Capitolul 55 - Domnia Elisabetei

În 1558, prințesa Elisabeta, fiica Annei Boleyn, s-a suit pe tron, la vârsta de douăzeci și cinci de ani. Așezarea ei pe tron a schimbat totul. Groaza care se răspândise în toată țara în timpul domniei sângeroasei Mary s-a risipit imediat. În țară toate clopotele băteau de sărbătoare, s-au deschis închisorile și au fost eliberați toți cei pe care Mary îi ținuse spre a fi arși. Toate legile date de Mary pentru restaurarea papalității au fost abrogate și a fost reintrodusă slujba engleză. Comportamentul ei față de reformă – marea problemă a epocii – a fost de așa natură încât a spulberat orice speranțe de restaurare a autorității papale, cu toate că ea personal avea puternice înclinații spre ceremonii de felul celor romane, iar măsurile pe care le-a luat nu au înlăturat complet abuzurile, așa cum ar fi dorit mulți. Partida puritană a obiectat împotrica veșmintelor și podoabelor prevăzute prin poruncă și au considerat că acea carte de rugăciuni tot mai avea superstiții. Aceasta a condus la o mare schismă în biserică și la o controversă dureroasă, care a ținut din primele zile ale Elisabetei până la restaurarea lui Charles al II-lea. Dar vom spune doar pe scurt cum a început aceasta.

Puritanii

“Printre primii,” spunea Marsden, “care au introdus în Anglia controversa care, în scurt timp, s-a maturizat ajungând la ceea ce se numește puritanism, a fost episcopul martir Hooper. El trăise un timp în străinătate și fusese prieten cu Bullinger și Gualter – doi lideri ai cauzei protestante în Germania și Elveția. Revenind din exil în zilele lui Edward al VI-lea, a fost apreciat pentru evalavia și talentele lui și a fost numit episcop de Gloucester. Dar conștiința îi era tulburată și a avut un conflict lăuntric care nu a mai încetat de atunci. El era împotriva veșmintelor în care a avut loc ceremonia de investire în funcția de episcop”. Hooper, împreună cu mulți din cei care fuseseră în exil, ajunseseră să iubească stilul simplu de închinare din bisericile reformate de pe continent, ceea ce i-a făcut să se plângă că reforma în Anglia a rămas într-o stare nedesăvârșită, pentru că încă mai rămăseseră multe abuzuri, atât în închinare cât și în disciplină.

Hooper a cerut să renunțe la scaunul episcopal sau să i se permită să capete funcția fără ceremonialul obișnuit. Influențat lui Peter Martyr și Bucer, care pe atunci erau profesori de teologie la Oxford și Cambridge, el a consimțit în cele din urmă să îmbrace veșmitele la ceremonia de consacrare în slujbă și să predice în ele măcar o dată înaintea curții regale. Nu se știe dacă el a mai purtat ulterior acele veșminte. Controversa a început atunci, iar poziția înaltă a lui Hooper și elocința lui au menținut-o. Unii dintre cei mai mari oameni ai Angliei din acea vreme au devenit adepți ai reformei pentru care pledau puritanii. Mulți au refuzat să fie consacrați în veșmintele purtate de episcopii bisericii Romei, pe care ei le considerau semnul antihristului. Elisabeta, cu toate că era împotriva papalității, era totuși hotărâtă să păstreze cât mai mult spectacol și fast în ceremoniile religioase. De atunci partida curții regale și cea a puritanilor au devenit din ce în ce mai înverșunate una împotriva celeilalte. Regina e dat un ordin pentru a impune uniformitatea în toate ritualurile și ceremoniile. A urmat un alt ordin, prin care se cerea uniformitatea veșmintelor, încălcarea căruia urma să fie sancționată cu interdicția de a predica și cu destituirea din funcție. S-a ajuns la o criză. Mulți slujitori evlavioși au fost dați afară din biserici și li s-a interzis să mai predice altundeva. Cum toate speranțele de a duce mai departe reforma fuseseră curmate, slujitorii suspendați s-au constituit într-o organizație deosebită de biserica Angliei, pe care ei o priveau ca fiind doar pe jumătate reformată. Elisabeta s-a înfuriat și a amenințat cu mânia ei regală, dar, în fața persecuției, puritanii sau nonconformiștii – cum mai erau ei numiți – s-au înmulțit rapid. Faimosul Thomas Cartwright, împreună cu alți trei sute, și-au lepădat într-o zi anteriele într-un colegiu[ Fiths of the World, vol. 2, p. 725].

