Versetul zilei

Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în Hristos Isus la slava Sa veșnică, după ce veți suferi puțină vreme, vă va desăvârși, vă va întări, vă va da putere și vă va face neclintiți.

1 Petru 5:10 (VDC)

Capitolul 45 - Reforma în Germania

de Andrew Miller - 16 Aprilie 2016

Capitolul 45 - Reforma în Germania

Am urmărit istoria reformei în Germania din anul 1517, când Luther a bătut în cuie tezele sale pe ușa bisericii din Wittemberg până în anul 1532, când Împăratul a semnat tratatul de pace de la Ratisbon. Istoria acestor cincisprezece ani este, cu siguranță, cea mai importantă din istoria omenirii, cu excepția primului secol creștin. Am văzut o succesiune de evenimente caracterizată de harul și de puterea Duhului Sfânt împreună cu mâna lui Dumnezeu în guvernare, care au scos societatea din întunericul superstițiilor Romei la lmina, libertatea și adevărul lui Dumnezeu. Nici o altă pagină a istoriei nu ne stârnește atât de mult interesul și chiar adorația.

Și cum s-a produs atât de rapid o revoluție așa de profundă? Nu prin intermediul filozofiei, nu de către învățați, nu de umaniști, ci prin lucrarea adevărului lui Dumnezeu în conștiința omului, prin puterea Duhului Dfânt. Pe ce bază a stat Luther înaintea Dietei de la Worms și a triumfat? S-a întemeiat pe cuvântul lui Dumnezeu și a fost susținut de harul Său. Pe ce principiu au biruit principii la Augsburg? Exact pe același principiu. Și cu ce mijloace i-a făcut Zwingli să fugă la Zurich pe vrăjmașii adevărului? Făcând apel la cuvântul lui Dumnezeu și la nimic altceva, iar când poziția lui s-a schimbat din cauza că a părăsit bazele divine pentru a lucra ca oamenii, el a devenit la fel de slab ca oamenii. Atât timp cât conștiința a condus acea minte nobilă și a vorbit cu voce tare, cei mai puternici luptători ai Romei au fost dați de rușine și s-au retras dinaintea lui. Dar, vai! Când s-a asociat cu sabia guvernului, a dezonorat adevărul lui Dumnezeu, a părăsit poziția care-i conferea putere și a devenit cel mai slab dintre cei slabi. A ajuns să aibă o conștință rea și să fie lipsit de platoșă: aceasta îl face pe orice om să fie lipsit de curaj, de pace și de fericire. Numai prin intermediul conștiinței adevărul ajunge să stăpânească asupra minților și să domine căile omenirii.

Acest fapt este ceva extraordinar sub aspect istoric și se cuvine să medităm cu evlavie asupra lui. Luther era la fel de departe de fanatism pe cât era de departe de ipocrizie. Era perfect sincer, conștiința lui era atașată de cuvântul lui Dumnezeu, afecțiunile lui erau însuflețite de el, și astfel, prin acel cuvânt, întreaga Europă a fost zdruncinată de o putere pe care numai credința o poate înțelege. “Celui care nu lucrează, ci crede în cel care-l îndreptățește pe cel neevlavios, credința i se socotește ca dreptate” (Rom. 4.5). Aceste două caracteristici deosebite ale credinței sunt: excluderea puterii omului și introducerea puterii divine. “Am putere pentru toate în Hristos, care mă întărește” (Filp. 4.13).

Vom arunca o privire asupra efectelor acestei puteri în scurta perioadă de cincisprezece ani.

O scurtă trecere în revistă

Marele adevăr pe care-l predicau cei dintâi reformatori – mântuirea prin credință, fără ca omul să câștige merite prin faptele lui – s-a răspândit cu o viteză ca aceea a luminii cerești. În scurt timp ea a străbătut cea mai mare parte a Europei. În 1530, scriindu-i Electorului, Luther vorbea despre stăpânirile lui ca și cum ar fi fost împărăția milenară. “Îmi face o deosebită plăcere,” spunea reformatorul, “să văd că acum băieții și fetele pot înțelege mai bine lucrurile cu privire la Dumnezeu și la Hristos și pot vorbi mai bine despre ele decât se înțelegea și se vorbea înainte în universități, în mânăstiri și în școlile papalității, unde nici acum nu pot încă vorbi așa. Astfel, pe domeniile înălțimii voastre, a fost sădit un paradis extrem de plăcut, cum nu mai este nimic asemănător în întreaga lume”. Țara fusese curățată de mânăstiri și schituri și se umpluse de biserici și școli.

Hesse și Saxonia fuseseră evanghelizate și se înființaseră biserici și școli, toate funcționând pe baza reglementărilor guvernului. În Franconia, Silezia, Frizia de est, Prusia, Brunswick și Anhalt se răspândea lumina evangheliei. Multe alte orașe libere își deschiseseră porțile pentru a primi predicatorii noilor învățături și se bucurau de adevăr, dând cu îndrăzneală mărturie pentru acesta. Cuceririle rapide pe care reforma le-a făcut în Elveția, pe care le-am văzut anterior, au avut loc în aceeași perioadă. Lumina evangheliei a mers de-a lungul lanțului Munților Jura, pe țărmurile lacului Leman și până la porțile Genevei. Evanghelia a prins rădăcini solide în danemarca și Suedia, iar în Boemia, Moravia și Ungaria ea a fost resuscitată. Până și la curtea lui Francisc I și la Sorbonna, cea renumită pentru ortodoxia ei, erau adevărați credincioși ai învățăturii îndreptățirii numai prin credință, dar statul a rămas tot romano-catolic, așa că a trebuit să plătească scump pentru respingerea adevărului și persecutarea martorilor, suferind groaznice revoluții. În Anglia, urmașii lui Wycliffe s-au înmulțit și lolarzii cei persecutați și-au ridicat capetele și au mărturisit pentru adevăr cu un curaj reînnoit. Regele, parlamentul și poporul au sfărâmat jugul Romei în 1533 și Henry a fost declarat cap suprem al bisericii Britanice. A fost abolită autoritatea pontifului roman în Anglia, dar aceasta va fi, cu voia Domnului, o temă distinctă a acestei scurte istorii. Încă din 1528, scrierile lui Luther și Noul Testament al lui Tyndale și-au făcut lucrarea binecuvântată în Scoția. Nobilul, blândul și înzestratul Patrick Hamilton a fost ars pe rug în mijlocul unui câmp din fața porții colegiului Sf. Salvator de la Aberdeen pentru că a “susținut feluritele erezii ale lui Martin Luther[ Cunningham, vol. 1, p. 220, Wylie, vol. 1, p.620]”.

Marea creștere

După pacea obținută în urma tratatului de la Ratisbon, cei care până atunci își ascunseseră părerile, au ieșit în față și s-au declarat în favoarea marilor adevăruri ale reformei. Principi, nobili și diferite regiuni și orașe ale Germaniei, an după an, au mărturisit fără teamă că abandonaseră vechea credință și îmbrățișau noile învățături.

