Capitolul 51 - Marele progres al reformei

Spre sfârșitul domniei lui Francisc I și sub cea a fiului său, Henri al-II-lea, mișcarea reformată a avut un progres rapid, de așa natură încât este imposibil să urmărim în scurta noastră istorie toate detaliile lui. Nu putem decât să prezentăm o schiță sumară a principalelor evenimente de la moartea lui Francisc I până la masacrul din ajunul Sf. Bartolomeu.

Francisc a trăit și a murit cum fac de obicei regii: și-a început domnia cu multă strălucire, dar și-a încheiat-o cu cele mai negre și sumbre presimțiri. Când s-a suit pe tron totul era strălucit și toți îi erau loiali; era înconjurat de o mulțime de cavaleri viteji, care, cu unele mici excepții, erau și cei mai importanți dintre aristocrații Franței, iar cele mai nobile doamne slujeau stăpânei lor, regina Claude sau erau mai curând podoabele curții sale. Dar cât de diferite erau lucrurile când cobora de pe tron spre groapă! Luxul curții sale, cavalersimul și sărbătorile care stârneau altădată admirația Europei, nu-l mai mângâiau deloc. Cu dureri chinuitoare în trup în urma vieții pe care o dusese și cu sufletul tulburat din cauza a ceea ce se făcuse la ordinele lui, “gemea profund, avea cccese bruște și violente. Din când în când o umbră întunecată îi trecea peste chip, ca și cum i se arăta o priveliște groaznică, una care -l afecta nespus de rău, și un tremur rapid îi străbătea întreg trupul”. Se spune că a fost auzit murmurând, ca din mustrări de conștiință: “Nu eu sunt de vină, ci s-a mers mai departe decât ordinele mele” – cu siguranță cu privire la masacrarea nemiloasă a valdezilor nevinovați. Era înconjurat de o mulțime de preoți, curteni și curtezane cărora nu le păsa de monarhul muribund și, prin indiferența lor egoistă, nu făceau decât ca agonia lui să fie și mai grea.

Scena se încheie cu ultimul geamăt; a trecut linia și sufletul, sub responsabilitatea lui, se înfățișează înaintea lui Dumnezeu. Ce gând solemn! Totul este acum realitate. Scaunul de judecată nu ține cont de prerogativele regale; la Dumnezeu nu se judecă părtinitor, ci fiecare om este judecat după faptele lui în trup. Și care trebuie să fie judecata acelora care sunt cu mâinile înroșite și cu veșmintele pătate de sângele sfinților lui Dumnezeu? Nimic altceva decât o pocăință la timp și eficacitatea sângelui scump al lui Isus nu poate spăla o asemenea vină. Fie ca toți cei dispuși să mediteze o clipă la scena aceea tristă să creadă aceaata și să se întoarcă la Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, al cărui sânge spală orice păcat. “Pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afară” (Ioan 6.37) sunt cuvintele pline de har cu care ne asigură El Însuși. Au trecut trei sute de ani de când au murit Louise, Francisc și Margareta. Nu putem să nu ne oprim un moment asupra acestui gând solemn pentru ca cititorul nostru să fie pregătit pentru acea schimbare după care nu va mai fi nicicând vreo altă schimbare. Orice pom este cunoscut după roadele lui, și unde cade copacul acolo rămâne. Cine oare nu va spune că Margareta a avut cea mai fericită cale dintre cei trei? E drept că în timpul vieții sale a trebuit să sufere ocara pentru numele lui Hristos și să fie înfierată ca eretică, dar ea a dorit să se identifice cu suferințele sfinților lui Dumnezeu, și răsplata ei este mare în cer. Mai bine să suferi câțiva ani, ba chiar și să mori pe rug, decât să fii în iad trei sute de ani, “unde viermele lor nu moare și focul nu se stinge” (v. Marcu 9.44-50, Matei 5.10-12).

Cititorule, ia seama! Dumnezeu nu se lasă batjocorit, ci ceea ce seamănă omul în timp, aceea va secera în eternitate.

Henri al-II-lea

Francisc I a murit în 1547 și i-a succedat la tron Henri al-II-lea, soțul notoriei Caterina de Medici, care, asemenea Izabelei din vechime, avea aptitudinile și înclinațiile de a-i persecuta pe Naboți și de a le lua în stăpânire viile lor. Și aceasta a avut loc pe o scară așa de largî încât deseori s-a recurs la confiscări pentru motive din cele mai rușinoase. Înconjurat de consilieri ostili și intriganți, înafară de exemplul tatălui său și de influența soției sale, el a fost incitat să ducă o politică de persecuție și mulți au căzut ca martiri în timpul domniei lui. Când a pierdut marea bătălie de la Saint Quentin și se aștepta ca, de la o zi la alta, sapniolii să apară la porțile Parisului, s-a înălțat vechiul strigăt păgân împotriva creștinilor cei ca de la-nceput: “Nu am răzbunat suficient onoarea lui Dumnezeu, și de aceea Dumnezeu se răzbună pe noi”. Dezastrul a fost atribuit blândeții cu care au fost tratați ereticii. Așa fusese și atunci când Roma era atacată de barbari: păgânii se acuzau că fuseseră prea blânzi față de creștini.

Clerul, fiind alarmat de progresul reformei, a folosit orice mijloc pentru a-l alarma pe rege. L-au asigurat că hughenoții – cum ajunseseră să fie numiți de la un anumit Hugues, calvinist de la Geneva – erau marii dușmani ai monarhilor și ai oricărei puteri ecleziastice și regale și că dacă vor birui atunci vor face pulbere tronul și vor pune Franța la picioarele ateilor și a revoluționarilor. Aceste reprezentări false, susținute în principal de cardinalul de Lorraine, au avut efectul de a înmulți execuțiile, și, cum acestea erau privite ca un mijloc de a face să scadă mânia cerului, cu cât păcătuia mai mult regele însuși, cu atâta ardea mai mulți pentru a-și ispăși păcatele. Dar atât de mare a fost energia Duhului lui Dumnezeu pentru răspândirea Bibliei și a cărților religioase, încât toate mijloacele folosite pentru exterminarea hughenoților s-au arătat zadarnice. Armate tot mai mari păreau să se ridice din cenușa martirilor. “Literați,” spune Felice, “oameni ai legii, spadasini și chiar oameni ai bisericii se grăbeau să se alăture stindardului reformei. Mai multe provincii mari – Languedoc, Dauphiny, Lyonnesse, Guyenne, Saintonge, Poitou, Orleanese, Normandie, Picardie, Flandra (cele mai mari orașe din regat). Nourges, Orleans, Rouen, Lyon, Bordeaux, Toulouse, Montpellier și La Rochelle, erau pline de reformatori. S-a calculat că în câțiva ani aceștia cuprindeau aproape o șesime din populație, dintre aceștia ei fiind elita”.

