Capitolul 49 - Reforma în Elveția de limbă franceză

Urmărind firul de argint al harului lui Dumnezeu în lucrarea Duhului Său ne rețin atenția diferențele în modul în care s-a desfășurat aceasta în diferite țări. Tocmai am părăsit o țară în care cerul a fost înroșit de flăcările martiriilor și pământul a fost îmbibat de sângele sfinților lui Dumnezeu. Așa este istoria oricărei țări în care s-a instituit Inchiziția. În Germania - și acolo unde nu a prins niciodată rădăcini – a fost o luptă cu principii și cu puterea imperială, dar în Elveția în chestiunea menținerii credinței romano-catolice sau a adoptării credinței reformate deseori s-a luat o hotărâre prin vot. Acest mod de a determina religia unui stat ilustrează caracterul popular sau republican al guvernării Elveției.

În Elveția germană, principalii reformatori – Zwingli, Oecolampadius, Bullinger, Haller și alții -, erau elvețieni, în timp ce aceia care au fost folosiți de Dumnezeu pentru convertirea elvețienilor de limbă franceză au fost străini, cu o singură excepție. Guillaume Farel, un francez, aproape singur a răsturnat romano-catolicismul în mai multe districte franceze înainte să fi ajuns la Geneva sau să-l fi întâlnit pe Jean Calvin. D’Aubigne vorbește despre Farel ca fiind un Luther al Elveției franceze și despre Calvin ca fiind un Melanchton.

Acest om remarcabil – Guillaume Farel – s-a născut într-o familie nobilă din Gap, în Dauphiny, în anul 1489, și a fost intstruit cu multă sârguință de părinții lui evlavioși să respecte practicile evlavioase ale bisericii Romei. Cu o fire sinceră, drept și înflăcărat și credincios convingerilor sale, el a învocat Fecioara și sfinții zi și noapte, după cum relata el însuși. S-a conformat cu scupulozitate posturilor prescrise de biserică, a considerat că pontiful Romei era un om bun, că preoții erau singura cale pe care veneau binecuvântările cerești și i-a tratat ca pe niște necredincioși pe cei care nu manifestat o ardoare ca a lui[ Felice, p. 18].

Începuturile istoriei lui Guillaume Farel

După ce a urmat pentru un timp cursurile școlii din Dauphiny, el a obținut de la părinții săi permisiunea de a-și completa educația studiind la universitatea de la Paris, care era conisderată mama învățăturii și adevărata lumină a bisericii, care nu a fost niciodată eclipsată. Jacques Lefevre, din Etalpes, pe atunci cel mai renumit doctor în teologie de la Sorbonna, i-a fost profesor. Geniul lui, evlavia și învățătura lui l-au atras mult pe tânărul din Dauphiny. Din centrul de la Sorbonna, Lefevre proclama fără teamă că: “Adevărata religie are o singură temelie și un singur obiect și un cap – Isus Hristos binecuvântat în veci”. Și el continua spunând: “Să nu ne numim cu numele Sf. Pavel, Apolo sau Sf. Petru. Numai crucea lui Hristos deschide porțile cerului și le închide pe cele ale iadului”. Astfel, încă din 1512, celor mai mari învățați de la Sorbonna le-au fost proclamate învățăturile călăuzitoare ale reformei. Universitatea era în fierbere: unii apalaudau, iar alții condamnau; în fiecare zi se strângeau grupuri de oameni pentru a discuta învățăturile cele noi.

Dar în auditoriu era unul a cărui inimă era pregătită de Domnul pentru cuvântul vieții: acesta era Guillaume Farel. Sufletul lui a fost profund tulburat când a auzit că mântuirea vine numai prin credința în Isus Hristos și că, fără credință, lucrările sunt fără nici o valoare. S-a gândit la ceea ce învățase acasă și la obiceiurile de acolo, la tovărășiile lui de mai înainte, la amintirile lui dragi, la rugăciunile și la speranțele lui. Dar afirmațiile scripturii au format convingeri și mai adânci și mai ferme. În căutarea adevărului, el a studiat cuvântul lui Dumnezeu în libile originale și mintea i s-a luminat: a văzut că era numai și numai Isus. “Acum,” a exclamat el, “totl îmi apare sub altă înfățișare, scriptura mi-e mai limpede, profeția îmi este deschisă, apostolii aruncă o lumină puternică în sufletul meu. Îmi vorbește cu putere o voce până acum necunoscută: vocea lui Isus, Păstorul meu, Stăpânul meu și Învățătorul meu. În locul inimii ucigașe a unui lup răpitor, El mi-a dat o inimă blândă și liniștită: o așa de mare schimbare a avut loc în viața mea. Acum inima mi s-a desprins complet de papă și este a lui Isus Hristos”.

Guillaume Farel, din câte știm, a fost prima persoană care a mărturisit în Franța credința reformată și s-a convertit la universitatea din Paris, cea atât de vestită pentru ortodoxia ei romano-catolică. Farel și Lefevre au avut cea mai strânsă prietenie unul față de altul pe tot parcursul vieții lor, dar ne vom întâlni cu ei din nou când vom vorbi despre reforma în Franța. Când au fost persecutați în Franța din cauza învățăturilor lor, Guillaume Brissonnet, episcopul din Meaux, un om evlavios și sincer, i-a invitat să-l viziteze și să predice evanghelia poporului de acolo. Au venit mulți, și, când au auzit predicatorii îndemnându-i nu să dea bani bisericii ci să-i dea lui Hristos inima, au fost extrem de surprinși și de tulburați. Preoții și călugării din acea dioceză, văzând că le scădea credibilitatea și că le scădeau și veniturile, au stârnit demonul persecuției, așa că predicatorii au trebuit să fugă repede pentru a rămâne în viață. Părăsind Meaux, Farel a mers să predice în Dauphiny. “Trei dintre frații lui,” spunea Felice, “au împărtășit credința lui. Încurajat de succesul lui, el a predicat mergând dintr-un oraș într-altul și dintr-un loc într-altul. Apelurile lui au tulburat toată țara, iar preoții au căutat să-i instige pe oameni împotriva lui, dar el nu avea nici vârsta și nici un caracter de natură să se lase oprit de persecuție, ci ardoarea lui a fost și mai mare când a crescut pericolul. Oriunde putea păși pe malul unui râu, pe vreun vârf de stâncă sau prin valea vreunui torent, acolo mergea pentru a vesti evanghelia. Când era amenințat, el rămânea ferm; când era înconjurat, scăpa; când era alungat dintr-un loc apărea într-altul. În cele din urmă, când s-a văzut înconjurat din toate părțile, s-a retras pe cărări de munte în Elveția și a ajuns la Basel în 1524”.

Predicarea lui Farel în Elveția

Având o prietenie strânsă cu Bucer, Capito, Oecolampadius și alții, pe care numai moartea a întrerupt-o, el a fost nevoit să părăsească Baselul din cauza ostilității clerului romano-catolic și a mers la Montbeliard, unde a lucrat cu atât de mult zel și succes sub protecția ducelui Ulrich încât în numai doi ani întregul principat mărturisea opiniile cele noi, și până în zilelele noastre locuitorii regiunii sunt în general protestanți. La Neuchatel a întâmpinat o opoziție atât de violentă încât a stat acolo numai puțin timp. Umrătoarea scenă a lucrărilor lui a fost Aigle. În acea vreme orașul Aigle era sub jurisdicția Bernei, iar guvernul din Berna, care era favorabil reformei, i-a dat o licență prin care devenea pastor la Aigle. Având aprobarea puternicului guvern al Bernei, el a început imediat să predice, spre consternarea călugărilor și spre încântarea poporului care venea să-l asculte. “Dacă ar fi venit din nori,” spune istoria, “preoții nu ar fi fost mai speriați, nici poporul mai surprins. Înfățișarea lui îndrăzneață, ochii lui scânteietori, vocea lui tunătoare, cuvintele lui curgătoare și elocvente și marcate de măreția adevărului atingeau conștiințele și au făcut să crească numărul celor din valea Aigle care erau gata să ia cuvântul lui Dumnezeu ca îndrumător[ History of Protestantism, vol. 2, p. 248]”.

Preoții și cei din clasele de jos care i-au urmat au provocat mari tulburări, fiind sprijiniți în secret de sindic. Farel a fost insultat cât de mult și de grav le sta lor în putere, și ei au refuzat să dea ascultare Bernei în acele chestiuni, ei fiind hotărâți să mențină vechea lor religie. Cu toate acestea, mulți primiseră evanghelia și mărturiseau a fi una cu Farel și gata să-l apere. Dar, pentru a împiedica vărsarea de sânge spre care se îndreptau lucrurile, Farel s-a retras fără zgomot și a predicat evanghelia în alte locuri care erau sub guvernarea Bernei. Chestiunea reformei, ca de obicei, a ajuns să fie supusă la vot, iar la Aigle a fost o majoritate în favoarea Romei.

