nu numai în această țară, ci și pe continent și în insulele îndepărtate.

În acel timp nu era ceva neobișnuit ca în cutiile pentru colectă să fie găsite bijuterii, care erau în scurt timp vândute, banii fiind dați diaconilor pentru cei săraci. Dar floarea acelui moment nou a fost în scurt timp stricată prin vicleniile lui Satan. Dl. Newton, cu toate că a fost unul dintre primii lucrători din Plymouth, s-ar părea că nu a ajuns niciodată să-și însușească adevărul despre poziția ocupată de frați, ba încă, chiar de la început, pare să fi urmat o cale diferită de ceilalți. Învățătura lui a avut tendința, chiar dacă pentru mult timp deghizată în mod abil, de a submina și anula acele adevăruri pe care Domnul le descoperea prin lucrarea fraților și de a restabili, chiar dacă sub o altă formă, lucrurile la care ei renunțaseră. El țintea la o poziție și o autoritate clericală, care nega astfel principiile de bază ale bisericii lui Dumnezeu, și a căzut în cursa lui Satan. Mai mulți dintre frații care au lucrat mult la Plymouth, nefiind satisfăcuți de cursul D-lui, Newton, au plecat pentru a lucra în alte părți. Dl. Darby a plecat în străinătate, căpitanul Hall la Hereford, Dl. Wigram la Londra, iar Dl. Bellett slujea pe atunci la Dublin, bucurându-se de multă trecere acolo.

Este detactată învățătura falsă

La scurt timp după 1845, când numărul celor de la Plymouth, Devonport și Stonehouse ajunsese să fie aproximativ o mie, au apărut tulburările care au dus la prima ruptură între frați, dar abia în 1848 au ieșit la lumină lucrurile, cu privire la care unii avuseseră demult bănuieli stăruitoare, în legătură cu criza de la Plymouth. Dl. Harris, din numeroase notițe luate la prelegerile D-lui. Newton, care i-au căzut accidental în mâini, a descoperit că el învăța cu stărunță și în mod sistematic , nu numai ceea ce este eretic sub aspect ecleziastic, ci în mod fundamental eretic cu privire la Hristos. Când acest fapt a ajuns să fie cunoscut, frați din toate părțile au fost profunc afectați de știrile triste, și în mai multe locuri din țară au avut loc strângeri cu scopul de a creceta acele acuzații. După multe rugăciuni și mărturisiri, aproape toți au fost de acord că Dl. Newton nu numai că dădea învățături false, ci complet subversive pentru ceea ce este esențial în creștinism.

Dar, cu toate că au fost de acord cu privire la caracterul ereziei, au fost dezbinați în ceea ce privește judecata și principiul separării de erezie. O parte din ei credeau că otrava acelor învățături – care se strecuraseră pe nesimțite timp de mai mulți ani – ar fi afectat mai multe persoane decât se vedea, și, de aceea, ei nu puteau fi în comuniune cu nici unul din cei care simpatizau cu acele învățături sau caere erau în comuniune cu simpatizanți ai acelor învățături, și că nu puteau fi în comuniune la frângerea pâinii cu autorul acelor învățături. Alții considerau că acele condiții pentru a fi în comuniune erau mult prea stricte și că fiecare persoană care cerea să fie primită în comuniune trebuia să fie cercetată în mod individual, și, dacă se descoperea că nu a înțeles și nu a fost pătrunsă de acele învățături false, trebuia să fie primită chiar dacă venea din adunarea D-lui. Newton. Deci, că orice creștin adevărat trebuie să fie primit în temeiul credinței lui personale sănătoase, indiferent din ce adunare ar veni. Dar mulți au obiectat asupra acestui fel de a trata o chestiune atât de gravă. Ei susțineau că era în joc gloria lui Hristos și puritatea adunării Lui, și, pe acest principiu, că se deschidea ușa pentru erezie și că așaceva însemna abandonarea unității bisericii lui Dumnezeu ca temei pentru acțiune și era o întoarcere la independență.

Diviziunea

În această privință frații s-au împărțit. O parte a susținut că, pe principiul unui singur trup, o persoană care provenea dintr-o adunare une erau învățături false era întinată, chiar dacă personal nu avea nimic nesănătos, și că, a primi în comuniune un membru al acelei adunări, era ca și cum i-ar fi primit pe toți. Ei căutau să dovedească aceasta pe principiul divin pe care apostolul îl aplică adunărilor de la Corint și din Galatia: “Nu știți că puțin aluat dospește toată plămădeala?” Cealaltă parte, aderând la o deschidere mai largă, ruptura s-a adâncit și s-a ajuns să nu mai fie speranțe de împăcare.

