Capitolul 48 - Efectele reformei din Germania asupra națiunilor Europei

Poziția Imperiului German, care, prin providența divină, a fost ales pentru a fi scena zorilor și a miezului zilei de glorie a reformei, era cea mai favorabilă, fiind cea mai în măsură ca, prin revoluțiile de acolo, să afecteze mai mult decât oricare altă națiune starea generală a Europei. Germania era în acel timp o legătură între Asia și Europa și era calea comercială între cele două emisefere. Ea era renumită pentru dietele imperiale care atrăgeau mari mulțimi de demnitari, atât laici cât și clerici, aceasta pe lângă constituția ei specifică, numeroșii ei principi și orașele ei libere, care făceau ca evenimentele interne ale Germaniei să prezinte interes pentru toate țările din jurul ei. În toate acestea se arată înțelepciunea lui Dumnezeu și în ceea ce privește localizarea, care în mod natural a afectat întreaga creștinătate prin răspândirea opiniilor noi.

Dar nu numai că locul, timpul și împrejurările au fost rânduite de Domnul pentru a face ca vestirea evangheliei revigorate să sibă efecte imediate, ci vraja misterioasă prin care omenirea fusese robită de veacuri s-a rupt dintr-odată și definitiv. Opinia publică, cea care atât de mult timp fusese pasivă, ca modelată pentru a crede orice i se spunea și pentru a suporta orice i se impunea, a fost dintr-o dată trezită și a cuprinsă de un duh de cercetare și de răzvrătire și a sfărâmat jugul sub care atât de mult timp se supusese docilă. Dar nu numai mințile omenești au fost atât de mult agitate de disputele religioase, ci și constituțiile politice ale celor mai vechi regate au fost zdruncinate din temelii[ History of the Church – Rev. John Fry, p. 333; Dr. Robertson – Opere, vol. 6, p. 497]. Vom urmări această mișcare în câteva dintre țările cele mai interesante.

Suedia și Danemarca anii 1520 - 1530

Am văzut cum evanghelia a fost introdusă în Danemarca și Suedia în secolul al-IX-lea, în legătură cu Ludovic cel Pios. Neobositul Ansgarius a lucrat timp de aproape patruzeci de ani în regiunile nordice, murind în anul 865. I-au urmat alți misionari, dar creștinismul, cel mai probabil, a continuat să aibă o existență discutabilă în mijlocul întunericului păgânismului. În secolul al-XII-lea, Roma a reușit să îbcheie lucrarea de convertire, făcând ca bisericile Suediei să se adauge Scaunului Sf. Petru. Imediat, li s-a impus o costituție ecleziastică, potrivită “tainei fărădelegii”, și în scurt timp a ajuns să înflorească preoțimea, cu gradele de la arhiepiscop la călugăr cerșetor, care a acoperit toată țara, urmările obișnuite, ca peste tot, fiind o decădere a evlaviei și un popor sărăcit.

În zorii reformei, superstiția papistașă părea să nu fie nicăieri mai adânc înrădăcinată decât în acele țări. “Poporul era cufundat în sărăcie și apăsat greu de asuprirea stăpânilor lor. Fără a primi nici un fel de învățătură de la îndrumătorii lor spirituali și fără accea la cuvântul lui Dumnezeu – pentru că scripturile nu fuseseră încă traduse în limba suedeză -, poporul se întorcea la credințele superstițioase și practicile păgâne din vechime”. Ca în toate celelalte țări, ierarhia romano-catolică înghițise bogăția acelor regate. Episcopii aveau venituri deseori mai mari decât vechea nobilime, și uneori averea lor o egala sau chiar o depășea pe cea a suveranului, și nu de puține ori ei locuiau în castele și fortărețe care sfidau puterea coroanei.

Prin legea veche, cele trei regate – Suedia, Danemarca și Norvegia -, ca și Anglia, Scoția și Irlanda, erau unite sub același suveran. Crudul tiran Christiern al-II-lea, cumnat cu Carol al-V-lea, era pe tronul Danemarcei când opiniile lui Luther au început să se răspândească prin acele țări. Cum el era sărac în comparație cu preoțimea, abia aștepta o ocazie pentru a micșora puterea lor și a le lua averile. Fiind destul de clarvăzător pentru a vedea faptul că protestantismul urma să câștige popularitate, el s-a mărturisit a fi în favoarea noii religii și a trimis pentru a-l aduce pe Reinhard, un discipol de-al lui Carlstadt, pe care l-a numit profesor de teologie la Stockholm. Acesta a murit în scurt timp și i-a urmat însuși Carlstadt. Din anumite motive, el a rămas numai puțin timp în Danemarca, când Christiern l-a invitat pe Luther să viziteze stăpânirile lui, dar reformatorul a refuzat acea invitație. Între timp, purtarea lui Christiern a fost așa de tiranică încât suedezii au refuzat să-l mai recunoască drept rege al lor și au numit un guvernator. Acesta a strâns o armată fiind ajutat și de clerul romano-catolic, și a invadat Suedia, i-a învins și i-a tratat cu o grozavă barbarie pe cei cuceriți. A masacrat într-o piață șaptezeci de nobili și senatori, și se spune că arhiepiscopul de Upsala ar fi aprobat acea răzbunare crudă. Printre victimele nobile a fost și Eric Vasa, tatăl lui Gustavus Vasa, unul dintre cele mai ilustre nume din analele Suediei. Acel tânăr nobil a scăpat din mâinile lui Christiern și a fugit în Germania. În timpul șederii sale acolo el a studiat și a îmbrățișat principiile lui Luther. În cele din urmă, ieșind din ascunzătoare, el a înălțat stindardul revoltei răsculând țărănimea suedeză din provincii pentru a obține independența țării. După o luptă grea, el a învins și l-a răsturnat pe tiran, eliberându-și țara de sub asuprire. A fost pus pe tron și, în 1523, a transformat Suedia într-un stat suveran independent. Danezii, urmându-i exemplul, s-au răzvrătit și ei și l-au dat jos pe Christiern, alungându-l în 1523. Acesta a fugit în Țările de Jos, unde s-a alăturat curții lui Carol al-V-lea. Pe tron a fost pus Friedrich, ducele de Holstein, principe care era în favoarea reformei și care a domnit cu dreptate și cumpătare.

Regele Gustavus, cu adevărat patriot, după ce a ajuns pe tron, s-a străduit, pe căile cele mai onorabile, să stabilească lutheranismul ca religie în teritoriile lui. “Învățătură și nu autoritate” a fost motto-ul pe care l-a folosit el pentru convertirea supușilor săi. Olaus Petri și fratele lui, Laurentius, care studiaseră la Wittemberg sub îndrumarea lui Luther, au fost primii predicatori ai reformei în Suedia. Ei au făcut și lucrearea cea mai importantă: traducerea scripturilor în limba poporului. La o adunare a statelor, în 1527, Gustavus a declarat public că “și-ar lăsa sceptrul și și-ar abandona regatul mai curând decât să cârmuiască un popor robit autorității papei și controlat mai de tirania episcopilor decât de legile monarhului”. Voința regelui a biruit, puterea și bogăția ierarhiei a scăzut, dar aceasta a fost tolerată. În zilele noastre i-ar veni greu cuiva să creadă că, în mai puțin de o sută de ani, prin influența lui nefastă, clerul romano-catolic câștigase posesiunea și aveau venituri din mai bine de treisprezece state ale Suediei. Dar atât de mare a fost puterea protestanților în adunare încât a fost dat decretul ca “domeniile, castelele, fermele și pământurile care încăpuseră pe mâna bisericii să fie restituite, o parte revenind națiunii și o parte acelor nobili de la ale căror familii le luaseră”. Episcoii s-au supus și au semnat decretul. Așa a fost introdusă reforma în Suedia și așa a prins rădăcini sigure.

În Danemarca, lucrarea a decurs asemănător celei din Suedia. La adunarea statului, în 1527, Friedrich a obținut un decret care declara că orice supus dabez era liber să adere la biserica Romei sau să îmbrățișeze învățăturile reformate. Aceea a fost suficient pentru ca religia cea nouă să biruie. Mulțimi de învățători au venit de la Wittemberg și scripturile au fost traduse în limba Daneză. În închinarea publică și în cea privată au fost introduse cântări și reforma a fost introdusă cu melodii și laude noi. “Nu este ușor de descris schimbarea care a avut loc în Danemarca. O lumină pașnică și binecuvântată a strălucit în tot regatul. Danezii nu numai că au putut citi scripturile Noului Testament în limba lor, ca și Psalmii lui David, care erau deseori cântați, atât în biserici cât și la câmp și pe drumuri, ci au beneficiat de număroși prezentatori ai cuvântului divin și predicatori ai evangheliei, care le-au deschis izvoarele mântuirii[ Pentru detalii amănunțite și relatări pe larg cu privire la progresul reformei ân Suedia, Danemarca, Norvegia și Islanda vedeți History of Protestantism, de Rev. J.A. Wylie]”.

Italia

În nici o altă țară din afara Germaniei nu au pătruns opiniile reformate mai curând decât în provinciile Italiei. În aceasta vedem mâna Domnului și firul de argint al harului Său suveran. El avea acolo poporul său care trebuia adus la Isus. Mulți au crezut și au mărturisit cu noblețe adevărul evangheliei, după cum arată din plin martiriile consemnate. Lumina îi era de nesuferit Izabelei, care iubește întunericul, așa că aceasta a fost curând stinsă prin activitatea tribunalelor.