În primăvara anului 1531, Farel s-a întors la Neuchatel, fiind hotărât să-și desăvârșească cuceririle acolo. De la prima lui vizită în acea regiune, reforma se răspândise mult prin popor. Preoții au făcut zgomot ca de obicei și au făcut tot ce le sta în putere pentru a provoca tulburări. Au bătut toaca pentru a tulbura magistrații și poporul, ca și cum o armată invadatoare ar fi venit la porțile lor. Dar mulți s-au strâns atunci în jurul lui Farel și l-au împins să se suie la amvonul catedralei, în pofida opoziției. Predica lui a fost atât de puternică încât, la sfârșitul ei, tot poporul a strigat: “Vom urma religia protestantă atât noi cât și copii noștri, și în aceasta vom trăi și vom muri”. Preoții și călugării erau furioși și căutau să-i ia viața lui Farel, dar poporul, hotărât să tranșeze chestiunea în mod legal, s-a prezentat înaintea guvernatorului și deputaților Bernei pentru a supune la vot acea chestiune: dacă religia Neuchatelului să fie cea romano-catolică sau cea protestantă. Reforma a câștigat cu o majoritate de optesprezece voturi. Nimeni nu a fost obligat să aabndoneze religia papistașă, dar reforma a căpătat baze legale.

Acesta era caracterul lucrării lui Farel în regiunile de limbă franceză ale Elveției, la poalele munșilor Jura și pe malurile lacurilor. Și nu a fost o lucrare ușoară în acele zile, pentru că peste tot a întâmpinat opoziție violentă din partea catolicilor și pentru că deseori gloatele instigate de preoți au provocat tulburări. S-au găsit scuze pentru a bate toaca și a suna clopotul de alarmă făcându-i pe locuitori să-și părăsească casele pentru a merge la locul agitației. Lui Farel îi mergea greu în asemenea situații, și aveau greutăți și cei care-l ajutau în lucrarea lui. La Vallengin a fost luat cu forța, bătut și lovit cu pietre și a fost dus într-o capelă unde i s-a cerut sî îngenuncheze înaintea imaginilor sfinților. Cum el a refuzat, a fost bătut din nou, cu atâta violență încât sângele lui a stropit pereții capelei. A fost aruncat în temniță, dar a fost apoi eliberat în urma medierii prietenilor săi de la Neuchatel. Și la Sf. Blaise a fost tratat în mod asemănător. A fost atât de rău desfigurat încât prietenii săi au avut dificultăți în a-l recunoaște, dar, după ce a fost îngrijit un timp la Morat, a pornit spre Orbe pentru a evangheliza.

Pe de altă parte, cei care îmbrățișau opiniile cele noi deseori se grăbeau prea tare să distrugă simbolurile vechii religii, iar acea practică avea în general caracteristicile unei răzbunări populare. Oamenii intrau în biserici, sfărâmau altarele și imaginile, rupeau icoanele, și statui de valoare și relicve scumpe cădeau pradă furiei mulțimilor. Dar în acea țară simplă nu exista nici o inchiziție, în poporul care creștea vite pe munți sau cultiva grâu și viță prin văile fertile nu existau nici un fel de “familiares” și nu era nici un duce de Alba care, cu spanioli nemiloși, să măcelărească, să ardă și să facă ravagii. Tulburările se încheiau în general fără vărsare de sânge, partida reformată fiind de obicei cea mai puternică[ D’Aubigne, vol. 3; Scott, vol. 3, p. 70; Wylie, vol. 2, p. 247].

Farel ajunge la Geneva

Dar Geneva îi stătea înainte lui Farel, el croindu-și drum spre ceea ce considera a fi centrul lucrării sale. Cetățenii Genevei, dorind libertatea politică, erau în conflict de câtva timp cu Ducele de Savoia și cu episcopul lor neprincipial. În luptele lor pentru libertate au suferit martiriul Berthelier, Bonevard și Levrier, nume cu rezonanță în istorie. Dar urma ca acei cetățeni să fie atrași într-o nouă luptă, pentru o libertate mai înaltă și mai sfântă.

Farel a ajuns la Geneva în toamna anului 1532, însoțit de Antoine Saunier, și el originar din Dauphiny, și avâd și scrisori de recomandare din partea guvernului Bernei. Cum din acea vreme Geneva a devenit centrul creștinătății reformate, îi vom furniza cititorului un extras mai întins din scrierile istoricului protestantismului, care descrie situația ecleziastică. “În Elveția nu există vreo vale mai mare decât bazinul Ronului, care strânge apele din lacul Leman. Cum privești spre răsărit, la dreapta vezi linia impunătoare a alpilor albi, iar la stânga pitorescul verde al munților Jura. Spațiul vast cuprins între aceste magnifice lanțuri muntoase cuprinde o mare varietate de forme de relief, cea mai importantă fiind lacul albastru, având culoarea cerului, care este nemișcat ca o oglindă. Pe malurile lacului sau ici și colo la oarece distanță de țărm sunt multe vile, multe orășele pitorești, aproape acoperite de frunzișul bogat al grădinilor și viilor bogate... Deasupra pădurilor de castani și pini se înalță vârfuri mari , la fel de frumos înveșmântate ca și câmpiile, deși nu cu flori și verdeață, ci cu ghețari și zăpezi”.

“Dar această țară fertilă și atât de frumoasă era, în vremea despre care scriem, una dintre citadelele papalității. Catedrale, abații, mânăstiri bogate și relicve renumite, care atrăgeau an de an mulțimi de pelerini, erau presărate prin mai toată valea Lemanului. Acestea erau la fel de multe fortărețe prin care Roma își supunea țara, fiecare dintre ele având o garnizoană numeroasă: preoții și călugării care mișunau ca lăcustele... Numai în Geneva erau nouă sute de preoți. În celelalte orașe și sate din jurul lacului și de la poalele Munților Jura erau într-o proporție la fel de mare. Sutanele și capetele cu tonsură, glugile și vălurile puteau fi văzute peste tot. Acea generație de bărbați cu tonsură și femei că văl alcătuia biserica, iar birurile pe care le puneau ei asupra populației laice, procesiunile, incantațiile, exorcismele și loviturile pe care le aplicau ei în schimb constituiau religia instituită[ Wylie, vol. 2, p. 256]”.

Aceea era situația morală și ecleziastică la Geneva atunci când Farel și Saunier au ajuns acolo. Și dacă la această relatare despre mulțimea ecleziasticilor mai adăugăm că populația număra doar vreo douăsprezece mii de suflete, atunci ne mirăm cum putea fi întreținută o oaste atât de vorace. Dar și mai mult este de mirare cum a putut un evanghelist, aproape de unul singur, să se încumete să atace o asemenea oaste pe propriul lor teren, în regiunea dominată de întuneric și răutate? Răspunsul este că a făcut aceasta numai prin credința în Dumnezeul cel viu. Farel era, fără-ndoială, un mare predicator, unul dintre cei mai mari din secolul al șaisprezecelea. Cu toate acestea, el avea nevoie de credința în prezența lui Dumnezeu și în puterea Duhului Sfânt manifestată prin predicarea cuvântului.

Prima predică a lui Farel la Geneva

Prima predică a lui Farel a avut ca subiect Sfintele Scripturi, despre care el afirma că sunt singura sursă de cunoștință divină și singura autoritate pe pământ căreia trebuie să i se supună conștiința omului. El a denunțat tradițiile părinților și decretele consiliilor ca neavând nici o autoritate înaintea lui Dumnezeu. Cel de-al doilea subiect a fost iertarea deplină și fără plată a păcatelor pe temeiul lucrării lui Hristos de pe cruce. Iertarea prin credința în Hristos este gratuită și pentru cel mai mare dintre păcătoși, pe când absoluțiunile papale trebuiau cumpărate cu bani sau cu penitențe. Ne putem imagina zelul aprins al predicatorului care prezenta adevărul absolut al lui Dumnezeu în contrast cu superstițiile papalității, și cum, prin har, mulți au crezut.

Când au aflat ce făcea el, canonicii și preoții au fost foarte speriați. Au auzit de lucrarea lui pustiitoare din Ținutul Vaud. A fost imediat arestat și adus înaintea consiliului. Ca de obicei în asemenea situații, s-a afirmat că era un vrăjmaș al guvernului și o trâmbiță care chema la revoltă. Farel a răspuns că “nu era un instrument al chemării la revoltă, ci doar un predicator al adevărului și că era gata să-și dea viața pentru învățătura divină, că patronajul Bernei era o garanție suficientă pentru integritatea lui și că avea dreptul la o judecată publică și imparțială, drept care nu-i putea fi refuzat fără a ofensa pe Dumnezeu, evanghelia și mai marii Bernei”. Ultimul argument a avut mare greutate în consiliul Genevei, care era în alianță cu Berna, așa că Farel a fost eliberat, fiind însă avertizat să se abțină de la a mai predica.