În timpul domniei casei Stuart, persecuția a fost energică și dură, iar puritanii, fără speranțe de a mai îndrepta lucrurile, au fugit în număr mare pe continent. După venirea pe tron a lui Charles I, Laud[ n. tr.) William Laud, arhiepiscop de Canterbury între 1633 și 1645] a introdus noi ceremonii, care a adăugat și cruzimi împotriva nonconformiștilor. Pe atunci singura lor speranță părea a fi să emigreze. Un grup de puritani a ajuns pe coasta de vest a Altanticului și a întemeiat așezarea Noua Anglie. Această colonie a “Părinților Pelerini” a ajuns în scurt timp să capete mulți adepți, iar dorința de a emigra a fost atât de mare încât guvernul s-a alarmat văzând numărul mare de emigranți și, prin decret regal, opt nave cu emigranți care doreau să ajungă în Noua Anglie au fost oprite pe Tamisa. La bordul lor erau slujitori renumiți care fuseseră dați afară din biserici și oameni influenți și de rang înalt, printre care Oliver Cromwell, Hampden, Hesselrig, Lord Brook și Lord Saye. Evenimentele care au urmat după debarcarea lor a fost atât de extraordinar încât suntem obligați să ne oprim pentru a medita asupra lor. Providența lui Dumenzeu, cea care schimbă lucrurile, s-a arătat în mod evident. Numai Unul știe chiar de la-nceput care va fi sfârșitul, și ferice de aceia care-și pun încrederea în El. Omul nu cunoaște viitorul și nu poate lua măsuri de prevedere împotriva pericolului care se apropie. În 1642, la cinci ani după ce au fost oprite acele nave, din cauza asupririi lui Charles și a căilor sale papistașe, a început războiul care s-a încheiat cu răsturnarea lui de pe tron și cu execuția lui tragică, după care a fost întemeiat Commonwealth-ul sub protectoratul lui Cromwell.

Puritanismul propriu-zis s-a stins în perioada Commonwealth-ului. Cum veșmintele au fost abandonate de către toți, controversa a dispărut. Dar puritanii din ultima perioadă au mers mai departe decât Hooper și Cartwright cu ai lor, fiind nu numai împotriva formalismului și veșmintelor, ci chiar împotriva constituției Bisericii Angliei, iar aceștia au devenit imediat două partide: Presbiterienii și Independenții.

Charles al II-lea și James al II-lea

După restaurarea lui Charles al II-lea, clerul a fost restaurat împreună cu toate ceremoniile papistașe. La 16 mai 1662 a fost emisă următoarea lege: “Toți cei care nu au primit ordinarea episcopală trebuie să fie re-ordinați de către episcopi. Fiecare slujitor, până la următorul 24 august, trebuie să-și declare adeziunea față de tot ce cuprinde Cartea de Rugăciuni, în caz contrar fiind sancționat cu privarea de beneficiile funcției,” etc. “A sosit ziua cea grozavă. A fost mare neliniște dacă reforma acea să reziste în Anglia sau să cadă. Dar harul lui Dumnezeu a triumfat, iar vrăjmașul a fost înfrânt. Două mii de slujitori, în lco să se supună legii de uniformitate, și-au abandonat mijloacele de subzistență și și-au părăsit parohiile. Așa au fost excluși cei mai credincioși și mai capabili slujitori ai bisericii anglicane, împinși în mod rușinos să trăiască în sărăcie și prvocați în mod dușmănos” – Burnet.

Charles al II-lea a murit în 1685, iar fratele său, Ducele de York, s-a suit pe tron ca James al II-lea. Cu toate că era suspectat că ar fi fost papistaș, i s-a permis să fie încoronat în liniște și pace, însă în scurt timp și-a arătat adevărata fire și adevăratele lui intenții. Având în jurul său iezuiți pe posturi de consilieri, a emis edict după edict cu scopul de a schimba legile și instituțiile țării și a restaura pe deplin puterea papală. Unul dintre edicte, care s-a poruncit să fie citit în toate bisericile în timpul slujbei, a grăbit bătălia finală. Mai mulți episcopi și un mare număr de clerici au refuzat să-l citească. Șapte episcoi au fost chemați înaintea unei comisii ecleziastice și trimiși în Turn de către notoriul judecător Jeffreys. Dar națiunea ajunsese mult prea protestantă pentru a se supune mult timp unei asemenea tiranii. Episcopii au fst judecați la Westminster și achitați. Palatul a răsunat de strigăte de bucurie și mulțimea, alergând pe străzi, striga: “Nevinovat! Nevinovat!” Toată Londra a fost rapid cuprinsă de bucurie, iar James, agitat și tulburat, a văzut în acel zgomot apropierea furtunii.

