Capitolul 50 - Reforma în Franța

Istoria reformei în Franța trezește sentimente din cele mai amestecate. Minunata înaintare a adevărului ân acel regat dominat de frivolitate și ușurătate stârnește cel mai profund interes, mulțumire și admirație, în timp ce opoziția vrăjmașului și triumful lui umple inima de cea mai mare părere de rău. Francezii erau o națiune mare și au fost binecuvântați de timpuriu cu învățăturile reformei. Cu patru ani înainte de a se fi auzit vocea lui Luther sau cea a lui Zwingli, Universitatea de la Paris a fost zguduită de proclamarea mântuirii fără plată a celui mai mare dintre păcătoși, numai prin credința în Hristos și fără merite omenești. Învățătura reformei nu a fost deci importată din Germania sau Elveția, ci s-a născut pe pământul Franței. Nu se poate să nu deplângem faptul că un regat așa de mare, cu o asemenea poziție centrală și cu atâta inteligență nu a sfărâmat jugul papal așa cum au făcut Anglia, Scoția, Danemarca, Suedia și jumătate din Germania. Iar pentru această respingere a luminii Franța a trebuit să plătească scump prin revoluțiile ei periodice. Evanghelia harului lui Dumnezeu și superstițiile Romei au purtat lupte violente una împotriva celeilalte și, pe parcursul acelor lupte, au fost consemnate unele dintre cele mai tragice scene din istorie. Trezirea sufletelor prin harul divin pentru a vedea cât de important este adevărul a început, după cum am văzut deja, prin intermediul lui Jacques Lefevre, care pe atunci era în vârstă de șaptezeci de ani, și prin intermediul lui Guillaume Farel. A urmat apoi Olivetan, iar el a fost acela prin care Calvin a ajuns să-L cunoască pe Isus. În comentariul publicat încă din 1512, Lefevre spunea: “Dumnezeu, ne îndreptățește prin credință; El numai prin har dă îndreptățirea pentru viața eternă”. Aceste câteva cuvinte – ca în cazul lui Luther – “Cel drept va trăi prin credință” – ne arată clar că doctorul de la Sorbonna, ca și călugărul de la Erfurt, fusese învățat de Dumnezeu și că lumina divină îi umpluse sufletul, iar acea rază cerească a ajuns să lumineze și sufletele altora. Astfel, în timp ce Lefevre semăna sămânța vieții eterne în sala de curs, Farel, deplin emancipat de sub superstițiile Romei și având învățătura temeinică a evangheliei lui Hristos, predica în popor cu mare îndrăzneală. “Tânăr și hotărât,” spunea Felice, “a făcut ca vocea lui tunătoare să răsune în locurile publice,” și având titlul de maestru a avut privilegiul de a ține prelegeri la celebrul colegiu al cardinalului Lemoine, unul ditre cele patru mari colegii ale facultății de teologie din Paris, la fel de renumit ca Sorbonna. Și alți tineri evangheliști au fost angajați în predicarea evangheliei și răspândirea adevărului.

Preoții și doctorii Sorbonnei au ajuns să fie foarte alarmați că erau lezate interesele sfintei mame biserica, așa că universitatea a emis o declarație oficială prin care condamna noile opinii. Dar, înainte de a umrări mai departe desfășurarea evenimentelor, este bine să remarcăm intrarea în scenă a trei persoane, de care depindeau destinele Franței, și anume: Francisc I, sora lui, Margareta și mama lor, Louise de Savoie, contesa de Angouleme.

Bunul rege Ludovic al-XII-lea, numit părinte al poporului, a murit la 1 ianuarie 1515. Nici un alt suveran al Franței nu mai fusese atât de iubit și de onorat până atunci, iar moartea lui a umplut de consternare toate inimile. Când cortegiul funerar trecea pe străzi în drum spre catedrala Notre Dame, vestitorii oficiali mergeau înaintea procesiunii, în timp ce clopotele sunau, strigând printre lacrimi: “Le bon roi Louis, pere du peuple, est mort” – “bunul rege Ludovic, părintele poporului, a murit”. Judecând după împrejurări, dacă reforma ar fi avut loc în timpul domniei lui, atunci întreaga Franță ar fi devenit protestantă, dar succesorul lui a fost un prinț cu un caracter mult diferit.

La 25 ianuarie 1515, Francisc de Angouleme, duce de Valois, văr al reguelui, a fost încoronat la Reims cu mult fast. Era înalt, chipeș și avea toate calitățile unui bun cavaler și soldat, însă era destrăbălat și necugetat, lăsându-se purtat de patimile lui oriunde l-ar fi condus acestea. Cu toate acestea, educația lui nu a fost neglijată, ci l-a avut ca profesor pe Boisy, astfel încât era considerat unul dintre cei mai învățați principi ai Franței și prețuia mult literatura și oamenii învățați. S-a spus foarte puțin despre regina lui, Claudia, dar sora lui, Margareta, care a fost mai târziu regina Navarei, a avut un loc important. Ea era cu doi ani mai în vârstă decât el și avea o mare influență asupra fratelui ei. Fiind convertită de timpuriu și una dintre primele presoane care a îmbrățișat învățăturile reformate, ea l-a oferit deseori adăpost celor persecutați și a reușit să încline inima regelui spre celemnță. Dar politica de stat și pretinsul lui zel pentru biserică, împreună cu influența parlamentului și a Sorbonnei, s-au dovedit deseori mai puternice decât iubirea pentru sora lui. Ca și fratele ei, și ea era înaltă, foarte frumoasă, cu maniere frumoase și avea o mare capacitate intelectuală și calități deosebite, atât native cât și dobândite. După convertirea ei, cum, prin poziția ei, dispunea de resurse bogate, toate puterile și le-a dedicat Domnului și alor săi.

Istoria acestor persoane remarcabile ne furnizează o imagine instructivă în ceea ce privește efectele harului și adevărului asupra inimii și în viață. Ei erau singurii copii ai Louisei, care era în vârstă de numai douăzeci de ani când a ajuns văduvă. Fiica ei, Margareta, nu ajunsese încă la vărsta de patru ani, iar Francisc, cel mai mic, abia avea cincisprezece luni. Curajoasă, dotată și conștientă de îndatoririle ei, Louise s-a străduit pe cât posibil să se achite de responsabilitățile care-i reveneau. Cei doi copii iubiți au devenit biectele afecțiunii ei, care a fost ulterior răsplătită prin devotamentul arătat de ei față de ea, cu toate că aceștia au urmat căi diferite. Acum trebuie însă să revenim la istoria noastră.

Cele dintâi roade ale reformei

Meaux a fost primul oraș din Franța care a avut parte de expuneri publice ale învățăturilor reforei și acolo au apărut primele roade ale evangheliei. La vreo douăzeci și cinci de mile de Paris, în apropierea frontierei cu Flandra, era un loc plin de muncitori – mecanici, dărăcitori de lână, nălbitori, fabricanți de pânză și meșteșugari. Episcopul locului, Guillaume Brissonnet, un om nobil, fiind cinte de Montbrun, s-a convertit la învățăturile cele noi. Fiind dintr-o familie nobilă și având prestanță, Francisc I l-a trimis în două rânduri ca ambasador la Sfântul Scaun, dar s-a întors la Paris mai puțin zelos ca fiu al bisericii decât fusese înainte de a fi mers acolo. Probabil, ca și Luther, i s-au deschis ochii și a văzut marea răutate a Romei și deșertăciunea ceremniilor ei pompoase.

La revenirea din misiunile lui diplomatice a fost uimit ce interese se treziseră și ce schimbări avuseseră loc prin predicarea învățăturilor celor noi. Universitățile erau în clocot fiind pline de dezbateri pe acest subiect și inimile meșteșugarilor din propria lui dioceză erau mișcate mult de veștile evangheliei care ajunseseră până la ei. Acestea aveau loc în 1521, la patru ani după ce Luther bătuse în cuie tezele sale pe ușa catedralei și chiar în anul când el s-a înfățișat înaintea Dietei de la Worms. Faptul că Meaux se învecina cu Flandra și acivitățile lor asemănătoare au creat numeroase ocazii de a lega relații care au contribuit, fără-ndoială, la răspândirea opiniilor noi.

Episcopul, un om evlavios, dar smerit și timid, a căutat să aibă o întrevedere cu Lefevre pentru a fi instuit mai bine în acele învățături. Bătrânul doctor i-a pus prelatului Biblia în mâini, asigurându-l că Biblia și numai Biblia este singura care conduce sufletul înapoi la ceea ce era de la-nceput evanghelia lui Hristos. Înainte să fi fost școli, secte, ceremonii sau tradiții, adevărul a fost mijlocul și Duhul Sfânt a fost puterea pentru mântuire. El a cercetat scripturile cu multă sârguință, și, cu binecuvântarea Domnului, ele au devenit izvorul fericirii lui. SCRIINDU-I Margaretei , asupra căreia el a exercitat o influență sănătoasă, el spunea: “Gustul hranei divine este așa de dulce încât face ca mintea să nu se mai sature: cu cât mănâncă mai mult, cu atât mai mult o dorește. Oare ce vas poate primi întreaga plinătate a acestei dulceți inepuizabile[ Freer – History of Margaret, vol.1, p. 98; D’Aubigne, vol. 3, p. 509; Smiles – History of the Huguenots, p. 18]?”