Un eveniment pur politic la origine, care a avut loc în acea perioadă, a fost folosit pentru a spori mult puterea reformatorilor. În 1519, Ulrich, Ducele de Wurtemberg, a ofensat liga Șvabiei și a fost expulzat din acele teritorii, care au trecut apoi sub sceptrul lui Ferdinand. Principele exilat, după o lungă captivitate de șaptesprezece ani, a fost repus în drepturile asupra ducatului strămoșilor săi cu ajutorul rudei lui, Philip de Hesse. S-ar părea că el a asistat la conferințele de la Marburg din 1529 și că a fost impresionat în mod favorabil de reformă. “De atunci,” spune Scultetus, “primul său obiectiv după recâștigarea domeniilor sale, a fost ca el să le deschidă pentru gloria lui Hristos introducând predicarea cuvântului curat al lui Dumnezeu și administrarea sacramentelor potrivit modului în care au fost instituite de El”. El a folosit mai mulți teologi ca ajutoare pentru a organiza biserici și a întemeia școli și a rândui alte detalii potrivit principiilor protestante. Aceea trebuie să fi fost ca o înviere din morți pentru cei care fseseră sub stăpânirea catolicului bigot Ferdinand.

Reformării Ducatului Wurtemberg i-a urmat cea Brunswickului, Calenbergului, Hanovrei, Pomeraniei, Macklenburgului și a orașelor Augsburg, Bremen și Hamburg. Dar una dintre victoriile cauzei protestante cere o atenție deosebită deoarece ea ilustrează modul în care providența lui Dumnezeu schimba lucrurile în acele timpuri agitate.

La 24 aprilie 1539 a murit George, Ducele Saxoniei. El fusese capul ramurii Albertine a familiei Saxoniei și stăpânise, ca marchiz de Mesnea și Thuringia, teritorii întinse care cuprindeau Dresda, Leipzig și alte orașe importante din electorat. Încă din zorii reformeiel fusese cel mai hotărât vrăjmaș al lutheranismului. Probabil că opoziția lui a izvorât la început dintr-o sinceră credință în învățăturile romano-catolice, dar mai apoi s-a înverșunat și din cauza antipatiei personale față de Luther și de faptul că principii electorali din cealaltă ramură a familiei sale erau prieteni fideli ai reformatorului. În urma morții sale, neavând urmași, succesiunea i-a revenit fratelui său, Heinrich, al cărui atașament pentru învățăturile reformei întrecea, dacă era cu putință, pe cel al fratelui său față de papalitate. Ca și Ulrich, el a invitat câțiva teologi protestanți, printre care chiar și pe Luther însuși, pentru o întrunire la Leipzig. Pe parcursul a numai câteva săptămâni a fost răsturnat tot vechiul sistem de ritualuri și a fost stabilită slujirea religiei reformate. și aceasta cu aplauzele tuturor supușilor săi.

Acest eveniment a fost foarte avantajos pentru reformă: a înlăturat un vrăjmaș îndârjit din centrul statelor reformate și a transformat un punct slab într-o poziție întărită. Aceste ascensiuni providențiale au întărit mult liga de la Smalcald, extinzându-i limitele și sporind numărul protestanților. Teritoriile principilor și orașele susținătoare ale cauzei s-au extins ajungând să fie un teritoriu compact de la țărmurile Balticii până la malurile Rinului[ Robertson – History of Charles V, p. 244].

Protagoniștii ies din scenă

Multe nume cu care ne-am familiarizat și care au avut roluri importante în istoria timpurie a reformei au părăsit atunci scena lumii. “După ce s-au achitat de slujbele care le-au fost încredințate,” spune Dean Waddington, “au pornit în călătoria lor fatală, iar groapa care s-a închis peste țărâna lor ar fi făcut să fie uitați dacă nu ar fi avut de trăit în acele perioade de zbucium revoluționar care se dezlănțuie ca furtunile tulburând evoluția obișnuită a evenimentelor și lăsând urme de durată, cu efecte asupra destinelor omenirii, de natură să stârnească interesul urmașilor îndepărtați chiar și pentru faptele mărunte ale celor mai umile instrumente”. Dar fericiți sunt ei împreună cu toți aceia care în marea dramă a vieții au acționat având o conștiință curată înaintea lui Dumnezeu și față de om și pocăință față de Dumnezeu și credință în Domnul nostru Isus Hristos, au avut pe inimă gloria unuia și binele celuilalt.

Pentru binele viitor al omului, conștința are mult mai multă importanță decât se consideră în general. O conștiință rea îl împiedică pe om să primească harul lui Dumnezeu în Hristos față de cel vinovat. Omul cunoaște diferența dintre bine și rău, și, știind că a ales răul și a refuzat binele, crede că Dumnezeu este împotriva lui, și, gândind astfel, el se străduiește să se depărteze cât mai mult de orice l-ar ptea aduce față-n față cu Dumnezeu. De aceea, fiind cultivată necredința, mintea se întunecă și inima se împietrește, iar efectele mulțumirii de sine sunt, prin puterea și viclenia vrăjmașului, din cele mai distrugătoare. Omul orbit de dumnezeul lumii acesteia este atât de ocupat cu propria lui persoană încât nu mai vede nici o frumusețe morală în Isus, nu simte deloc că are nevoie de El ca Mântuitor, nici de mântuirea pe care este îndemnat s-o primească. Așa mulți trec prin lumea aceasta fiind aparent respectabili, dar fără ca inima lor să ia aminte la pericolul cu privire la care au fost deseori avertizați în mod atât de solemn.

Nu îi judecăm pe cei care au murit, dat le prezentăm celor vii reflecțiile noastre pentru a le fi de folos. Fie ca cititorul să nu rămână cufundat în somnul mulțumirii des sine, sub influența unei conștiințe rele, prin puterea de a orbi a lui Satan, cum fac mulți, ca să nu se treazească și să vadă prea târziu importanța adevărului pe care l-a respins și a Mântuitorului pe care l-a disprețuit. Dar, vai! ziua de îndurare a trecut, ușa îndurării s-a închis, și văzând pierderea iremediabilă omul se cufundă într-o disperare fără limite.

