Capitolul 46 - Consiliul de la Trento

Timp de mai mulți ani de la moartea lui Luther, împrejurările au fost nefavorabile păcii și libertății religioase a protestanților. Aceasta a condus nu atât de mult la rugăciune și încredere în Dumnezeu ca scutul și apărătorul lor cât la întărirea ligii de la Smalcald și la pregătiri de război. Protestanții deveniseră o grupare eminamente politică: acesta era caracterul protestantismului în acea perioadă de început. Omul iubitor de pace era în mormânt, iar sfaturile lui au fost uitate de cei care îl urmaseră. El nu și-ar fi putut imagina o mai mare nenorocire pentru cauza adevărului ca aceea ca în apărarea lui să fie scoasă sabia. El gândea că era mai bine să fie martiri decât războinici.

Împăratul, plin de gelozie, urmărea îndeaproape cum creștea puterea ligii, despre care el a spus că era “un imperiu în imperiu”. Dar expediția lui fatală la Alger, noul lui război cu Francisc și succesele turcilor în Ungaria l-au determinat să temporizeze și să-și ascundă sentimentele și intențiile. El a ținut mai multe diete ale imperiului cu scopul mărturisit de a rezolva conflictele religioase și a readuce pacea și armonia, dar fără nici un fel rezultate pozitive. Protestanții au fost induși în eroare și au lăsat garda jos în fața unor aparente concesii. În Dieta de la Speyer, din 1542, pontiful Paul al-III-lea, prin nunțiul său, a reînnoit promisiunea puntru un consiliu. El a spus că acel consiliu urma să aibă loc la Trento, un oraș din Titol supus regelui Romei, situat aproape de granița Germaniei cu Italia. Ferdinand și partida catolică și-au exprimat imediat satisfacția și au acceptat propunerea, dar nu și protestanții. Ei au respins atât locul cât și consiliul propus de pontif, cerând un consiliu general sau ecumenic. Ei au spus că nu vor lua în considerație un consiliu ținut înafara granițelor Imperiului, sub autoritatea papei, care urma să prezideze. În pofida protestelor lor, întăriți în urma consimțământului partidei sale, papa a publicat bula de convicare a consiliului de la Trento înainte de 1 noiembrie și a pus trei cardinali să prezideze în calitate de legați ai săi.

La timpul stability s-au prezentat legații papali, ambasadorii imperiali și câțiva prelați. Dar, cum un era război crâncen între Împărat și Francisc, puțini ecleziastici au putut călători în siguranță. Era clar că din cauza acelor împrejurări nu s-a putut întreprinde nimic satisfăcător, și, pentru a nu fi ridiculizați și disprețuiți de vrăjmași, papa a amânat pentru un termen nedefinit redeschiderea consiliului. Spre nemulțumirea scaunului papal, cu demnitatea lezată, Împăratul și fratele său, Ferdinand, regele romanilor, au trebuit să accepte comportamentul protestanților, ba încă să și caute să obțină favoarea lor prin repetate manifestări de indulgență. Deoarece Ferdinand depindea de ajutorul lor pentru apărarea Ungariei împotriva necredincioșilor, el nu numai că a admis includerea mărturisirii lor de credință în documentele Dietei, ci a și reînnoit concesiile făcute de Împărat în favoarea lor la Ratisbon, adăugând la ele tot ce mai cereau ei pentru siguranța lor. Așa au ajuns reformatorii să aibă pace și principiile evanghelice să aibă timp să se răspândească, deși nu a fost de bunăvoie, ci din cauza necazurilor vrăjmașilor lor.

În 1544, la dieta care s-a întrunit în același loc, Carol, politicianul abil, văzând că încă nu era timpul potrivit pentru a răni spiritul gelos al protestanților sau a provoca puterile Ligii de la Smalcald, a aranjat să-i liniștească pe germani prin noi concesii și printr-o mai mare extindere a privilegiilor lor religioase. Cum era în continuare angajat în războaie în străinătate și nu era liber, el a recurs la toate puterile de disimulare pentru a-i linguși pe Elector și pe Landgraf, șefii partidei protestante, pentru ca prin ei să-i amăgească pe membrii confederației.

În acea perioadă majestatea sa papală era din ce în ce mai geloasă din cauza acelor negocieri și concesii și dorea la fel de mult ca și predecesorii săi ca, prin forța armelor, să smulgă din rădăcini imensa erezie care se tot răspândea. De la începutul reformei, Vaticanul a avut tot timpul obiectivul de a provoca o ruptură între Împărat și protestanți care să ducă la ostilități și la folosirea forței armelor. Dar, din ceea ce putem înțelege, prin providența lui Dumnezeu, îndeplinirea acelor planuri rele a fost împiedicată timp de aproape treizeci de ani, și aceasta în principal ca răspuns la rugăciunile unui singur om. Dar, după ce acel om nu a mai fost în lume, frații lui s-au încrezut în organizația lor militară și în forța numerică. Apoi, poziția pe care au avut-o față de consiliu a oferit Papei și Împăratului ocazia de a-i atrage într-o cursă, după cum vom vedea curând.

Scopul declarat al acelui consiliu era pacificarea bisericii, vindecarea bolilor ei, refacerea unității ei și binecuvântarea copiilor ei, dar adevăratul ei obiectiv era condamnarea învățăturilor reformatorilor Luther, Zwingli și Calvin și trecerea imediată la persecuții împotriva tuturor celor care se opuneau acelor hotărâri. Acesta era aranjamentul secret făcut de pontif și de Împărat, pentru că ei știau bine că protestanții nu s-ar fi supus unui consiliu și nu ar fi dat ascultare canoanelor lui.