Purtarea nedemnă a lui Charles și James și cruzimile atroce ale lui Jeffreys în Anglia și ale lui Claverhouse în Scoția, au convins deplin toate partidele că, dacă era să păstreze măcar vreo rămășiță de libertate, trebuiau luate măsuri hotărâte. O majoritate a nobilimii a fost favorabilă venirii lui William, Prinț de Orange, ginere al lui James, ca succesor la tron. Au trimis mesageri cu invitații la Haga, care l-au rugat să vină pentru a media între rege și supușii săi, și, dacă avea să fie cazul, să recurgă la măsurile cele mai radicale. După ce a meditat la diferitele aspecte ale acelei mari întreprinderi și s-a pregătit, a navigat sub pavilion englez și cu motto-ul “Pentru religia protestantă și libertățile Angliei”, debarcând la Brixham, în Torbay, la 5 noiembrie 1688. Între timp, James a fugit, fiind conștient cât de mult erau împotriva lui mai toți supușii săi. Nu s-a opus aproape deloc.

Revoluția din 1688

S-a întrunit o adunare națională, tronul a fost declarat vacant prin abdicarea lui James, și coroana a fost dată Prințului și Prințesei de Orange, “Acesta a fost triumful,” spunea Wylie, “nu numai al protestantismului englez, ci al protestantismului din toată creștinătatea ... A avut loc o revigorare și a legatarilor scoțieni, al căror steag zdrențuit și pătat de sânge a fost ținut până la capăt în luptă de numai câțiva laici, lupta fiind încununată de victorie[ History of Protestantism, vol. 3, p. 624; Universal History, vol. 6, p. 288]”.

Așa a fost marea revoluție de la 1688, care a avut loc fără vărsare de sânge. Fuga nedemnă în Franța a lui James și a reginei sale a scutit guvernanții de încurcături și a facilitat un aranjamentele legale. Au fost adoptate de urgență legi care i-au eliberat pe protestanți de oprimare și care au asigurat libertățile cetățenești și religioase ale poporului englez. William, care primise o educație calvinistă, era în favoarea dizidenților, dar mai mulți episcopi și numeroși clerici luptau pentru drepturile divine ale regelui și au refuzat să jure credință noului guvern, devenind o facțiune turbulentă, cunoscută ulterior sub numele de ne-jurați[ n. tr.) engl: non-jurors]. În Irlanda catolică și printre clanurile catolice din Highland-ul Scoției au fost facțiuni care favorabile casei Stuart.

În Irlanda, Tyrconnel a strâns o armată de catolici, și lui i s-a alăturat James din Franța cu o flotă de paisprezece nave, fiind sprijinit și de regele Ludovic cu oameni, bani și arme. Au avut loc mai multe bătălii pentru a supune țara. Asediul Derry este unul dintre cele mai memorabile din istorie, dar cea mai renumită este bătălia de la Boyne, care a avut loc la 1 iulie 1690, cu care s-a încheiat conflictul. James, văzând cătotul era pierdut, a fugit în Franța, unde s-a dedat unei vieți ascetice, aproape monastice, care a făcut ca până și prietenii săi catolici să-l ia în derâdere, ca un om care a abandonat trei regate pentru o mesă.

În Scoția, Vicontele Dundee, notoriul Claverhouse, a reușit să strângă o armată considerabilă de munteni pentru monarhul detronat. Armata engleză, sub comanda generalului Mackay, i-a întâmpinat pe Dundee și clanurile sale la Killiecrankie, unde a avut loc o bătălie importantă. Bătălia a avut un rezultat nefavorabil pentru armata lui William, dar, prin moartea lui Claverhouse, cauza lui James a suferit o pierdere ireparabilă. Acesta a fost ucis când se ridica în scări îndemnându-și oamenii să atace. Puterea care-i unea a dispărut, așa că acele clanuri papistașe au depus armele și, treptat, s-au supus autorității lui William.

Succesiunea protestantă

Domnia lui William este vrednică de atenția noastră pentru că el a așezat tronul Regatului Unit pe o temelie protestantă. În Carta Drepturilor[ n. tr.) engl: Bill of Rights] se prevedea “nu numa că nici o persoană în comuniune cu biserica Romei sau care este căsătorită cu o persoană catolică nu va avea coroana, ci și că, în cazul când apostaziei unui suveran în favoarea papalității, poporul va fi dezlegat de jurământul de credință și că îi va succeda următorul descendent, în cazul când acesta este protestant, exact ca și cum regele sau regina care s-a împăcat cu biserica Romei sau s-a căsătorit cu o persoană catolică ar fi murit”, Această lege faimoasă a urmat imdiat după Actul de Reglementare[ n. tr.) engl: Act of Settlement], în 1689.