Rugurile tot ardeau în toate cartierele Parisului și în toate orașele Franței și persoane de toate vârstele și de ambele sexe alimentau focurile, suferind cele mai grozave barbarii și torturi. Dar, cu cât creșteau rigorile persecuției, cu atât creștea li numărul ucenicilor. Printre ei s-au înscris și prinți, regele Navarrei, ducele de Vendome, Bourbonii, prințul de Conde, Coligny Chatillon și un mare număr de nobili ai Franței. “Pe lângă aceștia,” spune un istoric catolic, “zugravi, ceasornicari, sculptori, aurari, vânzători de cărți, tipografi și alții, care prin meseria lor aveau ceva capacități intelectuale, au fost printre primii care au fost impresionați ușor[ Felice, p. 52; Wylie, vol. 2, p. 522]”.

În acel timp, Farel și tovarășii lui din exil inundau Franța cu cărți religioase și Biblii ieșite de sub presele de la Geneva, Lausanne și Neuchatel și aduse de negustori care-și riscau viața pentru a introduce marfa aceea prețioasă în conacul nobilului și în cocioaba țăranului.

Regele era tot mai alarmat: încă puțin și întreaga Franță ar fi ajuns lutherană. Prima și cea mai sacră îndatorire a unui principe, i-au spus consilierii săi, era aceea de a menține religia și de a-i nimici pe vrăjmașii ei. Iritat, principele s-a prezentat în Parlament pentru a-i consulta pe senatori cu privire la mijloacele de a aplana conflictele religioase din stăpânirea lui. Aceasta a avut loc la 10 august 1559. Cu toate că prezența regelui ar fi fost cu scopul de a-i copleși pe membrii parlamentului, ea nu i-a împiedicat să vorbească liber despre acel subiect. Președintele Gilles Lemaitre a vorbit în favoarea arderilor și a recomandat să fie urmat exemplul lui Philippe Auguste, care într-o singură zi a ars șase sute de albigenzi. Adepții unei căi de mijloc s-au limitat la generalități și lucruri vagi. Cei care erau calviniști în secret, mai ales Annas du Bourg, au cerut să se treacă la reforme religioase prin intermediul unui consiliu național. “Zi de zi,” spunea el, “vedem că se comit crime care rămân nepedepsite, în timp ce noi chinuri sunt inventate împotriva unor oameni care nu au comis nici o crimă. Să fie învinuiți de trădare aceia care au pomenit numele principelui numai pentru a se ruga pentru el? Să fie folosite roata de tortură și rugul nu pentru aceia care provoacă tulburări în orașe și provincii, ci pentru cei care sunt cele mai strălucite modele de respectare a legilor și cei mai fermi apărători ai ordinii? A fost ceva extrem de grav condamnarea la rug a unor oameni care au murit chemând numele Domnului Isus”.

Regele cel mânios a fost înfuriat la culme de discursul deschis al lui Du Bourg și a ordonat ca el să fie arestat în plenul parlamentului de către căpitanul gărzilor sale și a spus cu voce tare că dorea să-l cadă cu ochii lui cum arde. A fost închis la Bastilia și alți membri au fost arestați a doua zi. La paisprezece zile după memorabila lui vizită la parlament, Henri își afișa într-un turnir măiestria de cavaler. Rezistase atacurilor ducelui de Savoia și ducelui de Guise, doi dintre cei mai buni generali ai Franței și ar fi putut ieși vesel din scenă, în aclamațiile și laudele mulțimii, ale doamenlor și nobililor Parisului, dar a insistat să-l invite pe contele Montgomery, căpitanul gărzilor sale. Acesta a dorit, fără-ndoială, să-i dea regelui cea mai tare lovitură, ca și ceilalți competitori, dar printr-o încurcătură, lancea lui Montgomery s-a frând în vizorul regelui și o așchie i-a pătruns prin ochi până în creier. Regele s-a aplecat înainte pe cal și un fior de groază a trecut prin mulțimea de spectatori. A murit la scurt timp după aceea, dar niciodată nu l-a văzut pe Du Bourg arzând, și, după cum a rânduit Domnul, aceeași mână care l-a arestat pe senator i-a dat monarhului lovitura de moarte.

Martiriul lui Du Bourg

Moartea regelui nu a făcut să fie eliberați prizonierii. Du Bourg a ascultat citirea sentinței fără a-și schimba înfățișarea. Ca în cazul unui criminal dintre cei mai înrăiți, execuția i-a fost programată de sărbătorile de Crăciun, în decembrie 1559. “Sunt creștin, da, sunt creștin,” a spus el, “și voi striga și mai tare pentru glorie Domnului meu Isus Hristos”. Când a fost agățat în ștreang a proclamat adevărul marii mulțimi strânse în jur și a strigat cu voce tare: “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, nu mă părăsi, ca să nu Te părăsesc eu”.

Așa a murit ilustrul magistrat evlavios la vârsta de treizeci și opt de ani. El era de familie bună și unchiul său fusese cancelar al Franței. Era un om foarte învățat, integru și care-și îndeplinea cu conștiinciozitate îndatoririle. Singura lui vină fusese aceea de a se fi exprimat în favoarea noii religii. Florimond de Ramond, care pe atunci era student, a mărturisit că “toți în colegiu au fost emoționați până la lacrimi, au susținut cauza lui după moartea lui și martiriul lui a adus mai multe prejudicii religiei catolice decât o sută de slujitori prin predicarea lor”.