Convertirea Margaretei

Mulți dintre oamenii eminenți de la curtea lui Francisc, din cei care se bucurau de încrederea regelui, erau favorabili în acel timp învățăturilor lui Lefevre și ale episcopului. Erau mulți literați pe care Francisc și Margareta îi încurajaseră deja și pe care îi protejaseră de atacurile Sorbonnei, care considera că studiul limbilor ebraică și greacă era o erezie dintre cele mai dăunătoare. Francisc, căruia îi plăcea învățătura,a invitat în statul învățați, gândind, după cum spunea Erasmus, “să împodobească domnia lui într-un mod mai magnific decât prin trofee, piramide sau construcții splendide”. Pentru un timp el s-a lăsat influențat de sora lui, de Brissonnet și de învățații de la curtea lui. Deseori era de față la conversațiile învățaților, ascultând cu plăcere discuțiile lor. În acea vreme a deschis calea pentru cuvântul lui Dumnezeu întemeind catedre de ebraică și greacă.

Dar, în legătură cu favoarea pe care au arătat-o mulți învățați ai vremii față de reformă, trebuie să avem în minte un fapt: ei simțeau în mod clar puterea și adevărul învățăturilor prezentate de reformatori, dar nu erau dispuși să se separe de comuniunea cu biserica Romei. Ei simțeau și recunoșteau că era necesară reforma, dar sperau ca roma și preoțimea ei sp conducă reforma și așa să se realizeze speranțele lor. În acel cerc de oameni sclipitori era o persoană cu convingeri mai profunde, a cărei conștiință era lucrată și care citea cu multă sârguinț Noul Testament în greacă: aceea era Margareta de Angouleme. Dar ea era nefericită și inima îi era tristă în mijlocul veseliei zgomotoase de la curte. Francisc avea o deosebit de mare afecțiune față de sora lui, pe care o numea “draga mea”, și Margareta nu era mai puțin devotată în efecțiunea față de fratele ei. Ei crescuseră împreună, umblaseră împreună pe câmpuri și prin grădini în copilărie, și, pentru un timp, au avut aceleași gusturi. Dar a venit vremea ca ei să fie separați cel puțin sub aspect moral.

Timpul când a apărut această divergență morală a făcut ca aceasta să fie ceva și mai dureros. Frumusețea și caracterul ei făceau ca ea să fie podoaba curții fratelui ei și el dorea ca ea să fie mereu alături de el. “Francisc,” spunea Wylie, “după ce pentru un timp a oscilat între evanghelie și Roma, între plăcerile lumii și bucuriile eterne, a făcut în cele din urmă alegerea. Dar, vai! a ales exact invers față de frumoasa lui soră. Mergând cu Roma și punându-și coroana și regatul și mântuirea ca miză în joc a fost împotriva reformei”. Mama, vai! și-a urmat fiul în toate intrigile și disimularea pe care le implica acea politică de stat. Ea a exercitat cea mai puternică influență asupra regelui, așa că unele din nenorocirile care au venti asupra Franței sunt atribuite politicii ei necugetate. Francisc a pus-o pe mama sa regentă a Franței în timpul cât a fost în campanie în Italia, spre marele necaz al parlamentului.

Margareta, ărin harul divin, a fost condusă mai ales prin intermediul lui Brissonnet, la o mai clară și mai deplină înțelegere a evangheliei și la cunoașterea Domnului Isus ca Mântuitor. Aceasta s-a petrecut cam prin anul 1521, tocmai când începea persecuția, și mulți din cei persecutați au găsit la ea un adăpost pe care providența, în îndurarea ei, l-a pregătit pentru acele zile rele.

Influența convertirii Margaretei s-a simțit printre persoanele de rang înalt de la curte și în cercurile literare ale capitalei. A fost o mare surpriză și toți vorbeau despre cum sora regelui îmbrățișase opiniile cele noi. Cei care doreau să oprească lucrarea Domnului au căutat să o distrugă pe Margareta. Ea a fost denunțată regelui, dar el s-a făcut a crede că nu era adevărat. În acel timp, spunea Brantome, “ea era foarte bună, blândă, amabilă, milostivă, făcând binefaceri și nedisprețuind pe nimeni și câștigând inimile tuturor prin calitățile ei deosebite”. Inima găsește o mare plăcere să zăbovească asupra unui asemenea exemplu al harului bogat al Dumnezeului suveran în mijlocul corupției și frivolităților de la curtea lui Francisc. Dar Dumnezeu a dorit ca martorii săi și purtătorii luminii sale să fie chiar în palat în zorii reformei. Tânăra creștină a fost greu încercată, trecând prin numeroase și grele lupte între conștiința ei și ceea ce se aștepta de la ea. “Inima timidă a prințesei,” spunea D’Aubigne, “tremura înaintea mâniei regelui. Ea oscila tot timpul între fratele ei și Mântuitorul, neputându-se hotărâ să sacrifice pe nici unul... Cu toate acestea, așa cum era ea, a fost un personaj plăcut pe paginile istoriei. Nici Germania și nici Anglia nu au avut vreoa persoană asemănătoare”. Lumina ei, nu avem nici o-ndoială, a fost deseori întunecată și mărturia ei redusă la tăcere de privirile supărate ale regelui, care manifesta ură împotriva reformei și a prietenilor la care ținea Margareta. Dar Domnul era cu ea, cu toate că acel caracter feminin a făcut ca ea să rămână uneori în umbră.

Reforma lui Brissonnet

Episcopul curtean era oricând un oaspete binevenit la palat. Acolo îi pusese el Margaretei Biblia în mâini și prietenia lui cu Francisc i-a oferit multe ocazii de a răspândi opiniile cele noi printre filozofii și învățații pe care monarhul găsea plăcere să-i strângă în jurul său. Fiind episcop și având trecere la curte, găsea mulți ascultători, și probabil că din acea perioadă și de la convertirile lui Brissonnet și a Margaretei au venit înclinațiile multor nobili francezi spre protestantism. Dar regele și marea majoritate a poporului au rămas fideli Romei și mulți dintre nobili, intimidați de amenințările cu martiriul, au ezitat și au dat înapoi până ce, în cele din urmă, convingerile lor s-au estompat și au rămas captivi în întunericul din care le-a lipsit curajul moral pentru a ieși[ Freer – History of Margaret, vol. 1, p. 97].

Brissonnet, plin de zel pentru reformarea bisericii, era hotărât să dea un exemplu prin reformarea propriei sale dioceze. La întoarcerea de la Paris la Meaux, el a cercetat felul de viață și învățăturile predicatorilor și a descoperit că aproape toate amvoanele erau ocupate de călugări franciscani, în timp ce diaconii, vicarii și preoții leneveau și-și cheltuiau veniturile la Paris. A descoperit că în toată dioceza lui abia dacă erau zece preoți rezidenți și că din cei o sută douăzeci și șapte de preoți abia dacă erau paisprezece pe care episcopul îi putea aproba ăentru a oficia în dioceza lui. Atunci, întorcându-se spre oameni care nu făceau parte din clerul său, episcopul l-a chemat nu numai pe vechiul său prieten Lefevre, ci și pe Farel, D’Arvande, Roussel și Francisc Vatable. Lumina evangheliei s-a retras treptat de la Paris, unde, în harul său suveran, Dumnezeu aprinsese primele scântei, iar persecutorii erau hotărâți să urmeze și ei, însă furtuna a fost împiedicată pentru un timp să izbucnească. Trebuia ca reformatorii să fie protejați de mâna divină până ce-și vor fi împlinit lucrarea[ D’Aubigne, vol. 3, p. 352; Freer, vol. 1, p. 98].

Biblia în limba franceză la Meaux

Ca și englezul nostru Wycliffe, bătrânul Lefevre a dorit ca orice om din Franța să aibă privilegiul de a citi sfintele scripturi în limba lui maternă. Pentru aceasta, el a lucrat, cu ajutorul lui Brissonnet, la cele patru evanghelii, care au fost publicate în octombrie 1522. Au urmat celelalte cărți ale Noului Testament, așa că în octombrie q524 a fost publicată la Meaux o ediție completă a Noului Testament. Acolo a fost introdus mai întâi marele izvor de lumină, care așeza lucrarea pe temelii solide și acolo au avut loc strângerile publice ale primei adunări protestante.