Nici un alt popor nu avea atunci mai puțin respect decât italienii față de demnitatea papală. Puterea papei era acolo mai mare decât în țările mai îndepărtate de sediul guvernării lui, așa că poruncile lui erau ascultate în mod mai implicit. Viciile personale ale papilor, corupția administrației lor, ambiția, luxul, desfrânarea și înșelăciunile care domneau la curțile lor au fost văzute de italieni. Principalul obiectiv al aproape fiecăruia dintre papii care s-au succedat a fost acela de a strânge bani prin intemediul sfintelor taine, pentru a-și îmbogăți fiii, nepoții și celelalte rude cu bogății nemăsurate, chiar cu principate și regate. Astfel, toți italienii care gândeau câtuși de puțin, văzând mijloacele prin care se menținea papalitatea și impostura pe care era ea întemeiată, au fost dispuși să primească cu bucurie ceva mai bun.

“O controversă,” spune Dr. McCrie[ History of the Reformation in Italy], “care a dus la dispute aprinse timp de mai mulți ani în Germania, și care a fost adusă înaintea curții papale pentru o hotărâre, a atras în mare măsură atenția italienilor, în perioada de început, spre învățăturile reformate”. Cineva care mărturisea că s-a convertit de la iudasim, împreună cu un inchizitor din Koln, a obținut de la Cancelaria Imperială un decret care poruncea ca toate cărțile evreești, cu excepția Bibliei, să fie arse pentru că ele cuprindeau blasfemii împotriva lui Hristos. Johann Reuchlin, cel care a readus literatura ebraică printre creștini, a făcut eforturi, atât în particular cât și prin presă, pentru a împiedica executarea acelui decret barbar. Dar, vai! clerul s-a alăturat apostatului și a pronunțat o sentință împotriva lui Reuchlin, aceasta fiind dată atât de teologii de la Koln cât și de cei de la Sorbonna. El a apelat la Roma. Erasmus și alți învățați fistinși din toate părțile Europei au scris cu multă căldură în apărarea lui Reuchlin, făcând din aceasta cauza lor comună. Călugării, cărora le era groază de Erasmus și de toți învățații, au stăruit pe lângă cler pentru a obține executarea decretului, dar curtea de la Roma a amânat chestiunea în repetate rânduri până ce disputa dintre Luther și predicatorii indulgențelor a ajuns să fie adusă la Roma pentru a o decizie, ceea ce a făcut ca problemele anterioare să treacă în plan secundar.

Scrierile lui Luther

Este remarcabil modul providențial în care atenția italienilor s-a îndreptat spre germani, ba chiar spre marele reformator german, care fusese de partea lui Reuchlin. “În mai puțin de doi ani de la prima publicare a scrierilor împotriva indulgențelor, acestea au ajuns în Italia, unde au fost primite favorabil de învățați”. Johann Froben, celebrul tipograf din Basel, scriindu-i lui Luther în acea vreme spunea: “Blasius Salmonius, un vânzător de cărți de la Leipzig, mi-a prezentat la ultimul târg de la Frankfurt, câteva tratate ale dumneavoastră, care, fiind aprobate de oameni învățați, le-am dat imediat spre tipărire și am trimis șase sute de copii în Franța și Spania. Prietenii mei mă asigură că ele se vând la Paris și că sunt citite și se bucură de aprobare chiar și printre cei de la Sorbonna. Calvus, un vânzător de cărți de la Pavia, și el un învățat și prieten al muzelor, a dus în Italia o mare parte a tipăriturilor...” În pofida groazei de bulele pontificale și a activității celor însărcinați cu execuția lor, scririle lui Luther, Melanchton, Zwingli și Bucer au continuat să circule și să fie citite cu aviditate și plăcere în multe regiuni din Italia. Unele au fost traduse în limba italiană, și, pentru a scăpa vigilenței inchizitorilor, au fost publicate sub nume fictive. “Salutare! Credincioși ai lui Hristos,” le scria un călugăr carmelit de la Locarno creștinilor din Elveția, “gândiți-vă la Lazăr cel din evanghelii și la femeia sărmană din Canaan, care voia să se sature cu firimiturile care cădeau de la masa Domnului. Așa cum David a venit la preot în haine umile și neînarmat, așa alerg și eu la voi pentru a primi pâinerea de punere înainte și arma lăsată în sanctuar. Chinuit de sete, caut fântâna cu apă vie. Stând asemenea orbului la marginea drumului, strig către Acela care dă vederea. Cu lacrimi și gemete, noi, cei care suntem în întuneric, vă rugăm cu smerenie pe voi, care sunteți familiarizați cu titlurile și autorii cărților de învățătură, să ne trimiteți scrierile învățătorilor voștri, în special lucrările teologului Zwingli, ale renumitului Luther, ale lui Melanchton cel iscusit și ale lui Oecolampadius cel exact. Prețul vi-l va plăti excelența sa Werdmyller. Făceți-vă lucrarea pentru ca un oraș din Lobardia care este robit de Babilon și străin de evanghelie lui Hristos, să fie eliberat[ History of the Reformation in Italy]”.

Aceste extrase arată clar - și ar mai putea fi adăugate multe altele – ce intrare din belșug a avut evanghelia în Italia chiar la începutul perioadei reformei. Și timp de mai bine de douăzeci de ani, urmașilor lui Luther și Zwingli li s-a îngăduit să răspândească adevărul, să predice public evanghelia și să mărturisească pentru Hristos și pe alte căi, aproape fără a fi stânjeniți. Războaiele, cele la care ne-am referit atunci când am urmărit istoria reformei din Germania, au afectat mult Italia. Absorbită de politica externă și profund implicată în lupta dintre Carol și Francisc, curtea de la Roma a neglijat sau a considerat ca fiind exagerări relatările cu privire la evoluția ereziei. Dar acele războaie atât de dezastroase pentru patrimoniul Sf. Petru s-au dovedit a fi o binecuvântare neprețuită pentru mii de suflete scumpe. Mulți dintre soldații germani care l-au urmat pe Carol al-V-lea în expedițiile lui în Italia și dintre auziliarii elvețieni care au slujit sub stindardul marelui său rival, Francisc I, au fost protestanți. Dr. McCrie spune: “Cu liberatea oamenilor cu sabia-n mână, acești străini purtat discuții pe tema controverselor religioase cu locuitorii printre care erau încartiruiți”.

Impresiile favorabile pe care opiniile cele noi le-au produs asupra minții poporului au fost întărite și prin contribuția continuelor dispute dintre Papă și Împărat. Am văzut cum Carol a fost, alternativ, ba sprijinitor al papei, ba a căutat să limiteze autoritatea lui, după cum a evoluat conflictul lui cu Francisc I șu cum l-au înfuriat înșelăciunile lui Clement al-VII-lea. El l-a acuzat pe papă că a aprins flăcările războiului în Europa tocmai pentru a evita ceea ce se cerea, și anume un consiliu general pentru reformarea bisericii, atât a capului cât și a membrilor ei. Atunci a amenințat el că va aboli jurisdicția papei în Spania, și, nemulțumindu-se numai cu aceste amenințări, a trimis o armată în teritoriile papale, sub comanda Ducelui de Bourbon, ca general al său. În 1527 Roma a fost asediată și prădată și pontiful a fost luat prizonier. “Germanii din armata Împăratului au avut un comportament foarte cumpătat față de locuitorii Romei, și, după jaful din prima zi, s-au limitat la a-și manifesta scârba față de idolatrie, în timp ce spaniolii nu au redus deloc rapacitatea și cruzimea acțiunilor lor, torturându-i pe prizonieri pentru ca aceștia să le spună unde-și ascunseseră comorile”. Trecând prin ferestrele palatului pontifului captiv, o ceată de germani, înălțându-și glasurile, a exclamat: “Trăiască Papa Luther! Trăiască Papa Luther!”

Astfel, prin providența lui Dumnezeu, au ajuns Papa și consilierii lui să fie copleșiți de necazurile lor, astfel încât reformatorii au fost lăsați destul de liberi în lucrarea lor fericită pentru convertire și învățătură.

Persecuția creștinilor

Abia în anul 1542 a ajuns Roma să fie alarmată de progresul învățăturilor reformate, care ajunseseră pe atunci să se răspândească în mai toate provinciile Italiei. Unii dintre cei mai atrăgători și mai străluciți predicatori din țară primiseră evanghelia și predicau înaintea unor mari mulțimi mântuirea prin har, prin credința în Domnul Isus Hristos. Printre aceștia erau Bernardino Ochino - un capucin, Petru Martirul – un canonic al ordinului Sf. Augustin, și interesantul Antonio Paleario, un profesor învățat și evlavios. Au fost trimiși spioni pentru a le urmări mișcările și a strânge dovezi împotriva lor. Ochino și Martirul au fugit peste Alpi și s-au adăpostit în Elveția, și, în cele din urmă, în Anglia, dar cariera lui Paleario a fost încununată cu martiriul în propria lui țară.

Când acuzatorii l-au întrebat care este cel dintâi mijloc dat de Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor, el a răspuns: “Hristos”. “Și care este al doilea”. El a răspuns: “Hristos”. “Dar al treilea?” El a răspuns din nou: “Hristos”. De atunci, cum a respins faptele bune ca fiind cel de-al doilea mijloc și biserica în calitate de al treilea mijloc, a ajuns să fie condamnat, dar ceea ce i-a ofensat cel mai rău a fost tratatul deosebit de inluente pe care l-a scris el cu privire la Beneficiile aduse de moartea lui Hristos. Când, în cele din urmă, inchizitorul a pornit pentru a-i zdrobi pe lutherani și a strânge toate cărțile lor eretice, nu mai puțin de patruzeci de mii de copii i-au căzut în mâini. Paleario a fost condamant pentru patru capete de acuzare: 1.Negarea purgatoriului; 2. Dezaprobarea înmormântării trupurilor în biserici; 3. Pentru ridiculizarea vieții monastice; 4. Pentru atribuirea îndreptățirii omului numai încrederii în îndurarea lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor prin Isus Hristos. După ce a fost întemnițat timp de trei ani în beciurile inchiziției, trupul său a fost ars în anul 1570, la vârsta de șaptezeci de ani.