Întemeierea primei biserici reformate în Franța

În 1555 a fost întemeiată la Paris prima biserică franceză pe principii reformate. Trecuseră patruzeci de ani de când Lefevre predicase prima dată evanghelia la universitate, perioadă în care au fost mulți discipoli nobili, mărturisitori și martiri, dar nu au fost adunări publice. Au fost mereu adunări secrete ale credincioșilor, dar fără pastori ordinați și fără administrarea regulată a sacramentelor. Calvin a fost recunoscut de ei ca lider, iar el le-a recomandat să nu țină cina Domnului până nu vor avea slujitori recunoscuți oficial. În consecință, deși ei erau numeroși, ei erau indivizi izolați, lucrând fiecare separat de ceilalți, fără a cunoaște principiul unității: prezența și locuirea în ei a Duhului Sfânt. “Acolo unde doi sau trei sunt strânși pentru numele Meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor” (Mat. 18.20) s-ar fi cuvenit să fie îndeajuns pentru a le aminti de iubirea Lui ca ei să comemoreze moartea Lui frângând pâinea.

La Paris a fost întemeiată o biserică după modelul presbiterian de la Geneva, cu un pastor, bătrâni și diaconi. De atunci lucrarea organizației s-a desfășurat cu multă putere, și, în numai cinci ani, în Franța au ajuns să fie peste o mie de adunări calviniste. Umrătorul pas era unirea acelor biserici izolate într-o singură biserică, pentru care a fost convocată întrunirea unui sinod general la Paris, care a avut loc la 25 mai 1559. Dar dificultățile pe care le aveau de întâmpinat pastorii care trebuiau să călătorească prin toată Franța erau așa de mari încât numai treisprezece biserici și-au trimis delegați la sinod, iar aceia și-au riscat viața. “În deliberările acelei adunări,” spune Felice, “s-a remarcat o simplitate și o moralitate care ne umplu de respect. Nu au fost declamații, nici violență, ci o demnitate calmă și o forță liniștită au dominat discuțiile, ca și cum membrii sinodului ar fi purtat acele dezbateri în cea mai deplină pace și sub protecția legilor”. Au fost puse bazele ecleziastice ale reformei franceze. Acestea constau în patru trepte ierarhice sau tribunale bisericești: 1. Consistoriul sau consiliul bisericii, compus din presbiteri și diaconi, al cărui președinte era pastorul, care avea competențe în chestiunile congregației; 2. Colocviul, în care, prin delegați, congregațiile dintr-un district se consultau în chestiunile de interes comun; 3. Sinodul provincial, sau curtea de apel pentru deciziile luate la nivelul consistoriului, era o adunare a bisericilor dintr-o provincie, la care se dorea, dacă era posibil, câte un pastor și un presbiter din fiecare biserică; 4. Adunarea națională, la care se dorea să participe doi pastori și doi presbiteri din fiecare sinod provincial. Aceasta era cea mai înaltă curte, de competența căreia erau toate apelurile, care hotăra toate cuzele importante și căreia trebuiau să i se supună toți[ Pentru detalii amănunțite cu privire la această constituție ecleziastică vedeți Felice sau Faiths of the World].

Francisc al II-lea

Noul rege, Francisc al II-lea, avea șaisprezece ani când a ajuns pe tron. El este prezentat ca un băiat bolnăvicios, slab la trup și la minte, iar soția lui, Mary Stuart a Scoției, era o frumusețe fără minte, care-și petrecea timpul în plăceri, și ea cam de aceeași vârstă. Așa era monarhia în Franța în 1559, când era nevoie de o mână tare și o voință fermă pentru a susține autoritatea regală. Imoralitatea și extravaganța domniei de mai înainte produseseră roadele lor firești: în toată țara erau nemulțumiri și supărări, curtea era o cloacă de intrigi, iar națiunea dezbinată în două facțiuni era aproape de un război civil. Caterina de Medici, familiiile de Guise, Chatillon, Bourbon și conetabilul Montmorency căutau fiecare să profite de acei nevolnici descendenți regali și amestecau certurile rezultate din ambițiile lor politice cu discuțiile religioase.

Cei doi de Guise, cardinalul și generalul, au ajuns să domine curtea. În calitate de unchi ai tinerei regine și tutori ai suveranului, ambii erau ascultați, fapt care le dădea un avantaj imens față de rivalii lor. Dar la picioarele tronului era o persoană pe măsura ambilor: regina-mamă, Caterina de Medici. Ea îi ura pe hughenoți la fel de mult ca și cei doi de Guise – capii partidei romano-catolice -, dar tot așa îi ura pe toți cei care îi subminau autoritatea. Abilă, răzbunătoare, fără scrupule și ambițioasă, fără credință religioasă sau simțăminte morale, vicleana italiancă a părut că ar fi fost capabilă să desființeze autoritatea celor doi de Guise pentru a-și consolida propria autoritate. Aceasta a făcut ca, pentru un timp, Caterina să fie de partea hughenoților, fapt folosit de providența cea plină de îndurare pentru a slăbi puterea familiei de Guise și a dezbina partida papală, salvându-i pe reformatori. Pretinzând a păstra un echilibru între cele două partide, ea nu făcea altceva decât să se asigure indiferent cum ar fi evoluat situația, îmbrățișând și părăsind alternativ fiecare partidă.

Astfel ajungem la războaiele religioase. Partidele s-au format la început din motive politice și acestea au lansat Franța în cel mai pustiitor război civil, care a durat, cu scurte răgazuri, mulți ani, ba chiar am putea spune secole. Toți liberalii Franței au devenit hughenoți, ceea ce nu însemna altceva decât antipapali. Astfel, spre nenorocirea lor și nimicirea lor finală, protestanții francezi au devenit un mare partid politic. Francisc al II-lea a murit după o domnie de șaptesprezece luni, iar Caterina, ieșind la rampă după ce mult timp își ascunsese ambițiile, a cerut custodia următorului său fiu, Carol al IX-lea, care avea doar nouă ani, și, înainte ca să se strângă curtea, ea și-a asumat rolul de tutore al regelui, și, în fapt, chiar dacă nu în mod oficial, și-a asumat regența

Masacrul de Sf. Bartolomeu

Italinaca ajunsă conducătoare supremă a regatului, a început să-și pregătească planurile de a stârpi erezia din domeniile de sub stăpânirea fiului ei. Fiind o maestră în arta disimulării, practicată de familia ei, ea și-a urmărit scopurile cu consecvență și fără scrupule. Ea a fost, pe bună dreptate, comparată cu un rechin care urmărește o navă prin furtună așteptând cu calm să-i pice prada. Țara era împărțită în două tabere ireconciliabile, aparent la fel de puternice. Fuseseră purtate mai multe lupte și nu se întrevedea o apropiată victorie pe câmpul de bătălie a catolicilor asupra hughenoților. De aceea, Izabela a recurs la vechea ei politică, pe care o cunoștea bine: cea a vicleniei și a asasinatelor. În același timp, Felice afirmă că pentru justificarea masacrului nu poate fi invocată nici o rațiune de stat. Roma nu mai avea de ce să se teamă pentru supremația ei și nici coroana nu avea temeri în legătură cu menținerea puterii ei politice, ci numai fanatismul, ura și setea nepotolită a Izabelei după sângele sfinților lui Dumnezeu au dus la zdrobirea minorității în anul 1572.