Biserica, putem spune, este astăzi la fel cum era în vremea lui William. Episcopalienii sunt partida dominantă, care numără aderenții familiei regale, cea mai mare parte a nobilimii și cea mai mare parte a poporului. În aceeași perioadă s-a pus temelia și pentru Biserica Presbiteriană din Scoția printr-un act al Parlamentului Scoției, care ratifica “Mărturisirea de credință de la Westminster” drept crez al acelei biserici[ Mosheim, vol. 4, p. 279-378; Cunningham, vol. 2, p. 285; Universal History, vol. 6, p. 294].

Libertatea neîngrădită de care se bucură supușii britanici în a-și exprima public opiniile fără opreliști și a se închina lui Dumnezeu după cum îi dictează conștiința lui, luminată de adevărul în Isus, a condus, în modul cel mai firesc, la apariția a numeroase secte și controverse cu privire la religia care trebuie perpetuuată. Multe dintre ele pot fi interesante pentru cei ce studiază istoria ecleziastică, dar noi deja am depășit limitele pe care ni le-am propus și nu vom face decât să notăm pe scurt numele celor mai importante persoane care s-au desprins, ai căror adepți constituie acum diviziuni importante ale bisericii mărturisitoare, care ne sunt cunoscute.

Ebenezer Erskine

La începutul ei, Biserica Scoției nu îngăduia nici un fel de credințe mai deosebite în interiorul ei. Vorbim despre cum nu era la început și nu despre ceea ce, vai, a tulburat comuniunea ei mai târziu. Crezul ei mergea până la cele mai mici detalii, și cea mai mică abatere era imediat marcată și tratată strict conform acelui crez. Următoarele remarci ale istoricului Cunningham, care a fost și slujitor al ei, le considerăm ca prezentând ceea ce a fost, dar nu și ceea ce este în prezent. “Toți slujitorii ei vorbesc exact aceleași lucruri. Fiecare prezintă o expresie perfectă a teologilor de la westminster. Independența intelectuală a scoțienilor rareori s-a manifestat în domeniul formelor credinței. Cu toate că metafizica gândirii scoțiene s-a manifestat în sfere largi, totuși cea a teologiei a mfost evitată cu multă grijă. Deși au avut loc multe schisme, erezia nu și-a putut înălța capul... Dar, cu toată această minunată uniformitate a credinței, jedecătorii bisericii au fost nevoiți, în câteva cazuri, să trateze erezii”.

În 1732 s-a iscat o controversă pe tema numirii de slujitori în parohiile cu posturi rămase vacante. Adunarea a dat o lege că, dacă înființarea unei parohii noi ținea de presbiteriu, când patronul nu se folosea de dreptul lui, problema se transfera de la cei din parohie către bătrâni. Ebenezer Erskine, un om sibru și duhovnicesc, dar energic și care se bucura întotdeauna de popularitate în dezbaterile publice, s-a opus cu tărie acelei legi. El a susținut alegerea liberă a slujitorilor de către membrii parohiei. “Cu ce anume,” a exclamat el, “o bucată de pământ îl face pe un om mai bun decât altul în chestiunile care țin de împărăția lui Hristos, care nu este din această lume? Trebuie să avem credința Domnului nostru Isus Hristos și nu să ținem cont de pozițiile oamenilor”. Mulți dintre cei mai spirituali au simpatizat cu el și i s-au alăturat. Acel caz a fost purtat de la un tribunal la altul, dar adunarea nu a vrut să cedeze și nici protectorii nu au fost dispuși să cedeze, astfel încât a avut loc ședința de judecată, pe care însă Domnul a folosit-o spre trezirea religiei și răspândirea adevărului și spre binecuvântarea multor suflete scumpe.

Acei câțiva secesioniști, în număr de patru sau cinci, s-au constituit imediat într-un presbiteriu și au început să publice și să predice separat de Biserica Oficială. Acesta a fost începutul mdoest al dezbinării bisericii, care acum se numește Biserica Presbiteriană Unită și se estimează că ar avea cam o jumătate de milion de adepți[ Cunningham, vol. 2; Thomson – History of the Secession Church; Fraser – Life of Ebenezer Erskine].