Suferințele lui au luat sfârșit rapid și toate le-a uitat curând în prezența binecuvântată a Domnului, dar rodul mărturiei sale binecuvântate va rămâne pentru totdeauna. Cine poate estima efectele pe care le-au avut, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, cele patruzeci de mii de copii ale cărții sale în mâinile italienilor? Rodul se va vedea în dimineața fără nori, când, asemenea lui Pavel față de iubiții săi tesaloniceni, el îi va găsi pe italieni, cununa și bucuria lui, în prezența Domnului Isus Hristos la venirea Lui. Ce îndurare pentru cei chemați de Dumnezeu și susținuți prin harul Său, care au fost făcuți capabili să dea mărturie pentru el în orice epocă și în orice domeniu al vieții! Timpul va lua sfârșit curând, Domnul va fi aici, și viitorul tuturor celor care I-au fost credincioși Lui va fi strălucit. Dar și amenințările Lui vor fi executate la fel de sigur cum se vor împlini și promisiunile Lui. Politica Romei a fost dintotdeauna aceea de a distruge caracterul, a șterge amintirea și a face să fie uitate numele celor cărora ea le-a luat viața. Dar numele lor sunt consemnate în cer, și tot ce a fost prin har va fi descoperit în lumină, spre rușinea lor totală și eterna spaimă a inchizitorilor trufași, care își vor aminti în iad de fericirea perfectă a victimelor lor nevinovate, amintire ce va hrăni viermele ce nu moare niciodată și va da putere flăcărilor care nu se sting niciodată.

Un număr de oameni extraordinari, a căror unică vină a fost iubirea lor entru Domnul Isus și credința în cuvântul Lui, au suferit în aceeași perioadă ca și Paleario. Spioni în solda Vaticanului s-au răspândit prin toată Italia, strecurându-se în familii și câștigând încrederea persoanelor individuale ăentru a obține informații pe care le-au transmis inchizitorilor. Luând diferite înfățișări, spionii au ajuns atât în compania celor bogați ca și a celor săraci și a celor învățați și a literaților. Multe perosnalități eminente au fost prinse în cursele întinse de aceste plăgi ale societății. În scurt timp, închisorile inchiziției s-au umplut de victime, printre care au fost și persoane de viță nobilă, bărbați și femei, muncitori harnici și mulți oameni renumiți pentru învățătura și evlavia lor. Mari mulțimi au fost condamnate la penitențe, la galere și la rug. Pentru a schița întemnițările, torturile și morțile protestanților italieni ar trebui scrisă o martirologie.

“Englezii,” observa Dr. McCrie, “erau deosebit de urâți de inchizitori. Dr. Thomas Wilson, care a ajuns ulterior secretar al Reginei Elisabeta, a fost acuzat de erezie și aruncat în închisoarea de la Roma a Inchiziției din cauza câtorva lucruri din cuprinsul cărților sale de logică și retorică. El a reușit să scape cu ocazia deschiderii porților închisorii când s-a produs o tulburare în urma morții Papei Paul al-IV-lea. Printre cei care au scăpat cu acea ocazie a fost și John Craig, unul dintre reformatorii noștri, care a trăit pentru a întocmi Convenția Națională, cea în care Scoția a abjurat în mod solemn religia papistașă. Dr. Thomas Reynolds a fost mai puțin norocos și a murit în închisoare după ce a fost supus la torturi. În 1595 doi oameni au fost arși de vii la Roma, unul fiind engelz, iar altul originar din Silezia”. Dar deocamdată ajung detaliile nenorocirilor. O scurtă remarcă cu privire la cei doi care au fugit pentru a-și salva viața și libertatea îi va da cititorului o idee cu privire la lucrarea cea mare și binecuvântată a lui Duhului Sfânt în Italia în secolul al șaisprezecelea. Probabil că în nici o altă țară din Europa nu s-a răspândit așa de mult cuvântul lui Duumnezeu între 1520 și 1550 ca în acea țară a superstițiilor oarbe, luxului și desfrânării. Așa este îndurarea Dumnezeului nostru: unde păcatul s-a înmulțit, harul se înmulțește și mai mult, spre gloria și lauda Lui. “Tot ce-mi dă Tatăl va veni la Mine, și pe cel care vine la Mine nicidecum nu-l voi da afară” (Ioan 6.37).

Italieni în exil

Cu siguranță, nici o altă mărturie despre realitatea și tăria convingerilor noastre religioase nu este mai puternică decât aceea că suntem dispuși să ne părăsim casele și tot ce ne este drag pentru a asculta de Dumnezeu și a urma ceea ce ne dictează conștiința. Vederea unui număr mare de refugiați, bărbați și femei, care au debarcat pe țărmurile noastre, a produs o impresie deosebit de favorabilă față de refugiați și a stârnit interesul celor în mijlocul cărora care aceștia au căutat azil. Așa a fost impresia produsă de exilații italieni nu numai asupra fraților lor protestanți ci chiar și asupra adversarilor lor romano-catolici, care nu puteau înțelege cum oameni de neam ales, de rang înalt, învățați și cu poziții înalte în societatea civilă sau în ierarhia ecleziastică au putut renunța de bunăvoie la onoruri, și-au putut părăsi prietenii și înfrunta sărăcia și toate greutățile și pericolele unei fugi grăbite în loc să-și calce conștiința.

Republica Grisons, datorită vecinătății cu Italia, a fost prima țară în care au ajuns refugiații. “S-a calculat că, în anul 1550, numărul exilaților a ajuns la două sute, din care a patra sau a cincea parte erau învățați, și încă dintre cei destul de cunoscuți. Înainte de 1559, numărul lor a ajuns la opt sute. De atunci până la 1568 avem motive întemeiate să credem că numărul lor a crescut în același ritm, și până la sfârșitul secolului, la scurte intervale de timp, au fost văzuți oameni care fugeau spre nord trecând peste ghețarii din Alpi pentru a scăpa de focurile Inchiziției”. Din fericire pentru refugiați și pentru locuitorii din Grisons, reforma avansase atât de mult acolo încât încă din 1526 fusese emisă o lege care asigura libertatea religioasă pentru toate clasele sociale din republică. Într-o dietă națională se ajunsese la acordul ca: “Toate persoanele de pe teritoriul confederației Grisons, indiferent de sex, de stare socială și rang, au libertatea de a alege, practica și mărturisi fie religia romano-catolică fie cea evanghelică și nimănui nu i se va permite să hărțuiască pe altcineva, nici în particular, nici în public, prin mustrări și discursuri care îndeamnă la ură pe motive religioase. Slujitorii religiei nu vor învăța poporul nimic altceva decât ceea ce cuprind scripturile Vechiului și Noului Testament și ceea ce pot dovedi cu ajutorul acestora, și preoții parohiali vor fi îndemnați să se dedice studiului scripturii, aceasta fiind singura care dă reguli pentru credință și comportament”. Această rânduială nobilă, cu toate încercările de a o desființa, rămâne până azi caracteristică pentru libertățile religioase ale cantonului Grisons.

Mulți dintre locuitorii acelei regiuni a Elveției, care sunt la origine din Italia și și-au păstrat limba și obiceiurile, au fost un popor dispus să slujească celor exilați, care, văzându-se liberi și în siguranță, nu s-au dat în lături de la eforturi pentru a da învățătură, atât în particulat cât și în public și au fost binecucvântați de Dumnezeu câștigând pentru Hristos multe suflete. S-au consituit adunări, au fost puși pastori, a fost celebrată masa Domnului și închinarea s-a desfășurat după principiile bisericilor reformate. Unii dintre exilați au ajuns să stăpâbească limbile vorbite în canton pentru a le predica locuitorilor evanghelia, iar predicile lor au avut un stil deosebit de atrăgător și emoționant. Eu au prezentat detaliat cruzimile Inchiziției, au demascat vicleniile, superstițiile, ignoranța, viciile și corupția curții de la Roma și a preoțimii romano-catolice în contrast cu entuziasmul și libertatea conștiinței și evanghelia curată de care se bucurau la Grisons.

Astfel, prin politica ei crudă și gândită pe termen scurt, și-a redus puterea acasă și a trimis afară din țară pe cei mai aleși dintre supușii săi pentru demasca răutatea ei și a face să scadă influneța ei peste hotare prin aceea că i-au învățat pe mulți despre calea mântuirii. După un timp, mulți dintre acei exilați s-au răspândit în alte cantoane și apoi au mers și în alte țări, purtând cu ei evanghelia. Dar, vai, însorita Italie în care se născuseră avea destinul de a rămâne sălașul întunericului pentru că foarte puțini discipoli ai învățăturilor reformate au putut supraviețui răutății de o barbarie diabolică a Inchiziției[ Pentru detalii, vedețI Dr. McCrie – History; Miss Young – Life and Times of Paleario, 2 vol.; D’Aubigne – History of the Reformation in Europe, vol. 4; Hardwick – Church History, p. 105].

Spania

În perioada reformei, termenul erezie provoca cea mai mare aversiune poporului spaniol. Spaniolul se lăuda cel mai mult cu puritatea sângelui și chiar și cel mai sărac țăran considera înjositor să aibă în vene vreo picătură de sânge evreiesc sau maur. Cu toate acestea, nici o altă țară din Europa nu a avut parte de un asemenea amestec de rase. Acea mândrie de a fi descendeți curați ai vechilor creștini, sau, mai curând, catolici, i-a făcut să fie deosebit de geloși față de orice altă formă de închinare. Tocmai după ce reușiseră să curețe țara de evrei, vrăjmașii inveterați ai lui Hristos și răsturnaseră imperiul mahomedan, care timp de mai multe secole ocupase cele mai frumoase provincii ale țării lor, să devină ei trădători ai crucii sub care fuseseră biruitori și să renunțe la vechea lor credință pentru opiniile noi ale unui călugăr german obscur? Succesul lor în țară și descoperirile de peste ocean făcuseră să crească mult bogăția și renumele Spaniei, iar ei ajunseseră să se creadă favoriții cerului, destinați să răspândească și să apere adevărata credință pe tot cuprinsul vastelor lor stăpâniri.

