Capitolul 54 - Anglia

Din vremea lui John Wycliffe, marele reformator englez, Domnul a păstrat în Anglia o rămășiță de martori pentru adevăr care au mărturisit și împotriva învățăturilor și superstițiilor Romei. I-am găsit pe descendenții lolarzilor, sau urmașii lui Wycliffe, în districtele din vestul Scoției, care au fost gata să primească învățăturile teologilor de pe continent. Așa a fost și în Anglia. În clasele sociale inferioare erau mulți, foarte mulți, care încă mai țineau învățăturile pe care le primiseră de la marele lor conducător, dar ei erau obligați să se ascundă și să aibă adunări secrete. “Trăiau în anonimat până ce persecuția îi scotea la lumină și-i ducea în cer”. Cel mai slab murmur de dezaprobare față de Sfânta Mamă Biserica era pedepsit cu cea mai mare asprime. De exemplu, la Coventry, în 1519, au fost arși pe rug șase bărbați și o femeie numai pentru că îi învățau, în limba poporului, pe copii rugăciunea tatăl nostru, cele zece porunci și crezul apostolilor.

Asemenea evenimente se produceau zilnic în Anglia cu puțin timp înainte de reformă. Preoții, cum spunea apostolul, erau “lupi îngrozitori, care nu cruță turma”. Richard Hun, un negustor cinstit din Londra, cu toate că rămăsese în comuniunea Romei, studia cu mult sârg Biblia și era cu adevărat un om evlavios. La moartea unuia dintre copiii săi, preotul i-a cerut o taxă exorbitantă, pe care el a refuzat să o plătească, fapt pentru care a fost citat să se înfățișeze înaintea tribunalului legatului papal. Însuflețit de duhul care-i caracteriza pe compatrioții săi, el s-a simțit indignat că un englez era chemat spre a fi judecat de un tribunal stăin și a emis o acuzație împotriva preotului pe baza legii Praemunire[ n. tr.) Legea a fost emisă de Parlamentul Angliei în 1392 în scopul limitării abuzurilor bisericii romano-catolice]. O asemenea îndrăzneală, care era ceva extraordinar în acel timp, a înfuriat la maxim clerul. “Asemenea cutezanță,” su spus ei, “trebuie pedepsită sever, altfel orice laic va îndrăzni să se opună preotului”. Hun a fost acuzat de erezie și aruncat în Turnul lolarzilor de la St. Paul, unde a fost ținut cu o bandă de fier în jurul gâtului, de care era legat un lanț greu, încât abia de se putea târâ pe dușumea.

Când a fost adus înaintea judecătorilor nu a putut fi adusă nici o dovadă de erezie, ba chiar au observat că și în închisoare avusese mătăniile la el. Persecutorii săi erau în mare încurcătură: dacă-l eliberau, atunci ei s-ar fi recunoscut înfrânți, și cine i-ar mai fi putut opri pe reformatori dacă cineva se putea opune cu atâta succes preoțimii? Au fost trimiși trei agenți pentru a-i scoate din încurcătură pe sfinții părinți. La miezul nopții, clopotarul, care era unul dintre ei, i-a condus pe ceilalți la celula lui Hun. Au venit asupra lui și l-au strangulat, după care i-au pus centura în jurul gâtului și i-au agățat trupul neînsuflețit de un inel din perete: așa l-a găsit dimineața temnicerul. “Preoții l-au ucis,” s-a spus în toată Londra, și poporul a cerut să se facă o cercetare a trupului. Cum asupra trupului s-au găsit semne de violență și în celulă erau urme de sânge, juriul a ajuns la concluzia că fusese asasinat. Și nu numai atât, ci doi din cei trei criminali, având mari mustrări de conștiință, și-au mărturisit vina. Preoții au ajuns atunci într-o încurcătură mai mare ca niciodată. Ce să mai facă? Aceea ar fi fost o lovitură gravă dacă nu ar fi găsit un mijloc de a se justifica. U cercetat casa lui Hun și au găsit o Biblie: era traducerea lui Wycliffe. Atât a fost îndeajuns: a fost condamnat ca eretic și trupul i-a fost ars la Smithfield. Dar aceasta mai curând le-a expus vinovăția în loc să o acopere. Cazul a fost cercetat de Parlament, Hun a fost îndreptățit, preoții au fost acuzați de crimă, iar bunurile lui au fost restituite familiei sale. Dar, prin influența lui Wolsey, criminalii nu au fost pedepsiți.

Martiriul lui John Brown

Cu toate că în cazul lui Hun clerul nu a avut noroc și s-a expus rușinii și oprobiului public, ei nu au fost câtuși de puțin descurajați de la a recurge la măsuri crude de persecuție. În acea epocă au fost mulți care au suferit și mulți martiri, conform martirologului nostru englez.

În primăvara anului 1517 – anul în care Luther a bătut în cuie tezele sale pe ușa bisericii – John Brown din Ashford, un creștin inteligent, s-a întâmplat să stea alături de un preot într-o barcă ce traversa râul la Gravesend. “Știi cine sunt?” l-a întrebat cu multă trufie preotul. “Nu, domnule,” i-a răspuns Brown. “Atunci trebuie să știi că sunt un preot; ești prea aproape de mine”. “Într-adevăr, domnule! Sunteți un paroh, vicar sau capelan?” “Nu, sunt un preot al sufletelor, care caântă mesa sufletelor”. “Dacă așa faceți, domnule, atunci bine faceți,” i-a răspuns Brown, “dar îmi puteți spune unde găsiți un suflet când începeți mesa?” “Nu pot”, i-a răspuns preotul. “Cum adică?” a continuat Brown, “Nu știți unde găsiți sufletul, nici unde-l lăsați, dar odată ce ați spus mesa l-ați salvat?” “Du-te,” i-a răspuns supărat preotul, “ești un eretic, iar eu ți-o voi plăti”.

De îndată ce a coborât la Gravesend, preotul a mers la Canterbury și l-a denunțat pe Brown arhiepiscopului. La trei zile după acea conversație, când Brown cina cu familia lui, au venit ofițerii lui Warham și l-au luat cu forța din casa lui, l-au legat pe un cal și l-au dus repede. Țipetele sfâșietoare ale soției sale și ale copiilor au fost zadarnice pentru că ofițerii primatului erau prea obișnuiți cu asemenea lacrimi pentru ca să li se mai facă milă. Brown a fost aruncat în temniță, unde a stat patruzeci de zile, timp în care familia lui nu a știut unde era, nici ce se întâmplase cu el. În cele din urmă, el a fost adus înaintea tribunalului arhiepiscopului de Canterbury și al episcopului de Rochester. I s-a cerut să retracteze “blasfemia”. “Hristos S-a jertfit o singură dată,” a spus Brown, “pentru a purta păcatele multora, și prin sacrificiul Lui suntem mântuiți, nu prin ceea ce repetă preoții”. La acest răspuns, arhiepiecopul a făcut un semn călăilor, care i-au scos imediat din picioare încălțările și ciorapii și i-au pus creștinului evlavios tălpile pe o tigaie cu cărbuni aprinși. Acea cruzime nemiloasă era o încălcare flagrantă a legii engleze, care interzicea ca vreun supus al coroanei să fie torturat, dar clerul se considera deasupra legilor. “Mărturisește eficacitatea mesei!” au trigat către cel chinuit cei doi episcopi. “Dacă-L tăgăduiesc pe pământ pe Domnul mei, atunci El mă va tăgădui înaintea Tatălui său în ceruri,” a răspuns el. Carnea i-a fost arsă până la os, dar John Brown a rămas ferm și neclintit. Episcopii, simțindu-se slabi în prezența puterii divine, au poruncit ca el să fie ars de viu – ultimul lucru pe care-l mai putea face cruzimea omenească.