Johan, Electorul Saxoniei, supranumit Constant, a murit la 16 august 1532. Pe parcursul așapte ani de cumpănă, acest ilustru principe a cârmit cu multă fermitate nava reformei. Să ne amintim că, la Augsburg, el a arătat mai multă statornicie decât unii teologi șovăielnici, dar a fost și destul de moderat pentru a evita o ciocnire imediată cu Împăratul. Odată el a fost amenințat cu cruzime de Carol, altădată a fost ispitit prin oferte secrete, dar, cu un caracter nobil, fără a urmări foloase personale, el a rămas fidel convingerilor sale și s-a dăruit cu multă generozitate pentru amrea problemă a secolului al șaisprezecelea: reforma. Nu există nici o-ndoială cu privire la autenticitatea evalviei sale. O mare afecțiune îl lega de Luther, și, când erau chestiuni îndoielnice, apela la opinia lui. Găsea atât de multă plăcere în sfintele scripturi încât deseori îi punea pe tineri nobili să-i citească din ele, uneori chiar și timp de șase ore pe zi. Din fericire, reforma nu a pierdut nimic în urma morții lui, deoarece fiul său, Johann Friedrich, noul Elector, care era în floarea vârstei, era atașat cu multă căldură cauzei și nu mai puțin atașat de Luther ca tatăl său. El era caracterizat de evlavie și fermitate în încercările deosebite prin care a fost chemat să treacă[ Scott, vol. 1, p. 129; Waddingron, vol. 3, p. 164].

Cum puțini dintre vrăjmașii lui Luther i-au supraviețuit, cu toate că pe capul lui se pusese un preț mare, vom nota câțiva dintre cei mai importanți.

Papa Clement al-VII-lea a murit la 27 septembrie 1534, fiind, chiar potrivit istoriei italiene, “detestat de curtea lui, suspectat de principi, cu o reputație proastă pentru că era socotit avar, infidel și cu o fire care nu era dispusă să facă vreun bine omenirii”. Înafară de caracteristicile rele menționate aici, alții vorbesc despre o duritate și lipsă de clemență care s-au amplificat pe măsură ce a îmbătrânit, și o slăbiciune bolnăvicioasă a vieții care se scurge. În general îi erau atribuite următoarele calități: sobrietatea, cumpătarea, stăpânirea de sine și circumspecția sau disimularea, pentru că, într-adevăr, cea din urmă era una atât de esențială la curtea de la Roma încât acela care excela în ea – în ceea ce toți doreau să exceleze – merita lauda pentru o asemenea superioritate[ Giucciardini și Fra Paolo, citați de Waddington, vol. 3, p. 183].

Clement este cunoscut cititorilor noștri ca acela care spunea că dorea să convoace un consiliu, dar care până la sfârșitul vieții a recurs la tot felul de tertipuri pentru a amâna, dacă nu putea în final chiar împiedica acel consiliu. Se temea de lumină, știind că împrejurările în care el ajunsese să se suie pe tron nu erau de așa natură ca să nu i se poată reproșa nimic. Cât de diferit a fost caracterul și sfârșitul celui mai de seamă dintre principii Germaniei de cel al marelui păstor de la Roma! Fie ca noi să căutăm să imităm tot ce era de la Dumnezeu la cel dintâi și să ne ferim de tot ce era de la Satan la cel de-al doilea!

Cardinalul Cajetan, unul dintre primii opozanți ai lui Luther, a murit în același an ca li Clement. El a fost blamat de mulți demnitari ai bisericii pentru nereușita lui în confruntarea cu Luther la Augsburg, dar nu a căzut în dizgrație la Vatican. Unii spun că, după înfrângere, el și-a îndreptat mai mult atenția spre studiul scripturilor, dar a murit în slujba papalității.

Lorenzo Campeggio, nunțiul trimis cu ocazia faimoasei Diete de la Augsburg, a murit în 1539. El a reprezentat cu multă pricepere majestatea papei și principiile Vaticanului. În secret el l-a îndemnat pe Carol să recurgă la măsuri violente împotriva protestanților. În culise, nunțiul propunea ca argumente foc și sabie, confiscări, inchiziția și arderea cărților eretice. Aleander, marele apărător al papalității în Dieta de la Worms, a murit în 1542. Pentru marele zel pe care l-a arătat pentru cauza papală, a primit mari onoruri ecleziastice, dar și-a petrecut viața în principal cu administrarea afacerilor statului și consiliile principilor.

Erasmus, renumitul literat, care a fost în unele privințe înaintaș al lui Luther, a murit în 1536, la vârsta de șaizeci și nouă de ani. Numele lui va rămâne întotdeauna asociat cu Luther și cu reforma, cu toate că în ultima vreme Luther l-a considerat unul dintre cei mai mari dușmani ai săi și dușmanul oricărei religii adevărate. El nu avea principiile esențiale pentru un reformator. Era nesincer, instabil, nu avea curaj și tremura pentru rezultatele lucrărilor sale. A fost un reformator până ce reforma a ajuns să fie o realitate. A plecat de la Basel când reforma a fost înfăptuită prin distrugerea imaginilor și s-a întors acolo când a fost din nou liniște. Dar, cu toate inconsecvențele lui, el trebuie respectat pentru marea lui reputație literară, pentru manierele lui și realizările lui. Moartea lui a fost plânsă ca o tragedie națională. El a murit mărturisind a fi în sânul “sfintei mame biserica” și declamând împotriva practicilor evanghelice.

Johann Eck, profesorul din Ingolstadt, și-a încheiat cariera zgomotoasă în 1543, în vârstă de cincizeci și șapte de ani. El era arogant, vanitos și înzestrat din plin cu calitățile care fac pe cineva bun pentru dispute. “Zelul lui neostenit l-a făcut să se avânte pe terenul reformatorilor. Peste tot el a fost cel dintâi în dispute, peste tot a luptat cu mută energie și în câteva ocazii chiar a avut succes... Astfel, pe parcursul a douăzeci de ani, el s-a angajat într-o lungă serie de bătălii cu mai marii reformei”. Așa a trăit și a murit susținând chiar și cu ultima suflare pretențiile arogante ale Romei.

Sfârșitul lui Luther

Mărturia publică a lui Luther li a tovarășilor săi poate fi considerată ca încheiată când au prezentat mărturisirea de credință de la Augsburg. De atunci lupta și-a schimbat caracterul: a încetat să mai fie lupta unor eretici excomunicați care mărturiseau adevărul lui Dumnezeu împotriva falsităților Romei, ajungând să fie lupta principilor Germaniei, uniți într-o alianță și purtând arme, împotriva confederației imperiale. Dar, deși ei s-au retras, nemaifiind consemnați în cronicile publice, ei au continuat să-și facă fiecare datoria în vocația lui specifică, având mulțmirea de a vedea rezultatul muncii lor în înaintarea pașnică a cuvântului lui Dumnezeu. Cu privire la Luther, unul dintre biografii săi remarca: “Deși a continuat să se achite, cu zelul său obișnuit, de îndatoririle lui ca predicator și profesor, și a publicat comentarii asupra mai multot părți din scriptură, și nu s-a arătat deloc dispus să renunțe la obiceiul lui de mai înainte de a trimite un tratat popular ori de câte ori împrejurările legate de religie cereau așaceva, s-a remarcat că spiritul lui întreprinzător a părut să scadă și în ultimii ani ai vieții nu s-a mai încumetat să dea vreo învățătură nouă[ Rev. John Fry – History of the Church, p. 324]”. În timpul acestor ani, marele reformator care ne-a captivat atât de mult atenția, a fost lovit de o boală îndelungată și dureroasă și se îndrepta rapid spre locul lui de odihnă, unde luptele dure ale vieții, animozitățile și rănile sunt uitate complet. Scriindu-i unui prieten cu câteva zile înainte de a porni în ultima sa călătorie, el spunea: “Sunt bătrân, decrepit, leneș, obosit, moale și pe jumătate orb, dar, într-o perioadă când speram să am parte de destul de multă odihnă, sunt în continuare copleșit de activități, de scris, de vorbire, de lucrări și fapte ca și cum nu aș fi lucrat până acum, nu aș fi scris, nu aș fi vorbit și nu aș fi făcut nimic”.