Descoperirea Anericii de către Columb și a altor teritorii de către navigatori mai puțin cunoscuți a contribuit la creșterea puterii monarhiei spaniole atunci când tânărul Carol al-V-lea a moștenit stăpânirea peste Țările de Jos, Austria, Boemia și Ungaria și tronul imperial al Germaniei.

Pătrunderea în Spania a învățăturilor reformate

Așa era măreția și gloria națiunii spaniole când credința cea nouă a bătut la porțile lor. În pofida antipatiei naționale față de reforma germană, mulți mari gânditori au fost în favoarea reformei. Corupția scandaloasă a clerului și cruzimile Inchiziției făcuseră ca inimile multor oameni să se depărteze de vechea religie. Ca urmare, în peninsulă au fost traduse și distribuite scrieri de-ale lui Luther încă din 1519. Comentariile reformatorului asupra epistolei către galateni, lucrare care exprimă doctrina lui în cele mai importante aspecte ale ei, a fost tradus în spaniolă în 1520. A urmat traducerea tratatului despre Libertatea creștină și răspunsul lui către Erasmus cu privire la voința liberă. Acele cărți au fost citite și aprobate de mulți oameni renumiți pentru rangul, învățătura și influența lor, și dacă tronul și Inchiziția nu s-ar fi asociat pentru a suprima cărțile și pe cei care le citeau, credem că Spania ar fi dat o ceată nobilă de reformatori. Cel puțin în primii zece ani, informările papale și autoritățile statului nu au părut să afecteze înaintarea reformei.

“Condusă de doi frați,” spune Hardwick, “Juan și Alfonso de Valdez, școala reformată a crescut numeric și ca influență zi de zi. Ea a avut reprezentanți chiar și în suita lui Carol al-V-lea, și atât în Sevilla cât și în Valladolid, mulțimea lutheranilor sinceri a ajuns atât de mare încât cu greu s-au găsit suficiente celule pentru încarcerarea lor”. Mulți martori nobili ai evangheliei i-au urmat pe cei di frați până în 1530, când Carol, împreună cu un mare grup de nobili spanioli și crerici, au avut ocazia de a auzi învățăturile protestanților din mărturisirea de credință citită în dieta imperială de la Augsburg. Citirea publică a acelei mărturisiri și cercetarea ei a avut efectul de a face să dispară ideile false propagate cu multă sârguință de călugări cu privire la opiniile lui Luther. Alfonso de Valdez, secratarul Împăratului, de care am vorbit, a avut mai multe întrevederi amicale cu Melanchton și a citit mărturisirea înainte de a fi fost prezentată înintea dietei. A. De Virves, capelanul lui Carol, a fost și el convins de adevărul mărturisirii și a devenit ceea ce se numea lutheran. Valdez, Virves și alții, la întoarcerea în Spania, fiind suspectați de lutheranism, au fost luați de inchizitori și aruncați în închisoare. A urmat o lungă listă de nobili, preoți, burghezi, călugări și călugărițe, dar nu avem spațiu pentru a prezenta detalii despre întemnițarea lor, torturile la care au fost supuși și moartea lor[ Vedeți Brief Account of the Inquisition, “Short Papers”, vol. 2, p. 291-303; Llorente – History of the Inquisition; McCrie – History of the Reformation in Spain].

Suprimarea reformei în Spania

Timp de câțiva ani, în îndurarea Lui, Domnul a ținut la adăpost biserica în Spania. Creștinii căpătaseră obiceiul de a se întruni în secret și de a frânge pâinea în case particulare, pentru că altfel nu ne putem explica cum s-a răspândit adevărul și cum a fost zidită biserica peste tot, mai ales când regele, papa și Inchiziția juraseră să mențină Spania romano-catolică. Au fost multe cazuri individuale de persecuție și întemnițare, dar până în 1557 nu a avut loc nici o acțiune pe scară largă.

Primul lucru care pare să-i fi trezit pe inchizitori din sentimentul lor de siguranță a fost dispariția neașteptată a unui număr de persoane, despre care au aflat apoi că s-au stabilit la Geneva și în diferite părți ale Germaniei, unde aveau libertatea de a se închina lui Dumnezeu potrivit cuvântului Său. Aceasta i-a determinat să cerceteze cauzele plecării lor, și, aflând că ele țineau de religie, inchizitorii au bănuit, în modul cel mai firesc, că nu numai cei care plecaseră erau nemulțumiți de religie, așa că și-au pus imediat în mișcare poliția cu scopul de a-i descoperi pe cei care rămăseseră în țară. Înafară de supravegherea din țară, ei au trimis spioni la Geneva și în Germania, care, prefăcându-se a fi prieteni, au obținut informații despre cei care îmbrățișaseră lutheranismul.

Acele informații, ne întristează s-o spunem, au fost obținute prin trădarea soției unuia dintre predicatori prin intermediul vicleniei confesionalului. La Valladolid, Juan Garcia, un aurar, știind ce influență avea preotul asupra minții superstițioase a soției sale, i-a ascuns atât ora cât și locul adunării, dar acea sărmană femeie amăgită, ascultând de mama ei cea desfrânată – Izabela -, și-a păcălit soțul într-o noapte și a aflat locul întâlnirii și i-a transmis preotului informația. Având acea descoperire importantă, au fost rrimiși emisari la tribunalele din tot regatul și au fost urmărite cu multă sârguință toate ramificațiile ereziei. Au fost puse gărzi în locurile potrivite pentru a-i aresta pe cei care ar încerca să fugă, și, printr-o acțiune simultană, au fost arestați protestanții din toate regiunile țării. În Sevilla și în împrejurimile ei au fost arestate două sute de persoane într-o singură zi, și, în scurt timp, numărul celor arestați a ajuns la opt sute. La Valladolid, optzeci de persoane au fost întemnițate, și cifre de același ordin au fost raportate de alte tribunale. Închisorile, mânăstirile și chiar și unele case particulare s-au umplut de victimele Inchiziției. Furtuna persecuției s-a abătut cu la fel de multă furie și asupra mânăstirilor despre care se știa că ar fi fost favorabile învățăturilor lutherane.

Crudul și nemilosul rege Filip al-II-lea și inchizitorii lui erau hotărâți să îngrozească întreaga națiune, și, ca urmare, au folosit prizonieri inofensivi pentru a-și atinge scopul. Mulți au îndurat suferințe trupești și sufletești în urma detenției îndelungate, alții din cauza torturilor crude și-au găsit sfârșitul într-un martiriu secret, iar unii dintre cei mai distinși prin rangul lor, sau din ierarhia clericală, au fost executați public, în ceea ce spaniolii numeau “auto da fe”. Dar, istoria unei familii dintre protestanții din Sevilla este atât de impresionantă prin tragismul ei încât nu putem să nu o prezentăm cititorilor noștri.

“Văduva lui Fernando Nunez, originar din orașul Lepe, împreună cu cele trei fiice ale ei și o soră a ei care era căsătorită, au fost arestate și aruncate în închisoare. Cum nu existau dovezi împotriva lor, ele au fost supuse la torturi, dar au refuzat să mărturisească una împotriva celeilalte. Așa stând lucrurile, inchizitorul șef a adus în camera de interogatoriu una din cele trei tinere femei, și, după ce a discutat cu ea un timp, a mărturisit că se atașase de ea. După ce a repetat aceasta cu ocazia unei alte convorbiri, el i-a spus că nu o putea ajuta dacă ea nu-i dezvăluia toate detaliile cazului ei, dar, dacă-i spunea toate, atunci el urma să conducă lucrurile astfel încât ea și prietenele ei să fie eliberate. Căzând în cursă, fata naivă i-a mărturisit că, în mai multe rânduri, discutase despre învățăturile lutherane cu mama, surorile și mătușa ei. Nenorocitul a adus-o înaintea tribunalului imediat după aceea și a obligat-o să declare înaintea instanței ceea ce mărtuurisise în particular înaintea lui. Și nu s-a limitat la atât, ci, sub pretextul că mărturisirea ei nu a fost completă, ea a fost supusă la torturi prin cele mai chinuitoare mecanisme – scripetele și calul de lemn, prin care su stors de la ea mărturisiri care au dus nu numai la condamnarea ei și a rudelor ei, ci și la arestarea și condamnarea altora care au murit mai apoi în flăcări[ McCrie, p. 122]”.

Nici un limbaj nu este adecvat pentru a descrie josnicia și perfidia răutății vreunui om capabil de asemenea fapte, și, din modul în care au fost tratați văduva și copii rămași fără tată și mătușa lor, cititorul își poate imagina cu ușurință ce au avut de suferit victimele Inchiziției (care au fost cu miile), și totul numai pentru crima de a fi crezut adevărul lui Dumnezeu și a fi respins minciunile lui Satan.