Cei dintâi dintre organizatorii masacrului și adevărații lui autori au fost Caterina, Papa Pius al V-lea și Filip al II-lea al Spaniei – nici unul dintre ei nefiind francez. În complot au fost atrași și alții, dar nu se putea face nimic fără aprobarea regelui, pe care mama, ajutată și de papă, a obținut-o. Printr-o interpretare forțată a scripturii, abilul pontif i-a arătat tânărului rege că el era atunci în poziția lui Saul, regele lui Israel care primise porunci de la Dumnezeu prin gura profetului Samuel să-i extermine pe amaleciții și să nu cumva să cruțe vreunul, dar care și-a pierdut tronul și viața pentru că nu a ascultat vocea lui Dumnezeu. Carol a înțeles aluzia, ți, în final, a consimțit să fie uciși toți hughenoții ca să nu mai rămână nici unul care să-i reproșeze fapta.

Cursa în care regele i-a atras pe hughenoți

Se punea apoi problema cum să realizeze așaceva. Capii reformei erau în provincii, iar pentru a-i avea la-ndemână, ei trebuiau să fie atrași și concentrați într-un loc. Perfidul Carol s-a angajat în complot pretinzând a avea cea mai profundă dorință de a ajunge la o pace de durată și a propus căsătoria tânărului rege al Navarrei, cel care a ajuns ulterior Henri al IV-lea, cu sora lui, Marguerite de Valois. Aceasta era o puternică alianță pentru casa de Navarra, cea săracă, dar mama, Jeanne d’Albret, nu era încântată de așaceva, ci ea prefera temerea de Domnul în locul bogățiilor și a spus: “Mai bine să mă cobor până la a fi cea mai umilă ditre slujnicele din Franța decât să-mi sarific sufletul meu și pe cel al fiului meu pentru a dobândi mărirea”. Dar și cea mai mare reformatoare din Franța a trebuit să fie prinsă în cursa Caterinei.

Jeanne d’Albret era fiica remarcabilei și evlavioasei Margareta d’Angouleme, dar fiica era sub anumite aspecte mai mare decât mama ei, mai ales în ceea ce privește hotărârea pentru reformă. Dar trebuie să nu uităm Margareta a fost ea mult împiedicată de fratele ei destrăbălat șI de mama ei. În 1560, Jeanne d’Albret a mărturisit deschis credința protestantă, a desființat slujbele papistașe în tot regatul ei și a introdus închinarea protestantă. Când ne gândim că micul ei regat se întindea pe coastele Pirineilor, învecinându-se de o parte cu Franța, iar de cealaltă cu Spania, atunci trebuie să recunoaștem că nu i-a lipsit deloc curajul. Papii și-au tunat anatemele împotriva ei, puternicii regi ai Franței și Spaniei au amenințat că îi vor invada teritoriul și îi vor desființa regatul de pe harta Europei, dar, timp de doisprezece ani, Domnul și-a protejat regina Lui cea evlavioasă, timp în care ea a făcut ca Biblia să fie tradusă în dialectul țării, a întemeiat colegii și școli, a studiat legile ca un senator și a îmbunătățit mult situația supușilor săi.

Următoarea personalitate marcantă a fost amiralul Coligny, care era un creștin adevărat, un om cu adevărat evlavios și un conducător capabil al armatelor hughenoților. Trimișii curții i-au prezentat Jeannei, lui Coligny și șefilor hughenoților acea căsătorie ca fiind cea mai bună garanție a păcii dintre cele două religii. Carol a declarat că el își căsătorea sora nu numai cu principele Navarrei, ci cu întreaga partidă a hughenoților. Coligni s-a lăsat dus pentru că perspectiva părea într-adevăr strălucită, semăna că întregul regat avea să fie unit, și a considerat că se cuvenea să se încreadă în sinceritatea jurămîntului majestății sale.

Duplicitatea perfectă a regelui

Jeanne d’Albret și-a dat consimțământul pentru căsătorie și a vizitat curtea de la Blois în martie 1572, dar nu a venit împreună cu fiul ei deoarece avea încă un sentiment de neîncredere. Regele și regina-mamă i-au arătat multă tandrețe de fațadă, mai ales regele care a numit-o iubita lui mătușa și a tratat-o cu atât de mult respect și a onorat-o atât de mult încât toți au fost uimiți. A ajuns la Paris în luna mai, iar pe 4 iunie a căzut la pat și apoi a murit la 9 iunie. Se spune că un parfumier florentin, maestrul Rene, cunoscut ca “otrăvitorul reginei”, i-a vândut niște mânuși otrăvite. Sfârșitul i-a fost pașnic, a fost fericită să meargă acasă, nu a rostit nici o plângere împotriva asasinilor, ci a părut a fi neliniștită numai în legătură cu binele fiului său Henri și al fiicei sale Catherine. Încredințându-i pe aceștia Domnului, a adormit în Isus la vârsta de patruzeci și patru de ani.

Amiralul Coligny venise și el la curte. La prima lui întrevedere a îngenunchiat înaintea regelui, iar Carol l-a ridicat, l-a numit tată și l-a îmbrățișat de trei ori pe ilustrul bătrân. “Acum, că te avem aici,” a spus regele, “trebuie să rămâi cu noi. Aceasta este cea mai fericită zi din viața mea”. Și ceilalți lideri ai hughenoților s-au strâns la Paris, iar căsătoria a avut loc cu mult fast la catedrala Notre Dame, la 18 august 1572, principalii nobili catolici și protestanți fiind prezenți cu acea ocazie.