Așa au rămas frații de atunci până acum, și istoria lor este binecunoscută[ n. tr.) Detalii despre această istorie aproape contemporană autorului le puteți găsi în lucrarea Frații, tot de Miller]. Mai este de notat încă un lucru: de atunci, termenul “frați”, așa cum apare el în statistici, sau, în mod controversat, în alte scrieri, se aplică aproape în exclusivitate la aceia care au aderat la principiile originale ale fraților. La un recensământ din 1851, la trei ani după diviziune, scriitorul își încheie articolul spunând: “numărul locurilor de închinare pe care recenzorii din Anglia și Țara Galilor le-au raportat ca fiind frecventate de frați era de 132, dar probabil că acest număr este mai mic decât cel adevărat din cauza obiecțiunilor lor de a fi numiți cu vreun fel apelativ sectar”. Într-o listă a adunărilor, care era publicată anual, spre a fi în folosul fraților care călătoreau, ei dădeau 523 de adrese în Anglia, 43 în Irlanda și 75 în Scoția. Există și un număr destul de mare de frați în Europa continentală, în Australia, în Noua Zeelandă, în Indiile de Vest, în Canada și în Statele Unite, și aproape peste tot, dacă este să crede, mărturia din “The Southern Review”, care spune: “Societatea numită «Frații de la Plymouth», pe neobservate, s-a răspândit deja pe fața întregii lumi civilizate. De fapt, s-ar părea că a trecut în avangarda creștinătății, iar acum, de bine sau de rău, trebuie să fie recunoscută ca o putere în criza grozavă a lumii din zilele noastre sau în marele conflict dintre puterile luminii și cele ale întunericului. Faptul că se simte a fi o asemenea putere rezultă în mod clar din controversa cu privire la frații de la Plymouth, care s-a răspândit în întreaga lume protestantă și din numeroasele articole, pamflete și volume care au apărut în urma acestei controverse. La începutul acestui articol am dat doar trei referinșe din literatura cu privire la această controversă, dar, dacă am fi putut da cu ușurință o listă de peste o sută de volume din această literatură[ The Southern Review, aprilie 1877, publicată sub auspiciile Bisericii Metodiste Episcopaliene, South Baltimore: Bledsoe and Herric; London, Trubner]”.

Articolul de mai sus este scris într-un stil viguros și se întinde pe șaptezeci și nouă de pagini și prezintă “frățietatea de la Plymouth” mult mai complet decât o sută de volume, despre a căror existență am remarcat menționează. Scriitorul, fiind un metodist, sigur că nu este de acord cu toate învățăturile lor, dar admiră zelul lor pentru răspândirea lucrării și recunoaște că scrierile lor i-au fost deosebit de folositoare și mustră din toată inima criticile nedrepte.

Biserica Liberă a Scoției

Această mare secțiune a bisericii din Scoția s-a organizat, în 1843, în două denominațiuni religioase, deosebite de Biserica Oficială. Conflicul dintre “evanghelici” și “moderați”, care s-a încheiat cu această mare diviziune, a fost în principal din cauza marii probleme a patronajului.

Din zilele lui Ebenezer și Ralph Erskine, despre a căror despărțire de Biserica Oficială am menționat deja, partida evanghelică a fost opusă amestecului patronilor în drepturile religioase ale adunărilor, iar lucrarea puternică a Dr. Chelmers în Glasgow și cea a Dr. Thomas în Edinburgh a făcut ca sentimentele populare să fie în favoarea mișcării anti-patronale. În Adunarea Generală din 1834, partida evanghelică a introdus celebra Lege de Veto, care a fost adoptat cu o majoritate de patruzeci și șase. Prin acest act se declara ca fiind o legen fundamentală a bisericii ca nici un slujitor să nu fie impus vreunei congregații împotriva voinței creștinilor, și, pentru a faca ca această lege să fie bine aplicată, ea hotăra ca dacă majoritatea bărbaților capi de familii aflați în comuniune au obiecții față de un candidat, atunci presbiteriul, fără a mai cerceta motivele, să respingă acel candidat. Totuși, cei care aveau obiecțiuni, erau obligați ca, dacă li se cerea, să declare în mod solemn înaintea presbiteriului că nu aveau motive rele, ci motivația lor ținea doar de ceea ce le spunea conștiința în legătură cu interesele lor spirituale și cele ale adunării. Legalitatea, sau, mai curând, ilegalitatea acestei legi, care venea în contradicție cu drepturile cetățenești ale patronilor, a fost curând pusă la încercare.