Episcopul cel evlavios, prin zelul lui, a contribuit mult la înaintarea acelei lucrări bune. Cuvântul lui Dumnezeu s-a răspândit larg și cu o mare viteză, cei săraci primindu-l gratuit. Nicicând nu și-a dedicat un prelat veniturile unui scop mai nobil și nicicând nu a părut vreo sămânță să aducă o recoltă mai glorioasă. Predicatorii s-au mutat de la Paris la Meaux, și, văzând că acolo nu erau opriți, au lucrat cu toată libertatea, în timp ce cuvântul lui Dumnezeu era citit cu sârguință în casele și atelierele poporului. Efectul a fost subit și puternic: lumina divină a luat locul întunericului papal. Cartea cea nouă a devenit tema constantă a conversațiilor lor, pentru că pe când mânuiau suveicile și pieptenii, ei puteau vorbi despre câte o nouă descoperire pe care tocmai o făcuseră citind evangheliile sau epistolele. Tot așa și sătenii în vii, la ora mesei, când câte unul citea cu glas tare în timp ce alții erau strânși în jurul lui. “În mulți se născuse,” spunea un cronicar al vremii, “o mare dorință de a cunoaște calea mântuirii, astfel încât meșterii, nălbitorii și dărăcitorii de lână, pe când lucrau cu mâinile lor, nu aveau altă modalitate de recreere decât să vorbescă unul cu altul despre cuvântul lui Dumnezeu și să se mângâie unul pe altul prin el. Duminicile și sărbătorile erau în special dedicate citirii scripturii și cercetării voiei lui Domnului”.

Următorul citat dintr-un istoric catolic, cu toate că acesta era ostil, dă mărturie despre influența pozitivă a cuvântului lui Dumnezeu asupra poporului: “Lefevre, ajutat și de renumele lui de mare învățat, prin vorba lui meșteșugită, a reușit să-l ingușească și să-l amăgească în așa hal pe Monseniorul Brissonnet încât l-a făcut să se abată în mod atât de trist că până azi este imposibil să fie eliberat orașul Meaux și dioceza de învățătura cea urâcioasă, unde s-a răspândit extraordinar de mult. Rătăcirea bunului episcop a făcut mult rău, din vreme ce până atunci el fusese atât de devotat lui Dumnezeu și Fecioarei Maria[ Citat de D’Aubigne, vol. 3, p. 544]”.

Efectele binecuvântate ale cuvântului lui Dumnezeu

Oamenii simpli au ajuns în scurt timp să fie mai bine instuiți decât aceia care înainte le fuseseră învățători, adică decât călugării franciscani. Creștinismul luase locul superstițiilor și cuvântul lui Dumnezeu le descoperea sufletelor pe Hristos ca soare și centru al luminii divine. Au înțeles atunci că a se ruga la sfinți era idolatrie și că Hristos este singurul mijlocitor între Dumnezeu și om și că tronul harului este deschis pentru toți. Meaux ajunsese focarul luminii și centrul de unde lucrarea cea mare se răspândea în Franța, până într-atât încât devenise un proverb cu privire la faptul că oricine agrea noile opinii “băuse de la fântâna din Meaux”.

Predicarea slujitorilor celor noi s-a limitat pentru un timp la adunări private, dar, cum numărul ascultătorilor a crescut, ei au prins curaj și s-au suit la amvoane în public. Și episcopul, la rândul lui, a predicat și și-a implorat turma să nu le dea ascultare celor care ar fi dorit să-i depărteze de cuvântul lui Dumnezeu și nici chiar dacă un înger ar fi coborât din cer pentru a le vesti o altă evanghelie nu trebuiau să asculte de el. Lefevre, prezentând energic cuvântul lui Dumnezeu, a exclamat odată: “Regi, prinți, nobili, popoare și toate națiunile se cuvine să aibă speranța numai în Hristos singur! ... Veniți voi pontifi, voi regi, voi cei cu inima generoasă! ... Națiuni, treziți-vă pentru lumina evangheliei și inspirați viața cerească! Cuvântul lui Dumnezeu este suficient pentru toate”. Și, de atunci încolo, acea expresie a devenit motto-ul acelei școli: Cuvântul lui Dumnezeu este suficient pentru toate.

Astfel, raza de lumină pe care am văzut-o strălucind în întunericul prejudecăților prin anul 1512 - când Lefevre a proclamat de la tribuna Sorbonnei papistașe zădărnicia faptelor fără credință și că există un singur mijlocitor între Dumnezeu și om, și a denunțat cu multă îndrăzneală idolatria acelora care adresau rugăciuni și invocații Fecioarei și sfinților – acea rază divină nu a putut fi stinsă. Timp de aproape doisprezece ani ea s-a tot extins până ce a ajuns un far în îutunecimea din jur, arătând la zeci de mii de oameni calea vieții și păcii și cum să evite căile morții și infernului[ Freer, vol. 1, p. 70].

Începutul persecuției în Franța

Trebuie acum să privim la celelate aspecte ale tabloului: dacă turma cea tânără de la Meaux se hrănea în pace în pășunile verzi, sub grija episcopului, călugării, cărora puțin le păsa de pășunile cele verzi ale evangheliei când își pierdeau influența și veniturile și se întorceau din peregrinările lor cu pungile goale spuneau: “Acești învățători noi sunt eretici și atacă cele mai sfinte rânduieli și neagă cele mai sacre taine”. Apoi, prinzând curaj, cei mai aprigi dintre ei au mers la palatul episcopal, și, fiind primiți de prelat, i-au spus: “Zdrobește această erezie, altfel această molimă care pustiește orașul Meaux se va răspândi în tot regatul”. Brissonnet a fost impresionat și, pentru moment, tulburat de zelul călugărilor îndrăzneți, dar nu a cedat. Cu toate că evlavia și zelul episcopului erau admirabile, el era un om timid și tindea să temporizeze când se apropia pericolul. Îi lipsea fermitatea și duhul statornic care le permite unora ca, în zilele persecuției, să-și dea mai curând viața decât să renunțe la o conștiință curată și la adevăr, așa că a căzut, călcându-și pe conștiință și renunțând la adevăr pentru a-și salva viața și libertatea.

Călugării, înfuriați de faptul că nu fuseseră primiți bine de episcop, au hotărât să-și prezinte plângerile înaintea unei instanțe mai înalte și s-au grăbit să meargă la Paris, unde l-au denunțat pe episcop înaintea Sorbonnei și a parlamentului. “Orașul Meaux,” spuneau ei, “împreună cu toată regiunea din vecinătatea lui, este infectat cu erezie și apele spurcate izvorăsc chiar din palatul episcopal”. Astfel s-a înălțat strigătul de erezie și Franța a auzit la scurt timp după aceea apelul la persecuție împotriva evangheliei. Notoriul sindic Noel Beda a ascultat cu plăcere, la război el fiind în elementul lui natural. Cu puțin înainte ca Francisc să se fi suit pe tron, el fusesese ales conducător al Sorbonnei, așa că se simțea dator să se războiască împotriva oricărei afirmații sau dogme diferite de filozofia acelei școli și de articolele credinței romano-catolice. “El diseca cu pasiune scrierile reformatorilor,” spunea Miss Freer, “pentru a găsi erorile lor și a le expune triumfător înaintea sorboniștilor ostili. Oratoria lui incandescentă tuna împotriva studiului limbilor greacă și ebraică, iar Parisul și universitatea au răsunat încă odată de protestele mânioase ale irascibilului sindic. Expresiile bucuriei sale fanatice având înainte perspectiva războiului au făcut ca universitatea să se cutremure cu groază. Nici unul nu a îndrăznit să spună ceva când cercetarea aspră a lui Beda ar fi putut detecta la el vreo urmă de erezie chiar și atunci când nimeni înafară de el nu ar fi visat existența ereziei”. Așa era omul cu care trebuia să se confrunte timidul Brissonnet, alături de el fiind și alții cu același duh. Erasmus spunea: “Într-un singur Beda sunt trei mii de călugări”.

Înfrângerea de la Pavia, unde a căzut floarea nobilimii franceze și regele cavaler a fost luat prizonier de Carol al-V-lea și dus la Madrid, au făcut-o pe Louise, mama regelui, regenta Franței[ Pentru o scurtă dar plastică descriere a memorabilei bătălii, pe care Wylie o numește “inundarea Franței”, vedeți Freer – History of Margaret, vol. 1, p. 153]. Aceasta a fost de rău augur pentru reformatori, pentru că ea moștenise vrăjmășia familiei de Savoia împotriva evangheliei și devenise conducătoarea unui fel de cavalerism licențios, care nu numai că a întinat curtea fiului ei, ci s-a și dovedit mai târziu o mare piedică în calea răspândirii evangheliei curate.