A urmat o serie de festivități și distracții, la care au participat liderii ambelor partide, astfel încât temerile hughenoților au dispărut complet. Carol prin disimularea lui și Caterina prin zâmbetele ei înșelătoare au reușit să păcălească ambele partide. S-ar părea că toți sperau că se încheiase vremea vărsării de sânge și că acea căsătorie vestea un viitor pașnic și prosper pentru o țară care fusese atâta timp afectată de război civil. Dar chiar atunci, când toate clasele sociale se bucurau și erau pline de speranță, a avut loc un consiliu în care s-a hotărât organizarea unui masacru general al hughenoților.

Regele a o ferit cincizeci de mii de coroane pentru capul lui Coligny, acela pe care îl îmbrățișase cu o zi mai înainte. Pentru a câștiga recompensa, Maurevert[ n. a.) Maurevert fusese anterior printre oamenii lui Coligny până când l-a ucis cu pistolul pe de Mouy, unul dintre ofițerii amiralului (nu este cunoscut sigur motivul crimei, dar se consideră că a fost o răzbunare personală). În 1583 a murit în urma rănilor căpătate într-un duel cu fiul lui De Mouy, pe care l-a ucis în acel duel.] l-a pândit pe admiral în data de 22 august dintr-o casă din apropierea bisericii Saint Germain. A fost lovit de trei gloanțe dintr-o archebuză, care i-au retezat degetul arătător al mâinii stângi și l-au rănit la brațul stâng. Asasinul a scăpat, iar istoricii l-au numit “ucigașul în solda regelui, asasinul de serviciu”. Coligny a ajuns acolo unde era găzduit și a primit ajutorul celebrului chirurg Ambroise Pare. Regele și mama lui, ca doi nevinovați, l-au vizitat pe amiral și s-au mărturisit oripilați de fapta mișelească și au spus că răzbunarea lor va fi cumplită spre a nu fi uitată niciodată. “Tu porți rana,” a spus regele, “iar eu durerea continuă”. Ce înșelăciune nemaiîntâlnită!

Ajunul Sfântului Bartolomeu

Între timp se apropiase ziua fixată pentru masacrul general. Între două și trei în zorii zilei de 24 august, de sărbătoarea Sf. Bartolomeu, regele sta în camera lui împreună cu mama lui și cu ducele de Anjou, când clopotul cel mare a sunat la Saint Germain pentru primele rugăciuni ale zilei. Acela era semnalul stabilit. Imediat după ce primul dangăt de clopot a spart liniștea nopții au început împușcăturile. Carol era foarte agitat și o sudoare rece îi umezea fruntea. I-a trimis vorbă ducelui de Guise să nu precipite evenimentele, dar era prea târziu. Regina-mamă, neavând încredere în consecvența fiului ei, a poruncit ca ora semnalului să fie anticipată. În câteva secunde, fiecare clopotniță din Paris suna, și, în vacarmul a sute de clopote se amestecau strigăte, blesteme, urlete ale asasinilor, țipete, gemete și strigăte de îndurare ale hughenoților surprinși. Spre a-i deosebi pe opozanți în întuneric, catolicii purtau o eșarfă albă pe brațul stâng și o cruce albă la pălărie. La sunet de toacă, pe toate ușile au ieșit oameni strigând: “Pentru Dumnezeu și rege!” Pe străzile Parisului curgeau torente de sânge omenesc și sălbăticia catolicilor nu a cunoscut limite.

Ducele de Guise cu trei sute de soldați s-a grăbit să ajungă la locuința lui Coligny. Amiralul fusese trezit de sunetul împușcăturilor și se ruga împreună cu pastorul lui, Merlin. Servitorii au năvălit în camera lui exclamând: “Domnule, au pătruns în casă și nu mai este nici o cale de scăpare!” “Demult sunt pregătit să mor,” a răspuns calam amiralul, “iar, cât despre voi, salvați-vă dacă puteți, pentru că mie nu-mi puteți salva viața”. Behem, un slujitor al ducelui de Guise, a intrat primul în cameră și a întrebat: “Nu ești t amiralul?” “Da, eu sunt,” a răspuns calm Coligny, privind liniștit la sabia scoasă din teacă a asasinului, ți a început să-i spună acelui tânăr câteva cuvinte solemne, dar acela i-a străpuns veteranului pieptul, după care i-a mai dat o lovitură în cap. De Guise, care aștepta nerăbdător în curte, a strigat tare: “Ai făcut-o, Behem?” “S-a făcut, domnul meu,” a venit răspunsul. “Dar ca să credem trebuie să vedem: aruncă-l pe fereastră”. Amiralul, care încă mai respira, a încercat să se apuce de rama ferestrei când a fost ridicat, dar a fost imediat aruncat în curte. Ducele de Guise, ștergânu-și stropii de sânge de pe față a spus: “Știu că el este,” și, lovind cu piciorul trupul, s-a grăbit să înainteze pe străzi exclamând: “Curaj, camarazi: am început bine, iar acum să continuăm cu restul!” Peste șaisprezece ani, în castelul Blois, același Henri de Guise era asasinat la porunca lui Henri al III-lea, care, având trupul mort înaintea sa, l-a lovit cu piciorul în față. Ce dreaptă răsplătire prin judecata lui Dumnezeu!

În acea noapte de groază, Teligny, ginerele amiralului, împreună cu alți cinci sute de protestanți, atât nobili cât și oameni de rând, erau sacrificați Molohului bigotismului, și încă în numele sacru al religiei. “Iarba deasă e mai ușor de cosit decât cea rară,” a fost proverbul în temeiul căruia cei mai de seamă protestanți au fost găzduiți în același cartier al Parisului și acel teren i-a fost rezervat special crudului duce de Guise. Suita tânărului rege al Navarrei era găzduită la Luvru, ei fiind oaspeții speciali ai monarhului, dar și aceasta era cu aceeași intenție satanică de a-i putea ucide pe toți mai ușor. Ei veniseră în alaiul regelui lor pentru a sărbători căsătoria lui cu sora regelui, și, unul câte unul, au fost chemați pe nume din camerele lor și, neînarmați, au fost conduși în curtea interioară rectangulară, unde au fost cu toții secerați sub ochii regelui gazdă, iar trupurile le-au fost îngrămădite la porțile Luvrului. În analele omenirii nu se mai găsește o crimă mai perfidă comisă cu sânge rece.