În ianuarie 1546, conții de Mansfeld, având diferende în legătură cu hotarele și moștenirea, l-au invitat pe Luther la Eisleben, locul lui de naștere, pentru a ajunge la o înțelegere prin arbitrajul lui.

La 23 ianuarie a părăsit Wittembergul, însoțit de cei trei fii ai săi și de prietenul său credincios, Justus Jonas. Deși era slăbit și suferind, el s-a ocupat timp de trei săptămâni de acea problemă pentru care venise și chestiunea a fost rezolvată spre satisfacția seniorilor din Mansfeld. El a fost primit cu onoruri de acei nobili, care au trimis în întâmpinarea lui o escortă de o sută de călăreți și au sunat clopotele în toate bisericile. A predicat în biserică și a participat la frângerea pâinii. În fiecare noapte, la despărțirea de prietenii săi, spunea: “Rugați-vă lui Dumnezeu pentru prosperitatea cauzei bisericii Lui, deoarece Consiliul de la Trento are o furie vehementă împotriva ei”.

În seara zilei de 17 februarie a cinat cu prietenii săi, inclusiv cu cei trei fii ai săi – Johann, Martin și Paul - și Justus Jonas. În acea seară a fost convins să nu mai lucreze și să stea liniștit în camera lui de studiu. S-a plimbat de colo-colo prin cameră, a privit pe fereastră, și-a îndreptat privirea în sus și s-a rugat. Gânduri adânci îi treceau prin minte dar nu-l deprimau, A spus: “M-am născut și am fost botezat aici, la Eisleben, Jonas. Ce-ar fi dacă aș rămâne și aș muri aici?”

Moartea lui Luther

Spre seară a început să se plângă de o apăsare pe piept, dar suferința i-a fost ușurată prin frecții și cataplasme calde. Simțindu-se mai bine, a ieșit din camera lui și li s-a alăturat celorlalți la cină. “În timpul acelei ultime mese a fost uneori glumeț, chiar amuzant, alteori foarte serios, așa cum nu mai fusese nicicând în compania prietenilor față de care nu avea rețineri”. După cină, apăsarea pe piept a revenit, dar el nu a dorit ajutor medical, ci a cerut doar ca o pânză de in caldă să-i fie pusă pe piept. Pe la ora nouă a adormit pe o pernă și apoi s-a trezit pe la zece. Văzând că în jurul lui erau strânși atâția prieteni, și-a exprimat dorința ca ei să se retragă pentru odihnă. Atunci a fost condus în camera lui, și, când a fost așezat în pat, a exclamat: “Mă voi odihni cu Dumnezeu... În mâinile Tale îmi încredințez duhul”. Întinzându-și mîna pentru a le ura tuturor noapte bună, el a adăugat: “Rugați-vă pentru cauza lui Dumnezeu”. După ce a dormit vreo trei ore s-a trezit simțindu-se foarte rău. “Dumnezeule!” a spus el, “Ce rău mă simt! Ce apăsare pe pieptul meu! Sugur voi muri la Eisleben”. “Tată,” i-a răspuns Jonas, “Dumnezeu, Tatăl nostru ceresc, te va ajuta prin Hristos, pe care tu l-ai predicat”. S-a retras în camera lui de studiu fără a cere vreun ajutor, repetând: “Dumnezeul meu! În mâinile tale-mi încredințez duhul”.

Au sosit doi medici după care trimiseseră, și, de asemenea, a venit contele Albert însoțit de contesă, aducând întăritoare și alte medicamente. Toți prietenii lui Luther și cei trei fii ai săi erau strânși în jurul său și părea să-i fie ceva mai bine. Întins pe o saltea a început să transpire. Aceasta le-a dat speranșe prietenilor, dar el a sus: “Este sudoare rece, cea dinaintea morții. Îmi voi da duhul”. A început să se roage cam cu următoarele cuvinteȘ

“O, Dumnezeule etern și plin de îndurare, Tatăl meu ceresc, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos și Dumnezeul oricărei mângâieri! Îți mulțumesc că mi L-ai descoperit pe Fiul Tău, Isus Hristos, în care am crezut, pe care L-am predicat, pe care L-am mărturisit, pe care-L iubesc ca scump Mântuitor și Răscumpărător, pe care papa și mulțimea de necredincioși Îl persecută, Îl hulesc și blestemă. Te rog, Doamne Isuse Hrisotase, primește sufletul meu! Tată ceresc, chiar dacă trebuie să fiu luat din această viață, chiar dacă trebuie să las acest trup, totuși știu sigu că voi fi cu Tine pentru totdeauna și că nimeni nu mă poate smulge din mâinile Tale”. De trei ori a repetat cuvintele: “În mâinile Tale îmi încredințez duhul: Tu m-ai răscumpărat, Doamne, Dumnezeul adevărului”. Și apoi: “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat pe singurul Său Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața eternă”. Apoi a tăcut și puterile au început să-l părăsească. Contesa i-a dat un întăritor, și el a șoptit încet: “Da, sau nu”. Când Jonas și-a ridicat glasul spunându-i: “Iubite tată, mărturisești tu că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul și Răscumpărătorul nostru?” el a răspuns deslușit: “Da” și nu a mai spus nimic. Cu mâinile încleștate a mai respirat pentru un timp, cu răsuflarea întreruptă de suspine, iar apoi, înconjurat de plângerile prietenilor săi, între două și trei dimineața, a adormit în Isus[ Din relatarea lui Justus Jonas către Electorul Saxoniei, scrisă de secretarul contelui Albert. Vedeți Scott – History, vol. 1, p. 464-477].