Tratatul dintre Papă și Împărat

În decembrie 1545, după atâția ani de intrigi, disimulare și dezbateri, consiliul promis de atâta vreme s-a întrunit la Trento și a avut sesiuni până în 1563[ Pentru detalii, vedeți Manual of Councils al lui Landon, History of the Council of Trent de Părintele Paul, Church History de Scott, vol. 2, p. 256-324 și History of Charles V a Dr. Robertson, vol. 6].

Dar consiliul care urma să hotărască destinul creștinătății era numai o parte a complotului pentru suprimarea lutheranismului. Împăratul încheiase războiul cu Francisc prin pacea de la Crepy, apoi el a mai aranjat și un tratat cu Suleiman și a câștigat în secret câțiva dintre principii catolici din Germania. A trecut, cu multe precauțiuni, la pregătiri de război. Totuși, Papa, fiind deazamăgit de politica din ultima vreme a Împăratului, sau temându-se de puterea lui, a fost de acord ca toate celelalte chestiuni să fie trecute în plan secundar față ce ceea ce fiecare socotea a fi cel mai important. Astfel, s-a încheiat un tratat care prevedea:

1. Spre gloria lui Dumnezeu și binele public, dar mai ales pentru bunăstarea Germaniei, Papa și Împăratul se aliază pentru a susține împreună anumite articole și condiții. În primul rând Împăratul va furniza forțe armate și tot ce este necesar pentru război, acestea urmând să fie disponibile în luna iunie a anului următor, pentru ca, prin forța armelor, pe toți cei care vor refuza să dea ascultare hotărârilor consiliului și vor susține acele erori, să-i constrângă să se întoarcă la vechea religie și să se supună Sfântului Scaun.

2. Papa, alături de cei o sută de mii de ducați pe care i-a dat deja, va mai depune încă odată pe atât la Banca de la Viena pentru acoperirea costurilor războiului și se angaja ca, timp de șase luni, să întrețină pe cheltuiala lui douăsprezece mii de pedeștri și cinci sute de călăreți și să-i dea Împăratului în acel an jumătate din veniturile obținute de biserică din Spania și să-i dea puterea de a lua din terenurile mânăstirilor din țară atât cât va fi necesar pentru a acoperi cinci sute de mii de ducați. Și împotriva oricărui principe care va căuta să împiedice puerea în aplicare a prevederilor tratatului se vor folosi atât interdicțiile spirituale cât și forțele militare.

3. Consiliul va întocmi o mărturisire de credință ce va cuprinde toate articolele pe care biserica va cere ca membrii ei să le creadă și aceasta va fi prioritea și cea mai importantă sarcină a consiliului, iar împotriva oricui nu-și va însuși adevărul mărturisirii vor fi pronunțate anateme prin autoritatea Duhului Sfânt[ V. Părintele Paul, Teckendorf, Dleidan și Abatele Millot, citațI de Dr. Robertson și Wylie – History of Protestantism, vol. 2, p. 113]. Cursa a fost întinsă în modul cel mai abil. A fost un mare serviciu adus lui Satan pentru distrugerea protestanților, pe deasupra dus la îndeplinire de cel care își asumă titlul de “Preasfântul Părinte” și caracterul de infailibil. Vrăjmașul a văzut că reformatorii au trecut din domeniul moral în cel al politicii, încetând să fie doar mărturisitori ai adevărului lui Dumnezeu împotriva erorilor papalității și de venind o confederație armată, pregătită să se confrunte cu armatele imperiale în domeniul lor specific. Aceasta a fost greșeala lor fatală: Dumnezeu nu putea fi alături de ei pe terenul lumii, așa că nebunia lor s-a arătat în scurt timp. Lucrurile au decurs în modul următor.

Consiliul și-a început deliberările – deși au venit numai câțiva episcopi spanioli și italieni – cu examinarea principalei controverse dintre Biserica Romei și reformatori, și anume cea cu privire la ceea ce are autoritate supremă în chestiunile de credință, și, prin autoritatea lui infailibilă, a stabilit că: “Acele cărți desemnate ca Apocrife au tot atâta autoritate ca acelea primite de evrei și de primii creștini în canonul sacru și se cuvine să fie respectate la fel de mult ca învățăturile și preceptele pe care le-au scris autorii inspirați. Traducerea în latină a scripturilor, cea făcută de Ieronim sau revizuită de el, cea cunoscută sub numele traducerea Vulgata, va fi citită în biserici și numai la ea se va face referire în școli ca fiind autentică și canonică”.

Aceasta constituia un atac frontal împotriva principiilor de bază ale protestantismului și o hotărâre asupra oricărei chestiuni care era în dispută, care spulbera orice speranță cu privire la vreo discuție între cele două părți. De la început, Luther și cei care-l urmau au afirmat că singurs regulă pentru judecată este cuvântul lui Dumnezeu și că, cu excepția standardelor sfintei scripturi, nu recunoșteau nici o altă autoritate în chestiuni de credință. Aceasta era temelia și piatra din capul unghiului pentru protestantism, dar prima hotărâre a consiliului avea scopul de a submina fundația și a judeca și condamna întregul sistem.