Brissonnet acuzat de erezie

În calitate de regent, ea a pus Sorbonnei următoarea întrebare: “Prin ce mijloace pot fi înlăturate și extirpate învățăturile blestemate ale lui Luther din cel mai creștin regat?” Răspunsul a fost scurt și foarte apăsat: “Prin rug”. Și s-a adăugat că, dacă acel mijloc nu era pus cât mai curând în aplicare, atunci urma să fie grav pătată onoarea regelui și a Doamnei Louise de Savoia. Astfel, sub pretextul găunos de a întări tronul și a menține legile și ordinea, autoritățile au fost obligate să scoată din teacă sabia persecuției. Beda și călugării din Meaux au condus persecuția împotriva episcopului și a prietenilor săi, reformatorii, cu un duh de răzbunare neînduplecat. A fost acuzat că susținea învățături lutherane. Ediția în franceză a Noului Testament, lucrarea la care se asociaseră Brissonnet și Lefevre, a fost denunțată vehement, și mai ales prefața pe care Lefevre a adresat-o “tuturor cititorilor creștini”. Din acea prefață și din alte lucrări publicate la Meaux, Beda a extras patruzeci și opt de propoziții pe care facultatea de teologie le-a declarat eretice.

Atunci Brissonnet a înțeles ce-i sta înainte: trebuia să abandoneze învățăturile cele noi sau să ajungă în închisoare, poate chiar la rug. Nu a avut curajul necesar pentru a rezista. Fiind o fire timidă, amenințările lui Beda l-au îngrozit. Pe deasupra, prietenii l-au convins să facă atâtea concesii cât s-ar fi cerut pentru a satisface Roma, ca apoi să continue lucrarea reformatoare mai în ascuns. Putea conta și pe protecția Margaretei, care pe atunci era la Saint Germain. Dar, vai! nu era pregătit să sufere ocara lumii, să părăsească biserica Romei și să abandoneze bogățiile și poziția socială de dragul adevărului. Lucrurile veacului prezent au biruit și el a cedat acceptând condițiile Sorbonnei. În octombrie 1523, potrivit mandatelor episcopale a emis hotărâri penttru: 1. A restabili rugăciunile publice adresate Fecioarei și sfinților; 2. A interzice oricui să împurumute, să citească sau să aibă în posesia lui lucrările lui Luther; 3. Interdicția ca Lefevre, Farel și prietenii lor să suie la amvoane, și nu numai atât, ci și expulzarea lor din dioceza Meaux. El a mai trebuit, pe deasupra, să plătească o amendă de două sute de livre.

Cât de grea trebuie să fi fost această primă lovitură atât pentru slujitori cât și pentru popor! Turmele s-au risipit, iar păstorii, cu inimi grele, au părăsit Meaux. Lefevre a mers la Nerac, unde, sub protecția Margaretei, și-a sfârșit cariera la înaintata vârstă de nouăzeci și doi de ani. Farel a fugit în Elveția, unde am văzut că s-a angajat rapid în lucrarea Domnului. Gerard Roussel a contribuit la înaintarea reformei în regatul Navarrei. În urma persecuției, membrii bisericii s-au risipit prin toată Franța, iar restul turmei, cei prea săraci pentru a fugi, a trebuit să stea și să suporte greul furtunii[ Wylie – Protestantism, vol. 2, p. 141Ș D’Aubigne, vol. 3, cap. 7; Freer – History of Margaret, vol. 1, p. 134; Fry – History, p. 356].

Primii martiri ai Franței

Brissonnet căzuse, Lefevre și prietenii lui fuseseră nevoiți să fugă și biserica reformatp de la Meaux se risipise. Călugării s-au suit din nou la amvoane: era începutul victoriei lor. Dar Roma n-a fost satisfăcută atunci, cum n-a fost satisfăcută niciodată, fără a vărsa sângele sfinților. “Puterea sacerdotală și cea civilă, Sorbonna și parlamentul, și-au dat mâna, iar mâinile lor au ajuns curând pătate de sânge. Au trecut din nou la lucru pentru că numai sângele putea satisface fanatismul Romei”. Creștinii din Meaux, deși rămăseseră fără păstor, au continuat să aibă întâlniri particulare pentru a citi cuvântul și a se ruga. Unul dintre ei, Jean Leclerc, un dărăcitor de lână, era atât de învățat în cuvânt încât în scurt timp a ajuns să fie rivit ca acela pe care Domnul îl ridicase pentru a-i întări și încuraja. E drept că nu fusese educat în vreun colegiu, nici nu fusese hirotonit, dar avea credențialele cerului și a luat asupră-și slujba de supraveghere, pe care episcopul cel învățat o abandonase.

Leclerc a început bine, vizitând casele ucenicilor și întărindu-i, dar duhul lui s-a întărâtat văzând cum călugării jubilau de victoria lor. Dacă ar fi putut răsturna tot edificiul papalității și umple toată Franța de adevărul evangheliei, atunci inima i-ar fi fost mulțumită. Dar, asemenea multora din acel timp cu un duh înflăcărat, zelul l-a făcut să iasă din limitele prudente. El a scris o proclamație în care îl numea pe papă antihrist și în care prevedea căderea împărăției lui, spunând că Domnul avea să-l nimicească cu suflarea gurii Sale. Cu multă îndrăzneală, el a lipit acel afiș pe ușa catedralei. Imediat s-a produs o mare agitație. Preoți, călugări și cetățeni s-au strâns înaintea afișului. Leclerc a fost bănuit și a fost luat și aruncat în închisoare. Procesul lui s-a încheiat în câteva zile. Dărăcitorul de lână a fost condamnat să fie biciuit timp de trei zile în timp ce era dus prin oraș, apoi însemnat cu fierul roșu pe frunte. A fost purtat pe străzi cu mâinile legate în timp ce călăii își îndeplineau cu mult sârg slujba. L-a urmat o mare mulțime: papistașii furioși și prietenii manifestând compasiune. Când marca infamiei i-a fost imprimată pe frunte cu fierul roșu, o femeie s-a apropiat de martirul cu fruntea neagră și arsă și a căutat să-l încurajeze: era mama lui. Credința și dragostea maternă se luptau în inima ei, dar, în cele din urmă, a triumfat credința și ea a exclamat cu voce tare: “Glorie lui Isus Hristos și martorului său!” Mulțimea, atât de impresionată de vocea ei emoționantă, i-a făcut loc și ea s-a întors acasă în timp ce fiul ei era expulzat din Meaux.

Leclerc a ajuns la Metz, unde reforma făcuse oarece progres. Cu toate că avea marca de eretic pe frunte, zelul lui nu a scăzut și curajul nu l-a părăsit, însă n-a fost deloc prudent. Se apropia una dintre marile sărbători. La mică distanță înafara porților orașului era o capelă cu imagini ale Fecioarei și ale celor mai vestiți sfinți ai provinciei, unde toți locuitorii Metzului aveau obiceiul de a face pelerinaj într-o anumită zi a anului pentru a se închina la acele pietre spre a obține iertarea păcatelor. Sufletul evlaviosului și curajosului Leclerc a fost tulburat puternic. Mâine – gândea el – tot orașul care s-ar cuveni săse închine singurului Dumnezeu adevărat, se va pleca înaintea acestor blocuri de lemn și de piatră. Fără a se consulta cu frații mai de seamă de acolo, el s-a strecurat afară din oraș înainte de închiderea porților și s-a așezat înaintea statuilor, cu mintea agitată. Pasajul din exod 23: “Să nu te pleci înaintea dumnezeilor lor și să nu le slujești și să nu faci după faptele lor, ci să-i nimicești cu totul și să le sfărâmi statuile” (v. 24) i s-a părut a fi ceea ce-i spunea Duhul Domnului, și, după cum spunea Beza, fiind “purtat de o inspirație divină”, a sfărâmat statuile și, cu indignare, le-a împrăștiat cioburile înainte altarului. În zori a intrat din nou în Metz.

Peste câteva ore totul era în mișcare în vechiul oraș Metz: sunau clopotele, populația se strângea, erau desfășurate steaguri, și toți, având în frunte preoți, canonici și călugări, au mers cu fum de lumânări și de tămâie spre capela Fecioarei. Dar, dintr-odată, toate instrumentele muzicale au tăcut și mulțimea a fost cuprinsă de o agitație de nedescris când a văzut capetele, brațele și picioarele divinităților lor împrăștiate în locul unde veniseră să se închine.