Funerariile lui Luther

Conții de Mansfeld ar fi dorit să înmormânteze trupul lui Luther în locul nașterii lui, dar, cum ei i-au prezentat Electorului dorința lor, acesta i-a instruit să-l ducă la Wittemberg. Atunci trupul a fost dus în cea mai mare biserică de la Eisleben și a fost mare agitație. Jonas a ținut o predică de înmormântare înaintea unei mari mulțimi de popor, după care, lângă trup au vegheat peste noapte zece cetățeni. Devreme, în dimineața zilei următoare, procesiunea s-a îndreptat spre Wittemberg. Cetățenii s-au strând de-a lungul străzilor ieșind la porțile caselor. “Oamenii de la țară, chemați cu dangăt de clopot, s-au alăturat împreună cu soțiile și familiile lor într-o tristă procesiune. În întâmpinarea procesiunii a ieșit Electorul, după care au ajuns la Wittemberg la 23 februarie. Când procesiunea a ajuns la porțile orașului, ea a fost întâmpinată de senat, de rector și de profesori și studenți de la universitate și, împreună cu ei, cei mai de seamă cetățeni. Împreună cu toată populația au mers la biserica Toți Sfinții. Atunci a venit văduva lui Luther împreună cu fiicele ei și trei fii și cu micul grup de prieteni alcătuit din Melanchton, Pontanus, Jonas, Pomeranus, Cruciger și alții, adevărați tovarăși de jug ai răposatului și veterani ai reformei”.

“S-au cântat imnuri în timp ce cortegiul funerar străbătea străzile orașului. Trupul a fost așezat la dreapta altarului, și, după ce s-au cântat câteva cântări, Pomeranus s-a adresat mulțimii. Apoi Melanchton a rostit un discurs funerar. La ambii oratori s-a remarcat că sentimentele lor erau mult mai puternice decât talentele oratorice și că încercările lor de a mângâia durerea celorlalți nu au reușit decât să arate propria lor durere[ Pentru extrase din discursul lui Melanchton vedeți Waddington, vol. 3, p. 353-356]”.

Reflecții asupra vieții lui Luther

Studiul diferitelor personaje din istorie, care au fost deosebite în toate cu excepția obiectivului lor comun, și urmărirea cu privirea credinței a modului în care mâna lui Dumnezeu a îndrumat lucrările și căile lor, este ceva deosebit de interesant și de folositor. Aceasta înseamnă a studia ceea ce este Dumnezeu în guvernarea Lui și ce este omul, indiferent cât de înzestrat ar fi el și cât de mult reînnoit prin har. Când vorbim despre acei oameni mari trebuie să adăugăm întotdeauna că și ei au greșit. Numai unul este infailibil, și, mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, noi nu avem alt Cap și alt centru înafară de El și nici un alt nume înafară de numele Lui: Isus, și numai de pe această poziție detașată putem aprecia just personajele și evenimentele istorice.

Viața și moartea lui Luther prezintă învățături profunde pentru cel care o studiază cu atenție, mai ales în contrast cu la fel de celebrul lui contemporan, Zwingli. Amândoi au avut același obiectiv, dar căile pe care au căutat să-l atingă au fost la fel de departe una de alta pe cum sunt polii pământului. Este greu de spus care dintre ei a avut inima mai plină de dorința de a răspândi adevărul lui Dumnezeu. Probabil că Luther a fost mai cald și mai profund, iar Zwingli mai cuprinzător și mai coerent. Unul a fost război, celălalt pace; unul a căutat să învingă numai prin energia credinței și prin mărturisirea cu curaj a aevărului, celălalt cu ajutorul puterii magistraților, care în unele situații s-au aliat cu evanghelia păcii; unul a avut parte să vadă încununarea cu succes aproape universal a lucrărilor sale, celălalt a fost sortit să fie martor al catastrofei care amenința să nimicească reforma lui iubită; unul a murit în pace, înconjurat de prietenii săi, celălalt sub loviturile dușmanilor. În această privință, principiul lui Luther a fost unul dintre principiile esențiale ale creștinismului: furia persecutorului a fost întâmpinată cu adevărul și cu blândețea – cea mai nobilă coroană a martirului - și nu cu hotărâri politice și oameni sub arme. Aceste două mari exemple au fost, fără-ndoială, lăsate de Dumnezeu ca lecții pentru toate generațiile viitoare. Dacă este să-L urmăm pe Hristos, atunci trebuie să fim caracterizați de Duhul Său și să călcăm pe urmele Lui. “Cine zice că rămâne în El este dator și el însuși să umble așa cum a umblat El” (1 Ioan 2.6).

Grija Domnului pentru slujitorul său

Nu este nevoie să răsune vreo voce din cer pentru a ne asigura cu privire la grija cu care Domnul a vegheat asupra slujitorului său. El s-a încrezut în Dumnezeu și credința lui nu a fost dezamăgită. Pe paginile istoriei nu există nici un alt exemplu mai minunat în care cineva să fi fost păzit prin puterea providenței divine. Aceasta este o lecție potrivită pentru a ne întări credința în Acela care este stăpân peste toate. Un călugăr augustinian de origine umilă, fără autoritate, fără a se bucura de protecție, s-a ridicat împotriva celui mai grozav și mai puternic despotism care s-a impus credulității omenești și, de unul singur, a triumfat. Nicicând nu se poate spune că s-a insistat prea mult asupra puterii nevăzute dar invincibile. Credința este întotdeauna în armonie cu gândul și cu guvernarea lui Dumnezeu. Acesta a fost marele secret al victoriei lui Luther. Abia dacă avea un susținător declarat când a stat împotriva regilor, principilor, papilor și prelaților și a tot ce era puternic și respectat pentru vechime.

Nici un ochi omenesc nu poate descoperi un motiv potrivit pentru care el a luat o poziție atât de ciudată. Nu era nici vanitate, nici ambiție, nici fanatism. Niciodată nu a fost mia mult decât Dr. Martin Luther și niciodată nu a dorit să fie mai mult. Și a mai fost și într-o epocă de pace generală și de supunere față de autoritatea papală. Atunci de ce să agite apele liniștite? Această întrebare nu admite decât un singur răspuns: în conștiința iluminată a călugărului era o putere pe care sabia cu două tăișuri a papalității nu a putut-o învinge. Fără o conștiință, nici chiar omul firesc nu poate fi om cau adevărat, în sensul nobil al cuvântului. Dar credința l-a așezat pe reformator pe terenul sigur al cuvântului lui dumnezeu, prin care el a învățat diferența dintre adevăr și falsitate, dintre bine și rău și dreptate și oprimare. El a luat poziție pentru Dumnezeu, iar Dumnezeu, cu înțelepciunea și puterea Lui, a fost alături de el. El a susținut cu curaj că “scriptura este singurul test al adevărului, că interpretarea scripturii era dreptul și privilegiul[ Temeiul mai correct ar fi că fiecare om are o responsabilitate personală față de Dumnezeu, care i-a vorbit] particular al oricui și că drepturile și prerogativele conștiinței sunt mai puternice decât toate puterile de pe pământ și că despotismul, fie el spiritual, ecleziastic sau intelectual, este contrar voii lui Dumnezeu și, de asemenea, contrare fericirii, prosperității și demnității omenirii”. Pe această temelie a fost clădită reforma și prin susținerea acestor principii un singur călugăr în sutană maronie și cu glugă a zdruncinat sistemul care fusese până atunci considerat atotputernic.

