Capitolul 47 - Interimatul
Împăratul, ajuns complet stăpân pe situație, considerând că a subjugat spiritul independent și încăpățânat al germanilor, a ținut o dietă la Augsburg, la care le-a cerut protestanților să se supună hotărârii consiliului de la Trento asupra disensiunilor religioase care se iscaseră în Germania. Adunarea a fost înconjurată de trupele victorioase ale Împăratului, fără-ndoială pentru a asigura îndeplinirea dorințelor stăpânului lor. Imediat el a pus stăpânire pe catedrală și pe câteva alte biserici, și, după ce acestea au fost curățite, a restabilit în ele închinarea papală. Dar, chiar de la începutul sesiunilor, Carol a aflat, spre profunda lui mâhnire, că papa mutase consiliul de la Trento la Bologna.
Marele succes al lui Carol în Germania și rolul pe care acesta și-l asumase, a stârnit, în modul cel mai firesc, gelozia pontifului. El a prevăzut că puterea pe care Împăratul o dobândise în acea țară avea să influențeze deciziile consiliului și că acesta s-ar putea folosi de acea putere pentru a limita sau chiar a răsturna autoritatea papală. De aceea, el s-afolosit de cea dintâi ocazie pentru a retrage trupele papale din cadrul armatei imperiale și a muta consiliul la Bologna, oraș supus papei. Împăratul s-a opus energic acelei mutări a consiliului, lui alăturându-i-se toți episcopii care sprijineau interesele imperiale. Aceștia din urmă au rămas la Trento, în timp ce episcopii spanioli și napolitani i-au însoțit pe legații papali la Bologna. Așa a început o schismă chiar în sânul adunării care se întrunise pentru a vindeca dezbinările creștinătății, ceea ce a condus la o amânare pe termen nedefinit a consiliului, nu s-au găsit mijloacele pentru a relua consiliul de la Trento până în 1550, sub Iuliu al-III-lea ca succesor al lui Paul al-III-lea pe scaunul papal. Dar atunci trecuse timpul în care Carol și-ar fi putut atinge scopurile.
Cum perspectiva unui consiliu general ajunsese, în acel moment, mai îndepărtată ca oricând, Împăratul, fiind preocupat de disensiunile religioase ale supușilor săi din nord, a socotit necesar ca, în timpul acelui interimat, să elaboreze un sistem doctrinar la care să se conformeze toți până când va putea fi convocat un consiliu, așa se dorea. Acel nou crez a fost numit “Interimat”. El a fost compus de Pflug, Sidonius și Agricola, primii doi fiind demnitari ai bisericii Romei, iar cel di urmă teolog protestant, pe care însă frații săi îl considerau apostat.
Noul crez
Faimosul tratat cuprindea un sistem complet al teologiei romane, cu toate că acesta era prezentat în cea mai mare parte sub forma unor “cuvinte blânde sau frazeologii scripturistice sau în termeni ambigui”. După cum rezumă Dl, Wylie acel crez, era păstrată fiecare învățătură specifică papalității. “Printre altele, Interimatul învăța supremația papei, dogma transsubstanțierii, sacrificiul mesei, invocarea sfinților, confesiunea auriculară, îndreptățirea prin fapte și faptul că biserica avea drepturi depline să interpreteze scripturile. Pe scurt, Roma nu făcea nici o concesie. În schimb, pentru ca noul crez să poată fi înghițit, protestanților li s-au acordat două avantaje mărunte: clericilor căsătoriți li s-a permis să rămână în funcții fără a fi nevoiți să se desartă de soțiile lor, și, acolo unde era obișnuit, ei puteau oferi sacramentele în ambele feluri, aceast rămânând ca un obicei tolerat. Și aceasta considerau că er a se întâlni cu protestanții la jumătatea drumului[ History of Protestantism, vol. 2, p. 118; v. șI Robertson, vol. 6, cartea 9]”.
Acel document care aducea cele mai mari calamități și asupriri asupra protestanților i-a fost predat Împăratului, în cadrul Dietei de la Augsburg, la 15 mai 1548. După ce a fost citit în plenul dietei, după cuviință, fără a mai lăsa timp pentru discuții, Arhiepiscopul de Mentz s-a ridicat în grabă și i-a mulțumit Împăratului pentru eforturile lui evlavioase în vederea restabilirii păcii bisericii și, în numele dietei, a exprimat aprobarea lor față de sistemul doctrinar care le fusese prezentat. Acea declarație neașteptată și neconstituțională a uimit întreaga adunare, dar nici un membru nu a avut curajul să contazică ceea ce spusese arhiepiscopul. De teama trupelor spaniole de afară, dieta a rămas tăcută. Împăratul a acceptat imediat declarația ca pe o ratificare deplină a Interimatului și aceea a fost proclamată ca decret în tot imperiul, urmând să fie în vigoare până la un consiliu general, față de deciziile cărora toți vor fi obligați să se supună, în caz contrar ajungând în dizgrația lui. Interimatul a fost imediat publicat, atât în limba germană cât și în latină.
Și protestanții și papistașii se opun interimatului
Mândru de planul lui și crezând că era pe cale să obțină o victorie, Împăratul a procedat la aplicarea interimatului. Dar, spre marea lui uimire, a constatat că ambele părți protestau cu la fel de mare vehemență împotriva lui. Protestanții îl condamnau ca un sistem care cuprindea cele mai mari erori ale papalității, iar papistașii îl condamnau pentru că, în mod neevlavios, erau abandonate câteva dintre doctrinele sfintei biserici catolice. Iar la Roma ecleziasticii au fost extrem de indignați și su protestat împotriva amestecului profan al Împăratului în funcțiile sacredotale, comparându-l cu apostatul Henry al-VIII-lea al Angliei, care uzurpase titlul și jurisdicția pontifului suprem.