Martirul a fost dus înapoi la Ashford, servitorul familiei s-a întâmplat să fie afară și să-l vadă primul când venea, și atunci a alergat în casă exclamând: “L-am văzut! L-am văzut!” Sărmana lui soție s-a grăbit sp-l vadă. El era atât de strâns legat în lanțuri încât abia de-și putea întoarce capul atunci când vorbea cu soția lui. Ea a stat jos alături de el: trăsăturile feței îi erau schimbate în urma suferinței; lacrimile și necazul ei rămân de nedescris. I-a mulțumit Domnului că l-a susținut sub tortură și că i-a dat putere să-L mărturisească pe Domnul Isus cel binecuvântat, și a îndemnat-o pe soția sa, Elisabeta, să continue să-L iubească pe Domnul, pentru că El este bun, și să crească copiii pentru El.

Cum a doua zi era Duminica Cincizecimii, el a fost scos din butuci și legat pe rug. Soția lui și fiica lui, Alice, și unul dintre copii lui, împreună cu câțiva prieteni, s-au strâns în jurul rugului pentru a primi binecucântarea lui de rămas bun. A cântat o cântare în timp ce flăcările jucau în jurul lui, și, când a simțit că focul era gata să-și desăvârșească lucrarea, a rostit ultima rugăciune către Domnul și Stăpânul său: “Tată, în mâinile Tale îmi încredințez Duhul,” adăugând, “Tu m-ai răscumpărat, Dumnezeul adevărului”. Martirul a rămas tăcut, dar strigăte puternice au sfâșiat cerul. Soția și fiica lui păreau să-și fi pierdut mințile. Spectatorii au fost profund mișcați și au simpatizat cu familia în nenorocire și i-au privit cu mânie și indignare pe călăi. “Haideți,” a spus Chilton, un ofițer brutal, “să-i aruncăm în foc pe copiii ereticului, ca nu cumva și ei să devină eretici. Spunând acestea, s-a repezit la Alice, dar fata a fugit țipând de frică și a scăpat de zdrahon[ Pentru detalii vedețI Foxe – Book of Martyrs, vol. 2, ed. Folio, p. 7-14]”.

Așa erau slujitorii arhiepiscopului și așa scene sfâșietoare aveau loc în Anglia până la vremea lui Luther și a lui Henry al VIII-lea, de care ne vom ocupa în cele ce urmează.

Henry al VIII-lea

Din cauza pretențiilor familiilor York și Lancaster, timp de mulți ani a fost un conflict dur pentru tronul Angliei. Lupta facțiunilor opuse ale nobilimii este cunoscută în istorie sub numele “Războiul rozelor” și ea a izbucnit cam pe când Guttenberg și-a pus în funcțiune presa tipografică. Războiul a împiedicat mult răspândirea pașnică a literaturii și dezvoltarea artelor. Acest război civil a afectat profund țara toate domeniile. Comerțul a scăzut, ignoranța era predominantă și adevărata evlavie era ceva rar, ea întâlnindu-se numai printre lolarzii cei disprețuiți și persecutați[ Universal History, vol. 6, p. 27].

Așa stăteau lucrurile în 1509, când Henry al VIII-lea s-a suit pe tron, unind în persoana lui pretențiile caselor rivale York și Lancastern beneficiind de supunerea amândoura. Totul părea favorabil tânărului monarh și dădea speranțe în legătură cu o domnie pașnică și plăcută poporului. Tatăl său, Henry al VII-lea, îndemeiase cu succes dinastia Tudor și-i lăsase un popor care era în pace și cu o trezorerie plină cu valori care, la prețurile din zilele noastre, ar fi de aproximativ zece sau douăsprezece milioane de lire aur. Era tânăr – în vârstă de aproximativ optesprezece ani -, se spunea că era “cu statură impunătoare, deosebit de chipeș și cu o sănătate și o stare de spirit înfloritoare”. Era direct și deschis, și, fiind deosebit de înzestrat pentru exercițiile bărbătești la modă în acea epocă, a devenit idolul națiunii. Căsătoria și încoronarea lui au fost urmate de o mulțime de petreceri și distracții din cele mai costisitoare, care au redus rapid comorile acumulate de tatăl său cel econom.

Lui Henry îi plăcea și literatura și era încântat să fie în compania învățaților și să le ofere patronajul său. Cum tatăl său îl destinase bisericii și îl educase în acel scop, mintea lui ageră în mod natural s-a dezvoltat mult prin educație, așa că din punct de vedere intelectual el îi depășea de departe pe principii de vârsta lui. Studiul literaturii clasice redescoperite era deja cultivat de câtva timp în Anglia. Nu era vorba de reformă, dar acel studiu expunea ignoranța clerului și pregătea mintea poporului pentru schimbarea care avea să vină. Preoții au ajuns atunci să fie și contra învățaților, cum erau și contra ereticilor. Ei strigau împotriva invenției tiparului, a hârtiei și a introducerii unor cuvinte atât de păgâne ca “substantiv” și “adverb”: toate erau de la Satan și surse de erezie – dar regele îi favoriza pe cei mai iluștri învățați, așa că nu le era ușor să-i asasineze sau să-i ardă ca pe bietul Hun sau Brown.

Dintre toți învățații care erau atunci în Anglia cel mai mult îl urau pe Erasmus. După cum am văzut deja pe parcursul istoriei noastre, acesta nu putea suferi lăcomia și ignoranța călugărilor. Deseori a lansat împotriva lor cele mai abile împunsături și cea mai aspră satiră. Unele dintre sarcasmele lui inteligente au fost împotriva episcopului de St. Asaph, așa că, cu toate că era favorit la curte, trebuia să fie exilat dacă nu putea fi ars. Episcopii s-au pus de acord să lucreze în acel sens. Erasmus, văzând ce intenții aveau ei, după cum îi era caracterul, a părăsit țara. Acel eveniment a fost însă întors, prin providența divină, spre a aduce o binecuvântare deosebită: Erasmus a mers direct la Basel și a publicat Noul Testament în greacă și latină. Imediat au fost trimise copii la Londra, Oxford și Cambridge, unde au fost primite cu mult entuziasm. Preoții gândiseă că puteau menține întunericul alungându-l pe literat, dar plecarea lui a fost mijlocul prin care Angliei i-a fost redată lumina adevărului etern – evanghelia curată a Domnului Isus Hristos. Luther își afișase tezele și sfintele scripturi circulau prin Anglia. Astfel, reforma s-a înfăptuit în principal prin cuvântul lui Dumnezeu. Era descoperită Persoana și gloria lui Hristos ca Mântuitor al păcătoșilor, mântuirea prin credința în sângele Lui scump și unitatea cu El prin Duhul Sfânt care locuiește în credincioși.

“În Anglia, probabil în mai mare măsură decât pe continent, reforma s-a produs prin cuvântul lui Dumnezeu,” spunea D’Aubigne, “În Anglia nu apar mari personalități cum am întâlnit ăn Germania, Elveția și Franța – ca Luther, Zwingli și Calvin -, ci sfânta scriptură a circulat larg. Ceea ce a adus lumină în Insuslele Britanice după anul 1517, și pe o scară mult mai largă după 1526, a fost cuvântul - puterea invizibilă a Dumnezeului cel viu. Religia rasei anglo-saxone cerea mai mult ca oricare alta ca oracolele lui Dumnezeu să circule în toată lumea și această caracteristică o distinge conferindu-i în mod special un caracter Biblic[ History of the Reformation, vol. 5, p. 199]”.

Thomas Wolsey

Tocmai când totul părea să ducă la înaintarea rapidă a reformei, în scenă a intrat un preot puternic – Thomas Wolsey -, care pentru un timp a împiedicat avansul ei.