Reflecții asupra politicii Spaniei

În zilele noastre și în țara noastră în care avem libertăți cetățenești și religioase, este greu de imaginat ceea ce a putut determina biserica cu ajutorul guvernului prin persecutarea a mii de oameni dintre cei mai aleși membri ai săi numai pentru opinii diferite asupra anumitor chestiuni religioase. Cea mai mare parte a celor arestați și aruncați în închisoare sau arși pe rug nu părăsiseră biserica Romei. Se poate ca ei să fi acceptat Noul Tstament în limba spaniolă sau să fi fost atrași într-o conversație cu privire la opiniile cele noi, oricare din aceste fapte fiind suficiente pentru a atrage suspiciunea familiares și a face să fie întemnițați. Trebuie să cercetăm mai adânc, trecând dincolo de orbirea guvernului și de tirania tribunalelor papale: sursa este pur satanică. Principalul obiectiv al acestei politici suicidare era acela de a perpetua domnia întunericului. Papalitatea nu putea supraviețui în lumină, și, de aceea, evanghelia cea adevărată, care aduce și ameliorări în societate și generează în popor un duh de libertate și, prin lumina ei divină, discerne și corectează abuzurile, trebuia suprimată cu orice preț.

Marele vrăjmaș al lui Dumnezeu și al omului domnește prin întunericul și superstiția papalității, deși, în același timp, Dumnezeu este deasupra lui. el a văzut că, în toate țările în care a fost primită reforma, în societate au avut loc ameliorări și s-a răspândit lumina. A crescut moralitatea și mintea omenească a ajuns să fie dominată de un duh de cercetare și de dorința de a aduce îmbunătățiri. Dezvoltarea științei, cultivarea literaturii și extinderea comerțului, lucruri care duc la progresul unei națiuni, ar fi dus la căderea puterii papale. De aceea, orice mișcare, fie ea intelectuală, cetățenească sau religioasă, care avea tendința de a aduce îmbunătățiri sau a lumina mintea poporului, trebuia să fie înăbușită. Clerul conducător și inchizitorii au inspectat cu maximă vigilență și rigiditate presa și instituțiile educaționale pentru a opri progresul cunoștințelor utile, fapt dovedit cu prisosință de lista cărților interzise, care se publica periodic. Pe măsură ce se intensifica persecuția creștea numărul exilaților. Dacă italienii treceau Alpii, spaniolii treceau Pirineii, și deseori se întâlneau în țara lor adoptivă și erau reuniți în aceeași biserică. Mii de exilați spanioli și-au găsit adăpost în Anglia, pe care Domnul nu a uitat-o. Dar bunătatea cu care au fost primiți ei l-a ofensat pe Filip cel setos de sânge și pe papă, fiind una dintre acuzațiile aduse împotriva reginei Elisabeta în bula de excomunicare. Filip dorea ca acei emigranți să fie trimiși înapoi nu pentru ca ei să presteze o muncă utilă, ci pentru sângele lor, pentru a celebra încă o victorie printr-un mare auto-da-fe. Dar, cu acea ocazie, Anglia s-a arătat demnă de renumele ei de țară primitoare pentru cei asupriți.

“Regina,” scria cu multă noblețe episcopul Jewell, “în îndurarea ei, le-a oferit adăpost. A ajuns oare un lucru urâcios să arăți cuiva îndurare? Dumnezeu a poruncit copiilor lui Israel să-l iubească pe străin pentru că și ei au fost străini în țara Egiptului. Cel care arată îndurare va avea parte de îndurare. Și câți au fost la număr aceia care au venit astfel la noi? Trei sau patru mii. Mulțimiri fie aduse lui Dumnezeu că această țară i-ar putea primi și dacă ei ar fi în număr mai mare. Și de ce să nu primească regina Elisabeta câteva mădulare în suferință ale trupului lui Hristos, din cei care sunt nevoiți să poarte crucea Lui? Pe aceia pe care Domnul a găsit cu cale să le permită să treacă cu bine prin pericolele de pe mare pentru a ajunge în porturile noastre, noi să-i trimitem înapoi cu cruzime? ... Ne-ar da oare un asemenea sfat vicarul lui Hristos? Și dacă un rege primește asemenea oameni și-i ajută, ei nu trăiesc în lenevie. Dacă stau în casele noastre, ei plătesc chirie și nu ne iau pământul fără să plătească prețul cuvenit. Ei nu cerșesc pe străzile noastre, nici nu vor să primească pomană, ci respiră aerul nostru și văd soasrele nostru. Ei muncesc cinstit, trăiesc cu cumpătare, sunt bune exemple de virtute, hărnicie, credință și răbdare. Orașele în care locuiesc ei sunt fericite pentru că Dumnezeu aduce binecuvântarea unde merg ei”.

Cititorul va înțelege deci că Duhul lui Dumnezeu trebuie să fi făcut o lucrare cu adevărat mare și binecuvântată în Spania, și aceasta ne-a interesat în mod deosebit. Dacă ne gândim la miile de victime ale Inchiziției și la miile de oameni care și-au găsit adăpost în Anglia, înafară de cei care s-au așezat în Elveția, Germania, Țările de Jos și Franța, atunci cât de mare trebuie să fi fost lucrarea Duhului, chiar cu puținele adevăruri care au ajuns să și le poată însuși, și, pe deasupra, și într-un timp așa de scurt? Spre sfârșitul secolului al șaisprezecelea Spania se lăuda că extirpase erezia germană din teritoriile ei, dar, în orbirea ei, nu vedea că își provocase sieși o rană și mai fatală decât victimelor nevinovate ale tiraniei sale și că semănase semințele nenorocirii ei naționale și a despotismului, ale căror roade a început de atunci să le culeagă.

La începutul secolului al șaisprezecelea, sceptrul ei se întindea peste aproape jumătate din lume, și cum a ajuns ea acum[ n.tr.) Câteva repere ale prăbușirii Imperiului Spaniol: în 1704 a pierdut Gibraltarul, care a rămas britanic până și în secolul al XXI-lea, apoi în 1809 Spania a fost invadată de trupele lui Napoleon, cu care ocazie marea majoritate a coloniilor din America Latină și-au proclamat independența, iar în 1898 a pierdut ultimele colonii: Cuba și Filipine. Și câți dintre oamenii de știință și inginerii renumiți din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea au fost în Spania? Marile descoperiri ale acelor secole au fost făcute de britanici, germani, olandezi, danezi, suedezi și francezi. Și aceasta din cauza că în Spania Inchiziția a fost desființată definitiv abia în 1824.]? A ajuns înjosită și degradată față de celelalte națiuni ale Europei. Ola nda, care nu avea alt pământ decât acela pe care l-a scos de sub apele oceanului, a devenit independentă și prosperă, în timp ce Spania, cu toate vastele posesiuni pe care le-a avut, a ajuns săracă și neajutorată. Cât de valabil este nu numai pentru indivizi ci și pentru națiuni că “ceea ce seamănă omul, aceea va și secera”! Acesta este principiul guvernării lui Dumnezeu, indiferent cât de mult ar schimba harul eșecurile unui creștin, făcând ca ele să-i aducă binecuvântări, așa cum a fost în cazul lui David: sabia nu s-a depărata de casa lui. “Nu vă amăgiți,” spune apostolul, “Dumnezeu nu se lasă batjocorit; pentru că ce seamănă omul, aceea va și secera” (Gal. 6.7). Mulți vor spune că acesta este un cuvânt greu, dar este foarte adevărat și drept. Dacă un om seamănă neghină primăvara, poate el să se aștepte să secere grâu toamna? Iar dacă va semăna grâu nu va trebui să secere neghină. Dar, mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, harul domnește nu peste ruinele legii și nedreptății, ci “prin dreptate, spre viața eternă în Isus Hristos, Domnul nostru” (Rom. 5.21). Noi nu avem nici un merit atunci când căderile noastre sunt transformate în binecuvântări și mai mari, ci se cuvin aduse mulțumiri lui Dumnezeu pentru harul său, care ne este dat gratuit, în temeiul lucrării împlinite a lui Hristos. Când eul este judecat, când voința proprie este înfrântă și ochii credinței se îndreaptă spre Domnul cel binecuvântat, atunci nu numai că este pace, ci și bucurie, și acestea prin puterea Duhului Sfânt.

Olanda

Cu câtva timp înainte de zilele lui Luther, în Olanda exista deja un spirit de cercetare în chestiunile religioase și o rezistență calmă, dar fermă, față de dominația Bisericii Romei. În secolul al cincisprezecelea, o școală de mistici evlavioși, reprezentată de oameni ca Thomas a Kempis[ N. tr.) Kempis provine de la orașul Kempen din Germania. Lucrarea lui, Imitatio Cristi, a rămas până azi una dintre cele mai traduse scrieri catolice], a revigorat spiritul evlavios în multe țări din vest, mai ales în Flandra și Germania[ Hardwick – Middle Ages, p. 372]. Era și țara lui Johann Wessilus, care, în multe privințe, l-a anticipat pe Luther și, mai târziu, a lui Erasmus. Cele mai multe cărți ale reformatorilor, atât elvețieni cât și saxoni, au fost tipărite la Antwerp și trimise de acolo în mari cantități. Provinciile erau bogate și prosperau datorită manufacturilor și comerțului. În acea vreme, Antwerp era centrul comercial al lumii, ceea ce a facilitat trimiterea de cărți în toate părțile lumii, acestea fiind ascunse în baloturile de mărfuri. Atât Italia cât și Spania au primit cărțile noi în principal de la Anwerp. Scrierile lu Erasmus împotriva călugărilor vor fi ajutat și ele în pregătirea căii pentru învățăturile lui Luther și Zwingli. Am putea spune deci că, în acele condiții, era normal ca lumina reformei să pătrundă de timpuriu în Țările de Jos.