Martiriul lui Leclerc

A fost suspectat ereticul înfierat. Moarte, moarte nenorocitului pângăritor, au strigat și s-au întors în grabă la Metz. A fost prins Leclerc. Acesta și-a recunoscut imediat crima și a rugat poporul amăgit să se închine numai lui Dumnezeu. Când a fost adus înaintea judecătorilor, el și-a mărturisit cu îndrăzneală credința în Hristos, Dumnezeu venit în carne și a declarat că numai Lui I se cuvine închinare. A fost condamnat să fie ars de viu și dus imediat la locul de execuție. Persecutorii s-au străduit să facă pedeapsa lui cât mai groaznică. El a privit pregătirile pentru tortură rămânând calm și ferm și a fost neclintit la auzul strigătelor călugărilor și poporului, și, prin minunata putere a harului lui Dumnezeu, nici un semn de slăbiciune nu a afectat gloria sacrificiului său. Au început tăindu-i mâna dreaptă, după care i-ai smuls carnea cu un clește înroșit în foc și au încheiat arzându-i pieptul. În timp ce dușmanii se străduiau să inventeze noi torturi, mintea lui Leclerc era liniștită. El a recitat solemn, cu voce tare, cuvintele psalmistului: “Idolii lor sunt argint și aur, lucrarea mîinilor omului. Wu gură, dar nu vorbesc, au ochi dar nu văd, au urechi dar nu aud, au nas dar nu miros, au mâini dar nu ating, au picioare dar nu umblă, nu scot nici un sunet din gâtul lor. Cei care i-au făcut sunt asemenea lor și așa este oricine se încrede în ei. Încrede-te în Domnul, o, Israele! El este ajutorul tău și scutul tău” (Ps. 115.4-9). După acestea, Leclerc a fost ars la foc mic. Așa a murit primul martir al evangheliei în Franța[ D’Aubigne, vol. 3, p. 582].

Dar preoții nu s-au mulțumit numai cu sângele sărmanului dărăcitor de lână. Protopopul Chatelain îmbrățișase învățăturile reformei și a rămas neclintit în credință. A fost denunțat înaintea cardinaluilui de Lorraine, dezbrăcat de veșmintele preoțești, și, în haine de laic, predat puterii seculare, care l-a condamnat să fie ars de viu, după care, în scurt timp, slujitorul lui Hristos a fost mistuit de flăcări. Dar, după cum era de așteptat, aceste tragedii au făcut ca lutheranismul să se răspândească în tot districtul metz. “Spectatorii,” spunea un cronicar, “erau uimiți și nu puțini, mișcați de compasiune, retrăgându-se de la acele scene triste, au mărturisit evanghelia pentru care au văzut cum, cu seninătate și cu un curaj nobil, își dăduseră viața martirii”.

Reflecții asupra căderii lui Brissonnet

Este greu să părăsim cenușa lui Leclerc fără a gândi cu tristețe la bietul episcop. Dacă Leclerc este de condamnat pentru lipsa de înțelepciune, el trebuie admirat însă pentru curajul lui. Dar Brissonnet? Având mulți prieteni la curte, el și-a păstrat mitra, palatul și bogățiile, dar aceasta cu prețul conștiinței, al adevărului și al cununii vieții. “Nu ne vom aventura să facem speculații ce trebuie să fi gândit Brissonnet,” spunea Wylie, “văzând cum, unul după altul, cei care fuseseră turma lui, mergeau la rug și de la rug în cer. Să nu fi fost oare momente în care el să fi simțit că mitra pe care o păstrase cu un asemenea preț îi ardea fruntea? Că se cuvine să se ridice și să-și părăsească palatul și toate onorurile, ca, mergând în închisoare și apoi la rug, să se alăture membrilor fostei sale turme, care merseseră înaintea lui pe acea cale, spre a moșteni împreună cu ei onoruri și bucurii cu mult mai înalte decât acelea pe care le puteau da papa și regele Franței? Dar, indiferent ce va fi simțit el și indiferent care vor fi fost hotărârile lui lăuntrice, știm că gândurile lui nu au ajuns niciodată să se maturizeze spre a conduce la fapte”.

Omenește am fi dispuși să atribuim căderea lui Brissonnet unei slăbiciuni a caracterului său, înșelăciunii bogățiilor și influenței prietenilor. Cazul lui a fost judecat cu ușile închise, înaintea unei comisii, astfel încât nu se știe în ce măsură a renunțat la credința pe care o predicase și pentru răspândirea căreia arătase un zel aparent sincer. El a rămas în comuniunea Romei până la moarte, care a avut loc la câțiva ani după ce s-a dezis, și în tot acel timp s-a străduit să trăiască în așa fel încât “ortodoxia” să nu-i fie pusă la-ndoială.

Dacă este să judecăm în zilele noastre asemenea cazuri, trebuie să ținem cont de multe lucruri. Ei abia ieșeau din întuneric, de sub superstiții și de sub răutatea de nedescris a papalității. Oamenii evlavioși și cu cuget curat, cum era Brissonnet, vedeau că reforma era foarte necesară și doreau în mod sincer s-o promoveze, chiar dacă nu se gândiseră la o despărțire completă de comuniunea ei. Ideea despărțirii, așa cum ne învață Domnul nostru în Ioan 17, când El îi așează pe ucenici pe poziția Lui de om respins pe pământ și primit în cer, nu mai făcea parte din învățătura acelei vremi. Luther, un om cu convingeri profunde și cu credința puternică, nu a fost de fapt niciodată separat în duh de idolatria Romei: el nu a fost un sfărâmător de statui și învățătura lui cu privire la sacramente contrazicea ceea ce predica el.

Relațiile cerești ale creștinului și bisericii nu erau înțelese și, în învățătura primilor reformatori, era foarte puțin despre adevărul separării. Era în principal doctrină, dar relativ puțin pentru inimă. Locuirea Duhului Sfânt în credincioși în mod individual și în adunare, în calitate de casă a lui Dumnezeu, ca și speranța în venirea Domnului nu au fost cunoscute de reformatorii din secolul al-XVI-lea. Așa că trebuie să avem multă îngăduință și să nu-i judecăm prea aspru pe unii care au ezitat sau chiar au dat înapoi când au văzut rugul, și, pe de altă parte, trebuie să admirăm harul lui Dumnezeu care a triumfat în mulți care cunoșteau puțin adevăr. Duhul Sfânt era învățătorul lor și ei știau ce era necesar pentru propria lor mântuire și pentru gloria lui Dumnezeu.

Convertirea și credința lui Louis Berquin

Una dintre victimele ilustre din acele zile de început a fost Louis Berquin, un gentilom din Artois, ofițer în garda de corp a regelui. “El ar fi ajuns un fel de Luther al Franței,” spunea Beza, “dacă în Francisc ar fi găsit un fel de Elector al Saxoniei”. Spre deosebire de cavalerii epocii, care erau obișnuiți numai cu coiful și sabia, el era învățat, meditativ, cinstit, deschis și generos față de săraci. El ajunsese să aibă un bun renume la curtea lui Francisc, și, fiind la adăpostul patronajului stăpânului său, el a studiat cu sârguință lucrările reformatorilor, ajungând în scurt timp unul dintre cei mai zeloși convertiți. Prin harul lui Dumnezeu, convertirea lui s-a dovedit a fi autentică. Învățătura lui, elocința și influența lui au fost de atunci consacrate în slujba evangheliei. Mulți îl priveau ca pe un reformator al țării sale. Timpul liber și-l petrecea traducând în franceză lucrările lui Luther, Melanchton și Erasmus și scriind tratate cu privire la învățăturile fundamentale alșe credinței creștine, pe care le-a tipărit pe cheltuiala lui.

Acst eretic – gândea Beda – este mai rău decât Luther, dar așa de discret era cavalerul creștin încât era greu de produs probe care să ducă la condamnarea lui pentru erezie. Au fost folosiți spioni care au pândit fiecare cuvânt rostit de Berquin. În cele din urmă s-au găsit martori care au dovedit că el spusese că era eretic ca, în predica dinaintea mesei, să fie invocată Fecioara Maria în loc să fie invocat Duhul Sfânt. Atât a fost suficient. Sindicul a obținut autorizație de la parlament să percheziționeze locuința lui Berquin și i-a confiscat toate cărțile și hârtiile, pe care le-a prezentat facultății de teologie. Scrierile au fost condamnate ca având tendințe eretice și Berquin a fost aruncat în închisoare. “Acesta,” a spus sângerosul Beda, “nu ne va scăpa, ca Brissonnet și Lefevre”. El a fost ținut izolat în perioada de pregătire a procesului și a rugului la care era sigur că urma să fie condamnat.

Margareta, care dintotdeauna mărturisise admirație față de talentele lui Berquin, a fost imediat informată de soarta lui și s-a interesat în favoarea lui. Având cazul nefericit al lui Brissonnet și fiindu-i groază că Berquin urma să fie dus la rug, i-a scris fratelui său descriindu-i regelui insolența Sorbonnei de a-l aresta pe unul dintre ofițerii săi sub un asemenea pretext fără a fi căpătat mai întâi acordul lui. Sugestia a atins mândria lui Francisc, care a izbucnit amenințând parlamentul și a dat ordine ca ofițerul său să fie eliberat. A fost închis o a doua oară, și iarăși a fost salvat de rege, care l-a sfătuit să fie mai prudent, însă convingerile lui puternice cu privire la datoria lui ca martor al lui Hristos nu au putut fi suprimate, așa că el a lucrat pentru a răspândi adevărul printre săracii din țară și printre prietenii săi din oraș și la curte. Dar inima lui ardea de dorința de a transmite întregii Franțe convingerile lui. A fost închis a treia oară, și atunci Sorbonna s-a asigurat că prada nu-i mai scapă. Regele era atunci prizonier la Madrid și Louise era atotputernică la Paris. Împreună cu Duprat, cancelarul fără scrupule, ea i-a sprijinit pe persecutori. Dar cuvântul Margaretei a avut din nou influență asupra fratelui său cel impulsiv, care, la 1 aprilie 1526, a dat poruncă să fie suspendate procedurile până la venirea regelui.