Dar clerul nu a fost la fel de ușor de mulțumit precum consiliul, ci Farel și Saunier au fost chemați să se înfățișeze înaintea tribunalului episcopal sub pretextul de a dezbate chestiunea contencioasă. Și atunci Guillaume Farel ar fi pierit dacă doi dintre magistrați nu i-ar fi însoțit în calitate de reprezentanți ai consiliului, pentru că unii clerici aveau arme ascunse sub veșmintele preoțești. Farel a rămas neînfricat în ciuda furiei neînfrânate a clerului. El a cerut ca învățăturile lui să fie auzite, atacate și apărate într-o dezbatere publică. Sigur că această cerere a fost respinsă. Atunci Farel, apărându-și învățătura cu multă îndrăzneală, a concluzionat: “Nu am altă autoritate înafară de aceea a lui Dumnezeu, al cărui mesager sunt”. “A rostit o blasfemie!” a exclamat unul dintre judecători, “Ce mai avem nevoie de vreun martor? Este vrednic de moarte. Luați-l! La Ron cu el! La Ron! Mai bine să moară acest lutheran rău decât să trăiască și să tulbure poporul”. “Vorbește cuvintele lui Dumnezeu,” i-a răspuns atunci Farel, “și nu cele ale lui Caiafa!” La care adunarea a strigat tare într-un glas: “Omorâți lutheranul, omorâți-l!” Ei s-au strâns în jurul celor doi evangheliști și preoții și-au scos armele. Ar fi pierit amândoi dacă nu s-ar fi interpus magistrații. Li s-a ordonat să părăsească imediat orașul.

Dar era deja prea târziu: mișcarea reformatoare începuse deja și Dumnezeu lucra, iar preoții se agitau să oprească îanintarea reformei. Li s-a permis totuși să manifeste duhul conducătorului lor. Când evangheliștii au părăsit tribunalul episcopal, cu greu au fost păziți de furia unei mulțimi de femei instigate de preoți, care fără judecată și fără pic de îndurare i-ar fi aruncat în Ron. Dar, în acel moment critic, Domnul a făcut ca o ceată de militari să-i salveze pe reformatori și să-i escorteze până la locuințele lor.

Prietenii reformei au considerat că predicile lui Farel erau prea tari și numele lui prea mare pentru ca el să înceapă lucrarea la Geneva și că se cuvenea ca el să se retragă pentru un timp într-un loc mai puțin cunoscut pentru a-și continua, într-un mod mai pașnic, lucrarea care începuse în mod clar. Farel a fost de acord și a părăsit locul, cu sentimentul că făcuse foarte puțin, deși realizase mai mult decât înțelegea el în acel moment. Între timp au sosit mai mulți predicatori, dar este consemnat numai unul numit Froment sau Fromentius, care a devenit administrator de școală, a căutat să prezinte învățăturile sale părinților prin intermediul copiilor și prin lecții și distribuirea Noului Testament și a altor cărți. Domnul lucra și un număr de oameni influenți au ajuns să cunoască adevărul.

Întoarcerea lui Farel la Geneva

În decembrie 1533, Farel a intrat din nou pe porțile Genevei, hotărât să nu plece de acolo înainte de a se fi realizat reforma. Pierre Virel, din Orbe, a ajuns cam în aceeași perioadă. Astfel, la Geneva erau în acel timp trei predicatori puternici: Farel, Viret și Froment. Lpta s-a întețit și mai mult din cauza că reformatorii au început să țină cina Domnului potrivit felului în care aceasta fusese instituită. Unii dintre cetățenii bogați și respectabili ai Genevei li s-au alăturat, fapt care a produs senzație. A rezultat o mare tulburare.

Dar catolicii erau încă partida cea mai puternică și nu erau dispuși să accepte nimic altceva decât suprimarea completă a mișcării celei noi, așa că sa-u strâns cu scopul declarat de a-i măcelări pe toți reformatorii. “S-a afirmat,” spunea Waddington, “că ei erau conduși de nu mai puțin de cinci sute de preoți înarmați și că erau întăriți și printr-o carte albă emisă de episcop, prin care acesta aproba orice faptă pe care ar fi comis-o ei împotriva inamicilor credinței catolice, indiferent de împrejurări”. Un mare număr de femei cu șorțurile umplute cu pietre a umflat rândurile oștii romano-catolice. Agitație s-a domolit totuși înainte de a se fi comis mai multe rele. S-a întâmplat că atuci erau la Geneva mai mulți negustori din Freiburg, care, văzându-i pe catolici agitând săbii și alte arme, au intervenit plini de îndrăzneală și i-au oprit să facă ceea ce-și propuseseră. Peste două zile, Consiliul Celor Șaizeci a emis un edict favorabil libertății conștiinței, în care, printre altele, se prevedea că “este interzis să se predice vreun lucru care nu poate di dovedit din Sfânta Scriptură”.

Dar aceste încercări de pacificare nu au avut efect de durată, ci, în mai puțin de șase săptămâni, catolicii au declanșat din nou o mișcare și mai dură, care a avut consecințe și mai grave. S-ar părea că instigatorul a fost canonicul Werali, un om puternic și mare războinic, care se spune că putea mânui securea de luptă la fel de ușor ca breviarul său. El a condus revolta îmbrăcat în armură completă, agitând o sabie cu două tăișuri. După lăsarea serii pe străzi s-au auzit zvonuri de război și a sunat toaca, și, potrivit obiceiului vremii, majoritatea locuitorilor a ieșit pe străzi cu arme. Dar în întuneric era greu să deosebești prietenul de dușman. În învălmășeală a fost totuși ucis marele luptător al papalității, iar catolicii s-au risipit. Cum Werali era membru al unei familii nobile și puternice din cantonul Freiburg, statul a căpătat un bun pretext pentru a interveni în agitația de la Geneva și a cere judecarea pentru crimă a celor care i-u ucis pe cetățeni și a da reglementări pentru o religie oficială. Așa s-au înmulțit inamicii reformei, și, prin violența Ducelui de Savoia și prin viclenia episcopului[ Pentru detalii amânunțite vedeți D’Aubigne – History of the Reformation in Europe, vol. 1 și 2], a venit un nou val de necazuri.

O dezbatere publică

Ochii multora, din multe regiuni, s-au îndreptat atunci spre Geneva. Clement al VII-lea și Carol al V-lea priveau cu emoții lupta, dar Dumnezeu dorea să binecuvânteze, așa că el a făcut ca toate acele tulburări să ducă la atingerea obiectivului harului său. După multe amenințări și avertismente schimbate de Berna și Freiburg, marea chestiune a ajuns să fie supusă dezbaterii publice.

La 30 mai 1535, adversarii s-au întâlnit în sala mare a mânăstirii din Rive. Caroli, un doctor de la Sorbonna, și Chapius, un dominican de la Geneva, s-au înfățișat ca luptători ai bisericii, pe când un anumit Bernard, un franciscan de curând convertit, a condus apărarea învățăturilor reformate, fiind sprijinit de Farel, Viret și Froment. Prezidiul a fost compus din opt membri ai consiliului și patru secretari au fost puși să noteze tot ce spunea fiecare partidă. Dezbaterea a durat patru săptămâni. Ca de obicei în asemenea situații, victoria a revenit reformatorilor. Și victoria a fost atât de deplină încât și Caroli și Chapius s-au recunoscut înfrânți și, înaintea întregii adunări, au declarat că s-au convertit la credința reformată. Mari mulțimi și-au mărturisit credința în adevărul prezentat de reformatori și mulți ecleziastici și călugări au urmat curentul.

Dar Roma nu-și epuizase încă toate resursele și nu abandonase încă orice speranță. Cum anatemele papei și preoții înarmați și femeile furioase nu reușiseră, pentru menținerea credinței catolice trebuia comisă o faptă și mai neagră. Se întâmpla că cei trei slujitori – Farel, Viret și Froment – erau găzduiți în casa lui Bernard, ceea ce a prezentat o ocazie de a-i lichida pe toți trei dintr-o dată prin otrăvire. O femeie a fost determinată să părăsească Lyonul și să vină la Geneva pretinzând motive care țineau de religie. Ea a fost primită ca servitoare în casa lui Bernard, și, la scurt timp după aceea, a pus otravă în cina pe care o pregătise pentru cei patru slujitori. Din fericire, Froment a cinat în altă parte în acea zi, iar Farel, simțindu-se rău, nu a cinat. Viret însă a gustat din mâncarea otrăvită și a ajuns aproape de moarte. Și-a revenit, însă efectele otrăvii l-au însoțit până la sfârșitul zilelor sale. Nenorocita femeie și-a mărturisit crima, dar l-a acuzat pe un preot și pe un canonic că o mituiseră pentru a comite acea faptă. Aceia însă, cu jurământ, a negat acuzația și au fost eliberați, dar sărmana femeie a fost executată.