Pentru a distruge un asemenea eretic Roma ar fi dat jumătate din împărăția ei, dar nu s-a putut atinge de un fir de păr din capul lui și nu i-a putut scurta viața nici măcar cu o zi sau o oră. Timp de aproape treizeci de ani el a sfidat răutatea ei extremă, tunetele ei uternice și toate puterile ei. Da, acele puteri, care cu puțin timp înainte îi făcuseră pe cei mai mândri monarhi să tremure pe tronurile lor. Dar au ieșit fulgere de la Wittemberg după cum ieșeau și de la Vatican, care i-au lovit pe papi și pe regi la fel ca pe anabaptiști și pe țăranii revoluționari. Ce era de făcut cu acel călugăr îndrăzneț? Unde mai erau pumnalele și cupele otrăvite ale Izabelei care o ajutaseră de atâtea ori? Și el era mereu aproape, mereu la vedere, mereu în acțiune, scriind, vorbind și rostind cuvinte prin care îi sfida pe adversarii lui și inspira curaj prietenilor săi pentru a fi hotărâți. El nu avea planuri sângeroase, ci obiectivul lui era viața, nu moartea. Cea mai mare violență a lui s-a manifestat numai în cuvânt pentru a trezi creștinătatea din somnul ei de veacuri sau pentru a tuna împotriva celor mari de pe pământ pentru că au căutat să oprească înaintarea adevărului. Toți cei de partea tiraniei papale au ridicat mâna împotriva lui, dar nici unul nu i-a putut da lovitura fatală.

Cel care stă sub scutul Celui Atotputernic este într-o asemenea siguranță deplină. În Imperiul German a fost convocată dietă după dietă, cu sprijinul reprezentanților autorității papale, dar zadarnic, pentru că, pe Luther, deși era tot timpul înaintea lor, nu l-au putut atinge. Ușa lui a fost deschisă pentru ca săracul să primească milostenie; străini nobili din toate părțile Europei au putut veni la el pentru a vorbi liber și a cina cu renumitul profesor. Și, cu toate acestea, nu s-a găsit nimeni care să-i facă rău. Și așa a trăit în orașul fără ziduri Wittemberg, având la fel de multă siguranță ca și când ar fi fost între zidurile cetății cerești.

Viața personală și cea lăuntrică a lui Luther

Un critic competent spunea: “Ideea generală despre caracterul reformatorului este aceea că era doar o îmbinare de violență și duritate. Aceste caracteristici au ieșit atât de mult în evidență încât trăsăturile mai fine au fost complet eclipsate. În Luther era reunit leul cu mielul. Nimic nu putea depăși supunerea și smerenia lui când avea de ales dacă să se smerească sau să fie îndrăzneț, dar când se punea problema de a urma ceea ce-i dicta conștiința, atunci în mânia lui magnifică el scutura pădurea... Nu vom zăbovi asupra faptului că el s-a mulțumit întotdeauna să fie sărac și că a disprețuit bogățiile, pentru că aceasta este o caracteristică a aproape oricărui om care valorează mai mult decât tot ce se poate cumpăra cu aur, dar lunga lui prietenie continuă cu Melanchton – care avea un caracter atât de diferit de al lui, și sub unele aspecte îi era superior, după cum însuși Luther recunoștea -, a dovedit întotdeauna faptul că el avea o dispoziție blândă și agreabilă. Afecțiunea frățească dintre acești doi mair oameni nu a fost nici o clipă întreruptă de invidie sau de gelozie, și s-ar părea că Luther nu a fost niciodată susceptibil de aceste patimi. Și nici urmă de ambiție personală la el. Niciodată nu și-a dat aere de măreție sau de importanță, cu toate că a făcut lucruri mari. S-ar părea că el s-a socotit un om re rând printre oamenii de rând”.

“Dar această mare simplitate a manierelor lui nu numai că arată mărinimia lui nativă, ci și gândirea apostolică pe care au arătat-o toți mesagerii lui Dumnezeu de la Moise încoace. Asemenea oameni sunt modelați dintr-odată de mâna care îi trimite. Evenimentele neașteptate din lumea aceasta nu au nici o putere asupra lor – ca asupra altora – pentru a le schimba caracterul moral. Aceste instrumente au o unitate și o integritate a caracterului fiind conduși de o singură idee. De aici a rezultat simplitatea și modestia umblării lui Luther. Dacă s-ar fi comportat ca un om cu pretenții de mărire, atunci nu ar fi fost apostol. În familie și față de vecini a fost plăcut, afectuos și evlavios, dar evlavia lui nu era o costumație ci izvora din viața lui cotidiană și din purtarea lui[ Blackwood’s Magazine – Decembrie 1835, cu mici modificări]”.

Căsătoria lui Luther

Căsătoria lui Luther, care a avut loc cam la o lună după moartea prietenului și sponsorului său, Friedrich de Saxonia, șI în timp ce întreaga Germanie plângea sângele țăranilor ei, a părut a fi atât de scandaloasă încât am omis aceasta din anrațiunea noastră. Impetuizitatea lui obișnuită s-a manifestat și cu această ocazie.

Numele Catherina von Bora este demult celebru. Ea era dintr-o familie bună și una dintre cele nouă călugărițe care, după ce au studiat scripturile, văzând că jurământul lor nu le mai lega, au scăpat din mânăstirea de la Mesnia. În mai puțin de doi ani, opt din cele nouă s-au căsătorit și numai Catherina rămăsese necăsătorită. În acel timp ele fuseseră întreținute prin darurile prietenilor, care erau administrate de Luther. Așa trebuie că el a aflat ceva despre caracterul Catherinei și purtarea ei. Mai întâi el i-a propus să se căsătorească cu unul dintre cei mai buni prieteni ai săi, un pastor evanghelic, dar nefiind de acord cu acel aranjament, ea a spus cu candoare că dacă i-ar fi propus să se căsătorească cu el sau să se logodeascp cu Amsdorf, atunci ea ar fi fost mai curând de acord. Se spune că Luther a fost copleșit de o declarație atât de măgulitoare și a decis imediat să se căsătorească, fără a mai înștiința pe alții de intenția lui, și a determinat ca acea ceremonie să aibă loc imediat.

La 11 iunie 1525, Luther a mers la casa prietenului și colegului său Amsdorf și a cerut ca Pomeranus, pe care l-a numit Pastorul, să le binecuvânteze unirea. Celebrul pictor Lucas Cranach și Dr. Johann Apella au fost martori la căsătorie. Melanchton, cel mai drag prieten al lui, era absent. Pe Luther, acel pas atât de îndrăzneț, făcut când atâtea nenorociri planau asupra reformei, l-a copleșit pe moment. Dar, când s-a iscat scandalul împotriva prietenului său, Melanchton a apărat cu căldură căsătoria lui.

De îndată ce s-a aflat de acea căsătorie făcută în liniște a și izbucnit indignarea și toată Europa a fost tulburată. Aceea dădea o bună ocazie vrăjmașilor lui Luther să răspândească cele mai rele calomnii, iar prietenii săi au privit aceasta ca o mare supărare. Din acea unire a unui călugăr cu o călugăriță, catolicii au prezis cu toată încrederea că urma sp se nască Antihristul, iar ironicii și învățații au scos cântări și epigrame sarcastice împotriva căsătoriei lor.