În cursul a numai câteva luni de la adoptarea Legii de Veto, contele de Kinnoul l-a prezentat pe Dl. Robert Young bisericii parohiale din Auchterarder, dar candidatul nu a primit aprobarea adunării, ci a fost respins, iar presbiteriul a refuzat să-l hirotonizeze. Contele nu a vrut să se lipsească de dreptul lui de patron și a făcut apel la tribunalele civile, rezultând un proces lung, ceea ce a făcut să se pună problema relațiilor și legăturilor dintre biserică și stat.

Hotărârea tribunalului nu numai că a fost împotriva pardtidei bisericii, ci a fost ca aceasta să se și conformeze total și să plătească daune în bani, considerând că persoanele lipsite de bisericile lor au fost păgubite prin faptul că presbiteriul a refuzat instalarea lor în funcție. Protestatarii erau o grupare mare, populară și cu influență și nu admiteau nici un compromis, așa că s-au așezat pe terenul martirilor și au susținut că ei luptau pentru “DREPTURILE COROANEI DOMNULUI ISUS HRISTOS, SINGURUL REGE ȘI CAP AL BISERICII”. În toate regiunile țării au avut loc întruniri publice, în care slujitori s-au adresat oamenilor în stilul cel mai electrizant, până ce toată Scoția a ajuns într-o stare de agitație religioasă și a fost în fierbere de la un capăt la altul. Patronajul laic a fost denunțat ca fiind contrar spiritului, principiilor și constituției Bisericii Presbiteriene a Scoției și Legea de Veto a fost considerată ca un dat divin. În loc să se supună legii, cum a hotărât tribunalul, adunarea din acel an – 1842 -, a declarat cu o mare majoritate cp patronajul laic trebuie abolit și a emis o “Declarație a Drepturilor” împotriva ingerințelor tribunalelor civile. A fost prezentat guvernului un memorandum, dar fără a obține rezultate favorabile. La 9 august, Camera Lorzilor s-a pronunțat împotriva majorității presbiteriului din Auchterarder, găsindu-i datori să plătească daune D-lui. Young și contelui de Kinnoul.

Ruptura

Cum orice speranță de a ajunge la o înțelegere pașnică cu guvernul fusese spulberată, evenimentul important, de care mulți se temuseră, părea inevitabil. Dr. Chalmers și adepții lui nu se mai puteau retrage de pe poziția înaltă și independentă pe care o luaseră, așa că ei au luat, în mod nobil, hotărârea de a se despărți de Biserica Oficială. La Adunarea Generală care s-a întrunit în mai 1843, Dr. Welsh, moderatorul, a pus pe masă un protest în acest scop și s-a retras, urmat de aceia care aderaseră la protest, mergând într-o tăcere solemnă la Tanfield Hall, din Canonmills – o clădire mare din nordul orașului Edinburgh. Acolo, ei s-au constituit în Adunarea Generală a Bisericii Libere a Scoției, alegându-l pe Dr. Chalmers ca primul ei moderator.

“Marți, 23 mai, slujitorii și mărturisitorii, în număr de patru sute șaptezeci și patru, au subscris în mod solemn la Actul de Demisie, renunțând în mod oficial la drepturile și beneficiile pe care le-au avut în legătură cu Biserica Oficială, declarând posturile vacante și consimțind ca acele posturi să fie tratate ca atare. Astfel, printr-un instrument legal, slujitorii s-au separat complet de Biserica Oficială și Biserica Liberă a Scoției a luat poziția unei denominațiuni ecleziastice distincte, menținând aceleași învățături și păstrând aceleași forme de închinare ca acelea din Biserica Națională”.