În rândurile protestanților era o mare varietate de sentimente, pe care nu le vom cerceta. Unii s-au supus, dar alții, cu fidelitate, au luat poziție protestând împotriva Interimatului. Carol, cunoscând marea influență pe care urma s-o aibă în partida protestantă exemplul prizonierului său, Friedrich, s-a străduit mult pentur a-l face să aprobe planul lui, dar acesta a rămas neclintit și atunci când i s-a dat speranța că va fi liber și în fața amenințărilor că va fi tratat cu mai multă asprime. În acea situație, în confruntarea cu Împăratul el avea arme mult mai puternice decât toată puterea imperială – conștiința și cuvântul lui Dumnezeu. Și ar fi fost bine pentru protestanți și pentru caua protestantismului dacă nu s-ar fi opus nicicând Papei și Împăratului cu alt fel de arme. Atunci, unii ar fi fost onorați cu martiriul, dar țara ar fi fost scutită de pustiirile războiului și gloria morală a principiului divin ar fi rămas imprimată asupra reformei.
După ce și-a declarat credința lui fermă în învățăturile reformei a adăugat: “Acum, la bătrânețe, nu pot abandona principiile pentru care am luptat înainte, nici, pentru a câștiga libertatea pentru câțiva ani care se scurg rapid, nu voi trăda cauza cea bună pentru care am suferit atât și pentru care sunt dispus să mai sufăr. Mai bine ca, în singurătate, să mă bucur de prețuirea oamenilor virtuoși și de aprobarea propriei mele conștiințe, decât să revin în lume fiind vinovat de apostazie, spre rușinea și amărăciunea restului vieții mele”. Pentru această minunată hotărâre, rin care el le-a dat compatrioților săi un model nobil, Împăratul i-a dat noi dovezi ale nemulțumirii sale. “A sporit rigoarea detenției sale, a fost redus numărul de servitori, iar clericii lutherani, care până atunci avuseseră permisiunea de a-i sluji, au fost expediați, și i-au fost luate până și cărțile religioase care fuseseră principala lui mângâiere în timpul detenției plictisitoare”.
Supunerea lui Melanchton
Este extrem de regretabil că teologii de la Wittemberg nu au dat o mărturie mai fermă pentru adevăr și împotriva planului papistaș al Interimatului. Dar Melanchton cel slab, în parte de teama lui Carol și în parte din cauza respectului față de persoane de rang înalt, a căutat să urmeze o cale de mijloc, și alți teologi l-au urmat. El a introdus atunci principiul dăunător cu privire la lucruri esențiale și lucruri neesențiale și lucruri indiferente pentru religie. El a decis că întregul instrument numit Interimat nu putea fi nicidecum acceptat, dar nu existau impedimente în a aproba din cuprinsul lui ceea ce nu afecta lucrurile esențiale pentru religie, adică a accepta lucrurile indiferente. Acea decizie a dus la mai multe controverse îndelungate și înverșunate în biserica lutherană[ V. Mosheim – History of the Luthern Church on the Controversies, vol. 3, și Scott în legătură cu urmările supunerii lui Melanchton, vol. 2]. Adevărații urmași ai lui Luther nu puteau considera ca indiferent obiectivul și învățătura Interimatului și s-au opus cu multă ardoare teologilor de la Wittemberg și Leipzig. Ei i-au acuzat că abandonau protestantismul pentru religia Împăratului. Acest principiu lax a făcut o lucrare rea în toate bisericile reformate de atunci până acum, el fiind un pretext potrivit pentru cei cărora conștiința nu le vorbește despre autoritatea cuvântului lui Dumnezeu și care urmăresc obiectivele lor personale. Nici o parte a adevărului nu poate fi nici indiferentă, nici neesențială. “Cuvintele Domnului sunt cuvinte curate, argint curățit în cuptor de pământ, purificat de șapte ori” (Ps. 12.6).
Opoziția orașelor libere
Interimatul a fost primit în mod diferit în diferite provincii, după cum provinciile erau mai aproape sau mai departe de sediul puterii Împăratului. Acolo unde brațul lui nu ajunsese, a fost o opoziție fățișă împotriva lui, însă acolo unde se simțea puterea lui, a fost măcar o conformare aparentă, dar în orașele libere planul lui Carol a întâmpinat cea mai violentă opoziție. Reforma înaintase mult și cei mai eminenți teologi fuseseră puși pastori în acele orșe și în ele înfloriseră școli și seminarii pentru a-i învăța pe tineri. Ei au adresat petiții și proteste, dar fără nici un efect, deoarece Carol era hotărât să pună în aplicare deplin prevederile odiosului Interimat.