Masacrul s-a extins în tot Parisul. Mii de huligani înarmați cu pumnale, sulițe, cuțite, săbii și archebuze, cu orice armă a soldatului sau a tâlharului, au dat năvală pe străzi ucigându-i pe toți cei pe care-i întâlneau și nu purtau cruce albă la pălărie. Au intrat cu forța în casele protestanților și au ucis bărbați, femei și copii îmbrăcați în cămăși de noapte, după care le-au aruncat trupurile în stradă. Nu s-a auzit nici un strigăt de îndurare. Au căutat prin cele mai întunecate cotloane și nimeni nu a fost cruțat. În cele din urmă, deasupra Parisului a răsărit soarele. Nefericitul Carol, care s-a cutremurat câteva momente la începutul masacrului, a gustat sângele sfinților și a devenit la fel de însetat de măcel ca ultimul om din gloată. Dimineața, împreună cu mama lui italiancă pătată de sânge, a ieșit în balconul palatului pentru a se delecta privind mormanele de cadavre. Pe străzi curgeau râuri de sânge, iar cadavre de bărbați, femei și copii blocau toate intrările. Din toate părțile se auzeau gemete și strigăte de moarte, blasfemii și blesteme ale gloatei nebune. Unii care reușiseră să scape se străduiau să traverseze înot râul. Atunci Carol a luat o archebuză și a tras asupra supușilor săi strigând: “Ucideți! Ucideți!” “La două sute douăzeci și șapte de ani după aceea,” spunea Felice, “Mirabeau a ridicat din praful vremii archebuza lui Carol al IX-lea pentru a o îndrepta împotriva tronului lui Ludovic al XVI-lea”. Satan poate conduce evenimentele pentru un timp, dar Dmnezeu este deasupra și schimbă lucrurile. În aceeași dimineață de duminică, Carol a trimis după Henri de Navarra, de curând cumnat al lui, și Henri de Conde, și, pe cel mai furios ton le-a spus: “Mesa, moartea sau Bastilia!” După o slabă împotrivire, principii au consimțit să participe la mesă, dar nimeni nu a crezut că erau sinceri. A patra zi, când furia asasinilor a ajuns să fie satisfăcută, iar cea mai mare parte a hughenoților fusese masacrată, pe străzile Parisului s-a lăsat liniștea. După scena tragică au venti preoții cu teatrul lor. Joi, mergând prin sânge până la glezne, clerul a celebrat un jubileu extraordinar și a organizat o procesiune pentru a manține starea de exaltare. Amvoanele au răsunat din nou de mulțumiri și a fost bătută o medalie cu inscripția: “Evlavia a trezit justiția”.

Masacrul din provincii

Dar setea de sânge a Izabelei era departe de a fi satisfăcută. Tuturor tribunalelor din provincii și din cele mai importante orașe le-au fost date ordine să urmeze același curs. Aproximativ doisprezece guvernatori de provincii au refuzat și chiar și un preot, al cărui nume merită a fi menționat aducând mulțimiri Domnului. Când locotenentul regelui l-a chemat pe Jean Hannuyer, episcop de Lisieux și i-a dat ordinul de a-i masacra pe hughenoți, el a răspuns: “Nu, domnule, mă opun și întotdeauna mă voi opune executării unui asemenea ordin. Sunt pastor al Lisieux, iar acești oameni pe care-mi porunciți să-i măcelăresc sunt turma mea. Chiar dacă în prezent s-au rătăcit și au părăsit pășunea lui Isus Hristos, Marele Păstor mi i-a încredințat mie, ca poate să se întoarcă. În evanghelie nu văd că un păstor poate permite să fie vărsat sângele turmei sale, ci dimpotrivă, acolo văd că el este dator să-și verse propriul său sânge pentru ea”. Locotenentul i-a cerut să-și prezinte în scris refuzul, iar episcopul s-a conformat imediat.

La Rouen, Toulouse, Lyon și în aproape toate marile orașe ale regatului, lucrarea sângeroasă a fost înfăptuită cu o furie la fel de mare. Măcelul s-a desfășurat fără milă și fără remușcări timp de aproape șase săptămâni. Mii de cadavre au fost aruncate în râuri, ajungând pe maluri la diferite coturi de râu sau să fie duse în mare. Credincioșii de la Meaux – priteenii noștri de mai înainte – au fost măcelăriți în închisori, și, cum cu sabia lucrarea mergea prea încet, au folosit ciocane de fier. Au fost prădate și devastate patru sute de case din cel mai frumos cartier al orașului. Dar am obosit de aceste relatări, și, dacă masacrul de Sf. Bartolomeu nu ar fi fost cea mai mare crimă din era creștină, care ne oferă mai bine decât orice altceva o imagine reală a principiilor papalității, atunci ne-ar fi plăcut să încheiem istoria reformei în Franța înainte de a ajunge la el. Dacă s-au putut vedea vreodată adâncimile și vicleniile lui Satan în răutatea oamenilor, atunci ele se văd în aceste evenimente. Premeditarea, jurământul solemn al regelui - prin care calviniștii au fost atrași la Paris pentru căsătoria regală - și pumnalul pus în mâinile gloatei de conducătorii statului într-o vreme de pace, reprezintă un complot fără seamăn în istorie. Și apoi, de la papă în jos, comunitatea catolică și-a ridicat mâinile spre cer și I-a mulțumit lui Dumnezeu pentru triumful glorios.

La Roma, știrea a fost primită cu mare bucurie. Aducătorul veștii a fost răsplătit cu o mie de monede de aur. Papa a poruncit să tragă tunurile Castelului Sant Angelo, a declarat un jubileu și a bătut o medalie în onoarea evenimentului. Filip al II-lea al Spaniei, ducele de Alba și cardinalul de Lorraine au participat la acele manifestări de bucurie. Dar masacrul a produs o cu totul altă impresie în țările protestante. În Anglia, Germania și Elveția au sosit mulți exilați îngroziți și aproape de moarte, care au relatat tristele evenimente, iar națiunile înmărmurite au blestemat numele Franței. Geneva, cu multă compasiune față de cele șaptezeci de mii de trupuri care acopereau câmpurile Franței sau zăceau pe malurile râurilor ei, a instituit o zi de post și rugăciune care mai este ținută și astăzi. În Scoția, bătrânul John Knox, într-un impuls profetic, a pronunțat răzbunarea divină împotriva casei Valois în următoarele cuvinte: “A fost emisă sentința împotriva acestui criminal, regele Franței, și răzbubarea lui Dumnezeu nu va cruța casa lui. Numele lui va fi o urâciune pentru posteritate și nici unul dintre urmașii lui nu va stăpâni regatul în pace dacă nu va veni pocăința pentru ca judecata lui Dumnezeu să se oprească”. În Anglia, Elisabeta a pus toată curtea ei în doliu, iar când amabsadorul Franței a cerut o audineță pentru a oferi o explicație ipocrită, a fost primit cu o tăcere profundă. Lorzii și doamenle de la curte, în veșmite de doliu lungi, nu l-au salutat pe ambasador când a trecut pe lângă ei și nu au catadicsit nici măcar să-i arunce o privire.