John Wesley

În Anglia, nivelul spiritual era foarte scăzut în biserica oficială, cum era și în Scoția. Din vremea puritanilor fost reacții puternice: poporul s-a scuturat de constrângerile puritanismului, sau, mai curând, s-a scuturat de creștinism, și s-a întors la distracții și plăceri. În scurt timp s-au cufundat din nou în ignoranța de mai înainte și în preocupările lumești. Dar Domnul, în îndurarea Lui cea mare, pregătea în acel timp pe slujitorii Săi aleși pentru revigorarea lucrării Sale, pentru răspândirea adevărului și predicarea evangheliei, care avea să atingă inimile și conștiințele oamenilor din toate domeniile.

Samuel Wesley, tatăl celebrilor John și Charles Wesley, era descendentul unor puritani, și, căsătorindu-se cu fiica Dr. Annesley – unul dintre slujitorii care fuseseră dați afară din biserică -, a avut o soție dintr-o eminentă familie de nonconformiști. Când a avut loc revoluția, Dl. Wesley a fost primul care a scris în favoarea marii schimbări naționale și și-a dedicat reginei Mary acea lucrare, aceasta recompensându-l cu parohia Epworth din Lincolnshire. În iunie 1703, acolo s-a născut John, cel de-al doilea fiu al său, care a fost întemeietorul metodiștilor. După ce, la început a fost educat la școala Charterhouse, el a urmat cursuri la Christchurch, Oxford, unde, în 1727, i s-a alăturat fratele său Charles, cu câțiva ani mai tânăr decât el. Citind cărți ca “Imitarea lui Hristos” a lui Thomas a Kempis și “Reguli pentru a trăi cu sfințenie și a muri” a lui Jeremy Taylor, ei au ajuns să fie extrem de neliniștiți în legătură cu mântuirea sufletelor lor, dar erau într-un întuneric ca de miez de noapte cu privire la evanghelie, la calea mântuirii prin credința în Domnul Isus Hristos. După ce au fost botezați și au primit sacramentele ei credeau că vor putea fi mântuiți numai persistând în lucrări bune până la sfârșitul zilelor lor. Au încercat aceasta, cum făcuseră mai înainte și Luther și Calvin, dar, departe de a se apropia de satisfacție, ei ajungeau zi de zi din ce în ce mai nenorociți. Dumnezeul oricărui har le-a atins inimile și a produs acolo acel gol pe care nimic altceva decât cunoștința lui Hristos în Persoana Lui nu-l poate umple. Fiind cu sufletul tulburat, frații Wesley împreună cu încă doi sau trei aveau întruniri particulare pe parcursul săptămânii, în care căutau să promoveze evlavia personală și respectarea cu strictețe a regulilor pe care le prevedea statutul universității. Strictețea vieții lor și regularitatea obiceiurilor lor au atras asupra lor batjocora colegilor lor fără teamă de Dumnezeu, care i-au numit “rozători de Biblie”, “metodiști” și “clubul sfânt”.

George Whitefield

Cam prin acea vreme, un tânăr din Gloucester la fel de serios și de sincer ca și ei, s-a alăturat micii comunități – George Whitefield. Descindea dintr-o familie respectabilă, dar tatăl său, care era negustor de vin, ajunsese să țină localul Bell Inn la Gloucester. În 1714, acolo s-a născut cel care avea să fie marele predicator. Cu ceva timp înainte de a-i întâlni pe frații Wesley, el ajunsese săă fie foarte neliniștit în legătură cu chestiuni religioase, și, ca și ei, a fost foarte mult încurcat de Thomas a Kempis și de “apelul solemn al Legii”. Dar, cum noi nu putem urmări în detalui profundele exerciții spirituale prin care au trecut, nici ceea ce a urmat după acelea, vom mai adăuga doar că, nu peste mult timp, ei au fost conduși de Duhul Sfânt în adevărurile clare ale scripturii, ajungând să cunoască evanghelia întâi pentru propria lor pace și bucurie, dar și pentru a o predica altora.

Fiind clerici ai Bisericii Angliei, ei au avut privilegiul de a predica în biserici această nouă evanghelie – iertarea imediată și mântuirea prin credința în Hristos fără fapte omenești meritorii. Dar așaceva era mult prea simplu și prea scriptural pentru a putea fi tolerat, așa că în scurt timp aproape toate amvoanele din Anglia le-au fost interzise. Dați astfel afară, ei au fost nevoiți să predice în aer liber, și astfel au inaugurat predicarea în aer liber, care de atunci a ajuns să fie ceva oboșnuit. În Moorfields, la Kennington Common și în alte asemenea locuri ei au predicat unui public de la oraș și de la țară, mulțimile numărând până la zece mii sau chiar douăzeci de mii. Prin harul lui Dumnezeu, acești “apostoli gemeni” ai Angliei – Wesley și Whitefield - și-au continuat lucrarea cu fidelitate până la sfârșitul carierei lor.