Când a ajuns din nou în libertate, prietenii săi mai căldicei l-au implorat să evite să-i mai ofenseze pe doctorii care îl însemnaseră spre nimicire. Mai ales Erasmus, care aflase că el urma să publice traducerea uneia dintre lucrările sale în latină adăugând și note, i-a scris scrisoare după scrisoare pentru a-l convinge să renunțe. “Lasă viespile acestea,” spunea el, “și mai ales nu mă amesteca pe mine în aceste chestiuni; povara mea este deja destul de grea. Dacă ai plăcerea de a te angaja în dispute, atunci așa să fie, însă, cât despre mine, eu nu doresc așaceva”. Și i-a mai scris din nou: “Cere o ambasadă într-o țară străină. Călătorește în Germania. Știi că Beda și agenții lui, ca o hidră cu o mie de capete împroșcă venin în toate părțile. Numele vrăjmașilor tăi este Legiune. Să fie cauza ta mai dreaptă decât aceea a lui Hristos și tot nu te vor lăsa, ci îți vor provoca un sfârșit crud. Nu te încrede în protecția regelui. Și mai ales, nu mă amesteca cu facultatea de teologie”. Scrisoarea, atât de caracteristică filozofului timid, care întotdeauna a căutat să urmeze calea de mijloc între evanghelie și papalitate, nu a făcut decât să întărească curajul lui Berquin. Atunci s-a hotărât să nu mai rămână în defensivă, ci să atace. A trecut la lucru și a extras din scrierile lui Beda și ale alor săi douăsprezece propoziții pe care i le-a prezentat lui Francisc că erau false, contrare Bibliei și eretice.

Sorobonniștii au fost buimăciți. Au fost extrem de revoltați. Cum! Tocmai apărătorii credinței, stâlpii bisericii, să fie acuzați de erezie de un lutheran care merita[ Felice, p. 26] de o mie de ori să fi murit! Regele a găsit totuși plăcere că avea ocazia să-i umilească pe acei doctori turbulenți și le-a porincit să condamne sau să confirme cele douăsprezece propoziții folosind scriptura. Așaceva ar fi fost extrem de greu pentru învățați și afacerea ar fi luat o întorsătură gravă pentru ei, când un accident a întors lucrurile în favoarea Sorbonnei: o statuie a Fecioarei a fost mutilată într-un cartier al Parisului. “Este un complot întins,” au strigat preoții, “o mare conspirație împotriva religiei, împotriva stăpânirii, împotriva ordinii și păcii țării noastre! Toate legile vor fi răsturnate, toate demnitățile vor fi desființate, și totul va fi rodul învățăturilor predicate de Berquin!” Strigătele Sorbonnei, ale preoților și parlamentului și cele ale poporului l-au surescitat pe rege. Moarte sfărâmătorilor de statui! Nici un pic de îndurare pentru eretici! Și Berquin a ajuns în închisoare a patra oară.

Sentința Sorbonnei și martiriul lui Berquin

O comisie compusă din doisprezece membri delegați de parlament l-a condamnat să abjure public, după care să rămână în închisoare tot restul vieții, fără cărți, pană sau hârtie, după ce limba îi va fi fost străpunsă cu un fier roșu. “Faca apel la rege,” a exclamat Berquin. “Dacă nu te supui hotărârii noastre,” i-a răspuns unul dintre judecători, “vom găsi mijloacele de a face să înceteze pentru totdeauna apelurile tale”. “Prefer să mor,” a spus Berquin, “decât ca prin tăcerea mea să aprob o asemenea condamnare a adevărului”. “Să fie strangulat și ars în Place de Greve!” au spus într-un glas toți judecătorii. Dar au socotit că era de dorit să amâne execuția pentru un moment când Francisc era absent, pentru că se temeau ca nu cumva afecțiunea lui pentru slujitorul lui favorit și loial să se trezească și el să ordone eliberarea lui Berquin a patra oară.

S-a dorit amînarea cu o săptămână a executării sentinței. “Nici măcar o zi,” a spus Beda, “să fie omorât imediat!” În aceeași zi, la 22 aprilie 1529, Berquin a fost dus la moarte. Șase sute de soldați și un mare flux de spectatori l-au escortat până la locul de execuție. Erasmus, potrivit mărturiilor de la martori oculari, descrie astfel înfățișarea lui: “Nu arăta nici un semn de mâhnire. Ai fi zis că era în biblioteca lui, la studii, sau într-un templu, meditând la lucrurile divine. Când călăul, cu vocea aspră, i-a citit sentința, nu s-a schimbat deloc la față. A coborât din car cu un pas sigur, dar nu era indiferența stoică a unui criminal înrăit, ci seninătatea și pacea unei conștiințe curate”. Fiind pair al Franței, el era îmbrăcat potrivit demnității sale, purtând “o mantie de catifea, un dublet de satin și demasc și un colan de aur;” nu era nici un semn de jale, ci parcă s-ar fi înfățișat la curte, deși nu la curtea lui Francisc, ci la curtea cerească.

Dorind să li-L facă cunoscut pe Mântuitorul oamenilor sărmani din jurul lui, Berquin a încercat să le vorebească, dar nu a putut fi auzit deoarece călugării au dat un semnal și imediat a izbucnit un vacarm de voci și zăngănit de arme, care a făcut să nu poată fi auzite cuvintele sacre ale martirului care murea. Focul și-a făcut lucrarea și unde fusese un nobil al Franței și un creștin smerit a rămas un morman de cenușă. “Rugul lui Berquin a fost, într-o oarecare măsură, ceea ce acela al lui Ridley a fost pentru Anglia – lumina care, prin harul lui dumnezeu, nu a putut fi stinsp și care a strălucit în tot ținutul[ Wylie, vol. 2, p. 162; D’Aubigne]”.

Răspândirea rapidă a învățăturilor reformei

Cele două exemple de martirii pe care le-am prezentat – unul din rândurile celor mai umili, celălalt dintre cei mai înalți în rang – pot fi considerate ca modele ale marii mulțimi care a urmat. Spațiul limitat nu ne permite să consemnăm suferințele prin care au trecut cu răbdare și moartea triumfătoare a mai multot martori nobili ai lui Hristos. Dar, în pofida peresecuției violente, cei convertiți erau din ce în ce mai numeroși. Faima lui Francisc I ca om care îi favoriza pe învățați, care, prin inlfuența sorei sale, îl invitase și pe Melanchton să se stabilească la Paris, a făcut ca mai mulți reformatori din Germania și Elveția să viziteze Franța și să ajute în lucrarea Domnului. Astfel, scrierile lui Luther, Zwingli și așe altora au ajuns în țară și au fost citite de un public larg, opiniile cele noi răspândindu-se rapid în toate clasele sociale. Ici și colo au apărut misionari ai reformei, s-au constituit adunări, și, din când în când, câte unul era luat de la strângerea adunării sau de la citirea scripturii și mergea spre a-și pecetlui cu sânge credința.

În 1533 părea că reforma urma să bucure de zile mai bune: regina-mamă, Louise de Savoia, unul dintre cei mai înverșunați persecutori, tocmai murise, iar Francisc făcuse o alianță cu protestanții din Liga de la Smalcald și influența sorei sale, Margareta crescuse. Profitând de acel moment favorabil, ea a deschis amvoanele Parisului pentru Roussel, Courault și Bertault, care înclinau spre învățăturile reformate. Episcopul Jean du Bellay nu s-a opus. Bisericile erau pline. Beda și doctorii de la Sorbonna au căutat să ridice poporul, dar au fost împiedicați. Între timp, Francisc s-a întors la Paris venind de la Marsilia, unde avusese o întrevredere cu Clement al-VII-lea pentru căsătoria fiului său, Henri cu Caterina de Medici. Prietenia sa reînnoită cu papa, unchiul Caterinei, l-au făcut să fie împotriva ereticilor. Mulți dintre ei au fost aruncați în închisoare și trei preoți care erau suspectați au primit interdicție să mai predice.