Acest om remarcabil era, potrivit tradiției, fiul unui măcelar bogat din Ipswich și s-a născut în 1471. S-ar părea că el fusese încă de la o vârstă fragedă destinat bisericii. A fost educat la Colegiul Magdalena de la Oxford. Cam pe la 1500, prin influența lui Fox, episcop de Winchester, el a fost numit capelan al lui Henry al VII-lea. Sârguința și capacitatea de a lucra de care a dat dovadă au atras curând atențiabătrânului rege, care l-a răsplătit dându-i funcția de decan de Lincoln. A avut la fel de mult succes în a câștiga favoarea fiului său, Henry al VIII-lea. Cu toate că era cu douăzeci de ani mai în vârstă decât stăpânul său cel nou, el s-a adaptat tinereții acestuia, cu toate înclinațiile lui. Nu era un preot ascet și dur, și se spune că viciul nu era niciodată suprimat prin prezența lui. Era atât de deștept, de adaptabil și de lipsit de scrupule încât putea fi vesel sau sobru, după cum era mai de folos pentru ambițiile sale. Treptat, el a câștigat o asemenea influență asupra minții lui Henry încât a ajuns să fie conducătorul țării. A câștigat rapid bogății, onoruri și funcții ecleziastice și laice. A fost făcut episcop de Tournay și, în 1514, a primit și scaunele episcopale ale Lincolnului și Yorkului, după care, în anul următor, a primit și pălăria de cardinal și funcția de lord cancelar[ n.tr.) aprocimativ echivalentul funcției de prim-ministru, șef al guvernului].

Averea lui imensă, pe care a acumulat-o din surse atât de variate, atât din țară cât și de peste hotare, i-a permis să rămână în acea poziție înaltă afișând un fast regal. “Ori de câte ori apărea în public, doi preoți, dintre cei mai înalți și mai chipeși purtau înaintea lui cruci de argint, una care era însemnul demnității de arhiepiscop, cealaltă a celei de legat papal. Șambelani, gentlemeni, paji, ofițeri, capelani, coriști, funcționari, paharnici, bucătari și alți servitori – peste cinci sute de persoane -, printre care nouă sau zece lorzi și cei mai respectabili oameni din țară umpleau palatul său. De regulă purta un veșmânt roșu, de catifea și mătase, împodobit cu perle și pietre prețioase”. Cu toată pompa și măreția, el avea o mare capacitate de a conduce afacerile și se înălța și dobândea mai multe funcții. El patrona învățătura, simpatiza cu înclinațiile literare ale lui Henry, iar în chestiunile de stat era un consilier cu cunoștințe profunde. La curtea Angliei, prin ambițiile lui, el da deseori direcția[ D’Aubigne, vol. 5, p. 184; Wylie, vol. 3, p. 355; Universal History, vol. 6, p. 32].

Așa a îngăduit Domnul, ca Biserica Romei, mama curvelor, să se prezinte prin intermediul omului care guverna biserica și statul și era împodobită cu toată gloria lumească de care ne spune Apocalipsa 17. Era un fel de papalitate în Anglia care dorea doar coroana triplă, iar poporul englez a fost martor al gloriei pe care o prețuia papalitatea înainte ca aceasta să dispară din țară.

Începutul reformei

Înălțarea unui asemenea prinț al Romei, care avea în politica internă și externă un rol chiar mai important decât Henry însuși, nu era deloc favorabilă reformei. Preoții, căpătând îndrăzneală ca urmare a acelor manifestări ale puterii, erau hotărâți să se opună învățaților și reformatorilor, dar era prea târziu pentru a mai avea un efect semnificativ, cu toate că pe atunci erezia mai era încă pedepsită sever. Sosiseră zorii reformei: mințile oamenilor erau agitate, papalitate își pierduse puterea tradițională asupra conștiințelor și a sentimentelor poporului, iar Noul Testament, pe care Erasmul îl dăduse Angliei, făcea o lucrare mai mare decât toți învățătorii din țară. Acum au apărut nume atât de dragi inimii oricărui creștin și atât de faimoase în istoria Angliei.

Thomas Bilney, un student la Trinity College, Cambridge, auzindu-i pe câțiva prieteni că vorbeau despre Noul Testament al lui Erasmus, s-a grăbit să obțină o copie. Era strict interzis de catolici, dar se vindea în secret. Bilney a deschis cartea despre care i se spusese că ar fi fost sursa tuturor ereziilor, și privirea i s-a oprit asupra următoarelor cuvinte: “Vrednic de încredere este cuvântul și demn de toată primirea, că Hristos Isus a venit în lume ca să-i mântuiască pe păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu” (1 Tim. 1.15). “Cum?!” a exclamat el, “Sf. Pavel era cel dintâi dintre păcătoși, dar, cu toate acestea, era sigur că era mântuit!” Duhul Sâfnt a aruncat o luminp divină asupra paginii sacre, descoperindu-i pe Hristos și mântuirea sufletului, astfel încât el a început imediat să predice altora. A fost un instrument binecuvântat în mâinile lui Dumnezeu, aducând pe mulți la cunoștința lui Hristos, printre care și celebrul Hugh Latimer.

William Tyndale, de pe valea Severnului – cel care mai târziu a tradus în limba engleză Biblia – era pe atunci student la Oxford. El avea o reputație de tânăr cu virtuți deosebite și de om cu un caracter fără pată și de iubitor al literaturii sacre. A obținut cartea care atrăgea atât de mult atenția, și Dumnezeu a folosit aceasta pentru convertirea lui. Aproape imediat, el a început să țină prelegeri publice despre evanghelia lui Hristos și despre calea mântuirii prin credința în El, dar cum Oxfordul încă nu era în stare să îndure așaceva, el a plecat și i s-a alăturat evanghelistului Bilney, la Cambridge.

John Fryth, de la Sevenoaks, s-a distins printre studenții de la colegiul regal prin capacitatea lui de a înțelege rapid și printr-o viață de om integru. A ajuns să-L cunoască pe Hristos prin intermediul lui Tyndale, și acești trei tineri studenți, emancipați complet de sub jugul Romei numei prin cuvântul lui Dumnezeu, au fost printre primii predicatori ai învățăturilor reformei și în final L-au onorat pe Dumnezeu primind coroana de martir. Tyndale a avut în special pe inimă să traducă sfintele scripturi în limba engleză, dar negăsind în Anglia condiții potrivite pentru aceastp lucrare, el s-a retras pe continent, unde, stabilit la Antwerp, a publicat prin 1527 o traducere a Noului Testament.

Lucrările lui Luther ajung în Anglia

Chiar în acel timp când Duhul lui Dumnezeu lucra într-un mod atât de evident în universități, scrierile lui Luther au ajuns în regat și au circulat mult în popor. S-a vorbit mult despre poziția nobilă pe care acel călugăr o luase în Dieta de la Worms, și aceasta a trezit un interes deosebit pentru scrierile lui. Clerul a fost tulburat mult și episcopii s-au întrunit într-un consiliu pentru a discuta ce era de făcut. Bula Papei Leo împotriva lui Luther a fost trimisă în Anglia, iar Wolsey a emis și el o bulă împotriva lui. Bula lui Leo, care cuprindea o descriere a opiniilor perverse ale lui Luther a fost bătută în cuie de ușa bisericii, iar cea a lui Wolsey a fost citită cu glas tare în timpul mesei. Cardinalul a transmis episcopilor ordinul de a confisca toate cărțile eretice și cele care cuprindeau erorile lui Martin Luther și a înștiințat toate bisericile că orice persoană care avea asemenea cărți și nu le preda în maximum cincisprezece zile avea să fie excomunicată. Dar aceasta nu a fost tot, ci cardinalul legat, cu mare pompă, a mers la Sf. Paul și a ars public cărțile marelui eretic.