Prima lui încercare în acest sens a avut loc la Augsburg. “El a ordonat unor trupe de-ale lui să ocupe porțile orașului, iar restul trupelor le-a amplasat în diferite zone ale orașului, și, adunându-i pe toți locuitorii la primărie, prin autoritatea lui exclusivă, le-a citit decretul prin care era abolită forma lor de guvernare de până atunci, fiind dizolvate asociațiile și breslele și numind un mic număr de persoane care erau investite cu toate atribuțiile guvernării. Fiecare persoană dintre cele astfel alese a jurat să respecte Interimatul”. Imediat a început persecuția deoarece mulți căutau să păstreze o conștiință curată înaintea lui Dumnezeu și au rămas strâns lipiți de cuvântul Lui. Pastorii protestanți au fost obligați să plece în exil sau au ajuns fără locuință în locurile lor de origine; bisericile lor au fost “curățite de întinarea protestantă”, au fost restabilite vechile ritualuri: mesele, veșmintele, crucile, altarele, lumânările, imaginile, etc. și locuitorii au fost împinși la mese de către soldații Împăratului. “Numai în sudul Germaniei, patru sute de predicatori credincioși, împreună cu soțiile și familiile lor, au fugit și au ajuns să rătăcească fără hrană și fără adăpost, în timp ce aceia care nu au putut scăpa au căzut în mâinile vrăjmașilor și au fost puși în lanțuri”. Această stare a lucrurilor a ținut timp de aproape cinci ani, perioadă în care suferințele și nenorocirile celor credincioși depășesc ceea ce au consemnat cronicarii și nu pot fi cuprinse în istoria bisericii, dar Acela care a auzit fiecare suspin și a văzut fiecare lacrimă vărsată a scris o carte de aducere aminte “pentru cei care se temeau și se gândeau la Numele Lui”. “Și ei vor fi ai Mei, o comoară deosebită” (v. Mal. 3.16-17).
O nouă răsturnare de situație
Perioada suferințelor lor, sau, mai curând, a purificării lor, aproape se împlinise și ziua izbăvirii era aproape, deși asupritorul nici nu gândea aceasta, ci își închipuia că victoria lui era deplină, că planurile lui se înfăptuiseră complet și că urma să se poată odihni puțin după truda guvernării, gustând tihna unei retrageri pentru odihnă. În acest scop, el a mers la Innsbruck, în Tirol, însoțit de puțini din gărzile lui. Dar, deja, în mai multe regiuni, se alinia de furtună, strângându-se norii care urmau să întunece tot firmamentul domniei și gloriei sale și să-l lase pe stăpânul a două lumi fără onoruri și închis în singurătatea unie chilii de călugăr. Lucrurile s-au petrecut în felul următor:
Mai rămăseseră patru orașe care se opuneau autorității Împăratului. Acestea erau Magdeburg, Bremen, Hamburg și Lubeck. Dar, cum rezistența din Magdeburg are legătură cu toate evenimentele care au dus la răsturnarea situației din Germania, vom vorbi numai despre acest oraș.
În cadrul dietei de la Augsburg din 1550 se hotărâse să fie trimisă o armată împotriva Magdeburgului pentru a asedia cetatea. Printr-o abilă disimulare a adevăratelor sale intenții și un aparent zel pentru respectarea Interimatului, notoriul Moritz de Saxonia a luat asupră-și aducerea la supunere a cetății răzvrătite. Propunerea lui a căpătat încuviințarea dietei și a fost deplin aproată de Împărat.
Înainte de a fi primit această misiune, în mintea lui Moritz, ca și în mințile altora, se frământau multe gânduri. Ultimele succese ale lui Carol au treziseră temerile multora. Vaticanul a fost primul care s-a alarmat. Papa a regretat că avusese o contribuție atât de importantă la creșterea puterii unuia care ar fi putut să-i devină stăpân. Carol zdruncinase deja din temelii autoritatea ecleziastică prin aceea că își arogase să definească articole de credință și să reglementeze închinarea. S-au făcut eforturi pentru a încheia alianțe cu puteri străine, pentru a opune, cât mai curând, o rezistență puternică, înainte ca puterea lui să ajungă prea mare pentru a i se mai împotrivi.
Tuturor le era clar faptul că, în loc să permită libertatea conștiinței, cum promisese dintotdeauna, Carol dorea să impună o conformitate rigidă la ritualurile bisericii Romei. Națiunea simțea că fusese înșelată în stil masiv. În repetate rânduri li se spusese că planurile Împăratului nu cuprindeau schimbarea religiei reformate, dar atât religia cât și libertățile Germaniei erau călcate în picioare de perfidul monarh. Nu era posibil ca așaceva să nu-i alarmeze pe principii imperiului, și pe Moritz mai mult ca pe oricare altul. În satire el era numit “Iuda” și compatrioții săi îl acuzau că era autorul acelor nenorociri. În acea situație dureroasă, Moritz a luat hotărârea: un singur lucru putea ispăși trădarea confederației protestante – răsturnarea completă a puterii Împăratului în Germania, și el s-a hotărât să realizeze aceasta.
“El a văzut,” spune robertson, “jugul care se pregătea pentru țara lui, și creșterea rapidă a puterii imperiale l-a convins că nu-i mai trebuiau lui Carol decât câțiva pași pentru a ajunge monarh absolut în Germania, cum era deja în Spania”. Moritz era un protestant din punct de vedere politic, și, prin demnitatea lui electorală, era șeful partidei protestante. Apoi, pasiunile lui erau în acord cu dorința lui de libertate: dorea mult să răzbune detenția Landgrafului, socrul său, care ajunsese în mâinile Împăratului din cauza că el îl convinsese.
Când le-a divulgat principilor obiectivele sale, aceștia nu prea s-au grăbit să-i dea crezare, dar, în cele din urmă, ajungând să fie satisfăcuți de sinceritatea lui, au promis că-l vor ajuta cu plăcere. După ce a câștigat încrederea partidei protestante, el s-a folosit de viclenia și duplicitatea lui pentru a-l înșela pe Împărat. Carol ajunsese să fie întrucâtva gelos că Moritz era prieten cu câțiva dintre principii protestanți, dat după ce acesta a arătat un aparent zel împotriva cetățenilor Magdeburgului, suspiciunile lui au dispărut și a căpătat din nou încredere în Moritz. În calitate de general al armatei, acesta comanda forțe însemnate, dar a reușit să amîne asediul Magdeburgului până când planul lui s-a copt. A încehiat în secret alianțe cu mai mulți principi germani și cu regele Franței, Henri al-II-lea, care s-a dovedit un aliat foarte eficient, cu toate că era catolic.