Așa era Francisc, de a cărui dispoziție depindeau atât de multe. Niciodată nu a luat o decizie pe tema importantă a religiei; nici nu știa ce era, nici ce voia să fie. Cu toate acestea, datorită urii sale firești împotriva călugărilor și a influenței puternice a sorei sale, el i-a favorizat pînă atunci pe reformatori. Dar un incident pentru care el a fost ulterior învinuit mult a pus capăt luptelor dintre Margareta și fratele ei în ceea ce privește atitudinea față de reformatori, punând capăt și șovăirilor regelui.

Mulți reformatori au fost înclinați, sau, mai curând amăgiți, să conteze pe favoarea curții pentru înaintarea evangheliei și au propus să lucreze cu moderație, nedorind să facă ceva care să ofenseze. Aceștia erau numiți temporizatori. Cealaltă partidă, a celor numiți scripturaliști, gândeau că nu trebuie să se bizuie deloc pe favoarea principilor, ci să predice cu îndrăzneală evanghelia și să se opună oricăror lucruri ar fi avut tendința de a readuce înapoi superstițiile Romei. Tânăra biserică a Franței, fiind astfel divizată, a fost de acord să-i consulte pe vechii lor învățători, adică pe Farel și pe alții din exil. Un tânăr creștin numit Feret a acceptat misiunea de a merge în Elveția. Dar de îndată ce a trecut Munții Jura el a văzut cu totul alte imagini decât la Paris: în orașe și sate altarele erau demolate, idolii erau sfărâmați și orice formă de idolatrie era înlăturată din închinarea publică. După cum am văzut deja, aceasta era lucrarea lui Farel, Viret, Saunier, Olivetan, Froment și a altora. Dar Franța era mult diferită. Un principe puternic și o preoțime trufașă se opuneau acolo unui mic număr de reformatori.

“Acest gen de amestec între evanghelie și papalitate,” au spus evangheliștii elvețieni, “nu poate ține mai mult decât focul și apa împreună”. Ei au recomandat măsuri îndrăznețe. Trebuia dată o lovitură puternică citadelei imperiului papal. Trebuia abolită mesa. “Dacă arborele papal este acela a cărui umbră ucigătoare înăbușește semințele vii ale cuvântului, mesa este rădăcina lui”. S-a propus să fie scrise și postate afișe prin toată Franța.

Anul afișelor

În cele din urmă au scris un protest evanghelic. În general se consideră ca Farel a fost autorul lui. Istoricii se întrec unul pe altul în a descrie violența stilului. “Pana lui îndrăzneață a fost condusă de indignare,” spunea unul. “Era un șuvoi de foc mistuitor,” spunea altul. “Era un trăznet mare și puternic, semănând cu una din acel furtuni care se strâng în întuneric asupra vârfurilor munților dintre care a fost scris documentul și care în final explodează în fulgere care luminează tot cerul, cu salve de tunete care zguduie câmpiile[ Wylie, vol. 2; D’Aubigne – Clavin, vol. 3; Felice, p. 35; Freer, vol. 2, p. 138]”.

Când afișele au ajuns la Paris, mulți creștini au considerat că stilul lor era mult prea dur și violent, dar majoritatea au fost în favoarea publicării lor. S-a stabilit noaptea de 18 octombrie 1534 în care să fie făcută lucrarea în toată Franța. A venit acea memorabilă noapte și venerabila univeritata din Paris, clădirile publice din capitală, ușile bisericilor și însăși Sorbonna au fost acoperite de afișe. Mișcarea a fost simultană în toată Franța. Afișul avea titlul scris cu litere mari: “Articole adevărate cu privire la marile și oribilele abuzuri ale mesei papistașe, inventate în opoziție directă cu cins cea sfântă a Domnului și a singurului Mijlocitor și Mântuitor Isus Hristos”. Papii, cardinalii, episcopii, călugării și toți susținătorii distinși al credinței romano-catolice erau atacați cu cele mai dure invective. Textul lung al afișului, care în istoria lui D’Aubigne ocupă cinci pagini, se încheie astfel: “Cu adevărat, adevărul nu este cu ei, adevărul îi amenință, adevărul îi alungă și îi umple de groază; în scurt timp, prin el domnia lor va fi nimicită pentru totdeauna”.

Nu există cuvinte care să poată descrie strigătul universal de furie și consternare care a răsunat în toată Franța în dimineața zilei de 19. Poporul s-a strâns în grupuri în jurul afișelor. Preoții și călugării fierbeau de furie. Se spunea că lutheranii puseseră la cale un complot groaznic ca să le ardă bisericile și orașul și să-i masacreze pe toți. Moarte! Moarte ereticilor! Regele era atunci la castelul de la Blois. Un afiș - fără-ndoială lipit de mâna unui vrăjmaș - s-a găsit chiar pe ușa apartamentului regelui. Montmorency și cardinalul de Tournon i-au atras regelui atenția asupra hârtiei. Regele a fost foarte agitat, s-a făcut palid și a rămas fără cuvinte. A văzut în aceea o insultă nu numai împotriva autorității sale ci și îpotriva persoanei sale, iar acei inamici ai reformei – Montmorency și Tournon – i-au fixat așa de bine acea idee în minte încât, plin de mânie, a exclamat: “Să fie arestați toți! Lutheranismul să fie exterminat complet”. Și membrii facultăților au cerut ca blasfemia ce îndrăzneață să fie răzbunată printr-un auto-da-fe general.

Atunci furtuna, care, prin providența cea bună, fusese oprită mult timp, s-a dezlănțuit cu toată furia. Regele s-a implicat total în sistemul persecuției, dar, chiar arătând îngăduință având în vedere caracteristicile epocii, reformatorii nu erau fără vină. Ar fi scris și ar fi lipit apostolii afișe? Nu avem alt standard de acțiune și alt îndrumător înafară de cuvântul lui Dumnezeu. Totuși nu se poate ca față de cei care au suferit să ai alt sentiment decât acela de tandră compasiune. Regele a dat ordine ca sacramentarienii să fie aduși de îndată, vii sau morți. Cu ajutorul unui trădător, casele lor au fost descoperite și în scurt timp toți au fost luați și aruncați în închisoare. Ofițerul a intrat în casa unui olog numit Bartholomee Millon, complet neputincios trupește, și i-a spus: “Ridică-te!” “Vai, domnule!” a spus bietul paralitic, “este nevoie de un stăpân mai mare ca să mă ridice”. Sergentul l-a scos afară, dar atât de plin de curaj sfânt a fost Bartholomee încât tovarășii lui de captivitate au fost întăriți prin îndemnurile lui. Înainte, când era purtat de preitenii săi, simțea dureri în toate mădularele, dar, în îndurarea Lui cea mare, Domnul l-a făcut să-și piardă sensibilitatea, astfel încât în închisoare spunea: “cea mai dură manipulere îmi pare blândă”.

Execuțiile

Procesul lutheranilor s-a încheiat rapid și au început execuțiile. Era nevoie de o ispășire pentru purificarea Franței, așa că ereticii trebuiau să fie sacrificați. Rugurile au fost răspândite în toate cartierele Parisului și execuțiile au avut loc mai multe zile la rând. Millon a fost primul. Temnicerul a intrat în celula lui, l-a ridicat în brațe și l-a pus în car. Procesiunea a mers spre Place de Greve. Trecând pe lângă casa părintească a zâmbit luându-și adio de la vechea lui casă, ca unul care are înaintea ochilor o casă nu făcută de mâini omenești, ci una eternă, în cer. “Micșorați flăcările,” a spus ofițerul comandant, “sentința este să ardă la foc mic”. A trebuit să fie ridicat și aruncat în flăcări, dar a suportat torturile ca și când ar fi fost susținut în mod miraculos. De pe buzele lui au ieșit numai cuvinte de pace, cu mare blândețe a duhului, pe când sufletul lui, răscumpărat de sângele scump al lui Isus, s-a înălțat, pe aripi de îngeri, în paradisul lui Dumnezeu.

A urmat o lungă listă de nume. A urmat Du Bourg, din Rue Saint-Denis, prietenul lui Calvin, și multe persoane de rang înalt au suferit atunci, iar mulți, fiind avertizați, au reușit să fugă.

Pe când capitala era tulburată de aceste scene, Margareta era la reședința ei de la castelul Nerac. Știrile au umplut-o de groază. Dușmanii ei, după ce-l câștigaseră pe rege, s-au străduit să-l incite împotriva ei. În trecut, Francisc curma imediat orice încercare de a pune în discuție reputația sorei sale, dar odată ajuns în acea stare de spirit întunecată, a ascultat cea ce-i spuneau miniștrii lui. I-au insinuat că dacă avea de gând să-i nimicească pe eretici din regatul său, atunci trebuia să înceapă la curtea lui și cu rudele lui cele mai apropiate. Margareta a fost chemată la Paris și a ascultat imediat, încrezându-se în bunele ei intenții și în iubirea fratelui ei și fără a se teme de teologii ostili, față de care nu avea nici respect, nici groază. Probabil că aceea a fost prima dată în viață când Francisc a primit-o pe Margareta la Louvre cu o severitate rece și i-a reproșat relele pe care le-a adus regatului său sprijinul pe care ea îl acordase ereziilor. Margareta a plâns, dar și-a ascuns lacrimile de fratele său cel mânios. L-a mustrat blând, și a descoperit curând că bigotismul nu stinsese complet dragostea lui pentru ea. A prins curaj și s-a încumetat să sugereze că intoleranța partidei fanatice îl umpluse pe rege de supărare. Și ea era la fel de supărată pe afișe, dar era sigură că nici unul dintre slujitorii pe care-i cunoștea ea nu era implicat în publicarea lor.