Astfel, într-o singură zi, acei slujitori hirotoniți ai Bisericii Scoției și-au abandonat casele parohiale, bisericile, salariile și sprijinul statului. Soțiile și copiii lor au trebuit să părăsească casele parohiale confortabile, cu ogoarele și grădinile lor. Pentru mulți dinte aceia, poziția cea nouă prezenta un aspect sumbru, și erau gata să-i învinuiască pe lideri că au mers prea departe, dar, prin zelul și simpatia poporului, slujitorii au fost așezați în case șibiserici mai frumoase decât cele pe care le părăsiseră, iar nevoile lor au fost satisfăcute în totul. În câțiva ani, prin dărnicia poporului, au fost construite opt sute de biserici noi, care trebuie să fi costat aproximativ un milion. Dr. Chalmers, care prevăzuse ceea ce avea să se întâmple, făcuse unele aranjamente cu câteva luni înainte de ruptură pentru a înfința asociații în întreaga țară în scopul de a colecta fonduri pentru susținerea slujitorilor, și planul lui a avut atât de mult succes încât, cu o zi înainte de proces, în toată țara existau deja șase sute optezeci și șapte de asociații distincte, iar la sfârșitul primului an al Bisericii Libere, venitul ei se ridica la suma importantă de trei sute șaizeci de mii șapte sute nouăsprezece lire, paisprezece șilingi și trei peni.

Așa a fost în Scoția simpatia pentru această mișcare, încât toți au contribuit cu generozitate la fondurile pentru Biserica Liberă. Și până astăzi, după mai bine de treiceci de ani, ni se spune că sursa fondurilor ei nu dă semne să sece[ Pentru detalii complete, vedeți Scott – Worthies, Blackie, Glasgow, și, de asemenea, Faiths of the World].

Trezirea din 1859

Marea trezire din 1859, care a umplut atât de multe țări cu roadele mântuirii fiind încă proaspătă în memoria multora, încât nu este necesar decât să menționăm începuturile ei smerite. Pe parcursul istoriei noastre a prezentat un interes deosebit să cunoaștem începutul lucrurilor. Când Duhul lui Dumnezeu lucrează și are intenția de a realiza ceva măreț, fie în indivizi, fie în anțiuni, El începe în general într-un mod care nu se face remarcat, nu ca omul care sună cu trâmbița înaintea lui.

Originea strângerilor de la prânz pentru rugăciune

În septembrie 1857, un misionar din orașul New York, văzând cum zidarii și alți lucrători aveau un timp de odihnă în pauza de prânz, le-a propus să la vorbească despre lucrurile Domnului. Oamenii au fost de acord și s-au strâns în jurul misionarului timp de cincisprezece sau douăzeci de minute. Interesul a crescut, și, cum iarna se apropia, misionarul a cerut să fie închiriată o sală de clasă care era legată de o capelă din Fulton Street, unde lucrau oamenii. Acordându-i-se aceasta, oamenii s-au strâns pentru o slujbă scurtă. Dar Domnul a avut să facă o lucrare mare acolo. Și alții au fost atrași la mica strângere de la prânz. S-a făcut simțită ungerea Duhului Sfânt, s-a arătat binecuvântarea, și în scurt timp a ajuns să fie o adunare mare. Adunări asemănătoare au răsărit ân diferite locuri și au fost apreciate și aprobate prin prezența unor slujitori, oameni de afaceri, oameni respectabili și cetățeni din toate clasele. În scurt timp, adunările pentru rugăciune de la prânz s-au răspândit peste tot în Statele Unite și a urmat o mare trezire și se spune că mii de suflete scumpe s-au convertit.

Nordul Irlandei

În aceeași lună a aceluiași an, ca și când s-ar fi vorbit, patru tineri din apropiere de Connor, din comitatul Antrim, au fost conduși de același Duh să înceapă ceea ce s-a numit “Strângerea pentru comuniune a credincioșilor”. Un obiect principal al acelor tineri în legătură cu acea strângere era acela de a se ruga lui Dumnezeu ca El să binecuvânteze lucrările lor ca profesori la școala duminicală și ca, prin Duhul Sfânt, el să facă o trezire în bisericile din jur, pe care ei simțeau că erau într-o stare de plictis de moarte. Începutul smerit, ca acela de cealaltă parte a Atlanticului, a fost binecuvântat mult de Dumnezeu și numărul participanților a crescut repede. Puterea rugăciunii s-a simțit în scurt timp de jur împrejur. Mai multe suflete s-au convertit la adunarea pentru rugăciune. Duhul Sfânt lucra cu putere și duhul de rugăciune domina atât de mult încât în anul următor, în 1858, strângerile pentru rugăciune au ajuns să fie aproape nenumărate. Într-un singur district erau aproximativ șaisprezece strângeri pentru rugăciune în fiecare seară a săptămânii. Am aflat acestea de la martori în viață ai evenimentelor din acel timp[ Pentru detalii cu privire la acea trezire și la lucrarea lui Dumnezeu în Irlanda, vedeți vol. 2 și 3 din Things New and Old].