Politica lui Carol

Așa era situația în domeniile de sub stăpânirea ereditară a lui Carol în 1519, când acesta s-a suit pe tronul Spaniei. Și, într-adevăr, mișcarea care a agitat întreaga Germanie s-a transmis de timpuriu în toate teritoriile Împăratului. Faptul că acesta era un rege catolic a fost, fără-ndoială, cauza politicii sale duplicitare față de reformatori în Dieta de la Worms din 1521. Cum Francisc I, Papa și turcii îl pândeau din toate părțile, el nu și-a putut permite să-i pedepsească pe eretici. Înafară de aceasta, marile venituri care intrau în visteria imperială din acele provincii bogate l-au făcut să nu fie dispus să adopte măsuri dure pentru a opri înaintarea opiniilor celor noi. Dar, în același timp, nu a încetat să-i îndemne pe cei care aveau putere să-și exercite autoritatea pentru a suprima erezia. Acest fapt rezultă în evident dintr-un afiș publicat în 1521 în numele monarhului de Margareta a Austriei, sora tatălui său, care era guvernatoare a Olandei, în care Luther era descris ca “un diavol cu chip de om și în veșmânt de călugăr, ca prin acestea să-i ducă mai ușor pe oameni la moartea veșnică și să aducă distrugerea omenirii”. Afișul era foarte lung și dădea ordine stricte pentru interzicerea tuturor cărților care conțineau vreo aluzie la scriptură și la învățăturile ei și că nici o carte nu trebuie să circule fără aprobarea facultății de teologie a universității[ Vedeți lucrarea nobilă a lui Gerard Brandt despre reforma în Olanda, patru volume folio. Vedeți și The rise of the Dutch Republic, de Motley, trei volume, și cartea lui The United Netherlands. Ambele abordează atât istoria politică cât și cea ecleziastică a acelor vremuri.].

Adevărul biruie în pofida rugurilor

Istoria Țărilor de Jos din acea perioadă este atât de plină de martirii încât pare să fie o exterminare a populației. Cu toate acestea, Duhul lui Dumnezeu a lucrat în mod minunat și curajul sfânt pe care l-au arătat atât de mulți dovedește prezența Domnului care i-a susținut prin harul și puterea Lui. S-a descoperit că, la Antwerp, călugării augustinieni citiseră și aprobaseră cărțile lui Luther, așa că mulți dintre ei au fost aruncați în închisoare. În 1523, trei călugări au fost degradați și condamnați la ardere pe rug. În timp ce era aprins focul, ei au repetat crezul și au cântat împreună un Te Deum până ce flăcările au curmat laudele lor cerești. Erasmus a mărturisit cu acea ocazie că martiriile aveau exact un efect opus celui dorit de persecutori. “Orașul Bruxelles, în care au fost executați”, spunea el, “fusese complet liber de erezie până atunci, dar imediat după aceea mulți locuitori au început să fie favorabili lutheranismului”.

Personalități eminente, atât din rândul clerului cât și dintre laici, au îndrăznit să îmbrățișeze cauza adevărului, deși continuu aveau loc martirii. Așa s-a întâmplat întotdeauna: dacă persecuția îi face pe unii, din motive egoiste, să păstreze distanța, ea face însă să se ridice un și mai mare număr prin acel instinct – în legărură cu adevărul – care face conștiința omului să se ridice împotriva nedreptății și să ia partea celui asuprit. Rugurile se aprindeau în toată țara, a urmat edict după edict, fiecare cu mai mare severitate, ținând rugurile aprinse. Citirea unei pagini din scriptură sau discutarea vreunui articol de credință aduceau moartea; cu martea se pedepsea posesia vreuneia dintre scrierile lui Luther, Zwingli sau Oecolampadius sau exprimarea vreunei îndoieli cu privire la eficacitatea sacramentelor sau la autoritatea Papei. În 1536, bunul și credinciosul slujitor al Domnului William Tyndale a fost strangulat și ars la Vilvordi, în apropiere de Bruxelles pentru că tradusese în engleză Noul Testament și îl tipărise în 1535[ Pentru detalii, vedeți Annals of the English Bible, de Christopher Anderson; de asemenea nota biografică pusă ca prefață la lucrarea lui publicată de Parker Society].

În 1555, Carol, deși era în vârstă de numai cincizeci și cinci de ani, i-a încredințat fiului său sceptrul. După cum s-a mai spus, sceptrul și rugul au fost asociate îndeaproape în timpul domniei tatălui, dar această asociere a fost și mai strânsă sub domnia fiului. Și mai este încă o deosebire: Carol a persecutat din motive politice, pentru că el ardea eretici în același timp în care îi ținea închiși pe papă și pe cardinalii lui, pe când Filip persecuta din bigotismul lui și din pornirile firii lui răzbunătoare. Sub domnia lui au fost luate cele mai violente măsuri de exterminare, care au fost aplicate de Ducele de Alba, și persecuția a ajuns atât de insuportabilă încât poporul exasperat s-a revoltat și a sfărâmat jugul spaniol, afirmându-și vechile lor legi și libertăți. Dar aceasta nu s-a făcut în pripă, ci poporul s-a mișcat încet, cu toate că aveau de suferit lucruri nemaiîntâlnite.

Asocierea nobililor

În 1566, majoritatea nobililor, deși erau în general catolici, au constituit o asociație pentru apărarea libertăților țării lor. Protestanții, încrezându-se într-o promisiune de toleranță din partea Margaretei, au început să aibă întruniri în număr mare în plină zi, și, neavând locuri pentru închinare, se adunau pe câmp, unde predicatorii vesteau adevărul evangheliei în mijlocul unor mari mulțimi. Se spune că unul dintre acei predicatori, pe nume Dathen, strânsese cincisprezece mii care asucltau cuvântările lui. Dar, având în vedere situația de atunci, acel gen de adunări nu au putut continua fără tulburări. Într-o anumită situație, un magistrat, furios în bigotismul lui, a încercat să-i disperseze pe cei adunați agitându-și sabia și făcându-se a-l aresta pe slujitor, dar a fost împroșcat cu o mulțime de pietre, încât abia a scăpat cu viață. Cu asemenea ocazii deseori erau cântați psalmii lui David, și cântările erau auzite de la mare distanță datorită numărului mare de voci, ceea ce atrăgea atenția și mai multora. Entuziasmul calviniștilor și ostilitatea catolicilor creștea, iar izbucnirea unei revolte devenea iminentă cu fiecare zi ce trecea. Pentru a evita aceasta și pentru a nu mai fi nevoiți să predice pe câmp, cei care cunoșteau adevărul și-l prețuiau au ridicat în scurt timp un număr de biserici de lemn. “Oameni din toate clasele sociale s-au angajat în lucrare, în timp ce femeile își vindeau bijuteriile și podoabele pentru a asigura fondurile necesare, și, dacă li s-ar fi permis, puterea religiei pe care o mărturiseau ei ar fi domolit curând patimile și ar fi vindecat relele țării[ Universal History, vol. 6, p. 197]”.

Protestanții, ajunși în număr de o sută de mii, i-au adresat, în mod respectuos, regelui o petițieîn care cereau să fie tolerați, după ce guvernatoarea Margareta îi făcuse să creadă că aveau să primească aceasta. Folosindu-se de scurta perioadă de liniște datorită spiritului conciliant al guvernatoarei, ei constituiseră aproape șaizeci de adunări în Flandra, la care participau aproape tot atâtea mii de persoane. Adunări asemănătoare au fost înființate și în Artois, Brabant, Olanda, Utrecht, Friesland, Islanda și în alte locuri. Dar, în loc să dea scultare unei cereri atât de rezonabile din partea unui atât de mare număr de supuși respectabili, nenorocitul de bigot îngist la minte a respins complet petiția pentru “libertatea de a se închina lui Dumnezeu și libertatea personală reglementată prin lege”. Margareta recomandase măsuri moderate, și, când chestiunea a fost pusă înaintea miniștrilor săi, consiliul Spaniei a procedat la fel, dar degeaba, pentru că violența, duplicitatea și vărsarea de sânge au fost singurele trăsături ale politicii regelui, în special în Țările de Jos. Respingând sfaturile Margaretei pentru a arăta moderație, el i-a dat instrucțiuni să constituie o armată de trei mii de călăreți și zece mii de pedeștri pentru punerea în aplicare a decretelor sale.

Guvernul a încercat să disperseze prin forță adunările protestanților, așa că oamenii mergeau înarmați la locurile de închinare. Așa de jalnică era situația din cauza superstițiilor și a încăpățânării unui singur om. Mulți din clasele cele mai de jos, din diferite regiuni, incitați de ceea ce se întâmpla, au început să se revolte. Ei au intrat în biserici, au rupt icoanele și tot ce se putea numi ornament, au sfărâmat imaginile, altarele și crucile, au sfărâmat vitraliile și chiar și orga catedralei din Antwerp, care se spune că era dintre cele mai frumoase din lume, a fost distrusă în acel entuziasm. Cam patru sute de biserici au fost astfel prădate și deteriorate în câteva zile. Creștinii din bisericile lutherane și reformate au fost profund îndurerați de acea revoltă și și-au exprimat indignarea într-un mesaj adresat lui Filip, în care, în timp ce condamnau violențele, au cerut din nou dreptul de a-și exercita în public religia “în care erau hotărâți să trăiască și să moară”. Principele de Orange și conții de Egmont și Horn s-au străduit să-l facă pe Filip să țină cont de sentimentele religioase din Țările de Jos, dar fără nici un rezultat. S-au dat ordine ca trupele să fie amplasate prin toată țara cuprinsă de tulburări și ca edictele pentru persecuție să fie puse în aplicare. Protestanții au ajuns la mare strâmtoare: mulți au fost uciși, mulți au fugit la țară, asociația nobililor s-a dizolvat și Țările de Jos au căpătat aspectul unui ținut cucerit.