Războiul smalcaldic

Preotestanții, văzând că obiectivul consiliului nu era acela de a examina cererile lor, ci cel de a condamna ca erezie credința lor și a-i face să intre în conflict cu Împăratul pentru ca acesta să tranșeze chestiunile cu sabia, a respins cu fermitate hotărârile lui. În același timp ei au publicat un lung manifest care cuprindea un protest reînnoit împotriva acelui consiliu alături de motivele care i-au făcut să nu recunoască autoritatea lui. Dar Carol, nefiind încă gata de război, a continuat politica de disimulare. El nu a dorit să sporească zelul consiliului, nici ca liga să treacă mai repede la acțiune, ci primul lui obiectiv a fost acela de a-i înșela pe protestanți pentru a câștiga timp pentru pregătirea planurilor sale. În acest scop el a pus la cale o întrevedere cu Landgraful de Hesse, cel mai activ dintre confederați și cel care avea cele mai mari suspiciuni în legătură cu planurile împăratului. Lui i-a mărturisit marea lui preocupare în legătură cu fericirea Germaniei și aversiunea lui față de orice măsuri violente și a negat în termeni inechivoci că ar fi avut un tratat sau că ar fi început pregătiri de război.

Așa a fost duplicitatea desăvârșită a lui Carol, care pare să fi risipit îndoielile și temerile lui Filip, care a plecat deplin mulțumit de intențiile lui pașnice. La întoarcerea lui la confederați, care erau strânși la Worms, el le-a prezentat în termeni atât de măgulitori dispoziția favorabilă a Împăratului față de ei încât aceștia au ajuns să amâne și să fie nehotărâți în pregătirile lor, considerând că pericolul era departe sau era doar ceva imaginar. Dând crezare vicleniilor lui Satan, conducătorii protestanți au fost loviți cu orbire și nebunie, așa cum se întâmplase cu cei din Zurich în 1531. Ei părăsiseră terenul credinței și se încredeau în înțelepciunea și în forța lor, ceea ce i-a dus la cădere și umilință. De atunci, fiecare pas pe care l-au făcut a fost într-o direcție greșită și descendentă.

Purtarea Împăratului a fost în totul opusă mărturisirii lui că dorea pacea, și toți au văzut acest fapt, mai puțin aceia care s-ar fi cuvenit să aibă suspiciuni. Henry al-VIII-lea, regele Angliei, i-a informat în secret pe principi că demult Carol era hotărât să nimicească învățăturile lor și că folosea intens acel răgaz de pace pentru a face pregătiri pentru a-și pune în aplicare planurile. Comercianții de la Augsburg, printre care erau și unii favorabili cauzei protestantismului, aflând, de la cei din Italia cu care corespondau, că se dorea distrugerea reformatorilor, i-au avertizat despre pericolul apropiat. Ca o confirmare a acelor vești, din Țările de Jos, deși Carol luase toate precauțiunile ca pregătirile să fie făcute în ascuns, ei au auzit că fusese dată porunca pentru a strânge trupe de acolo și din alte țări de sub stăpânirea lui. Cum nu era în război nici cu Francisc, nici cu Suleiman sau cu vreo altă putere, ce anume ar fi putut însemna acele pregătiri dacă nu că erau pentru distrugerea Ligii de la Smalcald și a ereziilor care de atâta timp se înmulțiseră în Germania?

Papa dezvăluie secretul întunecat

Secretul ajunsese să fie cunoscut de mulți și ofițerii și aliații lui Carol nu au rămas așa de misterioși ci au vorbit clar despre intențiile lui. Papa, plin de bucurie și fără a se-ndoi de succesul inițiativei, a început să intoneze imnul de luptă, ca în zilele lui Inocențiul al-III-lea, îndemnându-i pe credincioși să vină sub arme pentru cauza sfântă și pentru a câștiga indulgențe. “Mândru de a fi fondatorul unei alianțe atât de formidabile împotriva ereziei lutherane,” spune Dr. Robertson, “și fericit la gândul că gloria de a o nimici era rezervată pontificatului său, el a publicat articolele tratatului său cu Împăratul cu scopul de a demonstra intențiile «evlavioase» ale confederației lor, ca și pentru a-și arăta zelul său, care-l determina să facă eforturi extraordinare pentru menținerea credinței curate. Nemulțumindu-se numai cu atât, el a emis la scurt timp o bulă care conținea cele mai generoase promisiuni de indulgență pentru toți cei care s-ar angaja în acea intreprindere sfântă, însoțite de îndemnuri fierbinți către cei care nu puteau participa personal la ea, pentru a spori în rugăciunile fierbinți și în privațiuni, ca astfel să atragă binecuvântarea cerească asura celor care s-au angajat în ea[ Pentru detalii cu privire la această perioadă interesantă, vedeți History of Charles V, din scrierile Dr. Robertson]”.

Papa fiind profund supărat cu Carol pentru că acesta se străduia să transforme totul într-o dezbatere politică, ceea ce ar fi fost mai curând spre gloria lui, din vreme ce războiul nu avea alt obiectiv decât acela de a apăra vechea credință, a expus caracterul duplicitar al politicii Împăratului și a declarat că nimicirea lutheranismului era aproape. Împăratul, deși a fost întrucâtva stânjenit de acea dezvăluire, și destul de ofensat de indiscreția și răutatea Papei, și-a continuat cu îndrăzneală planul și a reafirmat că intențiile sale sunt acelea pe care le prezentase la început. Astfel, cele două căpetenii ale creștinătății – izvorul adevărului și izvorul onoarei, așa cum erau ele numite – proclamau lumii că nu aveau nici adevăr nici onoare. Și astfel au rămas înaintea posterității, până la ultima generație, ca o îmbinare de viclenie, falsitate, ipocrizie și cruzime.