Acele măsuri de a publica așanumitele erori ale lui Luther afișându-le la ușile catedralelor și bisericilor, după cum spun mai mulți, a avut în principal rezultatul de a face mai cunoscute lucrările lui și de a trezi interesul poporului englez, care dormita de un timp, pregătindu-l pentru mărturisirea fără teamă a învățăturilor reformei. Episcopii se sfătuiseră să oprească înaintarea evangheliei, dar, ca și în multe alte cazuri, eforturile adversarilor nu au avut alt efect decât acela de a accelera lucrarea cea mare și mânia neputincioasă a oamenilor a produs în final laudă pentru Dumnezeu.

Henry și Luther

Când scrierile lui Luther atrăgeau atât de mult atenția, regele a ieșit la înaintare ca un luptător pentru biserică, angajându-se în polemică. Pe atunci Henry era un vrăjmaș bigot al principiilor reformei și era plin de furie împotriva lui Luther pentru că acesta îl trata cu dispreț pe autorul său favorit – Thomas Aquinas. Dar Luther nu s-a temut deloc de adversarul său regal și nu a fost câtuși de puțin convins de logica lui de rege, așa că i-a răspuns curând în stilul său caracteristic, arătând clar că, în apărarea principiilor reformei, el nu ținea cont de pozițiile oamenilor.

Căsătoriile regelui

În aceste momente, în schimbările minunate care au avut loc, nu este dificil să vedem mâna providenței divine care răstoarnă lucrurile, și, de asemnea, putem vedea cât de puțin demn de încredere este chiar și mai mare om. Același viteaz Henry, care arătase atât de mult zel pentru Sfântul Scaun de la Roma și care fusese răsplătit cu titlul de “Cel mai creștin rege și apărător al credinței”, etc., a ajuns la scurt timp după aceea să nege autoritatea papei, să renunțe la supremația lui și să-și scoată regatul de sub jurisdicția papală. Aceeași politică duplicitară care l-a făcut pe Henry să-și schimbe opiniile a dus și la căderea lui Wolsey. Roma la piedut atât pe Henry cât și pe Wolsey, iar reforma a câștigat mult, chiar dacă în mod indirect. Dar evenimentele care au dus la aceste rezultate au fost atât de detaliat relatate de toți istoricii noștri încât putem presupune că cititorul le cunoaște deja.

Conflictul dintre rege și papă s-a declanșat în legătură cu căsătoriile regale. Arthur, fiul cel mai mare al lui Henry al VII-lea, se căsătorise cu Caterina, fiica lui Ferdinand și a Isabellei, și a murit la șase luni după căsătorie fără a avea urmași. Socrul cel rapace și doritor de bani, pentru a păstra în continuare avantajele alianței cu Spania și a păstra și dota de două sute de mii de ducați, i-a propus Caterinei să se căsătorească cu Henry, cel de-al doilea fiu al său, pe atunci Prinț de Wales. Unii dintre episcopi s-au opus căsătoriei, ca fiind contrară legilor lui Dumnezeu, pe când alții au fost în favoarea ei, dar pentru a ajunge la o decizie au apelat la Iulius al II-lea. Căsătoria a avut loc la scurt timp după urcarea pe tron a lui Henry. Timp de șaptesprezece ani nu s-a pus nicidecum în discuție validitatea acelei căsătorii. Din cei cinci copii pe care i-au avut – trei fii și două fiice – numai Mary a supraviețuit copilăriei.

Unul dintre motivele sugerate pentru îndoielile pe care le-a avut regele cu privire la validitatea căsătoriei a fost pierderea copiilor. S-ar părea că începuse să creadă că era judecata lui Dumnezeu pentru că se căsătorise cu văduva fratelui său. Dar mult mai mulți cred că la originea îndoielilor sale era pasiunea pentru Anne Boleyn. Marea problemă cu privire la divorț a ajuns să fie discutată în anul 1527, și în scurt timp a ajuns să fie ceea ce a determinat schimbări importante atât în biserică cât și în stat și în întreaga națiune. S-a apelat la papă pentru a pronunța nulă căsătoria lui Henry cu Catherine și ca regele să capete dispensa pentru a se căsători din nou. Papa a ajuns atunci într-o mare încurcătură: dacă ar fi declarat nulă căsătoria cuplului regal, atunci, prin aceea, ar fi afirmat înaintea întregii creștinătăți că predecesorul său cel infailibil, Iulius al II-lea, greșise decalrând-o validă. Cu toate acestea, vicleanul papă era dornic să și-l facă dator pe regele Angliei și nu i-ar fi venit greu să dea drept corect divorțul, însă armatele puernicului Carol – nepotul Caterinei – erau în Italia, și ar fi fost indignat dacă mătușa lui ar fi fost repudiată.

Interesele încurcate au condus la cele mai rușinoase scheme și intrigi din partea curții papale, în care jocul dublu al lui Wolsey – căruia Carol îi promisese tiara dacă ar fi împiedicat divorțul – a fost descoperit de rege, ceea ce a făcut ca Wolsey să cadă în disgrație și să aibă un sfârșit nedemn. Timp de șapte ani, prin diplomația lui, papa l-a făcut pe impetuosul Henry să aștepte, fapt care, pe de altă parte, arată cât de mare importanță avea cuvântul papei chiar în mintea unui monarh absolut. Adus la exasperare, Henry a hotărât să-și facă singur dreptate și a desființat complet puterea papală în Anglia. “În 1534, fără a întâmpina opoziție semnificativă, a fost emis un act al parlamentului care punea capăt autorității papale ca și diferitelor taxe care până atunci fuseseră plătite de laici sau de clerici Scaunului episcopal al Romei[ Marsden – Dictionary of Churches, p. 213; Miss Strickland – Queens of England, vol. 4; Fuller - - Church History of Britain, vol. 2; Universal History, vol. 6, cap. 4; Burnet – History of Reformation, vol. 1, part 1]”.

Începutul persecuției

Regele, în mod înțelept, a cerut clerului superior să aprobe schimbările pe care el le introducea în constituția ecleziastică a Angliei. Episcopii au fost foarte încurcați. “Dacă-l recunoaște pe rege în calitate de cap suprem al bisericii Angliei,” au spus ei, “atunci îl negăm pe papă”, dar au fost obligați să se supunp legilor regelui, altfel atrăgându-și ura lui. Pentru a ispăși supunerea lor lașă față de Henry și că l-au sacrificat pe papă, ei au hotărât reaprindă focurile persecuției, care nu prea arseseră mai deloc în ultimii ani ai domniei lui Wolsey. Predicatorii evanghelici deveneau din ce în ce mai numeroși, lutheranismul câștiga rapid teren, așa că liderii trebuiau să fie arși.

“Înălțimea voastră,” i-au spus regelui episcopii, “ați apărat odată biserica cu pana dumneavoastră pe când erați numai un membru al ei, dar acum când sunteți capul ei suprem, majestatea voastră trebuie să-i zdrobească pe vrăjmașii ei, astfel încât meritele voastre să întreacă laudele”. Înainte de a reda răspunsul lui Henry la această lingușire perfidă este necesar să spunem că, cu toate că modificările introduse de rege desființaseră autoritatea papală în Anglia, ele nu făcuseră nimic în sensul de a da libertate reformatorilor persecutați. Pe atunci Henry nu avea nici o intenție de a duce mai departe reforma, cu toate că măsurile pe care le luase au fost folosite de Dumnezeu pentru a ajuta înaintarea marii mișcări. Legea care recunoștea supremația regelui declara că “prin aceasta nu intenționa să difere de la articolele catolice ale credinței creștine sau în alte privințe să se abată de la ceea ce scripturile și cuvântul lui Dumnezeu declară că este necesar pentru mîntuire”.