Ducele de Alba

Dar bigotul cel cu inima de piatră nu s-a mulțumit cu atât, ci a planificat o a doua invazie pentru a-i extermina pe reformați, chiar dacă erau cu zecile de mii. În 1567 a fost trimis în Țările de Jos Ducele de Alba cu o armată de cincisprezece mii de spanioli și italieni și Inchiziția s-a pus în mișcare cu toate resursele ei. Aceasta a agravat și mai mult situația. A început domnia terorii. Numai numele lui Alba și al Inchiziției făceau să tremure toată țara. Conții de Egmont și Horn și alte persoane importante care erau suspectate a avea opinii liberaleau fost arestați imediat și executați. Principele de Orange a fugir în Germania și mari mulțimi de protestanți și-au părăsit casele și au fugit în alte țări. Negustorii străini, meștelugarii și artizanii au fugit de la Antwerp și din alte orașe mai înainte înfloritoare, ca și cum ciuma ar fi bântuit acolo. Au fost dărâmate bisericile de lemn, și, pe alocuri, grinzile lor au fost folosite pentru a ridica spânzurători înalte, în care a fost atârnat păstorul turmei.

Cum, cu autorizarea lui Carol, înainte de abdincarea acestuia, inchizitorii își făceau deja grozava lor lucrare, vom prezenta doar câteva cazuri pentru a-i arăta cititorului ce s-a putut vedea zi de zi în acea țară timp de aproape patruzeci de ani. Cu toate acestea, cuvântul lui Dumnezeu a biruit și mii de oameni s-au convertit.

Unul dintre inchizitori, pe nume Titelmann, era cunoscut pentru numărul mare de victime și se lăuda că “îi aresta pe cei drepți și nevinovați pentru că nu se opuneau sub nici o formă”. Thomas Callberg, un țesător de tapiserii din Tournay, fiind condamnat pentru că el copiase câteva cântări dintr-o carte tipărită la Geneva, a fost imediat ars de viu. Cam în aceeași perioadă, în 1561, Walted Kapell, un om avut și care făcea multe binefaceri și era iubit de popor, a fost ars pe rug pentru opinii eretice. O scenă extrem de impresionantă a avut loc când ofițerii lui Titelman îl legau pe rug: un sărman idiot, care deseori fusese hrănit prin bunătatea lui a strigat “Sunteți niște ucigași nenorociți; acel om nu a făcut nici un rău, ci mi-a dat mie pâine să mănânc”, și, după ce a rostit acele cuvinte s-a aruncat în flăcări pentru a pieri împreună cu binefăcătorul lui, și și cu greu a fost salvat de ofițeri. După o zi sau două el a mai vizitat o dată scena execuției, unde mai rămăsese scheletul ars al lui Walter Kappel. Și bietul idiot l-a luat pe unerii lui și l-a adus până în locul unde erau în ședință magistrații, și, forțând intrarea, și-a aruncat povara laq picioarele lor strigând: “Iată, ucigașilor! I-ați mâncat carnea, mâncați-i acum și oasele!” Nu ni s-a transmis care a fost soarta bietului om, dat o mărturie atât de îndrăzneață a fost, cel mai probabil, redusă la tăcere.

Anul următor, Titalman a făcut să fie arestat Robert Ogier, din Ryssel, din Flandra, împreună cu soția lui și cu cei doi fii ai lui. Crima lor era aceea că ei nu mergeau la mesă și că participau la o închinare în particular în casa lor. Ei și-au mărturisit “vina” spunând că nu puteau suferi să vadă profanarea numelui Mântuitorului lor în sacramentele idolatre. Au fost întrebați ce ritualuri practicau la ei acasă. Unul dintre fii, fiind un băiat tânăr, a răspuns: “Cădem în genunchi și ne rugăm lui Dumnezeu ca sp ne lumineze inimile și să ne ierte păcatele. Ne rugăm pentru suveranul nostru, ca domnia lui să prospere și viața lui să fie pașnică. Ne rugăm și pentru magistrați și pentru celelalte autorități, ca Dumnezeu să-i țină și să-i apere pe toți”. Elocvența simplă a băiatului a stors lacrimi până și din ochii unora dintre judecători. Tatăl și fiul cel mare au fost totuși condamnați să fie arși. “Dumnezeule,” s-a rugat pe rug tânărul, “Tată etern, primește jertfa vieților noastre în numele Fiului Tău preaiubit”. “Minți, ticălosule!” l-a întrerupt furios un călugăr care aprindea focul; “Dumnezeu nu este tatăl tău, ci snteți copiii diavolului”. Când flăcările se înălțau în jurul lor, băiatul a mai strigat încă o dată: “Privește, Tată, tot cerul se deschide și văd o sută de mii de îngeri bucurându-se de noi! Să ne bucurăm că murim pentru adevăr!” “Minți! Minți!” a strigat din nou preotul, “iadul se deschide și o sută de mii de demoni te aruncă în focul etern”. Opt zile mai târziu au fost arși pe rug soția lui Ogier și celălalt fiu, astfel încât au avut curând privilegiul de a se întâlni în ținutul fericit de sus, în odihnă perfectă în paradisul lui Dumnezeu. Inchizitorii cei ignoranți și împietriți nici nu bănuiau că ei trimiteau atât de mulți copii ai lui dumnezeu în casa Tatălui, pentru ca să fie cu Hristos, ceea ce este mult mai bine.

Administrația Alba

În anul 15677 a avut loc prima sesiune a “consiliului sângelui”, cum a fost el numit. Puțini dintre cititori nu au auzit câte ceva despre caracterul infam al lui Alba. “Atâta ferocitate,” spune Motley, “a răzbunării calculate și a setei de sânge universal nu s-a întâlnit nici la cea mai sălbatică fiară a pădurii și rareori s-a găsit în sânul unei ființe umane”. Consiliul nu se mai ocupa cu judecarea a una sau două persoane, din vreme ce se considera a fi mai expeditiv ca acuzații să fie trimiși la rug în loturi în număr cât mai mare. Pe atunci nici o crimă nu era mai mare ca aceea de a fi bogat și nici o credință și nici o virtute nu putea ispăși o asemenea vină. Vărsarea de sânge și confiscările erau distracțiile cotidiene ale tiranului care-și satisfăcea astfel avariția și cruzimea. Se lăuda că din confiscări trebuia să curgă prin Olanda un râu de aur de un metru adâncime pentru a umple visteria stăpânului său. Numai în Tournay au fost confiscate proprietățile a peste o sută de negustori bogați.

Sângele curgea atunci în torente. “Astfel, de exemplu, la 4 ianuarie, optzeci și patru de locuitori din Valenciennes au fost condamnați, iar în altă zi nouăzeci și cinci din diferite locuri din Flandra, iar altădată patruzeci și șase de locuitori din Malines, altădată treizeci și cinci de persoane din diferite localități. Cu tot masacrul pe scară largă, Filip, Alba și Sfânta Inchiziție nu s-au arătat mulțumiți de mersul lucrurilor, ci a fost emis un nou edict prin care se aplicau pedepse grele căruțașilor și proprietarilor de corăbii care ar fi ajutat ereticii să emigreze. Ei se hotărâseră să nu lase să scape nici unul”.

La începutul celui de-al doilea an al consiliului sângelui a fost promulgată, spune Motley, “cea mai sublimă condamnare la moarte care a fost pronunțată de la întemeierea lumii. Tiranul roman dorea ca toate capetele vrăjmașilor săi să fie pe un singur gât pentru ca el să le reteze dintr-o singură lovitură. În acel scop Inchiziția l-a ajutat pe Filip să pună toate caeptele supușilor săi olandezi pe un singur gât. La 19 februarie 1568, sentința Sfintei Inchiziții condamna la moarte pe toți locuitorii Olandei ca fiind eretici. De la această sentință universală au fost exceptate numai câteva persoane specificate pe nume. O proclamație a regelui, datată la zece zile după aceea, confirma decretul Inchiziției și ordona ca el să fie executat imediat, indiferent de vârstă, sex sau stare socială. Acesta este probabil cel mai concis permis pentru a ucide care a fost dat vreodată. Trei milioane de oameni, bărbați, femei și copii, au fost condamnați la eșafod în numai trei rânduri[ Motley, vol. 2; Brandt, vol. 1, p. 266]”.

“Acest decret oribil,” spune Brandt, “împotriva unei întregi națiuni, i-a făcut pe mulți să fugă căutând să se adăpostească în pădurile dein vestul Flandrei, unde s-au sălbăticit din cauza singurătății și a pierderii speranței, și au ajuns să facă incursiuni asupra preoților și călugărilor în timpul nopților celor mai întunecoase pentru a se răzbuna și pentru jaf”.

Adevăratul caracter al papalității

Condamnarea universală îi descoperă cititorului adevăratul spirit al papalității și la ce anume trebuiau să se aștepte toți cei care nu-i dădeau ascultare deplină, supunându-se orbește la toate idolatriile și superstițiile ei. Oameni din pozițiile cele mai înalte și oameni din cei mai umili au fost zi de zi târâți la rug. Scriindu-i lui Filip, Alba căuta să-și satisfacă stăpânul asigurându-l că execuțiile care urmau să aibă loc imediat după încheiarea săptămânii mari vor lovi nu mai puțin de opt sute de capete. Pentru a împiedica victimele de pe eșafod să vorbescă ceva prietenilor sau spectatorilor, fiecărui prizonier limba îi era prinsă cu un inel de fier și arsă cu fierul roșu.

Tendința evidentă a politicii acelui monstru era aceea de a depopula complet țara. Istoria ne informează că “oră de oră clopotul bătea de moarte în fiecare sat și nu exista nici o familie care să nu-și plângă rudele cele mai apropiate; sângele celor mai buni dintre cetățeni fusese deja vărsat pe eșafod, iar oamenii de la care națiunea se obișnuise să aștepte îndrumări și protecție erau fie morți, fie în închisoare, fie în exil. Supunerea nu mai era de nici un folos și fuga era imposibilă, iar duhul de răzbunare s-a aprins la fiecare rug. Jelitorii umblau zi de zi pe străzi pentru că aproape că nu mai exista vreo casă care să nu fi fost pustiită... Ușiorii ușilor caselor particulare și gardurile de pe câmpuri erau acoperite cadavre de oameni strangulați, decapitați și arși. Livezile țării purtau pe mai mulți pomi rodul hâd al cadavrelor omenești”. Cam în acel timp, Don Carlos, fiul regelui, a murit în închisoare, sau, după cum cred unii, a fost ucis la ordinul tatălui său. “Acest comportament, în care nu și-a cruțat nici chiar propriul său fiu pentru că ar fi fost favorabil ereticilor, a fost înălțat de Papa Pius al-V-lea[ Brandt, vol. 1, p. 270; Motley, p. 142, Universal History, vol. 6, p. 199]”.