Dar vicleniile lui Carol nu i-au amăgit pe toți confederații protestanți, și unii au înțeles clar că el lua armele pentru a suprima reforma și pentru a face să dispară libertățile germanilor. De aceea, ei s-au hotărât să se pregătească pentru apărarea lor, fiind hotărâți să nu renunțe la libertățile lor religioase, nici la drepturile lor cetățenești, pe care le aveau din strămoși. O delegație a confederaților a mers la Împărat, cerând să afle dacă acele pregătiri militare se desfășurau la porunca lui și care era scopul lor, împotriva cărui inamic. În fața unei întrebări puse sub acea formă, într-un moment când faptele erau mult prea bine cunoscute pentru a mai putea fi negate, el și-a recunoscut intențiile pe care nu le mai putea ascunde, dar a făcut aceasta cu o duplicitate atât de extraordinară încât i-a înșelat pe delegați. A recunoscut că, într-adevăr, acele pregătiri erau făcute având în vedere Germania, dar singurul lui obiectiv era acela de a-și menține drepturile și prerogativele demnității lui imperiale. Scopul lui nu era acela de a persecuta pentru religie, ci de a pedepsi anumiți membri ai unor facțiuni, pentru ca astfel să mențină vechea constituție a imperiului, ca ea să nu fie anulată în urma comportamentului lor necuviincios. Deși Împăratul nu a numit persoanele care erau obiectul răzbunării sale, era un fapt bine cunoscut că îl avea în vedere pe Johann Friedrich, Electorul Saxoniei și pe Filip, Landgraful de Hesse.

Cu toate că falsitatea lui era transparentă și că toți cei care cunoșteau caracterul Împăratului puteau vedea ce era în spatele ei, totuși acea declarație i-a făcut pe cei timizi și șovăielnici să se cufunde în somn. Li s-a oferit o scuză plauzibilă pentru inactivitate, deoarece, spuneau ei: “războiul nu este pentru religie, ci este doar un conflict între Împărat și câțiva membri ai ligii”. Și Împăratul a fost atât de abil în modul în care folosit sentimentele împărțite ale confederaților încât a câștigat timp și alte avantaje serioase.

Armata confederaților

La scurt timp după aceasta, confederații cei mai energici s-au întâlnit la Ulm pentru a hotărâ direcția de acțiune în viitor. S-a hotărât ca ei să răspundă cu forță la forță și să se pregătească intens pentru război. De asemenea, au decis că, din vreme ce atât de mult timp au neglijat alianțele străine, vor căuta alianțe cu venețienii, cu elvețienii și cu regii Franței și Angliei. Vai! În numai treizeci de ani de la începutul reformei, atât de multe se depărataseră conducătorii ei de principiile cu care au triumfat la Worms și la Augsburg, ca să nu mai vorbim de învățătura clară a cuvântului lui Dumnezeu, încât au ajuns să apeleze la Henry și la Francisc. Vom vedea și rezultatele.

Negocierile la curțile străine nu au avut nici un succes, dar conducătorii au reușit fără dificultăți să strângă forțe suficiente pentru luptă. Instituțiile feudale care aveau toată puterea în Germania le permiteau nobililor să-i cheme pe numeroșii lor vasali și să-i facă să se pună în mișcare în cel mai scurt timp. “În câteva săptămâni,” spune istoricul lui Carol, “ei au putut strânge o armată compusă din șaptezeci de mii de pedeștri și cinsprezece mii de călăreți, înzestrată și cu un tren de artilerie de o sută douăzeci de tunuri, opt sute de care cu muniție, opt mii de animale de povară și șase mii de geniști. Acea armată, una dintre cele mai numeroase, și fără-ndoială cea mai bună din cele care au fost strânse din Europa acelui secol, nu a cerut eforturile reunite ale tuturor protestanților, ci numai Electorul Saxoniei, Landgraful de Hesse, Ducele de Wurtemberg, principii de Anhalt și orașele imperiale Augsburg, Ulm și Strasbourg au fost singurele care au contribuit. Electorii de Koln, Brandenburg, Contele Palatin și mulți alții, de teama amenințărilor Împăratului sau amăgiți de declarațiile lui, au rămas neutri”.

“Forța numerică a armatelor lor și rapiditatea cu care s-au strâns l-a uimit pe Împărat și l-a umplut de temeri. El chiar nu era capabil să se opună unor asemenea forțe. Închis la Ratisbon, cu o armată de abia zece mii de oameni, trebuie că a fost copleșit la apropierea unei armate atât de formidabile, împotriva căreia nu putea lupta și din fața căreia nici nu se putea retrage într-un loc sigur”.