În zilele noastre nu ne putem închipui ce efect a avut acel pas asupra minții oamenilor din acea epocă. Era o încălcare directă a jurămintelor care, timp de secole, fuseseră considerate inviolabile. Chiar mulți dintre discipolii reformei au fost scandalizați de faptul că șeful lor se căsătorise cu o călugăriță. Prejudecățile vechi au fost greu de învins, dar cu toate că acel pas a fost făcut în grabă, Luther a fost pregătit pentru a-l apăra și a-l justifica. El a întâmpinat furtuna ripostând cu invective și sarcasm, dar în principal era o chestiune de conștiință. Căsătoria, afirma el cu curaj, era rânduiala de la Dumnezeu, iar celibatul o istituție omenească. “Nu mi-am luat o soție,” spunea el, “pentru ca să trăiesc mult timp cu ea, dar văzând că popoarele și principii și-au dezlănțuit furia împotriva mea, prevăzând că sfârșitul meu este aproape, și că după moartea mea vor călca în picioare învățătura mea, am hotărât, pentru edificarea celor slabi, să dau o mărturie pentru ceea ce am prezentat ca învățătură”. Războiul țărănesc făcuse ca principiile reformei să fie vorbite de rău în acel timp și Roma părea să-și recâștige ici și colo ceva din terenul pe care-l pierduse, ba chiar se amăgea cu speranța victoriei, iar căsătoria călugărului care era sub anatema papei și sub interdicția Împăratului a răspândit consternare și groază în rândurile ei și a arătat și mai clar curajul vrăjmașului pe care-și închipuia că l-a zdrobit[ D’Aubigne, vol. 3, p. 309].

Nunta

La 15 iunie, într-o scrisoare către Ruchel, Luther spunea: “Sunt hotărât să lepăd orice rămășiță a vieții mele anterioare ca papistaș, așa că, la solicitarea urgentă a tatălui meu, am ajuns să mă căsătoresc”. Prietenul lui era bogat, și, invitându-l la nunta lui pe data de 27, cu simplitatea și cinstea care-i erau caracteristice, i-a spus: “orice dar vei găsi de cuviință să aduci va fi primit”. Într-o scrisoare către Spalatin pe aceeași temă, el spunea: “I-am redus la tăcere pe aceia care o calomniau pe Catherina von Bora. Dacă este să fac un ospăț pentru a sărbători această căsătorie, nu numai că trebuie să fii prezent, ci și să-mi trimiți ceva vânat. Până atunci, roagă-te pentru noi și dă-ne binecuvântarea ta”. Lui Wenceslaus Link i-a scris: “Destul de brusc, și asta pe când mă gândeam la orice altceva înafară de căsătorie, Dumnezeu m-a făcut în mod minunat să mă căsătoresc cu celebra călugăriță Catherina von Bora” și l-a invitat la sărbătoare, dar i-a spus să nu aducă nici un dar pentru că era la fel de sărac ca și Luther. Următoarea scrisoare îi era adresată lui Amsdorf: “Vestea este adevărată, că m-am căsătorit cu Catherina, și încă în grabă, înainte ca obișnuitele scandaluri iscate de limbile agitate să mă poată ajunge, pentru că sper că voi mai trăi puțin timp și nu se putea să refuz o ultimă faptă de ascultare pe care tatăl mi-a impus-o”. Și bătrânii de la Mansfeld – Johann și Margareta – au fost prezenți.

Din extrasele de mai sus vedem că Luther a încercat să justifice căsătoria lui prin faptul că tatăl i-a impus în mod urgent aceasta. “Dar când ne amintim de disprețul,” spunea unul dintre cei mai corecți critici ai lui, “cu care el tratase autoritatea părintească cu douăzeci de ani mai înainte, când a făcut cel mai important pas din viața lui în modul cel mai clar împotriva voinței lor, ne putem întreba dacă acțiunile de la vârsta matură au fost determinate de acea influență sau dacă, cu obiceiurile și caracterul lui imperios, nici chiar stăruințele tatălui său nu l-ar fi determinat să facă un pas pe care nu se hotărâse el mai înainte să-l facă... O asemenea apărare ar fi fost suficientă pentru orice om cu excepția lui Luther, dar poziție lui era atât de proeminentă înaintea tuturor fraților săi reformatori, realizările lui atât de strălucite, pretențiile lui atât de înalte, și, mai presus de orice, succesul lui se datora de dezinteresul dincolo de orice bănuială al caracterului și planurilor sale, încât adepții lui aveau dreptul să se aștepte la o mai multă lepădare de sine decât de la un Spalatin sau un Carlstadt. Ca răspuns la ascultarea lor aproape implicită față de el, ei erau aveau dreptul să se aștepte ca el să sacrifice orice înclinație omenească, indiferent cât de mult ar fi fost ea în acord cu principiile evanghelice, mai curând decât să aducă – fie și în mod nemeritat – un scandal legat de cauza pe care o conducea el... De atunci el a încetat să mai die deosebit de frații lui și a ajuns să fie mai aproape de nivelul obișnuit al umanității lor[ Waddington, vol. 2, p. 121]”.

Viața lui Luther ca om căsătorit

Unirea lui Luther cu Catherina, deși nu a avut parte de extazul primei iubiri, a fost, fără-ndoială, una fericită. Domnul i-a binecuvântat mult. S-ar părea că ea a fost o femeie deosebit de modestă, cu afecțiuni calde și cu foarte mult bun simț. Când era deprimat, ea îl mângâia repetându-i pasaje din Biblie, l-a scutit de orice preocupări legate de casă, a reușit să fie alături de el când avea puțin timp liber, l-a amuzat făcându-i portretul în broderie, i-a amintit de scrisorile pe care trebuia să le scrie, dar uneori, când se implica în conversație mai mult decât îi convenea învățătorului, ea a atras ieșiri glumețe ca: “Catherina, ți-ai rostit Tatăl nostru înainte de a începe predica? Dacă ai fi făcut aceasta, atunci nu ți s-ar fi permis să predici”. Și uneori i se adresa numind-o Domnul meu Ketha și Învățătoarea. Dar scrisorile lui erau pline de tandrețe față de Catherina, și, pe măsură ce a înaintat în vârstă, afecțiunea lui pare să fi crescut. El o numea scumpa și buna lui soție, draga și buna lui Ketha.

Au avut șase copii: trei fii și trei fiice. Fiica lor Magdalene a murit la vârsta de paisprezece ani. “Așa de puternică este afecțiunea noastră naturală,” spunea tatăl, “că nu pot să nu vărs lacrimi și să nu gem, sau, mai curând, să nu-mi simt inima complet moartă. În adâncul sufletului meu este înscrisă imaginea ei, sunt cuvintele ei, gesturile ei, cum am văzut-o în timpul vieții și pe patul de moarte. Fata mea cea cuminte și bună! Nici chiar moartea lui Hristos - și ce sunt toate morțile în comparație cu moartea Lui? – nu poate să depărteze de la mine acest gând, așa cum ar trebui. Era zglobie, minunată și plină de viață”.