Acestea au fost începuturile marii treziri din nordul Irlandei, care s-a întărit și s-a adâncit timp de cam optesprezece luni înainte de a se manifesta în mod izbitor în public și a ajuns la înălțimi glorioase în 1859. În acel timp, convertirea era deseori însoțită de o stare de prostrație fizică timp de mai multe ore. Mijloace asemănătoare au fost folosite și pentru trezirea din Greenock, Glasgow și din alte părți ale Scoției.

Săptămâna de rugăciune

Cam în acel timp, niște misionari din Lodiana au lansat un apel către întreaga creștinătate să pună deoparte cea de-a doua săptămână din luna ianuarie a anului 1860 ca săptămână de rugăciune. S-a vorbit mult despre acel apel, și, când a venit timpul, aproape toate categoriile de creștini i-au răspuns din toată inima. A fost o săptămână de rugăciune adevărată, solemnă, adresată lui Dumnezeu pentru ca El să însuflețească lucrarea Lui și să binecuvânteze predicarea evangheliei pentru convertirea a multe, multe suflete. Acest strigăt s-a înălțat din multe părți ale globului și a continuat în multe locuri depășind cu mult limita acelei săptămâni.

Ca participanți, putem da mărturie despre cercetarea plină de har a Duhului, despre puterea rugăciunii care a biruit atunci și despre belșugul de binecuvântări care a plouat asupra bisericii și asupra multor suflete scumpe. Strângerile pentru rugăciune aveau loc dimineața devreme, la prânz și seara, astfel încât să poată participa toate categoriile de oameni, și s-a trezit un duh de predicare a evangheliei nemaivăzut până atunci. Ca prin minune, au răsărit predicatori din cele mai de jos clase sociale, care aveau asemenea daruri încât atrăgeau mii de oameni seară de seară. Și oamenii mari din țară au devenit predicatori ai evangheliei, și chiar cei mai săraci au avut privilegiul de a auzi evanghelia de pe buzele lorzilor, după care acei nobili le-au strâns mâna și i-au rugat cu cea mai mare bunătate și cu dragoste să-și predea inimile lui Isus, să se hotărască pentru El. Marea lucrare a avengheliei pare să fi trecut aproape în întregime în mâinile laicilor, dar nu era timpul să se caute greșeli în ceea ce nu era canonic. Lucra Dumnezeu, și El este deasupra rutinei rânduielilor tradiționale, și mii de suflete s-au convertit, de la cei mai săraci pânp la cei mai bogați, împreună cu mulți copilași.

Dar acea cercetare a Duhului Sfânt cu o mare putere nu a durat mult. În numai câțiva ani, omul care caută să-și dea importanță a ajuns să se vadă mai mult decât puterea Duhului. Au fost menținute strângerile și au fost introduse anumite forme pentru a face ca acestea să aibă un aspect mai odonat, dar forța vitală a dispărut rapid. Una este să accepți ordinea Duhului și să te rogi ca El să lucreze în felul Lui, alta este să institui o ordine și apoi să te rogi ca El să lucreze potrivit aranjamentului omului. Cu toate acestea, efectele marii treziri au rămas printre noi până în prezent. Acestea pot fi grupate întrei categorii: 1) marea creștere a numărului de strângeri pentru rugăciune; 2) creșterea activității de vestire a evangheliei începând de atunci, atât prin predicare cât și prin răspândirea de broșuri; 3) un interes mai larg față de cea de-a doua venire a Domnului. Strigătul de la miezul nopții: “iată Mirele” s-a auzit în toată creștinătatea începând din 1859. Nu avem nici o-ndoială că acest strigăt s-a înălțat în prima parte a secolului, dar acea trezire i-a dat aripi de vultur.

De atunci totul s-a mișcat rapid, atât în biserică cât și în lume, ca pentru a grăbi venirea Domnului. A fost un secol al invențiilor și al manifestărilor energiei omului, ca pentru a atinge culmea faimei înainte de a fi răsturnat (v. Isaia 2). Există activități intense în fiecare domeniu al bisericii mărturisitoare. Suntem în perioada de care spunea Domnul în parabolă, când “TOATE fecioarele s-au ridicat și și-au pregătit candelele” (v. Mat. 25). Și cele nechibzuite își pregătesc candelele ca și cele chibzuite: de aici activitatea în biserică a răului împreună ci ceea ce este indiscutabil bun. Ritualismul, raționalismul și necredința fățișe au înaintat cu pași repezi în ultimii ani, și toate sunt amestecate cu știința lumii.