Revoluția din Germania anul 1552
Când și-a încheiat pregătirile, Moritz a publicat un manifest ce cuprindea motivele pentru care el ridica armele împotriva Împăratului, și anume: să a mențină religia protestantă, care era amenințată cu distrugerea imediată, să mențină legile și constituția imperiului și să-l elibereze pe Landgraful de Hesse din lunga detenție injustă. Prima lui propunere i-a atras de partea lui pe toți prietenii reformei, care ajunseseră la disperare din cauza asupririi, iar cea de-a doua era în interesul tuturor celor dornici de libertate, inclusiv a celor catolici, nu numai al protestanților, iar cea de-a treia a atras simpatia celor indignați de detenția injustă a Landgrafului și de rigorile la care-l supunea Împăratul. În același timp, regele Henri al Franței a emis un manifest prin care-și ausma titlul extraordinar de “Protector al libertăților Germaniei și al principilor ei captivi”.
După cum am văzut, Împăratul se odihnea la Innsbruck, la numai trei zile de mers de Trento, de unde urmărea desfășurarea sesiunilor consiliului. Moritz, care încă-și mai ascundea planurile sub vălul celei mai măgulitoare adresări, a trimis un mesager de încredere pentru a-l asigura pe Împărat că, peste numai câteva zile, avea să vină pentru a-i sluji la Innsbruck, vizită pe care Împăratul o aștepta zi de zi. Dar venise timpul să treacă la acțiune și a sunat trâmbița de război. Cu o armată de douăzeci de mii de pedeștri și cinci mii de călăreți, Moritz a înaintat în secret, în marș forțat, hotărât să-l surprindă pe Împărat și să-l captureze personal. Garnizoanele imperiale de pe drum nu s-au opus deloc, dar au ajuns vești la Împărat că toată Germania se răsculase și pornise în marș spre Innsbruck.
Fuga împăratului
Era seara târziu, noaptea era întunecoasă și ploua din greu, dar pericolul se apropia și Împăratul nu mai putea scăpa altfel decât printr-om fugă grăbită. De câtva timp suferea de o severă criză de gută și nu putea fugi călare. Așezat într-o litieră, singurul mod în putea suferi deplasarea, el a călătorit la lumina torțelor traversând Alpii pe drumuri aproape impracticabile. Curtenii săi și servitorii l-au urmat la fel de grăbiți, aproape în derută. În această stare jalnică, fostul cuceritor al Germaniei a ajuns împreună cu suita lui descurajată la Villach, într-un colț al Carinthiei.
Moritz a ajuns la Innsbruck la câteva ore după ce Împăratul și servitorii săi părăsiseră orașul, dar, în loc să-i urmărească, el al lăsat soldații să prade bagajele pe care le abandonase Împăratul. Împăratului cel căzut nu-i mai rămăsese decât să negocieze, sau, mai curând să accepte condițiile care-i erau propuse, iar această sarcină i-a încredințat-o fratelui său, Ferdinand. Moritz, sprijinit de toată Germania, avea puteri depline.
Pacea de la Passau
La 2 august 1552 a fost semnat faimosul tratat de la Passau. Prin acest tratat se hotăra ca Landgraful să fie eliberat și dus în siguranță la domeniile lui, ca în termen de șase luni să aibă loc o dietă a tuturor statelor, în care să fie dezbătute cele mai eficiente mijloace pentru încheierea disensiunilor religioase, iar, până atunci, cei care aderă la mărturisirea de credință de la Augsburg să nu fie molestați sub nici o formă, că, în caz că acea dietă nu va reuși să soluționeze disputele religioase, atunci tratatul de la Passau urma să rămână în vigoare în mod permanent. Astfel a fost restabilită pacea imperiului, iar credința protestantă a primit libertăți depline. Au urmat, în 1555, “Sesiunile de la Augsburg”, care nu numai că au ratificat pacea de la Passau, ci au și lărgit libertățile religioase ale Germaniei. Acel memorabil congres le-a oferi protestanților, după atâtea conflicte, măceluri și calamități, o pace religioasă stabilă, de care se bucură și acum. Dar, vai! Moritz, cel care a jucat un rol atât de important atât în înfrângerea cât și în triumful protestanților, a căzut în bătălie la mai puțin de un an după pacea de la Passau, astfel încât nu i s-a îngăduit să vadă rezultatele complete ale îndrăzneței sale inițiative[ Mosheim, vol. 3, p. 157; Wylie, vol. 2, p. 122; Scott, vol. 2, p. 83].
Toate acele aranjamente și tratate răneau profund ambiția lui Carol. Protestantismul, pe care el intenționase să-l zdrobească complet, înflorea în tot imperiul, preoții care slujeau mesa su fost concediați, iar pastorii exilați au fost aduși înapoi, spre bucuria turmelor lor iubite. Mult prețuitul Friedrich, care timp de cinci ani fusese purtat de Împărat dintr-un loc în altul, a ajuns acasă, în mijlocul familiei sale afectuoase și al prietenilor săi. Dar în mintea neliniștită a lui Carol toate apăreau în culori întunecate. Niciodată nu a avut pe inimă să aibă o pritenie și se spune că nicicând nu a avut vreun prieten. Astfel, slăbit și obosit, Împăratul cel fără un prieten s-a ascuns în fortărețele din Carinthia. Din istoria civilă aflăm că, în acel timp, în Ungaria, continua războiul cu turcii. Henri al-II-lea, potrivit înțelegerii sale cu Moritz, a pornit la luptă cu o armată numeroasă și a înfrânt complet forțele spaniole în Lorena și Alsacia. Italia era în pragul anarhiei. Dar Împăratul era în exil, visteria lui era goală, își pierduse reputația și armatele lui erau risipite și demoralizate, și, simțind cum aluneca rapid de pe marile înălțimi pe care se menținuse atât de mult timp, a hotărât să se retragă cu totul din lumea aceasta pentru a-și petrece retras în singurătate zilele care-i mai rămâneau.