Nereușita acestui complot, ca și a multot altora, l-a deschis multora ochii și a grăbit căderea superstiției romano-catolice în orașul Geneva. Publicul ajunsese să fie favorabil reformei, dar consiliul era mai curând dispus să tempereze decât să încurajeze zelul poporului. În cele din urmă, ajungând să fie cunoscute sentimentele marii majorități a cetățenilor, Consiliul Celor Două Sute s-a întrunit și a suspendat oficial celebrarea mesei. Acelui decrat i-a urmat edictul care prevedea: “Slujbele pentru Dumnezeu vor fi de acum înainte după rânduielile evangheliei și toate manifestările idolatriei papale vor înceta complet”. De atunci slujitorii evanghelici au predicat cu toată libertatea. Apoi au fost invadate mânăstirile și au fost descoperite câteva dintre înșelăciunile gozave prin care poporul a fost amăgit atâta timp și a putut fi menținută superstiția.

Cum înșelau călugării poporul

Multe uneltiri secrete și imposturi sunt prea josnice pentru a fi transcrise pe paginile noastre, dar vom cita una care este mai curând amuzantă decât revoltătoare. Mai multe lumini ciudate sau mici flăcărui au fost uneori văzute mișcându-se noaptea prin curtea bisericii, spre uimirea poporului, care s-a întrebat ce să fie. “Acestea,” au răspuns cu gravitate preoții, “sunt sufletele din purgatoriu. Au venit spre a cere compasiunea rudelor lor în viață. Acum, voi, tați și mame, soți și soții, nu veți da voi cu bunăvoință bani pentru rugăciuni și mese pentru ca aceste suflete să nu se mai întoarcă în locul de chin? Acesta a fost strigătul lor pentru îndurare”. Această impostură le-a adus preoților încă o recoltă de aur. Dar ce erau de fapt acele luminițe palide și flăcărui albastre? Erau doar niște crabi care aveau lipite pe spate bucățele de lumânări, a căror căldură îi făcea să se miște. Publicul odată lămurit, indignat că fusese înșelat atâta timp, a scăpat crabii de povara lor în flăcări și i-a aruncat înapoi în apele reci ale lacului[ Waddington, vol. 3, p. 275; Wylie, vol. 2, p. 273].

Până atunci reforma a triumfat numai în orașul Geneva, următorul pas a fost însă extinderea ei la clerul rural. Au fost trimiși slujitori pentru a-i instrui și a da învățătură în parohiile lor, și acel plan înțeleăt a fost atât de eficient încât toți sătenii din suburbii au adoptat crezul metropolei.

Reforma la Lausanne

Lausanne și teritoriul ei sunt printre locurile în care a prins rădăcini reforma în acea epocă. În epoca papistașă, Lausanne era un oraș important, fiind locul unde veneau mari mulțimi de pelerini pentru a se ruga la statuia Fecioarei și a cumpăra indulgențe, comerț care a contribuit mult la sporirea bogățiilor bisericii. Acel oraș se putea lăuda că, înafară de episcopul lui, avea un consilui de treizeci și doi de canonici, o mânăstire dominicană, una franciscană și numeroși preoți, dar, cu toate mijloacele prevăzute astfel pentru instruirea religioasă, poporul era cufundat în ignoranță mai adânc decât era obișnuit în acel timp și dominat de superstiții și vicii. Vizita lui Farel la Lausanne în 1529 nu a dat roade, dar de atunci s-a intensificat mult curentul favorabil reformei, și, în primăvara anului 1536, când Viret a vizitat acel loc, predicile lui au avut un efect atât de mare încât niște statui au fost sfărâmate imediat de poporul indignat, în ciuda vociferărilor preoților și canonicilor. După diferite negocieri între Berna și Lausanne, reformatorii au cerut o dezbatere publică. Aceasta a durat opt zile la rând și s-a încheiat într-un mod asemănător celei de la Geneva. Triumful reformei a fost deplin și la Lausanne.

Două urmări importante alte acelor mari schimbări religioase, pentru care au și stăruit în mod special reformatorii elvețieni, au fost îmbunătățirea moralității și a educației. Preluând mult din spiritul sfinților Vechiului Testament, au fost adoptate legi din cele mai stricte împotriva jocurilor de noroc, a jurămintelor blasfemiatoare, a farselor, cântecelor necuviincioase, dansurilor, mascaradelor și a oricărei forme de neînfrânare. Imediat după triumful reformei, în mai toate locurile au fost date asemenea legi, în special la Geneva. Cetățenii au bătut o monedă nouă pentru a comemora bazele lor protestante și au adoptat un nou motto al orașului: “După întuneric, lumina”.

Sosirea lui Calvin la Geneva

În luna august a anului 1536, în mulțimile de exilați care ajungeau zi de zi la porțile Genevei, a venit un francez originar din Picardia, un tânăr, având numai douăzeci și opt de ani, slab și palid, cu scopul de a rămâne acolo peste noapte și a pleca a doua zi. Acel tânăr era Jean Calvin. Deși era tânăr și avea o înfățișare modestă, el era celebru atât ca învățat cât și ca teolog și trecuse prin încercări ca prieten al reformei. El părăsea Roma și intenționa să se stabilească la Basel sau Strasbourg, dar războiul dintre Franța și Imperiu l-a obligat să facă un ocol pe la Geneva. Energicul Farel a stăruit de el să rămână acolo, cu gândul că autorul Instituțiilor Creștine era omul potrivit la Geneva. El a considerat că Dumnezeul cel bun îl trimisese acolo la momentul critic.

Calvin i-a răspuns că încă nu-și desăvârșise educația și că trebuia să mai învețe pentru a dobândi calificările necesare pentru o poziție atât de dificilă ca aceea pe care i-o oferea Geneva și l-a rugat să i se permită să meargă la Basel sau Strasbourg. Atunci Farel și-a înălțat glasul cu autoritatea unui mesager direct al lui Dumnezeu și i-a spus: “Îți spun din partea lui Dumnezeu că dacă refuzi să lucrezi aici alături de noi în lucrarea Domnului, atunci belstemul Lui va fi asupra ta pentru că sub pretextul studiilor tu cauți mai curând cele ale tale în loc să-L cauți pe El”. Până atunci Calvin considerase că domeniul lui de lucru era biblioteca și că principalul său instrument era pana, dar simțindu-se copleșit de o declarație atât de autoritară cu privire la voia lui Dumnezeu venită și din partea unui ilustru apostol al reformei, nu a îndrăznit să refuze jugul slujirii pe care Domnul i-l punea. I-a dat mîna lui Farel și și-a angajat inima în lucrarea Domnului la Geneva. “A fost imediat numit profesor de teologie și, la scurt timp, slujitot într-una din cele mai importante parohii. Această dublă ocupație îi permitea să-și întrebuințeze marile lui calități și i-a deschis o cale pentru a căpăta o mare influență atât în biserică cât și în stat[ Waddington, vol. 3, p. 278]”. Acolo el a lucrat timp de douăzeci și opt de ani, cu excepția unei scurte perioade de exil, și a devenit marele lider al cauzei protestante și cel mai ilustru dintre conducătorii reformei.

Istoria timpurie a lui Calvin

Cum celebrul reformator francez s-a stabilit la Geneva, și de atuci încolo a fost figura centrală a mișcării reformatoare, istoria lui timpurie prezintă interes pentru cititor. S-a născut la Noyon, în Picardia, la 10 iulie 1509. Părinții lui erau destul de înstăriți, dar mai ales erau respectați în comunitatea în care trăiau. Tatăl său, Gerard, era secretar al episcopului și se bucura de atât de mult respect printre nobilii din regiune încât fiul său, Jean, a primti în copilărie educație alături de copiii unei familii nobile – Momors.

La vârsta de paisprezece ani, Calvin a mers la Paris, unde, la College de la Marche, l-a avut ca profesor de latină Mathurin Cordier. Una dintre cărțile lui – Colocviile lui Cordier - este încă destul de bine cunoscută în școlile noastre. Cordier a fost nu numai un profesor eminent ci și un om evlavios. După ce a îmbrățișat credința reformată, el s-a mutat la Geneva, unde a continuat să lucreze ca profesor la colegiu până la sfârșitul zilelor lui. A murit în 1564, cam la șase luni după distinsul lui elev, la înaintata vârstă de optzeci și cinci de ani.

După ce și-a încheiat studiile cu Cordier, în 1526 a trecut la College de Montaigu, un seminar pentru pregătirea preoților. Cum în acel timp era obiceiul ca tinerii să urmărească poziții ecleziastice înalte, tatăl său a solicitat pentru el, și a și obținut, postul de capelan la Gesine – o mică biserică din vecinătate. El a fost tuns de episcop, și, deși nu fusese încă admis în rândul preoților, a devenit membru al clerului.