Cum Henry o rupsese cu papa și nu putea avea încredere în fidelitatea clerului, el a simțit că era necesar să se apropie mai mult de ei, și, cum era extrem de încântat de titlul de “Apărător al credinței,” el a consimțit să-i dea pe mâna preoților pe discipolii ereticului Luther. Astfel, s-a ajuns la o înțelegere între rege și cler cum cu greu se poate găsi pe paginile istoriei alta mai infamă. Regele le-a dat autoritate să-i întemnițeze și să-i ardă pe reformatori, cu condiția ca preoții să-l ajute să păstreze puterea pe care o uzurpase papa. Aceasta a fost suficient: preoții ar fi fost de acord cu orice, ar fi jurat orice, numai să li se dea autoritatea de a-i arde pe eretici. Episcopii au început imediat să-i vâneze pe prietenii evangheliei, pe sfinții lui Dumnezeu.

Regretăm că, din lipsă de spațiu, nu putem da mai multe detalii cu privire la martirii din acea perioadă, dar acestea pot fi găsite în multe istorii[ Foxe – Book of Martyrs, vol. 2, ed. folio; Strype – Memorials of the Reformation; D’Aubigne – Luther, vol. 5; Calvin, vol. 4], și suntem sigur că acestea sunt consemnate în cer, și, dacă cititorul crede evanghelia, credință care pe atunci era numită erezie, îi va întâlni în dimineața primei învieri. Aceasta este speranța sigură a tuturor credincioșilor. “Pentru că Domnul Însuși, cu un strigăt, cu glasul arhanghelului și cu trâmbița lui Dumnezeu, va coborî din cer; și întâi vor învia cei morți în Hristos; apoi noi, cei vii, care rămânem, vom fi răpiți în nori împreună cu ei, pentru a-L întâmpina pe domnul în văzduh: și astfel vom fi întotdeauna împreună cu Domnul” (1 Tes. 4.16-17). Nimic nu poate fi mai clar ca aceste cuvinte alem adevărului etern. Biserica, aceea care este trupul Său, este completă, Domnul Însuși va veni să o ia; ea aude vocea Lui, fie că este în gropile mormintelor, fie că este în viață pe pământ, și se înalță în carele ei de nori; El o întâlnește în aer și o conduce la casa unde sunt multe locașuri – în casa iubirii, care a pregătit-o pentru mireasa inimii Sale. Printre miile de mii de oști ale cerului, în acea zi va străluci puternic oastea nobilă a martirilor. Totul va fi perfect, după cum Hristos Însuși este perfect, și bucuria va fi bucuria comună a tuturor, pentru că toți vor fi asemenea lui Hristos, vor fi reflexia desăvârșită a gloriei Lui. Închisorile, rugurile și camerele unde au zăcut bolnavi vor fi uitate în acea zi, rămânând ca despre acelea să se vorbească doar în legătură cu harul care ne-a permis să-L glorificăm pe El într-o oarecare măsură. Nu va fi o masă în care nu se vor deosebi unul de altul, pentru că fiecare îl va cunoaște pe celălalt, iar legăturile care s-au format prin Duhul Sfânt mai înainte, când erau pe pământ, vor rămâne pentru totdeauna. Așa este viitorul strălucit și binecuvântat pe care-l așteptăm, pe care-l dorim, pentru care ne rugăm, dar știm că El este prea credincios pentru ca să vină înainte de timpul potrivit. Și acesta este viitorul tuturor celor care cred în Isus, atât al celor mai slabi cât și al celor mai puternici. Toți cei care vin acum la Isus sunt primiți: El nu respinge pe nimeni. El deplânge că: “Nu vreți să veniți la Mine ca să aveți viața” “Pe acela care vine la Mine nicidecum nu-l voi da afară” (v. Ioan 5.40, 6.37).

Numele lui Bilney, Byfielf, Tewkesbury, Barnes, Bainham, Fryth, și mulți alții care au suferit martiriul în acea epocă au ajuns să fie cunoscute ca primii reformatori din Anglia. Pentru orice om cinstit era dificil să scape de persecuție în acea epocă. Reformatorii sufereau ca eretici, iar mulți papistași ca trădători. Cei care refuzau să depună jurămîntul de supremație erau condamnați ca pentru înaltă trădare. Bătrânul Dr. Fisher, episcop de Rochester, la aproape optzeci de ani, Sir Thomas More, fost lord cancelar, numit și Erasmus al Angliei, au fost condamnați și executați în anul 1534 pentru că au refuzat să-i recunoască lui Henry calitatea de cap suprem al bisericii. Tiranul cel crud și răzbunător nu a ținut cont nici de vârstă, nici de învățătură, nici de virtuți, nici de serviciile aduse. În acel timp când eșafodurile și rugurile se înmulțeau rapid în țară, una dintre domnișoarele din suita reginei Ana a atras atenția regelui și i-a stârnit pasiunile. Cum nu se găsea nici un temei pentru a divorța de Anne Boleyn, el s-a hotărât, după cum a spus cineva, să-și elibereze calea cu securea pentru o nouă căsătorie cu Jane Seymour. Pretinzând că are bănuieli cu privire la fidelitatea ei, monstrul a aruncat-o în Turn. I-a fost refuzată până și asistența unui avocat la proces și a fost scoasă vinovată de judecători care erau obligați să se plece înaintea tiraniei stăpânului lor. Frumoasa, și, după cum mulți spun, virtuoasa Anne Boleyn, a fost decapitată la 19 mai 1536, iar Henry și Jane Seymour s-au căsătorit a doua zi.

Desființarea mânăstirilor

Henry a fost excomunicat de papă, iar supușii săi au fost absolviți de la jurământul de credință față de el. Carol al V-lea putea să invadeze regatul lui și să răzbune cauza mătușii sale regale – Caterina. Dacă ar fi avut loc o rebeliune papistașă, atunci toți călugării s-ar fi strâns sub steagul revoltei. Regele a acționat în temeiul unor asemenea considerente și temeri pentru a desființa mânăstirile și a-și însuși bogățiile lor înainte de a veni pericolul. Primul său ministru, Sir Thomas Cromwell, un om energic și favorabil reformei, a primit de la stăpânul său autoritatea pentru a constitui o comisie pentru a cerceta mânăstirile de călugări și de călugărițe și universitățile din regat și a întocmi un raport cu privire la situația și statutul lor. Rezultatul a fost extraordinar: în loc de ascultare, sărăcie și milă, pentru care acele case religioase trebuiau să fie exemple, ele nu numai că se scăldau în bogății, ci se și înălțau deasupra legilor țării, iar în ceea ce privește practicile lor, lăsăm istoriile originale să vorbească despre ele. Episcopul Burnet spunea: “Am văzut un extras dintr-o parte a acestui raport, cu privire la o sută patruzeci și patru de case, care cuprinde urâciuni pe măsura celor din Sodoma[ History of the Reformation, partea 1, cartea 3, p. 334]”.

Regele și parlamentul, auzind raportul întocmit de membrii comisiei, au hotărât să desființeze mânăstirile. Mânăstirile mari și cele mici ajunseseră să fie în număr de șase sute petruzeci și cinci, iar terenurile lor erau evalutate ca reprezentând cam o cincime din regat – “cel puțin o cincime din pământurile Angliei era în mâinile călugărilor”. Înafara avuției imense care revenea coroanei, din desființarea mânăstirilor regele a obținut racla cea bogată a lui Thomas a Becket de la Canterbury, iar numele lui ca sfânt a fost șters din calendar. Călugării și călugărițele au ajuns pe drumuri să se descurce pe cont propriu, ceea ce a produs tulburări în țară. Cranmer și Latimer au pledat ca acele proprietăți confiscate să fie consacrate pentru întemeierea de spitale pentru cei bolnavi și săraci și pentru instituții care să cultive învîțătura, dar regele și curtenii săi nu erau dispuși să lase mare lucru pentru asemenea scopuri. După cum spuna Tyndale: “Măsurile nu au fost luate cu o inimă curată și din dragoste față de adevăr, ci pentru a se răzbuna și pentru a mânca din carnea curvei și a suge măduva oaselor ei”.