La vârsta de cincizeci și șase de ani, prin retragerea lui relativ timpurie,el a uimit Europa când i-a cedat fratelui său Ferdinand coroana imperială, iar restul posesiunilor sale vaste din Europa și America le-a lăsat fiului său, Filip al-II-lea, pe care, în urma căsătoriei sale cu Mary a Angliei, îl investise ca rege al Neapolului și Siciliei. Anul următor, după ce și-a pus în rânduială lucrurile, s-a retras la mânăstirea San Justo, din apropiere de Placentia, în Spania. Dar, cum tot suferea greu de gută, a trebuit uneori să rămână într-un scaun, uneori într-o litieră, suferind de mari dureri la orice pas și mergând cu foarte mare dificultate. Ca majoritatea așezămintelor religioase din acel timp, mânăstirea San Justo era situată într-un cadru frumos, “într-o mică vale, cu un pârâiaș, înconjurată de înălțimi acoperite de arbori mândri și pentru solul și clima ei era una dintre cele mai apreciate și mai sănătoase așzări din Spania”. Acolo a trăit Carol timp de aproape doi ani, murind la 21 septembrie 1558, în al cincizeci și nouălea an.
Reflecții asupra paginilor anterioare
Nu vom zăbovi asupra zilelor petrecute de Împărat în mânăstire, pe care acesta și le-a umplut în principal cu distracții mecanice atunci când guta îi dădea un răgaz. Una dintre acestea era plângerea teatrală la înmormântarea lui, pe care o juca înainte de moarte. El a poruncit să-i fie zidit mormîntul în interiorul capelei. Trupul lui era pus în sicriu cu mare solemnitate, călugării plângând (?) și apoi mergând in procesiunea funerară până la capelă cu lumânări negre în mâini. Se cânta slujba pentru mort, sicriul a era stropit cu apă sfințită, jelitorii se retrăgeau și ușa capelei se închidea, după care Carol se ridica din sicriu și se retrăgea în apartamentul lui, dominat de grozavele senzații pe care era calculată să le producă o farsă așa de revoltătoare. A murit aproape imediat după aceea.
Da, a murit față de toate demnitățile și umilințele, față de toate ambițiile și dezamăgirile și toate planurile politicii sale! Da, cel care sacrificase sute de mii de vieți omenești și cheltuise milioane pentru nimicirea protestantismului a murit în spațiul îngust al unei chilii de călugăr, în timp ce protestantismul ocupa un loc important în gândirea omenească, cu lumina și gloria lui. Așa îl lăsăm pe cel mai mare Împărat în ceea ce privește întinderea teritoriilor sale. El este înaintea tribunalului în care motivele sunt apreciate la fel de strict ca faptele, unde toți sunt judecați după standardele divine.
Dar, vai! zadarnic am căuta ceva care să semene a pocăință la acest vrăjmaș inveterat la reformatorilor. Între zidurile sfinte de la San Justo, departe de a se pocăi de purtarea lui față de ei, el a regretat numai faptul că nu i-a tratt cu și mai multă severitate. Când a fost informat că lutheranismul se răspândea în Spania și că mai multe persoane fuseseră arestate fiind bănuite că fuseserăm contaminate de el, din mânăstire i-a scris fiicei sale Juana, guvernatoarea Spaniei, lui Juna de Vega, președintele consiliului Castiliei și Inchizitorului general, trasându-le sarcina de a-și exercita puterile cu toată severitatea, “arestând întreaga partidă și arzându-i pe toți, după ce vor fi folosit toate mijloacele pentru a-i face creștini înainte de a-i pedepsi, pentru că era convins că nici unul dintre ei nu avea să mai devină catolic sincer, pentru că atât de mare era înclinația lor de a dogmatiza”. Apoi, el mai spunea: “Dacă ei nu sunt condamnați să fie arși, se va face o greșeală la fel de mare ca aceea pe care am făcut-o eu îngăduind ca Luther să trăiască, cu toate că l-am cruțat numai în temeiul salvconductului pe care i-l dădusem... Mărturisesc că am greșit în această privință, pentru că nu eram obligat să-mi țin promisiunea față de acel eretic... Și ca urmare a faptului că nu i-am luat viața, erezia a continuat să înainteze, pe când moartea lui, sunt convins, ar fi ucis-o în fașă[ History of the Reformation in Spain, Dr. McCrie, p. 119]”.
În aceasta ni se decoperă inima lui Crol, când nu mai era nici o viclenie sau disimulare și nici o pretinsă toleranță față de protestanți, ci el o încheiase cu războaiele și politica lui și nu mai era nevoit să joace dublu rol, ci duhul lui papistaș se exprima în mod deschis. Singurul său regret la bătrânețe era acela de a nu fi apucat prada în tinerețe și pare că el scrâșnea din dinți când se gândea cu furie la Luther și era mâhnit că nu-și călcase promisiunea. Dar Cineva veghea asupra vieții lui Luther și a reformei în pruncia ei, și El a oprit mâna lui Carol timp de treizeici de ani, nepermițând ca el să aibă timp să pornească războiul împotriva lutheranilore. Unii consideră că exterminarea ereziei a fost principalul obiectiv al vieții și al domniei sale.