Convertirea lui Calvin

Este un fapt destul de interesant că putem descoperi o legătură strânsă între convertirea lui Calvin și sorbonna. După cum am văzut, prin intermediul lui Lefevre se convertise Farel. Un alt tânăr asculta în acel timp prelegerile lui și a ajuns să cunoască adevărul în Isus. Era Pierre robert Olivetan, născut la Noyon, văr cu Calvin și cu câțiva ani mai în vârstă. Era același Olivetan care a tradus mai târziu Biblia în franceză pornind de la versiunea lui Lefevre. Tânărul Calvin era pe atunci un romano-catolic convins și se întărea împotriva argumentelor vărului său prin respectarea strictă a tuturor ritualurilor bisericii.

“Adevărata religie,” spunea Olivetan, “nu este o sumă de ceremonii și rânduieli pe care biserica le impune adepților ei, care depărtează sufletele de Hristos. O, scumpul meu văr, lasă-te de a striga împreunp cu papistașii: «Părinții! Învățătorii! Biserica!» și ascultă ce spun profeții și apostolii. Cercetează scripturile”. “Nu voi primi nici una din învățăturile tale noi,” îi răspundea Calvin, “a căror noutate mă ofensează. Nu te voi asculta. Îți închipui că toată viața eu am fost învățat numai erori? Nu! Mă voi opune atacurilor tale cu toată fermitatea”. Olivetan i-a pus în mâini Biblia implorându-l să studieze cuvântul lui Dumnezeu.

În acel timp reforma agita toate școlile de învățătură. Profesorii și studenții nu se ocupau cu nimic altceva – sigur că unii doar din curiozitate sau pentru a-i discredita pe reformatori și învățăturile lor cele noi, dar totuși avea loc în general o trezire a conștiințelor și erau dispoziții pentru a primi evanghelia cea adevărată a harului lui Dumnezeu. Din fericire pentru Calvin, el a fost dintre cei din urmă, și, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, Sfintele Scripturi l-au făcut să se despartă de romano-catolicism, cum făcuseră și cu vărul său, Olivetan.

Se presupune că timp de mai bine de trei ani Calvin a trecut prin profunde exerciții spirituale, de pe la 1523 până pe la 1527. D’Aubigne, care este cea mai mare autoritate în această privință spune: “Totuși Calvin, a cărui minte era în principal înclinată spre observație, nu se putea să fie în mijlocul marii mișcări care avea loc în lume fără să mediteze asupra adevărului, asupra erorii și asupra situației lui însuși. Deseori, când era singur și nu mai auzea voci de-ale oamenilor, sufletului său îi vorbea o voce mult mai puternică și camera lui devenea un câmp de luptă, unde se purta o bătălie la fel de crâncenă ca acea chilie de gălugăr de la Erfurt. Ambii reformatori au ajuns să aibă pacea trecând prin aceleași furtuni”. Dar convertirea lui Calvin nu a prezentat acel interes deosebit ca aceea a lui Luther, aceasta în principal deoarece lipsesc detaliile. Scrisorile pe care le-a scris pe atunci tatălui său și cele ale lui Olivetan către prietenii săi nu s-au mai găsit. Theodore Beza, prietenul lui cel mai apropiat, spunea: “Calvin a învățat religia cea adevărată de la una dintre rudele lui, pe nume Pierre Olivetan, și, după ce a citit cu multă atenție cărțile sfinte, a ajuns să-i fie scârbă de învățătura bisericii romano-catolice și să aibă intenția de a renunța la comuniunea ei”. Aceasta prezintă numai intenția lui de a părăsi Roma, dar cuvintele lui de mai târziu sunt o afirmație clară: “Când eram robul încăpățânat al superstiției papalității,” spunea el, “și părea cu neputință să fiu scos din acea mlaștină adâncă, Dumnezeu a produs o convertire subită și m-a supus și a făcut ca inima mea să asculte mai mult de cuvântul său”.

Astfel vedem diferitele legături spirituale dintre Sorbonna și primii mari reformatori. “Farel,” spunea D’Aubigne, “a fost pionierul reformei în Franța și Elveția. El s-a repezit în pădure și, cu securea lui, a doborât giganții pădurii. După el a venit Calvin, cumva ca Melanchton, de care diferă mult în ceea ce privește caracterul, dar cu care se aseamănă ca teolog și organizator. Acești doi oameni au zidit, au organizat și au dat legi în teritoriile cucerite de primii doi reformatori”. Și Beza spune despre Lefevre că a fost omul care “a început cu multă îndrăzneală trezirea religiei curate a lui Isus Hristos șI că din sala unde ținea prelegeri au ieșit mulțI dintre cei mai buni oameni ai bisericii[ D’Aubigne – Calvin, vol. 1, cap. 7, 8; Luther, vol. 3, p. 501]”.

Calvin student la drept

Lumina divină care a umplut sufletul lui Calvin l-a făcut să vadă întunericul profund al bisericii Romei. Ceea ce înainte prezenta pentru el cea mai strălucită splendoare, greutatea antichității și ceea ce considera că era locuința lui Dumnezeu și poarta cerului a ajuns să fie, înaintea ochilor săi de curând deschiși, un templu al idolilor și poarta pierzării. Înțelegem aceasta din faptul că el nu a mai putut sluji la altare și că și-a dat demisia din funcția sacră. Din fericire, a făcut aceasta cu consimțământul tatălui său, și imediat după aceea și-a concentrat eforturile spre studiul dreptului la Orleans și Bourges. Dar lecțiile de drept pe care a trebuit să le asculte trebuie că nu s-au potrivit deloc gustului celui care abia fugise de flăcările martiriului de la Paris.

Calvin abandonează studiul legii civile

Când era la Bourges, Calvin pare să fi abandonat studiul legii civile și să fi revenit la biserică, pe care o privea în lumina scripturii. S-a ocupat cu studiul limbilor greacă, ebraică și siriacă pentru a înțelege mai bine Vechiul Testament, deoarece teologia era subiectul lui favorit. Și era și deosebit de dornic să facă cunoscute altora adevărurile pe care le credea și în care își găsea plăcerea. În jurul lui se strângeau ascultători, așa că devenise imposibil să mai fie în singurătatea care-i plăcea. “În ceea ce mă privește,” spunea el, “fiind în mod natural mai timid și retras, am preferat dintotdeauna odihna și liniștea și am început să caut un loc unde să mă ascund și mijloace prin care să mă retrag din lume, dar, în loc să obțin ceea ce doream, fiecare retragere și fiecare loc mai izolat unde am mers a devenit câte o școală publică”. Dar el nu era dintre aceia care să nu vorbească despre ceea ce cred, ci a predicat în adunări secrete la Bourges și la Paris. Theodore Beza spunea: “El a făcut să înainteze într-un mod minunat cauza lui Dumnezeu în multe familii, prezentând adevărul ca învățătură nu într-un limbaj prețios, manieră împotriva căreia s-a opus dintotdeauna, ci cu o cunoaștere profundă și într-un limbaj sobru, astfel încât orice om era umplut de admirație când îl auzea”.

Calvin a mai îndrăznit încă o dată să meargă la Paris, având speranța că Franța urma să fie câmpul lui de lucru, cu centrul la Paris, dar persecuția violentă l-a obligat să se ascundă și să-și ascundă și intențiile. Ajunsese la vârsta de douăzeci și patru de ani și era plin de zel în activitate. Unul dintre prietenii săi, Nicholas Cop, fiul unui cetățean din Basel, care era medicul principal al regelui și rector al universității din Paris, trebuia să țină un discurs de Ziua tuturor sfinților. Calvin i-a sugerat atunci prietenului său Cop că aceea era o minunată ocazie de a predica evanghelia de la unul dintre cele mai publice amvoane din creștinătate. Cop însă, simțind că el nu era pe măsura unei asemenea sarcini, ei au căzut de acord ca discursul să fie scris de Calvin, iar Cop să-l citească. La 1 noiembrie 1533, rectorul și-a ținut discursul înaintea unei mulțimi tăcute și uimite. Calvin uitase să spună măcar un cuvânt despre sfinți, cu toate că era “Ziua tuturor sfinților”, și, în schimb, preamărea harul lui Dumnezeu ca unicul mijloc prin care omul poate fi iertat și salvat prin jertfa nespus de scumpă a lui Hristos.

Când s-a încheiat adunarea a izbucnit furtuna: discursul a fost denunțat ca fiind o trădare a sfinților și o lovitură dată temeliei Romei. Dar Cop era medicul principal al regelui și un favorit. Ce era atunci de făcut? Sorbonna l-a denunțat parlamentului și executorului ereticilor. Cop a văzut din timp pericolul și a fugit la Basel, scăpând astfel de flăcările martiriului. Cop plecase, dar Calvin, ca prieten al lui, era suspectat că era adevăratul autor al discursului. Șeful poliției criminale, notoriul Jean Morin, a primit ordine să-l aresteze. Pe când Calvin stătea într-un loc puțin cunoscut, unde el considera a fi în siguranță, un student coleg de-al lui a dat buzna în camera lui și l-s rugat să fugă imediat pentru că ofițerii erau la poartă. Coborând pe fereastră folosindu-se de un cearceaf, el a fugit luându-și numele Charles Heppeville, îmbrăcat ca un țăran și puetând pe umăr o sapă. Ajungând la Angouleme a fost primit de canonicul Louis du Tillet, la care a stat o vreme având la dispoziție o bibliotecă bogată.