Acesta a fost caracterul guvernării lui Alba timp de aproape șase ani. Se îmbolnăvește inima la încercarea de a descrie detaliat atrocitățile acestui tiran furios. Mărimea grozavă a masacrelor ne-o putem imagina din laudele lui Alba însuși, care se glorifica cu faptul că ar fi făcut să moară optesprezece mii de locuitori, fără a-i mai pune la socoteală pe cei care căzuseră în război. Și se consideră că peste o sută de mii de oameni au scăpat fugind în alte țări. Mari mulțimi au mers în portutile engleze, aducând hărnicia și talentele meșteșugărești care au răsplătit din plin ospitalitatea cu care au fost primiți.

Ne mirăm că biserica nu a fost mistuită de flăcări sau ănecată în sânge. Dar Dumnezeu a avut îndurare față de Olanda păzindu-i pe mulți dintre martorii Săi credincioși prin încercarea de foc pentru ca să poată da mărturie pentru El mai târziu. Când iarba a început să crească în orașele care până nu demult avuseseră numeroși meșteșugari, a avutr loc un sinod național al Bisericii Reformate Olandeze, la Dort, în 1578, apoi la Middleburg în 1581 și la Haga în 1586. Mijloacele folosite de regele bigor cu inchizitorii și iezuiții lui, în loc să mențină vechea religie și să o apere de pericolele la care era expusă, au dus la desființarea ei totală. Războiul civil care a izbuncnit, purtat atât pe mare cât și pe uscat, a dus la formarea unui nou stat protestant în Europa, sub numele Cele Șapte Provincii Unite.

Triumful adevărului și dreptății

Istoria lungii lupte pentru libertatea conștiinței ține de istoria civilă. Mai adăugăm numai că Wilhelm de Nassau, Principe de Orange, numit de obicei “Wilhelm taciturnul”, s-a simțit dator să ia măsuri hotărâte pentru a împiedica distrugerea completă a țării și că în întreprinderea lui a fost ajutat de Elisabeta a Angliei, de regele Franței și de protestanții din Germania. El și-a vândut și bijuteriile, tacâmurile și mobila din casă pentru a strânge fondurile necesare. Dar era greu să lupte împotriva experimentatului și puternicului Alba, și, pentru un timp, Wilhelm nu a avut succes. Fratele lui Louis, a fost înfrânt, iar fratele lui Adolphus a fost ucis, dar multe orașe s-au revoltat și, în cele din urmă, Filip a simțit că era nevoie de o schimbare a politicii. Alba a fost destituit și se spune că până și Filip l-ar fi mustrat pentru faptele lui inumane. Războiul a reînceput și a continuat, cu scurte intervale de pace, până în 1580, când Stările generale, convocate la Antwerp, au emis declarația de independență anțională, sfărâmând pentru totdeauna jugul spaniol. Astfel, tânăra republică, sub conducerea Principelui de Orange, a asigurat libertatea persoanei și libertatea conștiinței ca drepturi inalienabile pentru toți și și-a luat locul printre națiunile de pe continent[ Pentreu detalii privind istoria civilă a noului stat, vedeți History of the United Netherlands, a lui Motley, iar pentu istoria ecleziastică vedețI Faiths of the World, de asemenea Mosheim vol. 3].

Filip și-a îndreptat atunci toată ura asupra marelui patriot, văzând în el sufletul luptei pentru libertate. “Au fost cinci tentative nereușite de a-l asasina pe Wilhelm, dar Filip nu a abandonta speranța. În 1580 el a publicat o proscriere în care îl denunța pe principe ca vinovat de cele mai urâte crime și declara că oricui îi era permis să atace bunurile lui, persoana și viața lui și chiar promitea douăzeci și cinci de mii de coroane de aur și iertarea oricărui delict și un rang nobiliar oricui i-ad da pe Wilhelm de Nassau viu sau mort”. Acel document infam a dar în scur timp rezultate. La 10 iulie 1584, un iezuit numit Gerard, care s-a prefăcut față de principe a fi un prieten al credinței reformate, l-a împușcat în inimă, chiar în holul propriei sale case, cu un pistol pe care-l cumpărase chair cu banii primiți de la principe cu puțin timp înainte. “Dumnezeu să aibă milă de sufletul meu și de această națiune nefericită,” a exclamat patriotul rănit și și-a dat duhul imediat. El se căsătorise cu văduva lui Teligny, fiica viteazului Coligny, amândoi căzuți în masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu. Acesteia i-a fost astfel dat să-i vadă asasinați pe ambii ei soți și pe nobilul ei tată.

Așa a murit unul dintre cei mai altruiști, înțelepți, curajoși și memorabili oameni din istorie. “El a condus armatele compatrioților săi asupriți și le-a dus la victorie, a încheiat tratatele lor, și, deși timp de douăzeci de ani și-a cheltuit averea și sănătatea și nu a avut liniște urmărind binele lor comun, nici o calomnie nu a putut demonstra că s-ar fi folosit vreodată de putere în scopuri egoiste, ceea ce-l face să merite cu prisosință titlul de «Părinte al țării»”. Vestea despre acea atrocitate a umplut rapid de consternare țările din jur. Răzbunarea a fost executată rapid asupra asasinului, dar în mijlocul durerii universale, Filip s-a bucurat. În culmea bucuriei, el a exclamat: “Dacă aceasta ar fi avut loc cu doi ani mai devreme, atunci aș fi fost scutit de multe necazuri, dar mai bine mai târziu decât niciodată! Mai bine mai târziu decât niciodată[ Universal History, vol. 6; Wylie vol. 3, din care am citat, prezintă o lungp și detaliată relatare a luptelor și victoriilor din Olanda]!”

Reflecții asupra bigotismului li creștinismului

Ne este gre să încheiem această scriere fără a-i atrage cititorului atenția asupra efectelor bigotismului, și încă a bigotismului care se mândrește cu numele de religie sau zel pentru gloria lui Dumnezeu. Am văzut ce a făcut în Olanda amăgirea satanică, și, de asemenea, ce efecte a avut ăn multe alte locuri. Dar câte nu a suferit creștinismul în acești peste o mie trei sute de ani! Unul este religia Noului Testament, celălalt religia dogmelor Romei. Unul este pace și “în oameni bună plăcere”, pentru că, prin Duhul, Hristos spunea “plăcerea mea este în fiii oamenilor” (Luca 2.14, Prov. 8.31). Ce poate fi mai frumos ca aceasta, mai plin de har și mai îndurător, mai de natură să ne umple cu iubire față de toți oamenii, mai ales față de ci care au credință? Cel din urmă este o încăpățânare dură, o cruzime inexorabilă, și trebuie remarcat că aceasta se manifestă față de aceea pe care ei îi consideră că sunt rătăciți sau că nu sunt mântuiți, și acestea sunt de așa natură încât ei devin ucigași nu numai ai trupului, ci și ai sufletului. În loc să urmărească convertirea sufletului, ei grăbesc ieșirea lui din această lume, procalmîndu-l nemîntuit și bun numai pentru flăcările iadului.

Filip ni se prezintă ca personificarea religiei bigote, a religiei papalității. Nicicând nu a fost vreun om mai potrivit pentru scopurile vrăjmașului ca acest nenorocit rege cu inima rece, cu temperament ânțepat și ursuz, trist și întunecat, cu o minte incredibil de îngustă, dar având milioane de oameni la bunul lui plac. A murit în 1598, la vârsta de șaptezeci și doi de ani, după suferințe îndelungi și extrem de chinuitoare, având complicații groaznice la ceea ce se zice că ar fi fost boala lui Irod.

Siguranța noastră stă numai în a-L avea necontenit înaintea noastră pe Hristos ca țintă, și cu cât privim mai stăruitor la El, cu atât mai mult se va imprima caracterul Lui în sufletele noastre și cu atât mai mult îl vom reflecta față de ceilalți. Privind la El suntem luminați, și orice alt obiect am avea înaintea noastră am fi în întuneric și există multe grade de întunecime între orbirea bigotismului papistaș și norii care se ridică în inima unui creștin atunci când el este preocupat de sine. Pentru a fi adevărați martori ai unui Hristos ceresc trebuie să avem gândirea dominată de cer și căile noastre să fie cerești. Iar gândirea dominată de cer nu este rezultatul unor strădanii, ci faptul că ne gândim la un Hristos ceresc, potrivit descoperirii pe care o avem despre El, prin puterea Duhului Sfânt. Spre ce se îndreaptă privirea? Aceasta este chestiunea mereu importantă, pentru că inima urmează cu siguranță privirea, apoi picioarele urmează inima.

Următorul text poate fi primit ca o vedere practică asupra creștinismului, atât sub aspect negativ cât și sub aspect pozitiv: “ Pentru că harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire tuturor oamenilor, s-a arătat, învăţându-ne ca, după ce am tăgăduit neevlavia şi poftele lumeşti, să trăim cu cumpătare şi cu dreptate şi cu evlavie în veacul prezent, aşteptând fericita speranţă şi arătarea gloriei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Hristos, care S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi curăţească un popor. pentru Sine, plin de râvnă pentru fapte bune” (Tit 2.11-14).