Numărul victimelor

Numărul celor care au pierit în masacru nu poate fi calculat exact. În Paris au fost probabil trei sau patru mii de victime. Brantome spune că regele Carol al IX-lea ar fi văzut patru mii de trupuri lunecând la vale pe Sena. “În registrele Parisului,” spunea Wylie, “se găsește o plată făcută groparilor de la Cimitirul Inocenților pentru îngroparea a o mie o sută de cadavre care au ajuns pe maluri la cotiturile Senei, în apropiere de Chaillot, Auteuil și Saint Cloud. Este destul de probabil că multe cadavre au fost duse de apă mult mai departe, și apoi nu toate trupurile au fost aruncate în râu”. Numărul victimelor în toată Franța a fost probabil cam șaptezeci de mii. “Această ultimă cifră,” spunea Felice, “este probabil exagerată dacă este să-i socotim numai pe cei care au suferit o moarte violentă, dar sunt adăugați și cei care au murit în mizerie, de foame, de durere, cei bătrâni, cei neajutorați și abandonați, femeile rămase fără adăpost, copii fără o bucată de pâine și numeroșii nenorociți a căror viață a fost scurtată de această catastrofă, atunci se poate spune că cifra dată de Perefixe este totuși mai mică decât cea reală[ Relatarea de mai sus este extrasă în principal din scrierile istoricului francez Felice, care este mai curând înclinat să micșoreze decât să exagereze detaliile cu privire la dezonoarea națiunii sale. Vedeți și Wylie – History of Protestantism; Smiles – History of the Huguenots; White – History of France]”.

Sfârșitul protagoniștilor masacrului

Atât de minunat a lucrat Duhul lui Dumnezeu în Franța prin intermediul adevărului, încât atunci când oamenii se așteptau să vadă ruina hughenoților zdrobiți în urma masacrului, ei au avut surpriza de a-i vedea, în multe părți ale țării, hotărâți să se opună trupelor regale. Nu poate fi nici o-ndoială că protestantismul francez ajunsese o mare organizație politică, dar nu era în întregime politic, ci trebuie că printre ei erau mii de creștini adevărați, chiar dacă ei au fost făcuți să creadă că era drept să se opună asupritorilor și să lupte pentru viața lor și a familiilor lor și pentru religia lor. În timpul asediului Sancerre, când aproape toți copii mureau de foame, întâlnim un exemplu al harului desăvârșit. Un băiat de zece ani, fiind pe moarte și văzându-și părinții plângând alături de el și atingându-i brațele și picioarele, care erau ca niște lemne uscate, le-a spus: “de ce plângeți când mă vedeți murind de foame? Nu-ți cer pâine mamă, pentru că știu că nu ai deloc. Dar, din vreme ce Dumnezeu vrea să mor așa, trebuie să fim mulțumitori. Nu a suferit de foame și sfântul Lazăr? Nu am citit eu aceasta în Biblie?” Așa s-a stins mielușelul cel scump al lui Dumnezeu, împreună cu mulți alții, pentru a fi luat pentru totdeauna în brațele Păstorului cel bun, care a murit pentru ei. Despre ei se poate spune pe drept: “nu vor mai flămânzi, nici nu vor mai înseta, nici nu-i va dogori soarele, nici vreo arșiță, pentru că Mielul, care este în mijlocul tronului, îi va păstori și-i va duce la izvoarele apelor vieții și Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor” (Apoc. 7.16-17).

Dar sfârșitul perfidului și crudului rege nu a fost așa. Crima grozavă în care el jucase un rol atât de important îi apăsa greu cugetul până în ultima clipă a vieții. Zi și noapte era urmărit de scenele la care fusese martor în ajunul Sf. Bartolomeu. Își închipuia că-i vedea pe oaspeții săi asasinați stând lângă patul lui și la masa lui. Fie că dormea, fie că umbla treaz, hughenoții asasinați păreau a fi mereu înaintea ochilor săi, având niște fețe înspăimântătoare și zvârcolindu-se în sânge. Dar Domnul a rânduit ca acela care, când a dat ordinele pentru masacrul de Sf. Bartolomeu, a spus ca nici un hughenot să nu rămână în viață pentru a-i reproșa fapta, pe patul de moarte să fie îngrijit de un medic hughenot și de o soră hughenotă. El nu mai avea nici un pic de încredere în cei care-i fuseseră asociați și îl bântuia gândul că propria lui mamă îl omora printr-o otrăvire lentă. A murit de o boală groaznică și ciudată, care făcea să-i curgă sânge prin toți porii pielii. Aceasta a fost la mai puțin de doi ani după masacru, după ce trăise douăzeci și cinci de ani și domnise paisprezece.

Se spune că toți protagoniștii masacrului de Sf. Bartolomeu, cu o singură excepție, au avut parte de moarte violentă. Dar nu este cazul să urmărim istoria lor. Acei oameni sângeroși au fost loviți de răzbunarea divină și au fost coborâți în groapă în sânge. Caterina de Medici a trăit să vadă eșecul complet al tuturor planurilor sale, moartea tuturor tovarășilor ei la crimă și stingerea dinastiei sale. Cardinalul de Lorraine a fost asasinat în închisoare, iar Henri al III-lea, ultimul Valois, a căzut sub pumnalul asasinului în propriul lui cortu. Așa s-a împlinit profeția lui John Knox. Materialele voluminoase pe care ni le-a furnizat reforma în Franța ne-au reținut ceva mai mult și au ocupat mai mult spațiu decât ne-am fi permis, dar măreția lucrării Domnului acolo, marea luptă dintre lumină și întuneric și melancolia pe care fiecare trebuie s-o simtă cu privire la rezultatele lucrării, îi dau un loc deosebit în marile revoluții din secolul al XVI-le.