Din fericire pentru Carol, confederații nu s-au folosit de avantajul clar pe care-l aveau, ci au pierdut timp scriind o scrisoare adresată Împăratului și un manifest către toți locuitorii Germaniei. Dar, cu toate că avea o poziție slabă și era în pericol, Carol a luat aere de Împărat mândru și inflexibil și singurul răspuns la scrisoarea protestanților a fost acela de a publica o interdicție a Imperiului îmotriva Electorului Saxoniei și a Landgrafului de Hesse, conducătorii lor, și împotriva oricui i-ar fi sprijinit. Prin acea hotărâre îi declara proscriși pe rebeli și le erau luate toate privilegiile de care se bucurau ei în calitate de membri ai corpului germanic, bunurile le erau confiscate, supușii lor erau absolviți de jurământul de credință față de ei și nu numai că devenea legală invadarea teritoriilor lor, ba chiar aceasta era considerată o faptă meritorie. Potrivit jurisprudenței germane, o sentință atât de formidabilă se cerea să fie aprobată de o dietă a imperiului, dar Carol a neglijat acea formalitate și și-a asumat personal puterea.

Văzând că nu mai era nici o speranță de împăcare, confederații au declarat război împotriva lui Carol, pe care nu l-au mai numit altfel decât “pretinsul împărat”, renunțând la orice loialitate față de el. Dar la momentul hotărâtor, liga era dezbinată și nepregătită. Comanda supremă le-a fost încredințată Electorului și Landgrafului, ambii având puteri egale, ceea ce s-a dovedit dezastruos chiar de la-nceput. Temperaemntele și dispozițiile celor doi principi erau complet diferite. Electorul era lent, delibera mult și era nehotărât, iar Landgraful era prompt și întreprinzător și dorea să încheie conflictul cât mai repede. Dacă Filip era mai bun soldat, în schimb Johann era un principe mai mare. Și atunci se putea ca un landgraf să comande un elector? Imediat s-au făcut simțite inconveninetele generate de autoritatea împărțită, și, cu trecerea timpului, disensiunile s-au înmulțit. Între timp, Împăratul și-a mutat tabăra în teritoriile Ducelui de Bavaria, un principe neutru, lăsând la Ratisbon o mică garnizoană. Au mai pierdut câteva zile în care ei au deliberat dacă să-l urmărească pe Carol sau să atace Ratisbon, timp în care armata imperială a ajuns să numere treizeci și șase de mii de oameni, și, în urma dezertărilor lașe, armata protestanților a fost redusă la patruzeci și șapte de mii.

Primele operațiuni ale protestanților

Cum confederații nu au prevăzut nici un fel de măsuri pentru a-i împiedica pe spanioli, italieni și alte trupe să se alăture armatei imperiale, Împăratul a putut trimite întăriri garnizoanei de la Ratisbon, astfel încât protestanții au fost nevoiți să abandoneze speranțele de a cuceri cetatea și au mers la Ingoldstadt, pe Dunăre, oraș în apropierea căruia își așezase tabăra Carol. “Ei s-au plâns tare,” spune Dr. Robertson, “împotriva modului în care împăratul încălca legile și constituția Imperiului prin aceea că chemase străini pentru a pustii Germania și a le lua libertățile. În rândul lor a ajuns să se răspândească zvonuri că Papa, nemulțumindu-se să-i atace cu forțe armate, trimisese emisari prin toată Germania pentru a da foc orașelor și hambarelor lor și a otrăvi fântânile. Acele zvonuri au fost parțial confirmate de comportamentul trupelor papale, care considerau că nimic nu era prea aspru față de niște eretici care erau anatemizați de biserică, s-au făcut vinovați de mari excese în statele lutehrane și, prin cruzimea zelului lor bigot, au agravat nenorocirile războiului”.

Cum patimile au fost stârnite la auzul unor mari cruzimi, ne-am fi așteptat să vedem că asemenea nenorociri provoacă un răspuns corespunzător de energic. Doar era în puterea lor și campania ar fi putut să se sfârșească de la-nceput dacă ar fi avut conducători uniți și fermi. Sosind la Ingolstadt, l-au găsit pe Împărat așezat într-o tabără nu prea bine întărită, fiind cu o armată mică și având fortificații slabe. Dar obiectivul lui Carol a fost acela de a nu se angaja într-o bătălie, ci a măcina răbdarea confederaților și a-i dezbina astfel încât să poată ajunge să învingă pe fiecare principe separat.

La Ingolstadt era o câmpie suficient de întinsă pentru desfășurarea simultană a tuturor forțelor lor. Nici o aramtă nu a avut poziții mai favorabile și soldați mai plini de dorința de a nu scăpa ocazia pentru a-l ataca pe Împărat, dar vai! din cauza slăbiciunii și dezbinării conducătorilor, ai eu pierdut avantajul, și, în ceea ce privește reutația lor, acel avantaj a fost pierdut definitiv. “Landgraful a insistat că, dacă i se va încredința numai lui comanda tuturor, el va încheia atunci războiul printr-o acțiune decisivă, care va hotărâ soarta celor două părți. Dar Electorul, pe de altă parte, a insistat că, având în vedere disciplina forțelor inamicului, prezența Împăratului și faptul că aveau ofițeri experimentați, nu era prudent să se avânte într-o asemenea acțiune”. În timp ce conducătorii protestanți dezbăteau dacă se cuvenea să-l surprindă pe Împărat sau nu, trupele imperiale au primit întăriri, așa că ocazia a fost irosită.