Dar în acel conflict în care el a angajat totul, a și pierdut totul: teritoriile, tronul, coroana și măreția. Nicicând nu s-a arătat mai clar mâna lui Dumnezeu în afacerile unui principe. Într-o clipă și dintr-o singură lovitură, toate s-au schimbat. “Puterea lui s-a prăbușit când părea a fi ajuns la culme. Nici unul dintre semnele obișnuite care preced căderea dintr-o poziție înaltă nu a avertizat cu privire la răsturnarea soartea Împăratului. Prestigiul lui imens nu scăzuse; nu fusese învins pe câmpul de luptă; gloria lui militară nu fusese eclipsată și nici unul din regatele lui nu-i fusese smuls[ History of Protestantism, vol. 2, p. 121]”. Dintre toți cei care începuseră viața cam odată cu el, cum a fost Francisc I, Henry al-VIII-lea, Leo al-X-lea și Martin Luther, el a fost ultimul supraviețuitor. Rivalii saăi s-au dus înaintea lui și nu părea să mai fi rămas nimeni cu care să dispute dominația, dar mâna Domnului în justiția retributivă s-a abătut asupra asupritorului poporului său. Și atunci cine să-l mai apere? Un deget scrisese pe zidul palatului său: “Mene, Mene” – Dumnezeu ți-a numărat împărăția și i-a pus capăt. Și imediat, porțile de aramă ale puterii sale nu l-au mai putut proteja și a fost nevoit să fugă dinaintea unei puteri pe care chiar politica lui insidioasă și necinstită o crease. Nuiaua pe care el o crease pentru distrugerea Germaniei a fost folosită de Dumnezeu pentru răsturnarea lui completă și rușinoasă. Ce realitate este guvernarea lui Dumnezeu pe pământ, la fel ca și harul Său! El controlează mișcările celor mai puternici monarhi și se ocupă și de cele mai mărunte lucruri din creație. Credința știe aceasta și găsește mângâiere și odihnă în această realitate. “Ochii Domnului sunt peste cei drepți și urechile lui spre cererile lor; dar fața Domnului este împotriva celor care fac răul” (1 Pet. 3.12).
Nenorocirile protestanților
O altă lecție a fost scrisă foarte clar pe paginile anterioare: aceea că Dumnezeu este un Dumneze gelor și că El nu-i va da altuia gloria Sa. El nu va primi ca lucrarea Lui să fie făcută altfel decât cu mijloacele Lui. Nici o nenorocire mai mare nu ar fi putut atinge reforma decât aceea că ei au abandonat poziție divină a credinței și s-au coborât la mijloacele lumești ale diplomației și armelor. Dacă ar fi triumfat prin acele mijloace lumești, atunci ea și-ar fi pierdut adevăratul ei caracter sau ar fi pierit în țara unde s-a născut, iar reformatorii ar fi ajuns să fie numai o forță politică. Dar Dumnezeu nu a vrut așaceva și a făcut ca ei să fie înfrânți în mod rușinos și să ajungă lipsiți de acele mijloace până într-atât încât să ajungă fără nici o apărare și să fie nevoiți să se încreadă numai în El. Ei au fost aduși înapoi la primele principii – la credința în cuvântul lui Dumnezeu și la martiriu. Dar aceste principii divine și invincibile par să fie pierit odată cu marele lor conducător și să fi fost înmormîntate odată cu el, și numai prin multe suferinșe și umilințe au ajuns urmașii lui să-și înțeleagă greșeala.
De îndată ce au ajuns să simtă că nu aveau alte mijloace de apărare înafară de cuvântul lui Dumnezeu și o conștiință bună înaintea Lui, a și venit izbăvirea. Domnul spusese: “Toiagul răutății nu se va odihni în partea elor drepți” (Ps. 125.3). Așa este bunătatea și îndurarea plină de iubire a lui Dumnezeu: El nu-și ia privirile de la cei drepți. Dar este întotdeaune un pericol să abandonezi principiile cuvântului lui Dumnezeu și să-ți conduci căile după maximele și politicile acestei lumi. Și aceasta este valabil în orice domeniu al vieții; cu privire la acest subiect cuvântul lui Dumnezeu este clar, după cum spune apostolul: “Pentru că armele luptei noastre nu sunt carnale, ci puternice, potrivit lui Dumnezeu, spre dărâmarea întăriturilor” – da, puternice “potrivit lui Dumnezeu“ (2. Cor. 10.4). Și Domnul nostru spune: “Toți cei care iau sabia, de sabie vor pieri” (Mat. 26.52).
Reforma în germania, care îmbrățișa bisericile lutherane, ajunsese să fie ceva stabilit permanent. Dar bisericile reformate care cuprindeau urmașii lui Zwingli și Calvin erau excluse de la privilegiile asigurate de tratatele de la Passau și Augsburg și nici nu au fost tolerate prin lege până la pacea de la Westphalia, cu aproape un secol mai târziu. Prin celebrul tratat de la Passau, membrilor bisericilor reformate le-a fost confirmată pacea, iar Elveția a fost declarată pentru prima dată independentă. “Balanța puterii” prin care națiunile mai slabe puteau fi protejate în mod eficient, iar celor mai puternice să le fie temperate planurile ambițioase și agresive a fost unul dintre rezultatele negocierilor de la Westphalia[ Universal History, vol. 6. p. 87; Wylie, vol. 2, p. 122].