Consiliul de la Trento

La faimosul Consiliu de la Trento, care s-a întrunit în 1545 și a contiunat să aibă sesiuni până în 1563, perioadă în care au avut loc evenimentele despre care am vorbit, a definit mai exact legile bisericii romano-catolice și au fost concepute măsuri pentru suprimarea ereziei. Deliberările de acolo și hotărârile luate trebuie să fi fost influențate mult de situația generală a Europei în acea epocă. Dar, după cum am spus deja care era obiectivul inițial al consiliului și caracterul lui, trebuie să mai adăugăm doar câteva lucruri pe care nu le-am menționat anterior.

Am spus mai ales că acest consiliu nu urmărea să dea legi noi, ci să definească și să fixeze învățăturile bisericii Romei într-un mod mai exact decât ceea ce se făcuse până atunci și să confirme autoritatea ei. “Părinții de la Trento,” spunea Mosheim, “nu au autorizat nimic nou, dar este la fel de adevărat că au autorizat tare multe lucruri care au rămas deschise acceptării sau respingerii individuale, și aceasta din cauza că ei erau departe de a avea suficientă autoritate. Acelor teologi, în principal italieni și spanioli, care s-au strâns în secolul al șaisprezecelea ... biserica Romei le datorează autentificarea oficială a crezului ei”. Prin servilismul episcopilor italieni mai săraci, papii au câștigat atât de multă influență în consiliu încât ei au dictat hotărârile și le-au definit nu cu intenția de a vindeca dezbinările și a reforma vechile abuzuri, restabilind unitatea și concordia în biserică, ci cu scopul de a-și stabili dominația lor. Scott spunea: “Învățături care până atunci au fost considerate a fi opinii particulare, deschise dezbaterii, au fost transformate, în mod absurd, în articole de credință, care se cerea să fie acceptate, altfel pedeapsa fiind excomunicarea. Ritualuri care până atunci fuseseră ținute din respect față de vechi obiceiuri au fost legiferate prin hotărâri ale bisericii și declarate ca fiind părți esențiale ale închinării ei[ Mosheim, vol. 3, p. 894; Scott, vol. 3, p. 256]”.

Cea mai autoritară sursă cu privire la desfășurarea acestui consiliu este istoria Părintelui Paul. “El a descris deliberările,” spunea Dr. Robertson, “și i-a explicat hotărârile cu o mare perspicacitate și profunzime a gândirii, cu o deosebită erudiție și cu o rațiune atât de clară încât suntem îndreptățiți să fie plasată printre cele mai admirabile scrieri istorice”.

Crezul papei Pius

Papa Pius al IV-lea a făcut un sumar al hotărârilor acestui consiliu, care îi și poartă numele, și care a fost de atunci considerat ca un sumar cu autoritate în ceea ce privește credința catolică.

“Mărturisesc că sunt cu adevărat și se cuvine să fie respectate șapte sacramente ale legii celei noi instituite de Isus Hristos, Domnul nostru spre salvarea omenirii, deși nu sunt toate necesare pentru orice om, și anume: botezul, confirmarea, euharistia, penitența, ungerea extremă, ordinarea și căsătoria. Acestea conferă har, și dintre acestea botezul, confirmarea și ordinarea nu pot fi reeditate fără a comite un sacrilegiu.

Primesc și recunosc ceremoniile bisericii catolice, primite și aprobate prin administrarea solemnă a tuturor sacramentelor de mai sus.

Primesc și ader la toate lucrurile care au fost definite și declarate de sfântul Consiliu de la Trento cu privire la păcatul originar și la îndreptățire.

Mărturisesc, de asemenea, că prin mesă I se oferă cu adevărat lui Dumnezeu jertfa ispășitoare pentru cei vii și pentru morți și că în sacrificiul preasfânt al euharistiei este cu adevărat și real prezent trupul și sângele împreună cu sufletul și divinitatea Domnului nostru Isus Hristos și că substanța pâinii este complet transformată în trup, iar cea a vinului în sânge, transformare pe care biserica catolică o numește transsubstanțiere.

Mărturisesc, sub fiecare din aceste forme și sub ambele împreună, este primit Hristos ca adevărat sacrament.

Cred că există un purgatoriu și că sufletele ținute acolo sunt ajutate prin sprijinul credincioșilor. La fel, sfinții care domnesc împreună cu Hristos, se cuvine să fie onorați și invocați, pentru că ei oferă rugăciuni lui Dumnezeu pentru noi, iar relicvele lor trebuie venerate.

Afirm cu fermitate că imaginile lui Hristos și ale mamei lui Dumnezeu, pururea fecioară, ca și ale celorlalți sfinți, trebuie să fie păstrate și se cuvine să fie onorate și să li se aducă închinare.

De asemenea, afirm că puterea indulgențelor a fost lăsată bisericii creștine și că folosirea lor este o binefacere pentru poporul creștin.

Recunosc sfânta Biserică Apostolică a Romei, mama și stăpâna tuturor bisericilor și promit și jur ascultare episcopului Romei, succesorul Sf. Petru, primul dintre apostoli și locțiitorul lui Isus Hristos.

De asemenea, mărturisesc și primesc toate celelalte lucruri date, definite și declarate de canoanele sacre și de consiliile generale, în special de Consiliul de la Trento. De asemenea, condamn, resping și anatemizez toate lucrurile contrare acestuia și toate ereziile condamnate, respinse și anatemizate de biserică.

Aceasta este adevărata credință catolică, fără care nimeni nu poate fi mântuit, aceasta o mărturisesc și o susțin prin promisiune, jurământ și jur cu toată fermitatea să mărturisesc și să susțin toate acestea, cu ajutorul lui Dumnezeu, până la sfârșitul vieții mele, spre a face, în măsura în care-mi stă în putere, ca acestea să fie date ca învățătură și predicate de toți cei care sunt sub autoritatea mea și de cei care-mi sunt dați în grijă în virtutea funcției pe care o dețin. Așa să mă ajute Dumnezeu și aceste sfinte evanghelii ale lui Dumnezeu”.