Cu toate șovăirile lor, în cele din urmă ei au hotărât să înainteze spre tabăra inamică cu scopul de a-i determina pe imperialiști să iasă dintre întăriturile lor. Dar împăratul era mult prea priceput pentru a fi prins într-o asemenea cursă. El lupta pe terenul lui și cu armele lui caracteristice, așa că era mai puternic decât toți protestanții din Germania, care erau pe un teren nepotrivit, luptând cu arme carnale și nu cu armele spirituale. Ei au început să execute un tir asupra imperialiștilor, care a continuat mai multe ore, dar Carol a rămas la sistemul lui: și-a strâns soldații în tranșee și i-a oprit să iasă în incursiuni sau pentru hărțuiri care ar fi putut conduce la angjarea în luptă a tuturor forțelor. A trecut călare printre trupe, adresându-se fiecărei nații în limba ei și i-a încurajat nu numai prin cuvinte, ci și prin tonul lui vesel și prin înfățișarea lui, expunându-se pericolului în mijlocul focului de artilerie puternic al inamicului. S-a lăsat noaptea, și, văzând că nu par să-i poată atrage în luptă, confederații s-au retras în tabăra lor.

Acel răgaz a fost folosit eficient de imperialiști, care și-au întărit fortificațiile, dar confederații, văzând că irosiseră o ocazie, și-au îndreptat atenția spre venirea unor puternice întăriri din Țările de Jos, fără succes însă. La sosirea flamanzilor, Împăratul a început să fie ceva mai ofensiv, deși a continuat să evite bătălia. Deseori a prevăzut, și încă cu deplină încredere, că neînțelegerile și lipsa banilor aveau să-i oblige pe confederați să disperseze acea armată masivă; și a așteptat aceasta cu multă răbdare. Ei fuseseră în expediție din miezul verii până la sfârșitul toamnei și nu reușiseră mai nimic și nici o parte nu câștigase nimic, când un eveniment neașteptat a decis conflictul, ducând la o răsturnare de situație fatală protestanților, care a deschis calea pentru tragedia ce a urmat.

Trădarea lui Moritz

Moritz era fiul lui Heinrich și succesorul tatălui său la guvernarea părții saxoniei care revenea liniei Albertine. Acel tânăr principe, pe atunci în vârstă de numai douăzeci de ani, își descoperise chiar de pe atunci talentele care-l calificau pentru a juca un rol important în politica Germaniei. De îndată ce a trecut la guvernare, el și-a croit o cale atât de deosebită încât se putea vedea că țintea spre ceva mare și neobișnuit[ Dr. Robertson, vol. 6, p. 22]”. El mărturisea a fi un protestant zelos, dar nu s-a alăturat ligii de la Smalcald sub pretextul că principiile lor nu erau suficient de scripturale. S-a declarat hotărât să păstreze puritatea religiei, dar să nu se angajeze în combinațiile generate de interesele politice. Așa a fost duplicitatea desăvârșită a politicii satanice a acelui tânăr. În acel timp, cu multă abilitate politică, el evalua cele două părți, și, prevăzând că, în cele din urmă, Împăratul avea să învingă, a afișat față de el cea mai mare încredere și a curtat favoarea lui prin toate mijloacele posibile, căutând să câștige și favoarea fratelui său, Ferdinand.

În Dieta de la Ratisbon, în mai 1546, Moritz a semnat un tratat cu Împăratul, în care se angaja să-l sprijine în calitate de supus fidel, iar Carol, la rândul lui, se angaja să-i dea toată prada de la Elector, toate demnitățile lui ca și toate teritoriile lui. Dar Electorul nu-l suspecta câtuși de puțin de trădare pe acel tânăr vecin, care era înrudit cu el, și care avusese parte de multă bunătate din partea lui, încât, când a pornit pentru a se alătura confederaților, el i-a încredințat acelui principe protecția domeniilor sale, iar Moritz, arătându-se a fi prieten, a luat asupră-și acea sarcină. Tot planul era bine așezat, așa că Împăratul i-a trimis lui Moritz o copie a interdicției imperiale împotriva Electorului și a Landgrafului, cerându-i ca, în temeiul îndatoririlor consfințite prin jurământul de credință față de el în calitate de cap al Imperiului, să ia imediat proprietățile Electorului.

Acea viclenie, care a făcut ca invazia să pară a fi mai curând ceva făcut de nevoie decât din voința proprie a fost o perdea prea subțire pentru a ascunde trădarea celor doi. După unele formalități, pentru a da impresia că nu face aceea de plăcere, Moritz a pătruns cu trupe în teritoriile rudei sale, și, ajutat și de Ferdinand, a atacat și a înfrânt trupele Electorului și a preluat guvernarea.

Dizolvarea ligii

Când a primit veștile despre acea cucerire rapidă, Electorul a fost cuprins de uimire și indignare și s-a hotărât să se întoarcă acasă cu trupele lui pentru a apăra Saxonia. Nu a fost câtuși de puțin dornic să se retragă și ar fi ales mai curând succesul cauze comune decât siguranța domeniilor sale, dar suferințele și nemulțumirile supușilor săi au crescut atât de mult încât el a ajuns nerăbdător să-i scape de asuprirea lui Moritz și de cruzimile soldaților unguri, care-i tratau fără pic de milă, cum se obișnuiseră să procedeze în războaiele împotriva turcilor. Aceea a fost o lovitură fatală pentru liga de la Smalcald. Acea diversiune plănuită în mod atât de subtil a reușit deplin, potrivit dorinței inimii lui Carol.