Cele șase articole

În pofida aparentei reforme, Henry era, în inima lui, un mare catolic: păstra învățăturile Romei în timp ce desființa autoritatea pontifului roman pe teritoriul regatului său. Sub influența lui Gardiner și Bonner, doi papistași bigoți, regele a trecut prin parlament șase articole, care în mod obișnuit sunt numite “Legea sângeroasă”. Aceasta îi condamna pe toți cei care se opuneau învățăturii transsubstanțierii, confesiunii auriculare, jurămintelor de castitate și meselor private și pe toți cei care erau pentru căsătoria clerului și pentru a da potirul laicilor. Acel crez era în esență romano-catolic. Cranmer s-a folosit de toată influența lui, riscând să atragă asupră-și mânia regelui, dar nu a reușit să împiedice darea acelei legi. Latimer, care ajunsese episcop de Worcester, a fost aruncat în închisoare, și la scurt timp i-au urmat mulți alții. Închisorile Londrei gemeau de tot felul de persoane suspectate de erezie. Papistașii erau spânzurați pentru că negau supremația regelui, iar femei și copii erau trimiși la rug în mare număr pentru că negau transsubstanțierea. Au fost instituiți delegați care să pună în aplicare legea, și cine mai putea scăpa atunci? Cine era un papistaș cinstit nega supremația regelui, iar cine era un protestant cinstit nega prezența reală a lui Hristos în sacramente. Nu se poate cunoaște nici azi numărul exact al celor care au fost executați sub domnia lui Henry al VIII-lea. Unii spun că ar fi fost șaptezeci și două de mii[ Wylie – History of Protestantism, vol. 3, p. 401].

Adevărata sursă a reformei

Cunoaștem că sunt scriitori care consideră că reforma în Anglia se datorează legilor date de rege, dar noi considerăm că ei fac o mare greșeală. Mișcarea cea puternică avea un izvor mult mai curat decât inima de ucigaș a lui Henry. El a fost un catolic până la sfârșit și a dat mari sume de bani pentru a se face slujbe pentru odihna sufletului său. Lucrarea a fost în mod evident de la Dumnezeu și a fost făcută prin intermediul evangheliștilor și a cuvântului Său.

Am văzut că învățații Angliei aveau Noul Testament în greacă și latină, dar oamenii din popor, dacă nu aveau traducerea lui Wycliffe, trebuiau să primească învățătură de la predicatori ca Bilney, Latimer și alții. William Tyndale a fost omul ales de Dumnezeu care a tradus din greacă în engleză la Antwerp și a trimis în Anglia mii de exemplare ale Noului Testament al său, ascunse pe navele care intrau în porturi. Uneori acestea erau confiscate și arse, dar multe nu erau descoperite și circulau larg. În 1535 a apărut Biblia în întregime tradusă în engleza acelui timp de Tyndale ajutat și de Miles Coverdale. Aceasta a fost dedicată regelui, fiind prima ediție a scripturilor publicată cu autorizația regelui. Probabil sub influența lui Cranmer, Henry a poruncit să se lase libertate pentru vânzarea Bibliei și ca orice parohie din țară să aibă o copie în latină și una în engleză, care să fie legată cu un lanț de un stâlp sau de un pupitru de la cor, pentru ca orice om să aibă acces la ea și să o citească. “Mă bucur,” îi scria Cranmer lui Cromwell, “să văd că acum a venit în Anglia această zi a reformei, din vreme ce lumina cuvântului lui Dumnezeu strălucește nestânjenită de vreun nor”.

Anglia se scuturase de tirania Romei, desființase sistemul monastic și restabilise autoritatea scripturii. Cu toate acestea, reforma nu a înaintat prea mult în restul vieții lui Henry. Urzeala tradițiilor romane se destrămase și, prin faptul că Biblia a fost redată poporului, a fost pusă temelia pentru edificiul cel nou, dar mai trebuia multă răbdare, multă trudă și suferință până la încheierea construcției.

Domnia lui Edward al VI-lea

La moartea lui Henry, în 1547, reforma engleză a căpătat un cu totul alt aspect. Edward al VI-lea, copilul celei de-a treia soții a lui Henry, Jane Seymour, a fost recunoscut rege al Angliei la 28 ianuarie 1547, când avea doar nouă ani. A fost încoronat în luna februarie, când prietenii evangheliei au fost eliberați din închisoare și legea celor “șase articole” a fost abolită. Mulți s-au întors din exil și în rândurile reformatorilor au venit mulți recruți. Când procesiunea era pe cale de a se pune în mișcare dispre Westminster Abbey spre palat, înaintea regelui au mers trei săbii, ca simboluri ale celor trei regate ale sale. Văzând aceasta, regele a remarcat: “Mai lipsește încă una”. Unul dintre nobilii săi a întrebat ce era aceea, iar el a răspuns: “Biblia,” adăugând, “ – acea carte este sabia Duhuluiși este mai bună decât acelea. Aceasta se cuvine să ne guverneze și fără ea nu suntem nimic. Cel care guvernează fără ea nu se cuvine să se numească slujitor al lui Dumnezeu, nici rege”. A fost adusă Biblia și a fost purtată cu respect în procesiune.

Se spune că Edward avea daruri native deosebite, prin care se ridica multe deasupra vârstei copilăriei. Tatăl său, în mod înțelept, îi rânduise învățători evlavioși, care ereu prieteni ai evangheliei. S-au păstrat încă multe scrisori în latină și în franceză scrise de acel prinș precoce încă înainte de vârsta de zece ani. Catherine Parr, cea de-a șasea soție a tatălui său, care se spune că era o doamnă deosebit de virtuoasă și de inteligentă, a vegheat asupra educației lui.

În timpul domniei lui Edward a fost încurajatp mult răspândirea Bibliei în engleză. Cu toate că domnia lui a durat numai puțin peste șapte ani, au fost publicate nu mai puțin de unsprezece ediții ale Bibliei și șase ale Noului Testament. Au fost introduse mai multe înbunătățiri în desfășurarea slujbei: imaginile au fost înlăturate din biserici, nu s-au mai făcut rugăciuni pentru morți, confesiunea auriculară și transsubstanțierea au fost declarata nescripturale, clerului i s-a permis să se căsătorească și s-a poruncit ca slujba să fie în limba engleză în loc de latină. În cadrul unei adunări s-a căzut de acord asupra articolelor de credință, în număr de patruzeci și două. În timpul domniei Elisabetei, acestea au fost reduse la treizeci și nouă, care au continuat. În urma mai multor revizuiri, să fie menținute ca standardul bisericii Angliei. Liturghia a fost revizuită iși re-revizuită, în principal de către Cranmer și Ridley - după ce s-au consultat cu Bucer și Martirul -, acestea fiind cunoscute sub numele “Prima și a doua carte a lui Edward al VI-lea” și fiind ratificată după cuviință de rege și de parlament și intrând în folosință în 1552. Aceasta este în general Cartea de Rugăciune folosită în prezent.