Se obișnuiseră să-i scoată pe englezi din adâncimile întunericului moral, conducând mii de suflete, atât în această țară, cât și în America, la picioarele lui Isus. Oameni din toate clasele sociale au recunoscut puterea apelurilor lor – mineri și tâmplari, plugari și filozofi și mulți nobili și-au deschis inimile puterii adevărului. Dar faptele lor sunt consemnate în cer și acolo vor dăinui în eternitate roadele muncii lor. Whitefield a murit în America în 1770, iar Wesley la Londra în 1791, la vârsta de optzeci și opt de ani[ Pentru detalii vedețI The Story of John Wesley, de Frances Bevan, Holness, 21, Paternoster Row; Life and Labours of George Whitefield, Partridge and Co., 9, Paternoster Row].

Trezirea la Cambuslang

Secolul al optesprezecelea a fost o perioadă de mari treziri și mișcări în diferite țări, mișcări care au avut caracteristici diferite în fiecare loc. În primăvara anului 1742, la Cambuslang, Lancashire, în Scoția, au început să apară simptome ciudate ale unei treziri religioase. Despre Dl. McCullogh, slujitorul parohiei, se spunea că era un om evlavios, dar nu avea cva care să-l facă un predicator remarcabil. Câțiva dintre credincioșii din parohia lui au început să-l caute la casa parohială având preocupări serioase cu privire starea sufletului lor. Era ceva complet nou și neașteptat. Dar, era în mod evident, o foame din ce în ce mai mare de cuvântul lui Dumnezeu, care a avut ca rezultat faptul că mai mulți membri din parohie au semnat o petiție pentru a avea încă o prelegere săptămânală înafară de slujbele din ziua sabatului. Într-o seară din februarie el a exclamat: “Cine a crezut ceea ce ni se vestise și cui i s-a descoperit brațul Domnului?” Auzind aceasta, mai multe persoane din adunare au strigat tare din cauza păcatelor lor. De atunci asemenea scene au ajuns să fie obișnuite. Și apoi oamenii au dorit să li se predice în fiecare seară. Au venit în ajutor și alți slujitori, și, în jurul predicatorilor, de fiecare dată, s-au strâns mulțimi. Bărbați și femei erau tulburați profund, își frângeau mâinile și se băteau cu pumnii în piept, cu mintea agitată. Alții, purtați de bucurie strigau: “A venit! Îl am și nu-L voi lăsa să plece!” Iar alții păreau a fi atât de umpluți de Duhul Sfânt și în culmea fericirii încât exclamau: “Eliberează acum, Doamne, pe robul Tău în pace, pentru că ochii mei au văzut mântuirea Ta”.

Ca întotdeauna când au loc asemenea lucrări minunate ale Duhului Sfânt, din toate părțile au venit mulțimi pentru a vedea lucrarea cea mare a Domnului. În luna august, când erau date sacramentele cinei, erau strânse laolaltă cam treizeci de mii de persoane și paisprezece slujitori erau angajați în predicarea în aer liber și în a da pâinea și vinul la grup după grup de persoane în interiorul bisericii. George Whitefield era unul dintre acei slujitori și era pus să predice seara. Cortul era lângă un pârâu, iar în fața lui se ridica un taluz verde ca un amfiteatru. Pe la zece seara, Whitefield s-a ridicat pentru a adresa ultimul mesaj din acea zi. Era într-adevăr templul naturii, după cum remarcase un predicator, zidit de Dumnezeu Însuși pentru ca o atât de mare mulțime să se strângă în el pentru închinare. Când vocea plină de pasiune i se înălța deasupra marii mulțimi, îi răspundeau gemete și oftări, și în scurt timp zeci de mii de oameni erau în lacrimi.

Slujitorul, Dl. McCullogh, la nouă ani după aceea, vorbind despre acea cercetare plină de har, a trebuit să deplângă că mulți au căzut mai târziu, dar tot mai spunea că sute de oameni s-au convertit cu adevărat.