Plecarea electorului a dus la despărțirea confederaților, și, odată dezbinați, ei au ajuns să fie o pradă ușoară pentru Împărat. Confederația care fusese suficient de puternică pentru a-l alunga pe Carol din Germania s-a spart și s-a dizolvat în numai câteva săptămâni. Ce deșert este totul când nu este prezent Dumnezeu și ce slab este totul când nu este El acolo ca putere! Carol a profitat de ocazie și și-a pus armata în mișcare, nelăsând timp confederaților să-și revină din buimăceală sau să facă alte planuri de alianță. El a luat tonul de cuceritor ca și cum ei ar fi fost deja la mila lui. Cum alianța se dizolvase, principii erau expuși individual răzbunării lui. Cu excepția Electorului și a Landgrafului, aproape toți principii protestanți și statele lor s-au supus și u implorat, în modul cel mai umilitor, iertarea catolicului Carol. Și, ca și cum ar fi avut dificultăți financiare, el a impus asupra lor taxe mari, pe care le-a stors cu rapacitate[ Dr. Robertson, vol. 8].

Cu excepția Landgrafului și a Electorului, abia dacă a mai rămas sub arme vreun membru al ligii, iar pe aceștia doi Împăratul îi însemnase demult ca victime ale răzbunării sale, așa că el nu a mai făcut nici un efort pentru a le propune condiții de reconciliere. Pentru un timp, diferite împrejurări au amânat lovitura lui Carol, dar, odată ce, în urma morții lui Francisc I, rivalul său, el a scăpat de temerile cu privire la încă un război cu Franța, s-a și hotărât să pornească împotriva Electorului, care-și recuperase deja aproape toate domeniile pe care le luase trădătorul Moritz.

În primăvara lui 1547, la Muhlberg, pe Elba și la Mulhausen, au avut loc lupte grele între Împărat și Elector, în care cel din urmă a fost înfrânt, rănit și luat prizonier, ceea ce a dus la încheierea războiului. Victoria decisivă i-a costat pe imperialiști numai cincizeci de oameni, dar o mie două sute de saxoni au fost uciși și un mare număr au căzut prizonieri. Ca răsplată pentru trădarea lui, Moritz a primit îndată în stăpânire toate domeniile electorale. Familia Electorului a primit doar orașul Gotha și un mic teritoriu în jurul lui, Electorul rămânând însă prizonier pe viață.

Numai Landgraful mai rămăsese sub arme și nu se arăta dornic să se predea. Dar Moritz, ginerele lui, l-a convins să se supună, asigurându-l că electorul de Brandenburg avea garanția Împăratului pentru libertatea lui personală. Dar, în această privință, Filip a fost înșelat amarnic și avem toate motivele să credem că cei doi nobili care au fost mediatori au fost ei înșiși înșelați de perfidul Carol, al cărui obiectiv era să-l aibă în puterea lui pe Filip, să-l aibă în totul la dispoziția lui. Dar, cu toate asigurările și rugămințile lui Moritz și ale Electorului de Brandenburg, Landgraful, suspectând intențiile Împăratului, a refuzat să se înfățișeze la curtea lui. În cele din urmă, refuzul lui a fost biruit de acei doi principi care au semnat un legământ în care ei garantau pentru el cu propriile lor vieți și cu proprietățile lor. Odată scăpat de îndoieli, el s-a înfățișat în tabăra imperială de la Halle, din Saxonie.

Carol, care și-a asumat un ton de cuceritor mândru și poruncitor, stătea pe un tron magnific, purtând toate însemnele demnității sale și era înconjurat de toți principii Imperiului. Landgraful a fost prezentat în mod solemn, și, înaintând spre tron, a căzut în genunchi. Ochii tuturor celor de față erau ațintiți asupra Landgrafului, care era cel mai popular dintre conducătorii protestanți din Germania. “Puțini au putut privi un principe,” spune Robertson, “atât de puternic și cu un duh atât de înalt în poziție unuia care cere îndurare, fără a simți compătimire, având în vedere reflecțiile serioase cu privire la instabilitatea și deșertăciunea grandorii omenești la care conducea acea scenă”. Dar o inimă nu a fost deloc mișcată de acea scenă: cea a spaniolului cel dur, care avându-l pe german prosternat la picioarele lui a privit totul cu o indiferență rece.

El a insistat pe supunerea necondiționată. “Lui Filip i s-a cerut să se predea Împăratului pe sine și toate teritoriile lui, să implore iertarea în genunchi, să plătească o sută cincizeci de mii de coroane pentru cheltuielile de război, să demoleze fortificațiile din toate orașele de pe domeniile lui, cu excepția unuia singur, în care să primească o garnizoană, și să jure credință Împăratului,” etc., etc. Landgraful, fiind în totul la mila Împăratului, a acceptat acele condiții, și, măgulindu-se cu gândul că-și ispășise vina, s-a ridicat din genunchi și s-a apropiat de Împărat cu intenția de a-i săruta mâna, dar Carol s-a întors brusc fără a catadicsi să-i dea princielui căzut vreun cât de mic semne de compasiune sau reconciliere.

Lui Filip i s-a permis să se retragă, aparent liber, împreună cu prietenii săi, Moritz și Brandenburg și a fost însoțit de Ducele de Alba, care l-a tratat cu mult respect și curtoazie, dar, după cină, când s-a ridicat pentru a pleca, ducele i-a făcut cunoscut că avea ordinul de a-l ține în detenție. Nefericitul principe a rămas mut, inima i-a fost zdrobită și a izbucnit într-o violentă expresie a nemulțumirii față de nedreptatea și vicleniile Împăratului, pe care împrejurările au provocat-o în modul cel mai firesc. Dar zadarnic. Brandenburg și Moritz au recurs la cele mai amarnice plângeri, la argumente și rugăminți pentru a-l scoate pe nenorocitul principe din situația rușinoasă în care fusese adus în urma trădării. Ei au pledat pentru onoarea lor care-și luaseră un angajament, dar Ducele de Alba a rămas inflexibil: Filip era prizonierul lui și a fost pus sub paza unei gărzi spaniole. El nu a fost eliberat decât după cinci ani, și chiar și atunci, Împăratul l-a eliberat numai în urma unei răsturnări de situație care a adus o nouă epocă în istoria reformei.