Publicarea Instituțiilor

Calvin era deja ocupat cu marea lui lucrare despre religia creștină și probabil că a strâns materiale din biblioteca lui Du Tillet. Dar, cum viața îi era în pericol, el a plecat la Basel, cetatea de refugiu pentru exilații francezi din acea epocă. Acolo a încheiat și a publicat cea mai celebră dintre scrierile sale: “Instituțiile religiei creștine”. Lucrarea a apărut în luna august a anului 1535.

“Aceasta a fost primul monument teologic și literar al reformei franceze,” spunea Felice. “Răspândindu-se prin școli, prin castelele nobililor, prin casele burghezilor și chiar prin atelierele meșterilor din popor, Instituțiile au devenit cel mai puternic predicator. Reformatorii s-au grupat în jurul acestei cărți ca sub un stindard: în ea au găsit tot ce privește învățătura, disciplina, organizarea ecleziastică și apologetul maeștrilor a devenit legiuitor pentru copii lor”. În dedicația către Francisc I el îl implora pe rege să cerceteze mărturisirea de credință a reformatorilor, pentru ca, văzând că ei sunt în acord cu Biblia, să nu-i mai trateze ca eretici. “Este datoria voastră, sire,” îi spunea el regelui, “să nu vă închideți nici mintea, nici inima față de o apărare atât de justă, mai ales când este o chestiune atât de importantă, și anume cum să fie respectată pe pământ gloria lui Dumnezeu ... o chestiune vrednică să ajungă la urechile voastre, demnă să intre sub jurisdicția voastră și demnă de tronul regal al vostru”. Dar avem motive destul de întemeiate să credem că regele nu a catadicsit să citească nici măcar prefața la Instituții.

Calvin a ajuns liderul recunoscut al reformei franceze. Luther era prea îndepărtat, iar Farel prea aprins, dar Calvin avea caracterul puternic și afecțiunile cele mai potrivite cu poporul francez. În acea perioadă a vizitat-o pe celebra Renee a Franței, fiica lui Ludovic al-XII-lea și ducesa Ferarei, care a fost una din primele provincii italiene care a primit reforma. Și ea, ca și verișoara ei, Margareta de Valois, a îmbrățișat evanghelia cea adevărată și a luat sub patronajul ei pe reformatorii persecutați în Italia, ceea ce a atras asupra ei persecuții severe cu toate că era fiica unui rege. Cu ocazia acelei vizite s-a întemeiat o prietenie care nu a fost întreruptă niciodată, fapt dovedit prin aceea că până și de pe patul lui de moarte, Calvin i-a mai scris o scrisoare[ În History of the Reformation in Italy, Dr. McCrye prezintă multe detalii interesante cu privire la această prințesă atât de remarcabilă prin purtarea ei].

În 1536 Calvin a fost numit pastor și profesor la Geneva. Revoluția religioasă, morală, intelectuală și chiar și politică pe care a produs-o el în acel oraș depășește limitele scurtei noastre istorii. S-a scris mult despre viața și lucrările lui, așa că vom nota doar ceea ce se integrează în planul acestei istorii.

În scurt timp, Calvin a descoperit că nu fusese chemat să ocupe un post comod. Oamenii abia ieșeau din întunericul ignoranței, superstiției și imoralității în care fusese cufundat orașul timp de mai multe secole, iar corupția celor nouă sute de preoți produsese roade asemănătoare în obiceiurile cetățenilor. Dar Calvin și Farel, atât în public cât și în particular, au mustrat aspru și cu toată fermitatea moravurile ușoare și toate amuzamentele cu tendințe imorale. Ei nu numai că erau vrăjmași înverșunați oricărui vestigiu al papalității, ci erau și adepții unei discipline stricte. Majoritatea poporului nu era pregătită încă pentru o asemenea lepădare de sine. Luptaseră din greu pentru a se elibera de sub jugul Romei și al Ducelui de Savoia și erau hotărâți să se împotrivească la ceea ce ei gândeau că era jugul cel mai greu, adică să abandoneze toate plăcerile și să trăiască potrivit unei discipline ecleziastice rigide. Mulți dintre cei care, sub aspect exterior, îmbrățișaseră învățăturile reformei, nu aveau inima pregătită pentru sistemul lui Calvin. El avea ideea ca statul să fie un fel de teocrație care să oblige cetățenii să se conformeze legii lui Dumnezeu, fiind amenințați cu judecățile Vechiului Testament.

Calvin și Farel expulzați din Geneva

După cum era și de așteptat, slujitorii reformați au ajuns în scurt timp să fie implicați în dispute aprige cu congregațiile lor. Ei greșeau în mod evident când încercau să impună un sistem rigid unui popor care de multă vreme se obișnuise să trăiască după poftele lor, fără ca oamenii să fi fost pregătiți moral suficient și fără ca inimile lor să fi fost pregătite prin harul lui Dumnezeu. Imediat după ce s-a stabilit la Geneva, Calvin a întocmit un “Formular al învățăturii și disciplinei creștine” și, împreună cu alți slujitori, a făcut eforturi pentru a-i determina pe cetățeni în general, în adunarea populară, să abjure papalitatea și să jure să urmeze învățătura și ordinea fusese pregătită pentru ei. Cum mulți au adus obiecțiuni, au început necazurile și s-a ascuțit spiritul de partidă, dar, cum slujitorii nu cedau, ei au ajuns să renunțe să mai celebreze masa Domnului în mijlocul poporului, iar cetățenii au hotărât să-i expulzeze ăe slujitori, interzicându-le să se mai urce la amvoane.

În 1538, cei doi slujitori expulzați au părăsit, cu inimi triste, orașul în care lucraseră mult, dar, din vreme ce ai nu ne-au transmis nimic în legătură cu sentimentele lor, ne vom abține de la a face presupuneri ce gândeau pe când se depărtau de Geneva. Farel a mers la Neuchatel, unde lucrase mai înainte unde a și rămas până la sfârșitul zilelor sale. El a reușit să instaureze acolo sistemul de disciplină care fusese respins la Geneva și a căutat să-i slujească Domnului și bisericii sale cu multă râvnă până în 1565, când a adormit în Isus la înaintata vârstă de șaptezeci și șase de ani.

Calvin la Strasbourg. Lucrarea și căsătoria lui

Calvin a mers la Basel, și, de acolo, la Strasbourg, oraș în care fusese invitat cu toată stăruința de pastorii Bucer și Capito. A fost imediat numit profesor de teologie și pastor al adunării compuse din refugiați francezi. Nimic nu putea vorbi mai clar despre persecuția înverșunată care bântuia prin Franța decât numărul de cincisprezece mii de francezi exilați care s-au strâns în jurul lui Calvin pentru a auzi evanghelia în limba lor maternă. Și dacă numai la Strasbourg au fost cincisprezece mii, ce număr mare trebuie să fi fugit în Anglia, Germania și în alte locuri! Calvin a lucrat acolo timp de trei ani predicând și scriind. Societatea mai cultivată și adunarea mai educată decât cea de la Geneva se potriveau gusturilor lui și au fost un balsam pentru inima lui rănită. El a republicat Instituțiile, cu multe adăugiri, a scris un comentariu asupra Epistolei către romani și un tratat despre cina Domnului.

Așa de fericit a fost la Strasbourg disciplinarul sterict și sever că a și consimțit să se căsătorească dacă prietenii săi i-ar fi găsit o soție potrivită. Prima dată i-a fost propusă o doamnă de viță nobilă și cu o dotă bogată, dar Calvin a obicetat împotriva unei căsătorii cu cineva de rang superior, dar, dacă doamna ar fi consimțit să învețe limba franceză, el ar fi răspuns, însă ea a refuzat aceasta, așa încheindu-se prima propunere. I-a fost propusă o altă doamnă, și, în acest nou caz, Calvin a făcut și el câteva avansuri, dar, din fericire, el a descoperit din timp că existau destule motive pentru a nu merge mai departe. În cele din urmă, la sfatul prietenului său Bucer, el s-a căsătorit cu Idolette de Bure, o văduvă cu o evlavie profundă și cu mult curaj creștin. Cititorul își va aminti ușor ce mare contrast este între căsătoria lui Luther - impulsivă, grăbită și într-un moment nepotrivit -, și negocierile matrimoniale ale lui Calvin, atât de caracteristice la marii reformatori[ History of Protestantism, vol. 2, p. 303].