Înălțarea iezuiților
Înainte de a încheia complet cu domnia lui Carol al-V-lea, trebuie să remarcăm două evenimente memorabile care au avut loc pe parcursul domniei lui, remarcabile datorită relației lor cu reforma și cu marile tulburări religioase care aveau loc în toate clasele sociale. Ne referim la consiliul de la Trento și la înălțarea iezuiților. După ce am spus câte ceva despre cel dintâi, ne vom referi acum numai la cel de-al doilea.
Ne putem imagina cu ușurință că vrăjmașii reformei ajunseseră în criză. Ce mai era de făcut? Mijloacele care timp de treizeci de ani au fost socotite cele mai sigure pentru zdrobirea reformei nu numai că se dovediseră neputincioase, dar chiar ajunseseră să nu mai poată face față puterii adverse pe măsură ce reforma se extindea pe zone tot mai largi și adepții ei se înmulțeau. În acel conflict papa pierduse mult din demnitate, influență și venituri și nu mai putea apela la puterea imperială. Călugării cei negri, albi și cenușii se risipiseră și mânăstirile lor fuseseră distruse. Ce să mai facă atunci? Aceasta era marea problemă ce frământa inima cea rea a Izabelei și a celor cu care se sfătuia ea. Armele eșuaseră, deci tactica trebuia să fie de atunci înainte una a păcii și persuasiunii, a propus duhul conducător. Trebuie formată o armată a cărei uniformă să fie veșmântul preoțesc, al cărei jurământ să fie sărăcia, castitatea, grija creștină și convertirea necredincioșilor, iar misiunea ei va fi una cu un caracter pașnic și de persuasiune. Sub această înfățișare trebuie imediat să înceapă contra-reforma. Această propunere plauzibilă a fost acceptată în unanimitate și nicicând nu sa- găsit vreo sugestie care să vină mai clar de dedesubt, chiar din adâncimile lui Satan, și nicicând nu a avut parte vreuna de o punere în practică mai satanică, după cum dovedește istoria iezuiților. Izvoarele afecțiunilor omenești, ale simpatiei și milei păreau să fi secat la toți membrii societății și toate izvoarele inspirate din iad ale bigotismului și cruzimii par să-i fi dominat, ca niciodată de-a lungul istoriei.
Ignacio de Loyola
Societatea Iezuiților, un ordin religios al bisericii romano-catolice, a fost fondat de Ignacio de Loyola, fiul unui nobil spaniol, născut în anul 1491 la Guipuzcoa, în provincia Biscaya. În tinerețe el a fost la curtea lui Ferdinand și a Isabelei, dar s-a plictisit de ușurătatea de acolo și a dorit să se angajeze în războaiele țării sale. În 1521 îl găsim apărând Pamplona împotriva francezilor, dar tânărul și temerarul Loyola a fost grav rănit la ambele picioare. A urmat febre și viitorul restaurator al papalității a fost aproape de a coborâ în mormînt.
Cu o fire pătimașă, romanticp și vizionară, în timpul îndelungii sale suferințe, el a devorat romanele cavalerești spaniole, care aveau la bază conflictele națiunii sale cu maurii, și, când a terminat cu acestea, el a luat o serie de legende și mai minunate – legendele sfinților. A studiat cu un interes bolnăvicios acele cărți de devoțiune mistică până ce s-a hotărât să imite în viața lui minunatele virtuți atribuite lui Benedict, Dominic și Francisc. Ca urmare, după ce s-a refăcut, s-a retras la o mânăstire benedictină din Montserrat, în apropiere de Barcelona, unde a petrecut noaptea la celebrul altar al Fecioarei Maria. El își atârnase lancea și scutul înaintea unei imagini a Fecioarei și I-a jurat ascultare lui Dumnezeu și bisericii sale, abandonând cariera de cavaler lumesc pentru aceea de cavaler spriritual.
Pentru a celebra dedicarea lui către Fecioară, el s-a retras în orașul Manresa din apropiere. În concepția unor asemenea oameni, sfințenia nu constă în asemănarea morală cu sufletul lui Isus, ci în chinuirea trupului. El purta pepiele când un lanț de fier, când o țesătură din păr de cal, când o împletitură de spini. De trei ori pe zi el își biciuia energic spatele gol. Aceea nu omora faptele trupului, ci chinuia bietul trup inocent. Așa orbește puterea lui Satan și așa se potrivește îuntunericul co scopurile lui. După ce a călătorit desculț până la Roma, la Ierusalim și la alte locuri care au fost sfințite de istoria Mântuitorului, el și-a croit drm până la Paris, unde l-a întâlnit pe Francisc Xavier, care a devenit mai târziu marele apostol al Indiei. Ale spirite asemănătoare li s-au alăturat și o mică grupă de tovarăși zeloși s-a strâns în jurul lui Loyola, aceea constituind originea societății Lui Isus – cam opt sau nouă persoane în total.