Germanii tratați ca un popor cucerit

Triumful Împăratului era complet: era stăpânul Germaniei. Luând în stăpânire Wittembergul a vizitat mormântul lui Luther. În timp ce contempla în tăcere locul unde se odihnea călugărul care făcuse să se răscoale întreaga Europă și sfidase atât puterea papală cât și cea imperială, spaniolii l-au rugat să distrugă monumentul ereticului și să-i scoată afară oasele, dar Carol le-a răspuns: “Nu mai am nimic a face cu Luther; acum este înaintea altui judecător, ale cărui domenii noi nu trebuie să le călcăm. Eu port război împotriva celor vii, nu împotriva morților”. Dar cât de diferite au fost sentimentele lui când s-a întors de la memoria omului credinței la cei care se ridicaseră cu arme răzvrătindu-se împotriva lui! Principii friedrich și Filip îl urmau în suita lui și au fost purtați astfel de la un oraș la altul și de la o închisoare la alta, fiind un spectacol public celor care mai înainte fuseseră supușii lor și familiilor și prietenilor lor. Era o groaznică umilință pentru Germania. Din toate părțile se înălțau plângeri împotriva abuzului de putere și a tratamentului crud aplicat celor mai iluștri principi ai lor.

Dar necazul a făcut să iasă la iveală adevăratul caracter al acelor două personalități publice. Friedrich, un creștin adevărat, a primit necazul din mâna Domnului și s-a plecat sub el, privind dincolo de cauzele secundare. El a abandonat spiritul războinic și l-a luat pe cel de martir. Toți istoricii, de comun acord, îl laudă pentru blândețea lui, răbdarea lui și purtarea lui creștină. Până și istoricul romano-catolic Thuanus spunea despre el: “În judecata tuturor oamenilor, prin constanța gândirii lui, el s-a înălțat deasupra soartei potrivnice”.

Dar, vai! Purtarea Landgrafului a fost opusă celei a Electorului. Am văzut ceva din mărturisirea lui religioasă și zelul lui la conferința de la Marburg, dar, în ziua necazului, puterea i-a fost mică (v. Prov. 24.10). Atât a de puțin răbdător a fost în nenorocire, încât, pentru a obține libertatea, el s-a predat de bunăvoie și a renunțat nu numai la demnitățile lui ci chiar și la principiile lui religioase. Niciodată nu s-a judecat pe sine înaintea lui Dumnezeu, și, de aceea, el nu a putut vedea mâna Lui care conduce totul în acea încercare. Acești doi oameni ilustrează diferența esențială dintre o formă de religie (chiar și atunci cînd este însoțită de o minte activă) și credința în Domnul Isus Hristos, care stăpânește în inimă. Ziua încercării face să se vadă difernța esențială. Unul julește înșelăciunea rușinoasă prin care a ajuns să fie lipsit de libertate și nedreptatea prin care este deținut până ce patima lui ajunge la culme, pe când celălalt, fără a fi insensibil față de cruzimea cu care este tratat, își mărturisește eșecul și recunoaște o mână înțeleaptă, care, prin providența ei, conduce toate, și se bizuie pe Dumnezeu și se întărește, puterea lui crescând zi de zi prin harul divin, și se poate bucura chiar și în captivitate simțind prezența lui Dumnezeu alături de el, iar toate acestea îl vor face ca, în cer, să primească o coroană și mai strălucitoare.

Revenim acum la chestiunile publice ale Împăratului.

Mulți dintre principi au simțit apoi puterea asupritorului, deși sub altă formă. El a poruncit trupelor sale să confiște piesele de artilerie și arsenalele care aparțineau foștilor membri ai ligii de la Smalcald, și, “după ce a strâns peste cinci sute de tunuri – ceea ce era un număr mare în acea epocă – a trimis o parte din ele în Țările de Jos, o parte în Italia și o parte în Spania, pentru ca prin intermediul acestora să facă să se răspândească faima succesului său și ca ele să fie un fel de monumente care să ateste faptul că el a subjugat o națiune care până atunci fusese socotită invincibilă. Apoi, prin autoritatea lui, el a strâns mari sume de bani, atât de la cei care îi slujiseră cu fidelitate în timpul războiului cât și de la cei care ridicaseră armele împotriva lui. Prin aceste taxe el a strâns peste un milion șase sute de mii de coroane, o sumă imensă în secolul al șaisprezecelea[ Robertson, vol. 9, p. 178]”.

Germanii, în mod firesc dornici să-și păstreze privilegiile, au fost foarte alarmați de o asemenea exercitare a puterii, dar erau atât de consternați încât au ascultat ordinele spanioului trufaș, deși, în același timp, nemulțumirea și resentimentele poporului au ajuns să fie universale și, cu prima ocazie. erau gata să izbucnească cu toată violența. În timp ce Carol da germanilor niște legi ca unui popor cucerit, Ferdinand exercita același despotism asupra boemilor, lipsindu-i de aproape toate privilegiile lor.