Fără a intra în detalii, mai adăugăm numia că prin rugămințile ei a obținut eliberarea lui Roussel, Berthault și Couralt și că atitudinea regelui s-a schimbat față de aceia care i-au atribuit motivații rele sorei sale. Prezența ei la Paris a încurcat pentru un timp planurile persecutorilor, dar cum Francisc era hotărât să ordone o procesiune publică pe străzile Parisului pentru curățirea întinării afișelor, ea i-a cerut regelui permisiunea de a pleca la Bearn, pe care el i-a acordat-o fără tragere de inimă.

Procesiunea și martiriile

La 21 ianuarie 1535, procesiunea “jertfei de pace” a străbătut străzile Parisului cu un fast mohorât, umplând de groază inimile spectatorilor. Casele de pe traseul procesiunii fuseseră împodobite cu pânze negre, de doliu. Toate ordinele religioase din Paris au participat la procesiune purtând cu mândrie relicve sacre ale mânăstirilor lor: capul Sf. Louis, patronul Frnței, o bucată din cruce, adevărata coroană de spini, un cui sfânt și vârful lancei care străpunsese coasta Domnului. Cu nici o altă ocazie până atunci nu au mai fost purtate atâtea relicve pe străzile Parisului. Ele mergeau imediat înaintea ostiei, care era purtată de episcopul Parisului, sub o acoperitoare de catifea purpurie, susținută de delfin, de ducii de Orleans, Angouleme și Vendome. În jurul sfintelor sacramente mărșeluiau două sute de gentilomi de-ai casei regale, fiecare dintre ei purtând o torță. Urma regele, mergând pe jos, cu capul descoperit, purtând o lumânare de ceară albă curată, înconjurat de copiii săi și de prinții de sânge regal. La urmă venea o mulțime nenunărată de nobili de la curte, principi, ambasadori și străini, fiecare dintre ei purtând o torță. În fața caselor lor, burghezii stăteau cu lumânări aprinse, căzând în genunchi când sfintele sacramente treceau prin dreptul lor. Dar procesiunea nu se încheiase încă, ci ea continua în tăcere de jale: breslele capitalei, municipalitatea, ofiețrii de la curte, gărzile elvețiene și coriștii capelelor regale, totalizând câteva mii de persoane, fiecare având o lumânare aprinsă. Era o comedie a fanatismului regelui, iar tragedia avea să urmeze prin “implorarea îndurării Răscumpărătorului pentru insulta adusă sacrificiului mesei”.

După ce a mers de la Louvre la Notre Dame, regele s-a așezat pe un tron și apoi a rostit o diatribă împotriva opiniilor celor noi, cea mai violentă pe care ar fi putut-o sugera cineva sau care ar putea fi exprimată în cuvinte. “Dacă brațul meu ar fi infectat de această molimă,” a spus el, “l-aș tăia. Dacă vreunul dintre copiii mei ar ajunge atât de nenorocit încât să agreeze această nouă reformă și să dorească să o mărturisească, l-aș sacrifica pe el pentru dreptatea lui Dumnezeu și spre îndreptățirea mea”. De la declamații a trecut la fapte. În aceeași zi au fost arși de vii șase lutherani. Celor mai curajoși le-a fost mai înainte tăiată limba pentru ca nu cumva să dea vreun îndemn poporului și să nu fie auziți rugându-se lui Dumnezeu. Ei au fost suspendați de un laț mobil, care, ridicându-se și apoi coborându-se alternativ îi ținea în foc câteva momente, după care îi ridica apoi în aer pentru a-i lăsa din nou în flăcări, ceea ce a continuat până ce frânghiile cu care erau legați au ars și ei au căzut în mijlocul rugului, pentru ca, în câteva clipe, sufletele lor să se înalțe, ca într-un car de foc, spre ținuturile luminoase ale binecuvântării eterne.

Dreapta răsplătire

Epoca persecuțiilor și a martiriilor a fost atunci inaugurată în mod solemn în Franța, iar 21 ianuarie trebuie să fie o zi de rău augur în țara revoluțiilor: la două sute cincizeci de ani după ce Francisc i-a dat morții pe umilii slujitori ai lui Hristos, unul dintre cei mai simpli și mai generoși Bourboni a fost condamnat la moarte de oameni amăgiți și furioși și a primit lovitura fatală la 21 ianuarie 1793. Privelișstea trebuie să fi inspirat, mai multă milă decât am putea concepe: bietul rege Ludovic al-XVI-lea, spre deosebire de martiriile predeccesorilor săi, care de bunăvoie și-au dat viața pentru Isus, a fost târât de călăi și ținut cu forța până ce cuțitul a sclipit lunecând prin aer și capul i-a căzut pe eșafod. Dar mai este încă un al treilea 21 ianuarie, care este și cel mai umilitor pentru mândria Franței din toate cele trei: se spune că Parisul a hotărât la 21 ianuarie 1871 să capituleze germanilor victorioși. Coincidența cestor date este mult prea izbitoare și sugestivă, dar nu vom comenta, iar cei care au cercetat istoria cu duhul potrivit vor considera cp este o dreaptă răsplătire prin providență. Însă Dumnezeu nu dă nimănui socoteală de căile sale, sau, cum spunea psalmistul: “calea Ta era în mare și cărările Tale în ape mari; și urmele Tale nu s-au cunoscut” (Ps. 77.19).

Felice, istoricul protestanților Franței, observă cu privire la această zi funestă că “ea marchează o dată importantă în istoria noastră, pentru că de atunci poporul Parisului a participat la lupta împotriva ereticilor, și odatî intrat în scenă nu a mai părăsit-o până la final. În lanțul de evenimente, această procesiune amestecată cu execuții a fost prima dintre zilele însângerate ale secolului al șaisprezecelea, urmând masacrul din noaptea Sf. Bartolomeu, baricadele, asasinarea lui Henri al-III-lea și apoi cea a lui Henri al-IV-lea” (p. 36).

Principii protestanți ai Germaniei, pe drept indignați când au auzit de cruzimile lui Francisc, au amenințat că se vor alia cu casa de Austria. Temându-se de o înfrângere, în primăvara următoare a trimis un ambasador la Smalcald, prezentând drept scuză ceea ce au invocat persecutorii din orice epocă: “tendința de răzvrătire”. Aceia pe care-i omorâse fuseseră spirite rebele, sacramentarieni și nu lutherani. Ba chiar a și mărturisit că avea dorința de a fi mai bine informat cu privire la învățăturile lor pentru ca să poată avea o reconciliere cu liga de la Smalcald și a cerut ca unul dintre cei mai eminenți teologi ai lor să fie trimis la curtea lui. A încercat să-l determine pe Melanchton să se stabilească la Paris, dar jocul dublu și ipocrizia nu i-au folosit pentru că Melanchton a refuzat, iar Liga de la Smalcald a fost contrară unei alianțe cu persecutorul fraților lor.

Hotărârea tristă de a zdrobi erezia, care a pus stăpânire definitiv asupra lui Francisc, a determinat-o pe Margareta să părăsească Parisul. S-a retras în micul ei regat Bearn, o veche provincie a Franței. Curtea ei a devenit azilul oamenilor celebri care au scăpat de persecuție. “Multe familii de refugiați au venit cu talentele de întreprinzători și cu averile lor. Totul s-a schimbat. Legile au fost îndreptate, s-au dezvoltat meșteșugurile, s-a îmbunătățit agricultura, au fost întemeiate școli și poporul a fost pregătit pentru a primi învățăturile reformei. În scurt timp au fost puse bazele prosperității remarcabile care a făcut ca micul regat din Pirinei să semene cu o oază în mijlocul deșertului în care se transformau Franța și Spania[ History of Protestantism, vol. 2, p. 212]”.

Margareta, regina evlavioasă a Navarrei, a murit în 1549 și a fost plânsă mult de bearnezi, cărora le plăcea să repete zicala ei generoasă: “Regii și principii nu sunt domnii și stăpânii inferiorilor lor, ci numai slujitori pe care Dumnezeu i-a pus pentru a sluji și a-i ține”. Ea a fost mama Jeanne d’Albret, una dintre cele mai ilustre femei din istorie și mama lui Henri al-IV-lea.