La Kilsyth și în alte locuri, lucrarea Duhului lui Dumnezeu a fost foarte asemănătoare. Vom da doar un extras scurt dintr-o scrisoare datata 16 mai 1742: “Domnul a tras o ploaie de săgeți în inimile vrăjmașilor Săi astăzi, nu spre nimicirea lor, ci pentru ca ei să cadă la picioarele Lui. A fost un mare strigăt al păcătoșilor treziți astăzi. Douăzeci și șapte au fost treziți și toți au fost cuprinși de o așa de mare tulburare încât nu ne putem imagine, de felul celei menționate în Fapte 2. Apoi, alții au fost duși de prietenii lor, ale căror nume nu le cunosc. M-am ocupat de ei toată seara, ca și Dl. Oughterson, pentru că am trimis după el. Lăudat fie Domnul! Și rugați-vă mult pentru noi și spuneți tuturor să-L laude pentru îndurarea Lui față de noi și fie ca El să stea mult timp cu noi în felul acesta[ Schița de mai sus a lucrarii de la Cambuslang este extrasă din lucrarea lui Cunningham: History of the Scotch Church, vol. 2, p. 460. Pentru detalii amănunțite, prezentate pe larg, vedețI Historical Recollection of Revivals, etc., a Dr. Gillies. Această carte relatează despre perioade remarcabile de success al evangheliei din primul secol până în secolul al XIX-lea,]”.

Școlile duminicale

Se știe în general că sistemul vast al școlilor duminicale, care au avut rezultate benefice timp de aproape o sută de ani, a fost inițiat de un tânăr din Gloucester. Robert Raikes, întemeietorul școlilor duminicale, s-a născut în 1735. Tatăl lui era tipograf și conducător al Goucester Journal, și, după ce i-a dat fiului său o educație l-a format pentru meseria pe care o avea el, și, după un timp, a fost succesorul lui. Viața lui nu a avut nimic deosebit de ceea ce era obișnuit la un întreprinzător harnic, cu excepția unei bunăvoințe plină de milă față de deținuții din închisoarea din Gloucester și față de copii neglijați și ignoranți din orașul său natal – fără acestea amintirea lui ar fi fost îngropată odată cu înmormântarea lui.

A fost impresionat de numărul mare de copii nenorociți pe care i-a găsit pe străzi și în suburbii, mai ales duminica, și s-a hotărât să depună eforturi pentru a îmbunătăți situația lor. Mai întâi a găsit trei sau patru femei cumsecade din cartier, care puteau să le citească copiilor, cu care a convenit să le dea un șiling pentru a lucra o zi, după care i-a atras pe copii pentru a veni la școală. A avut un mare succes: mulți dintre copii nu numai că erau dornici să învețe să citească, ci, primind în dar Noi Testamente, au început de bunăvoie să frecventeze locurile de închinare. La început a văzut că mulți copii nu voiau să vină din cauza hainelor lor proaste, dar pe aceia i-a asigurat că în acea școală se cereau doar “mâini curate, fețe curate și păr îngrjit”. Acea lucrare nouă a avut efecte pozitive atât de evidente încât, în scurt timp, în toate părțile au fost înfințate școli duminicale, și fiecare generație care a urmat a dezvoltat mai mult, sistemul de școli duminicale, cu rezultate binecuvântate.

Cel mai probabil, gândurile D-lui. Rikes nu mergeau dincolo de obiectele imediate ale bunăvoinței sale, dar rezultatele în lucrarea Domnului nu depind de planurile noastre sau de ceea ce afișează omul. Omul credinței se bazează pe Dumnezeu și-și poate permite să nu fie băgăreț, nici ostentativ, ci să lucreze în liniște, lăsând în seama Lui consecințele. Dl. Raikes este un fericit exemplu cu privire la ceea ce se poate face prin influența personală și prin a te angaja în lucrarea pe care Stăpânul ți-a pus-o înainte fără a mai aștepta aprobarea altora sau o introducere oficială în ceea ce fac alții. Responsabilitatea individuală este principiul pentru slujitorul creștin autentic, și el trebuie să fie atent să evite orice aranjamente sau cooperări care l-ar face să iasă de pe terenul credinței. Înainte de moartea lui, care a avut loc la 5 aprilie 1811, Dl. Rikes a avut satisfacția de a vedea cum primele lui eforturi au devenit mijlocul de educare a copiilor celor săraci din tot regatul[ Knight – Dictionary of Biography].

Misiuni în străinătate

Prin reforma din secolul al șaisprezecelea, după cum am văzut, lumina evangheliei s-a răspândit rapid printre națiunile Europei, și, în acea epocă, mulți, înflăcărați cu un zel sfânt pentru a răspândi mai departe adevărul sfânt, au trimis misionari în străinătate. Printre primii care au trimis misionari au fost elvețienii, suedezii, olandezii și moravii. Mulți dintre ei s-au expus la mari suferințe, șui, în unele situații, au avut foarte multe insuccese.