După moartea tatălui, Electorul s-a îngrijit de mamă și de cei cinci copii[ Cum spațiul nu ne permite sp prezentăm mai multe extrase din scrisorile lui Luther către copiii săi, către soția lui și prietenii lui și despre multe alte întâlniri ale lui, atât în lumea nevăzută cât și în cea vizibilă, cum ar fi scene din castelul de la Wartburg, recomandăm cititorilor noștri care doresc să înțeleagă mai bine caracterul lui Martin Luther să studieze Life of Luther, tradusă de Hazlitt].

Încheiere

Înainte de a ne despărți de marele reformator, cu care ne-am ocupat atât de mult urmărind istoria bisericii, vom prezenta aprecierea unuia dintre cei mai raționali scriitori ai noștri, istoricul lui Carol al-V-lea, și, dea asemenea, sumarul lui Dean Waddington cu privire la lucrarea lui.

“Cum Luther s-a ridicat prin providența divină pentru a fi autorul celei mai mari revoluții din istorie, probabil că nu există persoană care să aibă un caracter cu atâtea contraste. În vremea lui, o partidă care a fost consternată și cuprinsă de furie când a văzut cu câtă îndrăzneală a răsturnat el tot ce ei considerau sfânt sau apreciau ca fiind benefic, și i-a atribuit nu numai defectele omenești ci și calitățile unui demon. Altă partidă, încălzită de admirație și de recunoștință, pe care considera că le merita ca acela care a redat drepturile și libertățile bisericii creștine, i-au atribuit perfecțiuni care depășesc ceea ce este omenesc și au privit acțiunile lui cu o venerație care se cuvine numai celor conduși direct de inspirație din cer. Dar numai comportamentul lui, și nu condamnarea totală, nici laudele exagerate ale contemporanilor săi, se cuvine să conducă formarea opiniilor cu privire la el în epoca actuală. Zelul pentru ceea ce considera el a fi adevărul, cuteznață neabătută în susținerea sistemului său, aptitudini, atât naturale cât și dobândite, pentru apărarea principiilor și multă sârguință pentru propagarea lor sunt virtuțile care strălucesc în modul cel mai evident în tot comportamentul lui, până într-atât încât chiar și vrăjmașii lui sunt nevoiți să admită că poseda aceste calități la un nivel deosebit de înalt”.

“La acestea se poate adăuga, pe drept, o curăție și austeritate a manierelor, așa cum se cuvenea unuia care și-a asumat caracterul de reformator, o sfințenie a vieții care se potrivea învățăturii pe care o dădea și un dezinteres atât de perfect că nu era loc de bănuieli cu privire la sinceritatea lui. Deasupra oricăror motive egoiste, străin de orice lux al vieții și disprețuind plăcerile ei, el a lăsat discipolilor săi onorurile și demnitățile bisericii, mulțumindu-se cu ceea ce era de la-nceput ca profesor la universitate și pastor la Wittemberg, având unele sarcini potrivite în legătură cu aceste funcții... Mintea lui energică și vehementă în toate, a fost incitată de subiecte mari sau agitată de pasiuni violente și a izbucnit în numeroase ocazii cu o impetuozitate care i-a uimit pe cei cu duh mai slab sau pe aceia care au o situație mai liniștită. Împingând până la limită unele dispoziții lăudabile, el a ajuns uneori aproape în zona în care să fie vinovat și deseori s-a angajat în acțiuni care l-au expus condamnării. Încrederea că opiniile lui erau bine întemeiate se apropia de aroganță, le afirma cu curaj, asprime și fermitate și le susținea cu încăpățânare, iar zelul cu care-și înfrunta adversarii mergea până la furie și grosolănie. Fiind obișnuit să considere că orice lucru se subordonează adevărului, el aștepta ca orice alt om să aibă același respect față de adevăr, și, fără a arăta îngăduință față de timiditatea sau prejudecățile lor, împotriva celor care îl dezamăgeau în această privință el revărsa un torent de invective amestecate cu dispreț. Indiferenr de rangul sau caracterul persoanei care-i ataca învățăturile, el își lovea adversarii fără deosebire, cu aceeași mână aspră, nici demnitatea regală a lui Henry al-VIII-lea, nici marea învățătură și capacitate a lui Erasmus neconstituind pentru ei bariere care să-i apere de violența cu care i-a tratat pe Tetzel și Johann Eck”.

“Dar acele necuvințe de care s-a făcut vinovat Luther nu trebuie să fie puse în totalitate în seama caracterului său aprins, ci trebuie să fie în parte socotite ca încadrându-se în spiritul epocii. Unele apecte ale comportamentului lui Luther, pe care noi le-am considera condamnabile, nu i-au ofensat pe contemoranii lui. Vestea despre moartea lui a umplut partida catolică de o mare bucurie necuviincioasă și i-a înmuiat pe adepții lui și nici una dintre partide nu a gândit atunci că învățăturile lui prinseseră rădăcini atât de adânci încât ele puteau înflori independent de mâna care le plantase[ Robertson – History of Charles V, vol. 6, p. 71-76]”.

“Dar, în opinia mea, cel mai remarcabil fapt în istoria reformei și unul dintre cele mai remarcabile din istoria omenirii este acela că frontierele pe care le-a cucerit reforma în timpul vieții lui Luther sunt cam aceleași care împart în zilele noastre cele două religii. Aproape tot ce s-a realizat în timpul vieții lui a dăinuit, iar aproape tot ce a fost cucerit ulterior a fost smuls înapoi de Roma. Entuziasmul unei singure generații a atins, sub îndrumarea lui, granițele stabilite. Toate eforturile discipolilor lui, toată venerația pentru numele și virtuțile lui, răspândirea credinței, cunoștinței și civilizației, a activităților comerciale și a adevărului filozofic pe parcursul a trei secole, toate acestea la un loc nu au reușit să mai adauge nimic la ceea ce a rămas în urma lucrării lui. Așa cum a fost lăsată de arhitect clădirea, sau aproape la fel, așa sunt și astăzi dimensiunile ei. Într-adevăr, forma s-a mia schimbat întrucâtva, iar partea pe care el o considera ca fiind exclusiv sacră, s-a restrâns în urma schimbărilor, Dar pentru vrăjmașl neînduplecat, care nu admitea vreun compromis cu Roma, fost un triumf nepieritor că, cu propriile lui mâini, i-a smuls tot ce, după cum am văzut, fusese rânduit ca ea să piardă și că a fost martor la umilința la care Providența a găsit plăcut să o supună chiar până în prezent[ Waddington – History of the Reformation, p. 362]”.