Întoarcerea lui Calvin la Geneva

În timp ce Clvin avea o activitate atât de fericită la Strasbourg, totul se prăbușea în dezodine, atât sub aspect politic cât și religios, pe malurile Lacului Leman. După plecare reformatorilor sobri, libertinii, anabaptiștii și papistașii au devenit turbulenți și neguvernabili, iar unii magistrați care fuseseră lideri ai violențelor împotriva slujitorilor au ajuns să sfârșească tragic. Acele tulburări și judecăți au făcut poporul să creadă că păcătuiseră împotriva lui Dumnezeu prin aceea că îi expulzaseră pe slujitorii Lui cei credincioși, determinându-l să ceară cu voce tare reîntoarcerea lor. În 1540, consiliul celor două sute a luat hotărârea “pentru a promova onoarea și gloria lui Dumnezeu să recurgă la toate mijloacele posibile pentru a-l determina pe Maestru Calvin să revină ca predicator”. Consiliul general sau adunarea populară a emis ordinul ca “să fie trimiși emisari la Strasbourg pentru a-l aduce pe Maestrul Jean Calvinus, care ste foarte învățat, pentru a fi slujitor în acest oraș”.

Pentru a-i solicita să se întoarcă, transmițându-i asigurări că va avea parte de o primire călduroasă, consiliul a trimis o delegație onorabilă. Dar însuși gândul de a se întoarce la Geneva l-a tulburat: îi era groază de duritatea grosolană a oponenților săi neciopliți, mai ales a libertinilor. Și să lase situația lui fericită de la Strasbourg pentru a se arunca în mijlocul necazurilor? Totuși el dorea să facă voia Domnului și să fie călăuzit de El. Înafară de invitația oficială, el a mai primit și scrisori de la prietenii săi creștini, care-l îndemnau să se întoarcă. Unul, stăruind de el să se întoarcă, îl asigura că “la Geneva va găsi un popor nou, schimbat prin harul lui Dumnezeu și prin intermediul lucrării lui Viret”. Și pastorii din Zurich stăruiau ca el să se întoarcă, accentuînd sitația importantă de la Geneva, care era în vecinătatea Germaniei, Italiei și Franței.

În cele din urmă, el a consmițit să se întoarcă, supunându-se la ceea ce credea că este voia Domnului și stăpânului. “Nu există loc de sub cer,” spunea el, “de care să-mi fie mai groază ca de Geneva, dar nu mă voi da înapoi de la nimic pentru a face ceea ce este spre binele bisericii”. Scriindu-i lui Farel cu privire la decizia lui, el spunea: “Cum știu că nu-mi mai aparțin mie însumi și că nu pot dispune de mine însumi cum doresc, mă predau, legat ca o jertfă pentru Dumnezeu”. A plecat la 13 septembrie 1541. Înaintea lui mergea un mesager călare trimis de Geneva, iar ceremoniile primirii au fost deosebit de onorabile pentru toți cei implicați[ Scott – History, vol. 3, p. 200; D’Aubigne – Calvin, vol. 6, cap. 15-17; Wylie – Protestantism, vol. 2, cap. 14].

Calvin și Servetus

Condamnarea la moarte a lui Miguel Servetus, marele eretic, la Geneva a fost discutată mult atât de scriitorii romano-catolici cât și de cei protestanți, care o consideră o mare pată pe reputația altfel crată a marelui reformator. Dar, când este să judecăm implicarea lui Calvin în această tristă afacere trebuie să avem în minte marile diferențe dintre secolul al șaisprezecelea și secolul al nouăsprezecelea. Mulți dintre reformatori, atât în Germania cât și în Elveția, considerau că este de datoria lor să pedepsească cu moartea erezia. Cu toate acestea, purtarea lui Calvin în această chestiune trebuie condamnată de orice creștin luminat. Și, în secolul al nouăsprezecelea, ne putem minuna cum un asemenea cercetător al scripturii nu a văzut harul care strălucește peste tot în Noul Testament. Creștinul este mântuit prin har, se menține prin har și trebuie, cu siguranță, să dea mărturie despre har într-o lume rea. Înafară de aceasta, avem exemplul și învățătura Domnului nostru, care “ fiind insultat, nu răspundea cu insultă; suferind, nu ameninţa, ci Se încredinţa pe Sine Celui care judecă drept” (1 Pet. 2.23). Și “ Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsca şi rugaţi-vă pentru cei care se poartă rău cu voi şi vă persecută, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri: pentru că El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi... Voi deci fiţi desăvârşiţi, după cum Tatăl vostru cel cerescf este desăvârşit” (v. Mat. 5.44-48).

Dar, oricât ar părea de ciudat, Czlvin nu numai că a trecut cu vederea toate scripturile de felul acest, ci a a considerat că “Nebucadnețar este deosebit de onorat în scriptură pentru că a hotărât pedeapsa capitală împotriva oricui ar fi blasfemiat împotriva Dumnezeului lui Șadrac, Meșac și Abednego și nu se îndoia că dacă ar fi fost disponibil un magistrat creștin evlavios și zelos, atunci Pavel i-ar fi dat pe mâna lui pe Imeneu și Alexandru pentru ca să le aplice pedeapsa pe care o meritau”. Dar, dacă îndurartea ar fi dispusă să cinsidere că acelea erau mai curând erori ale epocii decât ale omului, trebuie să avem în minte faptul că dacă nu-l avem pe Hristos înaintea noastră ca exemplu și regulă de viață, niciodată nu vom scăpa de asemenea gânduri legaliste, indiferent de epocă. Moise și Ilie trebuie să dispară și să rămână numai Isus singur. Dacă spunem că rămânem în El, atunci să și umblăm cum a umblat El.

Caracterul lui Servetus și execușia lui

Miguel Servetus era un spaniol născut în același an ca șI Calvin, cu o minte ageră și activă, capabil să se lanseze în diferite întreprinderi, dar, din nefericire, mult prea speculativ în lucrurile divine. El a studiat medicina, dreptul și teologia, iar în cea din urmă a fost plin de încredere în sine, călăuzit de un spirit îndrăzneț în extravaganțe panteiste și materialiste și de opoziție violentă împotriva Trinității. Și în această erezie, asemenea anabaptiștilor, - profeții cerești - a fost revoluționar violent. Asemenea oameni urmăresc în general să răstoarne guvernele și creștinismul. Acesta era un mare păcat, care constituia și adevărata cauză a persecuției anabaptiștilor în acele zile. Aceștia i-au urmat pe reformatori în fiecare țară și au căutat să submineze lucrarea lor afirmând că aceștia nu mergeau până la capăt și că adevărații creștini – aceia asemenea lor – ar trebui să conducă și statul și biserica și că venise vremea ca sfinții să cucerească regatele lumii.

Înainte de a fi ajuns la Geneva, Servetus a scăpat din închisoare la Viena, unde fusese arestat pentru publicarea unei lucrări ofensatoare și blasfemiatoare, unde a fost ulterior și ars în efigie odată cu cinci baloturi de cărți de-ale lui. Despre Calvin, care-l cunoștea bine[ n. tr.) Calvin a purtat corespondență cu Servetus înainte de venirea acestuia la Geneva. De asemenea, Servetus a purtat corespondență și cu Melanchton, și atât âmpotriva lui Melanchton cât și a lui Cavin, Servetus a vărsat mult venin în scrisorile lui] și care-i expusese ereziile cu mulți ani înainte de evenimentele de la Viena, se afirmă că ar fi spus: “Dacă Servetus ar ajunge la Geneva și influența lui ar putea fi hotărâtoare, atunci el nu ar mai pleca de acolo în viață[ n. tr.) se spune că fragmentul ar fi citat dintr-o scrisoare a lui Calvin către Farel]”. Servetus a venit, iar Calvin a informat consiliul în legătură cu sosirea lui și a extras capete de acuzare din scrierile lui, care au făcut ca el să fie condamnat la moarte. Fiind pus sub acuzare, consiliul i-a cerut să retracteze, să nege, să dea explicații sau să se apere, după cum credea el de cuviință. Pentru pregătirea apărării i s-a acordat tot timpul pe care l-a cerut, dar, în loc să caute să se împace cu inamicii sau să-și facă prieteni printr-un spirit sobru șI moderat, în apărarea lui el s-a arătat deosebit de insolent. L-a făcut pe Calvin mincinos în repetate rânduri și l-a și numit cu apelative ca “Simon vrăjitorul”. Detaliile acestui caz au fost trimise și în alte state pentru a cere opinia[ n. tr.) Potrivit legilor în vigoare la Geneva în acel timp, un străin ca Servetus ar fi fost în mod normal expulzat (cam așa cum se întâmplase anterior cu Farel și Calvin), dare pare-se că Servetus își atrăsese ura la atât de mulți oameni din toată Europa încât s-a recurs la consultarea celorlalte cantoane ca un mijloc pentru a proceda altfel decât prevedea acea lege a Genevei] lor și s-a spus că “de comun acord toți au conchis că el reînvia erorile neevlavioase cu care satan tulburase biserica în vechime și că era un monstru care nu trebuia suportat”. Având aceste opinii în consens, consiliul Genevei a decis în unanimitate să fie dus la Champel și ars de viu.