S-ar părea că Societatea Misionară Baptistă a fost organizația din această țară care s-a implicat cel mai mult în lucrări misionare, și, fără-ndoială, prin exemplul ei, a stimulat alte biserici să-și asume responsabilitățile lor față de păgânii care erau în întuneric. În octombrie 1792, câțiva slujitori baptiști s-au strâns la Kettering, în Northamptonshire și s-au asociat constituind Societatea pentru Răspândirea Evangheliei printre Păgâni. William Carey, care pe atunci era un slujitor baptist în Leicesterhire, a fost personajul principal care a pus în mișcare acea societate nou înființată. El a fost trimis ulterior ca misionar în India și a ajuns renumit pentru cunoștințele de limbi orientale. La scurt timp după publicarea Noului Testament în limba bengaleză, tradus de Dl. Carey, Marchizul de Wellesley, guvernatorul general britanic, l-a numit în post de profesor de limba bengaleză și limba sanscrită la colegiul nou înființat de la Fort William. S-a scris mult despre lucrările domnilor Carey, Marshman și Ward ân India, și ele sunt în general cunoscute. Se spune că Dr. Carey a avut onoarea de a fi trezit zelul bisericii pentru lucrarea importantă a misiunilor în străinătate.

În 1795 s-a constituit Societatea Misionară de le Londra. Această instituție pentru propagarea evangheliei printre păgâni era alcătuită din creștini din diferite denominațiuni, iar motto-ul ei a fost răspândirea adevărului fără a ține cont de deosebirile dintre denominațiuni. Constituirea acestei societăți la o scară atât de mare a fost salutată ca începutul unei noi epoci în biserica creștină. Ea și-a îndreptat atenția întâi spre insulele din mările sudului.

În 1799, Biserica Angliei a constituit Societatea Misionară a Bisericii, care a trimis o misiune în Susoo, în apropiere de Sierra Leone.

În 1796, la Edinburgh, s-a constituit Societatea Misionară Scoțiană, care și-a început lucrările printr-o misiune în Foulah, în apropiere de Sierra Leone.

În 1812, cunoscuții Judson, Newell și Hull, împreună cu alții, au pornit pe mare spre Calcutta, sub patronajul Consiliului American pentru Misiuni în Străinătate. Ei au lucrat în multe țări din orient.

În 1786, mai mulți slujitori wesleyeni au pornit din Noua Anglie ca misionari, navigând către Nova Scotia, dar, după ce au întâmpinat o serie de furtuni, căpitanul a schimbat cursul spre Indiile de Vest. Ajungând în Antigua și găsind acolo locuitori prietenoși, ei au hotărât să întemeieze o misiune în Indiile de Vest. Așa au fost împrejurările prin care providența lui Dumnezeu, cea care schimbă lucrurile, i-a făcut pe metodiști să-și îndrepte atenția spre păgâni și să adopte măsuri pentru răspândirea creștinismului printre ei[ Pentru detalii amănunțite cu privire la istoria societăților misionare, începând de la reformă până în zilele noastre, vedeți lucrarea Dr. Brown History, 3 vol. octavo].

Cu siguranță se cuvine să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru aceste societăți, chiar dacă ele au avut numeroase defecte. Timp de mai mulți ani ele au răspândit binecuvântările creștinismului printre multe triburi și popoare unde domnea întunericul. Lumina și viața evangheliei au fost transmise la milioane de oameni care erau în întunericul umbrei morții. Înălțarea și căderea imperiilor, marile victorii, descoperirea și civilizarea unor țări noi și dezvoltarea artelor și științelor sunt nesemnificative în comparație cu răspândirea în lume a evangheliei adevărului, cea care aduce “glorie lui Dumnezeu în cele preaînalte și pe pământ bună plăcere în oameni” (Luca 2.14). Fie ca Domnul să binecuvânteze mult atât țara noastră cât și misionile din străinătate și să facă roditoare lucrările trudnice din școlile duminicale pentru ca să fie glorificat Numele Lui și multe suflete scumpe să fie mântuite!

Prin providența cea bună a lui Dumnezeu am ajuns în secolul al nouăsprezecelea, dar, înainte de a vorbi despre o lucrare nouă și deosebită a Duhului lui Dumnezeu în prima parte a acestui secol, trebuie să ne referim la ultimele două biserici – Filadelfia și Laodicea -, care ne prezintă gândul Domnului cu privire la starea bisericii mărturisitoare înainte ca ea să fie definitiv respinsă de El.