În timp ce aceste lucrări reformatoare se desfășurau cu toată forța, evlaviosul rege Edward a murit la vârsta de șaisprezece ani, la 6 iulie 1553, și moartea lui timpurie a făcut ca un întuneric grozav să înconjoare reforma din Anglia. Ultima sa rugăciune a fost: “Doamne, Dumnezeul meu, binecuvântează poporul meu și salvează moștenirea Ta; Doamne, Dumnezeule, salvează poporul tău cel ales al Angliei, apără această țară de papalitate și păstrează religia Ta curată, ca poporul meu să laude numele Tău cel sfânt, pentru Isus Hristos Te rog”. În timpul scurtei sale domnii reforma s-a împământenit și protestantismul a fost adoptat în toate aspectele esențiale în care îl găsim astăzi. “În 1547, când Henry al VIII-lea era coborât în mormânt, Angtlia era aproape un câmp de ruine, peste tot găsindu-se resturi din vechiul material, pe care loviturile grozave ale regelui îl făcuseră bucăți, și, înainte ca aceste obstacole să poată fi înlăturate – acele maxime tradiționale să fie desființate, să fie smulse din rădăcină prejudecăți inveterate și să se risipească ignoranța tuturor claselor sociale – pentru a putea începe construirea edificiului cel nou, s-a spus că mai trebuia să treacă încă o generație[ History of Protestantism, vol. 3, p. 418; Faiths of the World, vol. 1, p. 825; Marsden – Churcehs, p. 227]”. Cu toate acestea, lucrările s-au desfășurat cu o asemenea rapiditate încât vechea credință, care a fost ținută ca sfântă timp de o mie de ani, a dispărut pentru totdeauna în numai șase ani.

Domnia Mariei

Prințesa Mary s-a suit pe tron în iulie 1553. De la mama ei, Caterina de Aragon, moștenise o ură neîmpăcată contra religiei protestante și un puternic atașament față de credința romano-catolică. Primul lucru pe care l-a făcut a fost că a abrogat legile date de tatăl ei în favoarea reformei și împotriva papei și a închinării papistașe. Gardiner și Bonner au fost eliberați din Turn, iar liderii reformei – Cranmer, Hooper, Coverdale, Rogers și alții au fost trimiși să ocupe locurile rămase libere în închisori. Între timp, cardinalul Pole a venit din Italia având puteri depline din partea Papei pentru a trage regatul Angliei în țeapa Romei. A început persecuția și toți se temeau de cumplita furtună. “O mie de reformatori,” spunea Marsden, “inclusiv cinci episcopi, mulți nobili, cincizeci de demnitari ai bisericii și alții care aveau o poziție în societate de natură să-i facă indezirabili, s-au grăbit să plece, fugind mai ales la Geneva, Basel și Zurich, unde religia reformată era stabilită oficial”. 1555 a fost desemnat anul rugurilor și sângelui.

Roger, vicar al Sf. Mormânt, care fusese tovarăș al lui Tybdale și Coverdale la traducerea scripturilor, a fost primul care a suferit. Pe când era condus spre Smithfield și-a văzut soția în mulțime așteptând să-l vadă. Ea avea un copil în brațe și alți zece în jurul ei. Și-a putut lua adio de la ea numai aruncându-i o privire cu credință și dragoste. Când a ajuns la rug i s-a oferit iertarea cu condiția să-și nege credința. “Ceea ce am predicat,” a spus el cu fermitate, “voi pecetlui cu sângele meu”, “Ești un eretic,” i-a spus șeriful. “Aceea se va arăta în ziua din urmă,” a răspuns martirul. Au pus foc și flăcările s-au ridicat în jurul lui, iar el, cu mâinile înălțate spre cer, a suferit cu un calm perfect chinul până ce s-a prăbușit în foc. Așa a murit Rogers, primul martir al persecuției Mariei.

Hooper, care a fost episcop de Gloucester, a fost ars de viu în fața propriei sale catedrale. Era într-o zi de piață și, pentru a fi martori la ultimele clipe ale celui pe care-l iubeau mult, se adunase o mulțime de nu mai puțin de șapte mii de oameni. Vrăjmașii, temându-se de puterea elocvenței sale, i-au interzis să vorbească amenințând că-i vor tăia limba. Dar se spune că blândețea și seninătatea neobișnuită a înfățișării sale și curajul cu care a suferit chinurile prelungite și groaznice au dat o mărturie mai nobilă pentru cauza lui decât ar fi putut-o face orice cuvinte. El era cufundat în rugăciune și probabil cea mai mare parte dintre cei șapte mii era în lacrimi. “Fără să mai vorbim despre evalvia lui,” spune un alt istoric, “și de cauza pentru care a suferit, el a fost un specimen nobil al caracterului englez sincer, un om de o onestitate transparentă, cu un curaj neînfricat, cu o fermitate de neclintit și cu afecțiuni calde și cu o inimă iubitoare”. Ultimele lui cuvinte au fost: “Doamne Isuse, primește Duhul meu”. În numai câteva zile după moartea lui Hooper, la Coventry a fost ars Saunders, la Hadleigh Dr. Taylor, în Suffolk Ferrar – episcopul de St. David la Carmarthen, în Țara Galilor. Toți aceștia au fost clerici.

În toate regiunile Angliei au fost aprinse ruguri pentru a răspândi groaza în rândurile poporului și a-i determina, prin aceste grozave exemple, să nu se alăture reformatorilor. Dar efectul a fost exact contrar: oamenii au putut vedea contrastul dintre tratamentul blând aplicat papistașilor în timpul domniei lui Edward și cruzimile aplicate unor oameni nevinovați în timpul domniei Mariei. Așa de barbar cum era atunci poporul și cu o educație catolică, a fost totuși șocat peste măsură de duritatea curții Mariei, mai ales când consiliul ei a dat ordin șerifilor din diferitele comunități să stoarcă de la martiri promisiunea ca să nu țină nici o cuvântare, sub amenințarea că le vor tăia limba. Astfel, rudele și prietenii au fost lipsiți de dreptul de a auzi cuvintele sacre ale celor care mureau. Până și cei mai rigizi papistași s-au declarat rușinați de acele măsuri crude când au văzut ce efect aveau ele asupra națiunii. Respectul superstițios a fost atunci înlocuit de o ură nestinsă împotriva bisericii care încuraja asemenea atrocități. Inimile a zeci de mii de oameni din popor au fost mișcate de simpatie pentru a trece de partea celor oprimați. În vara acelui an de groază, Bradford, diacon[ n. tr.) engl. prebendary – o funcție administrativă specifică în catedralele anglicane] la Sf. Pavel, a fost ars la Smithfield împreună cu un ucenic, un flăcău de nouăsprezece ani și mulți alții ale căror nume nu le cunoaștem. Dar trebuie să remarcăm trei nume cunoscute și onorate din martiriologia Angliei.

Ridley, Latimer și Cranmer

După ce au fost cercetați de către delegații reginei, la Oxford, sub acuzația de erezie, ei au fost condamnați să fie arși ca eretici încăpățânați. Ei erau vechi slujitori ai lui Hristos, bătrâni, învățați și foarte respectați. Latimer avea optzeci și patru de ani și a fost unul dintre cei mai elocvenți predicatori ai Angliei. Au fost trimiși înapoi în închisoare, unde au fost ținuți aproape douăsprezece luni, sentința de moarte planând asupra lor. În octombrie 1555 s-a dat ordinul pentru executarea lui Ridley și Latimer. Ei au fost duși la șanțul orașului, în dreptul colegiului Balliol. După ce au petrecut câteva clipe în rugăciune, au fost legați de rug. Întâi au dat foc lemnelor din jurul lui Ridley. Bătrânul Latimer i s-a adresat tovarășului său cu cuvinte care și-au păstrat prospețimea până și la trei secole după ce au fost rostite prima dată: “Curaj, jupâne Ridley, și fii bărbat. Astăzi vom aprine o asemenea lumânare, care, prin harul lui Dumnezeu, am credința că nu va fi stinsă niciodată”. Amândoi s-au plecat ca pentru a îmbrățișa flăcările – carul de foc ce avea să-i ducă în cer - și sufletele lor au plecat curând pentru a fi pentru totdeauna cu Domnul. În pace, ei s-au odihnit în iubirea eternă acești trei sute de ani, și acolo se vor odihni până în dimineața primei învieri, când țărâna răscumpăraților lui Dumnezeu va fi înviată și trupurile lor vor fi schimbate pentru a fi asemenea trupului glorios al lui Hristos, “potrivit lucrării prin care El poate să-Și supună toate lucrurile”.