Nenorocitul, până la sfârșit nu a arătat nici un semn de pocăință, dar a manifestat cea mai grozavă frică de moarte. Când a auzit sentința, Calvin a fost extrem de afectat și a intervenit pe lângă consiliu nu ca Servetus să fie cruțat, ci ca sentința să fie mai ușoară, ca să fie folosită sabia și nu focul, să fie decapitat și nu ars. Dar a fost refuzat, și, la 27 octombrie 1553, el a fost dus pe colina Champel, unde fusese alcătuit rugul. Se spune că la prima sclipire a focului Servetus a scos un țipăt atât de grozav încât mulțimea a tresărit și a fost auzit la mare distanță. Cărțile lui au fost arse împreună cu el, dar focul a ars lent și el a mai trăit o jumătate de oră în mijlocul rugului[ Consemnările originale ale procesului lui Servetus înaintea “Consiliului Mic al Genevei” au fost descoperite de Albert Rilliet și publicate în 1844, împreună cu un scurt tratat pe această temă, tradus din franceză de Dr. Tweedie. Prezentarea acelor consemnări, deși atât de târziu, va mai îmblânzi opinia publică cu privire la rolul lui Calvin în moartea lui Servetus].

Lucrarea lui Calvin

În mijlocul numeroaselor conflicte în care a fost angajat, Calvin a fost neobosit în lucrările sale pastorale și în eforturile pentru a expune și contracara erorile atât în biserică cât și în stat și a răspândi lumina adevărului în toate bisericile. “Prin faima și influența acestui distins teolog, biserica din Geneva a sporit numeric și a ajuns să fie considerată ca fiind centrul cauzei reformate. La sugestia lui, în 1558, senatul a înființat un colegiu în care a fost profesor Theodore Beza împreună cu alți mari învățați și oameni talentați. Acel centru de învățătură a ajuns în scurt timp să fie atât de renumit încât la el au venit studenți din Anglia, Scoția, Franța , Italia și Germania atât în căutarea învățăturii sacre cât și a celei seculare”. Prin aceste mijloace principiile reformei s-au răspândit larg în diferite șări ale Europei. “Bisericile protestante îi sunt îndatorate lui Jean Calvin, și, mai ales printre presbiterieni, amintirea lui este încă venerată, el fiind acela care dă greutate organizării lor bisericești prin autoritatea numelui său”. Alături de această minunată mențiune din “Credințele lumii” suntem datori să mai adăugăm un câteva cuvinte cu greutate ale istoricului episcopalian Fry: “Geneva a scăzut mult în aprecierile Bisericii Angliei pentru că ea ara deosebit de favorabilă bisericii presbiteriene ca formă de organizare și din cauza atacurilor violente ale unora dintre teologii ei împotriva vechii guvernări episcopale, care încă mai păstra o splendoare deosebită în Anglia și Irlanda” (p. 487).

Lucrările publicate ale lui Calvin sunt deosebit de voluminoase. Ediția de la Geneva cuprinde douăsprezece volume folio. Ediția de la Amsterdam – care se spune că ar fi cea mai bună pentru că a folosit hârtie mai mare – a fost redusă la nouă volume. “Calvin Society” a publicat o traducere în cincizeci și patru de volume octavo. Acestea cuprind comentariile lui, prelegerile lui, diferite alte lucrări, Instituțiile și corespondența autorului. Comentariile au constituit, fără-ndoială, temelia studiilor tinerilor teologi din școala lui Calvin de atunci și până azi, și, în această privință, cine oare poate evalua cât de mari au fost efectele lucrării sale? Dar, înafară de aceste lucrări care ne-au parvenit trebuie să ne gândim și cât de mult timp au petrecut asemenea oameni publici primind vizite din toate colțurile lumii. Apoi, era și slujirea zilnică în cuvânt și tot felul de activități publice. Era așteptat și să dea sfaturi bisericilor prin scrisori. “Când ne gândim la scrisorile lui,” spune unul dintre admiratorii săi, “care privesc cele mai importante chestiuni și se adresează unor oameni cu poziții din cele mai importante în Europa și celor mai mari intelectuali, ele sunt atât de numeroase încât unii ar putea presupune că el nu a făcut nimic altceva decât să scrie scrisori. Dacă cercetăm comentariile lui, ele sunt atât de voluminoase și atât de spirituale și aprinse și pline de mireasma cuvântului divin încât par a fi toată lucrarea vieții lui[ History of Protestantism, vol. 2, p. 346]”.

Calvin și Calvinismul

Fie că suntem de acord cu conținutul doctrinar al învățăturii lui Calvin și cu stilul în care a tratat anumite subiecte, fie că nu, trebuie totuși să recunoaștem că a fost foarte zelos, devotat și harnic. Având un trup slab și bolnav și pe parcursul unei vieți relativ scurte el a fîcut o mare lucrare. Totuși este de temut că anumite afirmații extreme pe care le-a făcut cu privire la “a fi reprobat” nu sunt confirmate de scriptură și au făcut mult rău unor suflete scumpe. Dar, spunea Scott, “în gândirea lui Calvin era o răceală și o asprime care la- făcut să considere a fi obiecte ale intelectului ceea ce emoționa mintea unora care erau altfel, ceea ce mă face să concluzionez că el nu a apreciat cum se cuvine efectul pe care limbajul lui îl avea asupra altor persoane. Și cred că acele afirmații extreme și limbajul greu de suportat au avut o contribuție semnificativă la înfierarea și ura pe care le-a stârnit calvinismul până azi[ Vol. 3, cap. 26]”.

Ultimele zile ale lui Calvin

Cu toate că nu putem să urmărim vastele cercetări ale învățatului teolog, nici să primim învățăturile pe care le-a dat el, apropiindu-ne de patul lui de moarte, vom simți că el avea aceeași inimă și același gând cu noi. Vechiul șui credinciosul lui prieten, Farel, auzind de boala gravă a lui Calvin, i-a scris pentru a-i spune că urma să vină pentru a-l vedea. El era în vâsrtă de șaptezeci și cinci de ani și avea o sănătate proastă. Calvin, dorind să-l cruțe de călătoria obositoare, a dictat imediat următorul răspuns scurt, dar plin de afecțiune: “Rămas bun, cel mai bun și credincios frate al meu, și cum este voia lui Dumnezeu ca tu să-mi supraviețuiești mie în această lume, te rog să trăiești amintindu-ți continuu de legătura noastră, care, în măsura în care a fost utilă bisericii lui Dumnezeu, va purta pentru noi rod veșnic în cer. NU te expune oboselii de dragul meu. Respir greu și mă aștept mereu să-mi dau duhul, dar faptul că trăiesc și mor în Hristos îmi este deajuns, deoarece pentru ai săi viața și moartea este un câștig. Încă odată, rămas bun ție și tuturor fraților și colegilor tăi. Geneva, 2 mai 1564”

Cu toate acestea, peste câteva zile, bunul bătrân a venit la Geneva și a petrecut un timp cu prietenul său în camera unde zăcea, dar istoria nu a consemnat ceea ce s-a întâmplat cu ocazia întrevederii lor. Spre deosebire de Luther, care a fost înconjurat de prieteni și admiratori, care au consemnat imediat tor ce a spus sau a făcut el, dând astfel un caracter dramatic oricărui incident din viața lui, nu cunoaștem nimic despre viața de casă, de familie și viața socială a lui Calvin, ceea ce nu este o notă bună pentru cineva care a ajuns să fie o figură centrală.

După ce i-a văzut pe mambrii senatului și slujitorii de sub jurisdicția Genevei și li s-a adresat cu multă afecțiune, a simțit că-și încheiase lucrarea. Zrestul zilelor le-a petrecut în rugăciune aproape continuă. Repeta cuvintele apostolului: “Suferințele de acum nu sunt vrednice să fie comparate cu cloria care ...” nu a mai putut încheia și și-a dat ultima suflare la 27 mai 1564.

“A trăit,” spunea Beza, “cincizeci și patru de ani, zece luni și șaptesprezece zile, jumătate din acest timp fiind în slujba sacră. Era un om de statură medie, cu păr negru și palid, cu ochi sclipitori până la moarte, care exprimau o inteligență pătrunzătoare. A trăit aproape fără să doarmă. Memoria lui era incredibilă și judecata lui atât de sănătoasă încât hotărârile lui deseori păreau a fi oracole. Era scump la vorbă și disprețuia elocvența artificială, dar era un bun scriitor, și, prin exactitatea gândirii lui și practica de a dicta unui scrib, el a ajuns să vorbească aproape la fel cum și scria... După ce am relatat cu bună credință istoria vieții și morții sale, după ce l-am observat timp de șaisprezece ani, mă simt îndreptățit să declar că el este un ilustru exemplu de viață și moarte creștină, astfel încât va fi la fe de greu de imitat pe cât va fi de greu de calomniat[ Beza, citat de Scott, vol. 3, p. 485]”.