Începutul ordinului iezuiților
La 15 august 1534, la sărbătoarea adormirii Fecioarei Maria, într-una din capelele subterane de la Montmartre, după ce au primit sacramentele, ei au rostit obișnuitele jurăminte de sărăcie și castitate, după care au jurat solemn să se dedice convertirii sarazinilor de la Ierusalim și grijii față de creștini și să sew consacre fără nici un fel de rezerve slujirii la picioarele pontifului. “Armata care s-a înrolat astfel era mică, dar era mare. Era mică numeric, dar era mare dacă era să fie cântărită. Pentru ca acel mic Hercule să crească, Loyola pregătise cartea numită «Exerciții spirituale». Aceea prezenta un set de reguli pentru a-i învăța pe oameni cum să îndeplinească lucrarea de convertire a lor. Ea este compusă din patru mari madeitații, iar penitentul, retrăgându-se în singurătate, trebuie să cugete adânc la fiecare dintre ele, în ordine, pe perioada a șapte răsărituri și apusuri de soare... Ea se pretinde, ca și Quranul, a fi o revelație. «Cartea Exercițiilor,» spunea un iezuit, «a fost cu adevărat scrisă cu degetul lui Dumnezeu și i-a fost dată lui Ignacio de Sfânta Mamă a lui Dumnezeu[ History of Protestantism, vol. 2, p. 384]»”.
După unele amânări, Papa Paul al-III-lea, aprobând planul lui Loyola și al tovarășilor săi, în 1540, a emis o bulă prin care autoriza constituirea unei organizații numite “Societatea lui Isus”, iar în luna aprilie a anului următor Ignacio a fost numit “Superiorul General”, supus numai papei. Ordinul ajunsese să fie oficial, membrii lui trebuiau să se îmbrace în negru, ca un fel de cler secular, și, nefiind închiși în mânăstiri, umblau prin toate cercurile sociale, ajungând în scurt timp și la curțile regale, ăn confesionale, la amvoane sau ca supraveghetori în instituțiile educaționale, asigurându-și prin toate mijloacele posibile cooperarea tinerilor. Mulțimi entuziasmate de convertiți se alăturau noului stindard în toate țările și de pe toate treptele sociale.
Adevăratul obiectiv al iezuiților
Până aici am străbătul terenul pe care nu se descoperă adevăratul caracter al iezuiților și am avut a face numai cu jurăminte menite șă înșele, dar dacă este să urmărim istoria lor vom avea de urmat prin toate țările urme însângerate ale pașilor viclenilor și cruzilor urmași ai lui Loyola. Răspândindu-se prin lume îi vom descoperi executând hotărârile și dorințele secrete ale Vaticanului. Unicul lor obiectiv era extinderea puterii papei și singurul principiu fundamental al asociației era ascultarea imediată, implicită și fără întrebări față de papă, prin supunerea față de generalul lor care își avea reședința la Roma. Organizarea societății lor este, de departe, cea mai cuprinzătoare care a existat vreodată. “Monarhia iezuită,” după cum s-a spus, “se întinde pe tot globul”. În mai toate regiunile lumii ei au generali provinciali, care se subordonează Generalului Superior de la Roma, astfel încât, prin intermediul confesionalului, el vede și știe aproape tot ce se face și se spune nu numai în biserica romano-catolică, ci chiar și în familii, și aceasta în mai toată lumea locuită. Nu există loc suficient de îndepărata, nici dificultăți prea mari și nici mijloace prea abjecte pentru iezuit dacă există o cât de slabă speranță ca el să extindă puterea papalității.
“Complorul prafului de pușcă”, care avea scopul de a distruge dintr-o singură lovitură nobilimea și oamenii de vază ai Angliei este atributi influenței iezuiților și probabil tot lor li se datorează și alte comploturi cu scopul de a o ucide pe rzegina Elisabeta. Marea răutate a Armadei spaniole și masacrul din noaptea Sf. Bartolomeu, ca să nu mai vorbim de răzmerițele, torturile, otrăvirile, asasinatele și masacrele la o scară nu atât de largă trebuie să le atribuim seminței semănate de iezuiți. Atât de mare și de distrugătoare a ajuns puterea lor încât guvernele au găsit că era necesară suprimarea lor. Potrivit istoriei moderne, ei au fost expulzați din Portugalia în 1759, din Franța în 1764, din Spania și America Spaniolă în 1767 și din cele două Sicilii în 1768, iar în 1773 ordinul a fost suprimat de papa Ganganelli, Clement al-XIV-lea. Dar la scurt timp după ce a semnat ordinul de interdicție, ela a căzut victimă răzbunării lor, murind otrăvit. În 1801, Pius al-IX-lea a confirmat reînființarea odrinului, astfel încât ei au o poziție foarte mândră la Roma. Ele au sub control cele mai multe universități din oraș și din multe alte locuri, ale căror nume ar umple o pagină întreagă[ Pentru o prezentare detaliată a nelegiuirii codului moral al iezuiților, vedeți Provincial Letters a lui Pascal, un jansenist. Pentru detalii cu privire la organizarea, pregătirea șI modul lor de lucru, vedeți History of Protestantism, vol. 2, Faiths of the World – Jesuits,Universal History – Bagster, vol. 6, p. 83; Hardwick – History of Reformation, p. 329].
Așa a fost resuscitată mult puterea papalității – rana ei de moarte a fost vindecată. Prin intermediul reformei, multe dintre cele mai bogate și mai puternice regate ale Europei au ăncetat să mai fie lioale papei, ceea ce a constituit o lovitură fatală dată măreției și puterii lui. Aceasta i-a micșorat stăpânirile, abolind jurisdicția lui în acele teritorii și i-a micșorat veniturile. Dar nu numai atât, ci este un fapt binecunoscut că împăratul Carol al-V-lea gândea să micșoreze dacă nu chiar să submineze puterea papală. Așa de proastă ajunsese să fie starea papalității, aproape să-și dea sfârșitul, când armate iezuiților i-a venit în ajutor, ceea ce poate fi privit ca fiind ilustrat în Apocalipsa 13.3, deși este încă departe de împlinirea deplină a acelor profeții solemnte.
Acum, în istoria noastră generală, vom arunca o privire rapidă asupra progresului reformei în diferite țări.