Cranmer a mai rămas înn închisoare. Cum el avusese un rol important sub doi regi – Henry și Edward -, și în biserică și în stat, trebuia să fie silit să bea drojdiile celei mai amare umilințe. Și mai și votase în favoarea divorțului, ceea ce, în ochii Mariei, era un păcat de neiertat. A fost vizitat de partida romano-catolică și tratat cu curtoazie. Ei au pretins s avea dorința ca el să mai trăiască pentru a sluji în viitor și i-au sugerat că s-ar putea să capete o slujbă liniștită undeva la țară. Duhul său blând, vârsta și lipsa de curaj l-au făcut să cedeze, și astfel a căzut în mod rușinos înaintea vicleniilor și a semnat actul de supunere care i-a fost prezentat. Catolicii au exultat la unilința victimei lor și au avut speranța că aceea avea să fie o rană de moarte dată reformei, dar Mary și cardinalul Pole nici nu gândeau să-l ierte, ci au trimis la Oxford instrucțiuni secrete pentru a pregăti execuția lui. În dimineața zilei de 21 martie 1556, venerabilul arhiepiscop, în veșminte sărăcăcioase, a fost condus în procesiune până la biserica St. Mary. Între timp, harul făcuse o lucrare profundă în inima lui Cranmer: el se pocăise cu adevărat, sufletul i-a fost restaurat și era în totul pregătit să facă o curajoasă mărturisire de credință. A fost așezat pe o platformă ridicată în fața amvonului. Dr. Cole a ținut o predică, după cum era obiceiul în asemenea situații. “El,” spunea Foxe, “era fostul arhiepiscop metropolitan și primatul Angliei, fost consilier al regelui, și era atunci într-o cămașă simplă și zdrențuită, sărăcăcios îmbrăcat, având pe cap o pălărie pătrată veche. Expus disprețului tuturor, el era o mustrare nu numai pentru nenorocirea lui ci și pentru starea lor. De peste douăzeci de ori lacrimile au șiroit abundent pe fața lui părintească”.

Martiriul lui Cranmer

După ce a încheiat predica, Dr. Cole i-a cerut ca, printr-o mărturisire publică, să înlăture orice suspiciune de erezie. “Voi face aceasta,” a spus Cranmer, “și încă de bunăvoie”. S-a ridicat și s-a adresat marii adunări declarând cât de scârbit era de învățăturile romano-catolice și exprimându-și aderența fermă la credința protestantă. “Acum,” a spus el, “am ajuns la marea problemă care-mi tulbură conștiința mai mult decât orice altceva am făcut în toată viața mea. Pentru că mâna mea a făcut răul de a scrie contrar inimii mele, mâna mea va fi pedepsită prima pentru că, atunci când voi ajunge la foc, ea va fi arsă prima”. Abia de-a apucat să rostească acele cuvinte că preoții, plini de furie că au auzit o mărturisire diferită de ceea ce se așteptau ei, l-au târât repede la rug. Rugul era ridicat în același loc unde fusese și pentru Latimer și Ridley. De îndată ce flăcările s-au apropiat de el, îndreptându-și mîna spre flăcările cele mai puternice, el a exclamat: “Mână nevrednică!” și și-a ținut acolo mîna până ce a fost consumată, repetând “Mînă nevrednică!” Fermitatea lui i-a uimit pe persecutori. În mijlocul flăcărilor a rămas la fel e neclintit ca rugul de care era legat. Ultimele sale cuvinte au fost cele familiare pentru atâția martiri, cele rostite de primul și cel mai nobil dintre martiri: “Doamne Isuse, primește duhul meu”. Peste câteva clipe, sufletul său fericit, eliberat de toate grijile și necazurile, s-a alăturat tovarășilor săi în paradisul lui Dumnezeu, fiind “absent din trup și prezent cu Domnul” (v. 2 Cor. 5.8).

Într-un interval de trei ani (din 1555 până în 1558), potrivit istoricilor vremii, două sute optzeci și patru de martiri au suferit prin foc, iar mulți au pierit în închisori de foame și rele tratamente. “În toată Anglia,” spunea cineva, “de la comitatele din est până la Țara Galilor și din nord până la Canalul Mânecii au fost aprinse acele focuri nefaste. Indiferent de sex sau vârstă sau de starea socială, de la băiatul de opt ani până la bătrânul de optzeci de ani, oameni au fost târâți la rug spre a fi arși, uneori câte unul singur, alteori în grupuri de zeci de persoane. Cu numai două zile înainte de moartea reginei, cinci martiri au fost arși pe un rug la Canterbury”. Știrea despre moartea ei a umplut țara de bucurie. Se spune că atunci au fost aprinse focuri de bucurie și că oamenii au pus mese pe străzi, aducând pâine și vin și că au mâncat și au băut și s-au veselit. Astfel s-a împlinit zicala regelui înțelept: “Când celui drept îi merge bine, cetatea se bucură, iar atunci când piere cel rău sunt strigăte de bucurie” (Prov. 11.10-11). Lumea, cu toată vrăjmășia caracteristică a inimii ei, dă mărturie despre evlavia consecventă atât la principi cât și la cei din popor, și ce mărturie împotriva răutății este atunci când moartea uni conducător rău ajunge să fie o bucurie națională! Așa a fost la moartea Mariei: au fost strigăte de bucurie în toată țara. Așa a fost și bucuria Romei la moartea lui Nero și cea a Franței la moartea lui Robespierre. Și așa va fi în final, când Dumnezeu va judeca curva și va răzbuna sângele sfinților săi vărsat de mâna ei: cerul se va bucura și va striga tare aleluia (v. Apoc. 18.20).

În aceeași zi în care Mary și-a dat duhul, la 17 noiembrie 1558, a murit și cardinalul Pole, consilierul ei vinovat. Sistemul Izabelei, care s-a menținut cu un mare preț de sânge, a căzut odată cu aceștia doi și nu a mai fost restaurat niciodată. Zelul Mariei pentru Roma a fost alimentat spre fanatism prin căsătoria ei cu Filip al II-lea al Spaniei și de cei trei consilieri ai săi – bigotul Gardiner, brutalul Bonner și sângerosul Pole -, astfel încât ea a crezut că arderea supușilor ei protestanți era voia lui Dumnezeu. Când ea se plîngea de inima rece a lui Filip, care rareori a vizitat-o, Pole a asigurat-o că faptul că soțul ei s-a înstrăinat de ea era din cauza că Dunezeu era mâniat pe ea pentru îngăduința ei față de amaleciți. Atunci mai erau scrificați încă câțiva pentru a-l aduce la ea pe bigotul mohorât, dar Filip tot nu venea, fapt care, asociat cu altele, prin îndurarea lui Dumnezeu față de națiunea în necaz, a grăbit moartea ei, care a avut loc când era în vârstă de numai patruzeci și trei de ani și în al șaselea an de domnie[ Pentru detalii amănunțite vedeți Foxe – Book of Martyrs; Froude – History of England; Fuller – Church History; Burnet – History of the Reformation; Wylie – History of Protestantism ].