Capitolul 44 - Extinderea reformei în Elveția

Reforma se stabilise în principalele trei cantoane: Zurich, Berna și Basel. Exemplul acelor state puternice a influențat o mare parte din Elveția germană. În multe locuri unde cetățenii simpatizau reforma dar fuseseră nehotărâți a fost declarată cu îndrăzneală credința în învățăturile cele noi. Schaffhausen, Sf. Gall, Bienne, Thorgau, Bremgarten, Tockenburg, Wesen și alte regiuni mai puțin importante au ajuns să fie în întregime sau în parte reformate. Efectul dezbaterilor și zelul acelor mari centre s-a simțit și în Elveția franceză, “la poalele munților Jura sau printre pădurile de pini din văile înalte, care până atunci arătase devotament absolut pontifului roman”.

Amestecul politicii cu chestiunile spirituale

Aici suntem nevoiți să ne oprim pentru a atrage atenția asupra marii greșeli obișnuite a protestantismului chiar de la început: acea de a căuta protecția autorităților seculare în loc de a mărturisi pur și simplu adevărul încrezându-se numai în Dumnezeușl cel viu. De îndată ce reformatorii au rupt-o cu Roma, ca și când ar fi fost îngroziți de puterea pe care aceasta o mai avea, ei și-au întins mâinile spre guverne și au căutat protecția armatelor lor.

Este adevărat că Luther s-a opus folosirii forței armelor pentru înaintarea adevărului și a căutat ca evanghelia să triumfe prin fidelitatea prietenilor ei, dar, după cum am văzut, a fost de acord ca principii să preia controlul total al vieții ecleziastice și spirituale încă de la începutul perioadei reformei. Zwingli a mers încă și mai departe pe această cale periculoasă: când au venit necazurile și pericolele pândeau nava reformei din cauza perfidiilor cantoanelor catolice, el a considerat că era datoria lui ca republican sau ca patriot creștin, să cerceteze problemele federației, să dea sfaturi senatului și să aprobe chemarea la arme. Dar, după cum vom vedea, rezultatul final al acestor lucrări neconforme scripturii a fost moartea dezonorantă a ilustrului reformator și o rană aproape fatală pe care a primit-o cauza reformei în Elveția.

De când statele reformate și-au asumat, sau, mai curând, au uzurpat funcțiile bisericii, norii au coborât aliniindu-se pentru furtună. Fără-ndoială dornici să întărească lucrarea cea bună în cantoanele lor și s-o extindă, magistrații Zurichului și Bernei au publicat mai multe edicte prin care le interziceau supușilor lor să participe la mesă și să spună vorbe rele despre schimbările din ultima vreme și poruncind o participare mai bună la slujbele evanghelice, și, de asemenea, pentru purificarea morală, au emis o proclamație generală împotriva festivităților, a beției și blasfemiei. Dar, în timp ce autoritățile civile impuneau religia lor prin edicte, Zwingli și-a părăsit vocația lui sacră pentru a deveni un diplomat politic. De atunci, brațul cel puternic al providenței care îl ocrotise pe marele reformator și reforma elvețiană pare să se fi retras, iar consiliul din Zurich, deși s-a lăudat un timp, a fost afectat de indecizie, slăbiciune și nebunie.

Primul pas greșit – O Confederație

Influențat, ba mai curând condus greșit de educația lui republicană, Zwingli a considerat că era potrivit ca reformatorii să constituie o ligă pentru apărarea reciprocă. Cum prevăzuse demult că mișcarea reformatoare avea în final să împartă în două tabere țara lui iubită, el s-a considerat în totul îndreptățit să promoveze o alianță a statelor evanghelice. În anul 1527, el a propus ceea ce s-a numit o Co-cetățenie creștină, în care toți mărturisitorii evangheliei se uneau într-o confederație pentru reformă. Constanz a fost prima cetate care a aprobat alcătuirea noii ligi, ei urmându-i Berna, Sf. Gall, Mulhausen, Basel, Schaffhausen și Strasbourg. “Dar Co-cetățenia Creștină,” spunea D’Aubigne, “care putea fi sămânța unei noi confederații, a provocat imediat reacții împotriva lui Zwingli chiar și din rândul partizanilor reformei”. Pastorul Zurichului a ajuns pe un teren periculor, care în scurt timp i-a adus sfârșitul. Fiind cetățean, el se deprinsese să considere reconstrucția țării ca făcând parte din religia lui, iar biserica în care a crescut mânuise de secole două săbii. Până și în zilele noastre suntem surprinși în cât de mare măsură creștinii de pe continent sunt conduși de ceea ce este național[ n. tr.) Poate veți considera scuzabil spiritul parcă un pic prea britanic al autorului, dar oare aspectul național nu se aplică perfect la Biserica Ortodoxă Română chiar și la inceputul secolului al-XXI-lea? Și, de asemenea, și la cea Greacă?]. Luther, care a fost un imperialist, s-a opus categoric politicii de a opune rezistență cu armele cărnii. “Creștinii,” spunea el, “nu se cuvine să i se opună Împăratului, și, dacă el le cere să moară, atunci ei trebuie să-și dea viața”.

Cele cinci cantoane fac o alianță cu Austria

Romano-catolicii, auzind de această nouă alianță a protestanților, s-au alarmat și au fost plini de indignare. Cele cinci cantoane, sau cantoanele pădurilor, Luzerne, Zug, Schweitz, Uri și Unterwalden, au rămas cu fermitate fidele Romei. Păstorii din acei munți, statornici în vechile lor obiceiuri, tradiții și în vechea religie, au fost întristați și alarmați să afle de grozava răutate a ereticilor din câmpiile de jos. Preoți și călugări care au venit În Oberland din acele locuri unde se desfășura cu îndrăzneală neevlavia și i-au incitat pe munteni prin poveștile lor cu privire la grozăviile care au auvut loc. Așaceva nu poate fi suporta! Erezia aceasta urâcioasă trebuie nimicită prin foc și sabie, au gândit ei arzând de nerăbdare să aprindă ruguri.

Cum ei nu cunoșteau mai nimic cu privire la ceea ce însemna reforma, ne putem ușor închipui ce sentimente s-au trezit în ei când mesager după mesager venea în fugă și le spunea că altarele la care se închinaseră părinții lor fuseseră sfărâmate, că imaginile au fost arse în piețele publice, că mesa fusese abolită și că sfinții preoți și călugări erau trimiși în exil. Fiindu-le incitat zelul fanatic prin viclenia călugărilor, ei au ajuns să fie gata pentru orice fapte disperate și numai superioritatea numerică și forța cantoanelor protestante i-a oprit să treacă imediat la acte violente. Și episcopul de Constanz a făcut apel la ei printr-o scrisoare, implorându-i să acționeze hotărât pentru că altfel întreaga Elveție urma să îmbrățișeze reforma.

Ce este de făcut? Aceasta era problema importantă în acele momente. Nu mai putem sta! A face o alianță cu o putere străină fără consimțământul celorlalte cantoane ar fi o încălcare flagrantă a principiilor fundamentale ale Confederației Helvete și a alianței frățești. Totuși trebuie să avem aliați, iar drepturile bisericii sunt mai importante decât fidelitatea față de națiune. Cunoscând că Ferdinand, Arhiducele Austriei și fratele lui Carol al-V-lea, se remarca prin ura lui împotriva protestanților, ei s-au aliat cu acest principe pentru a extirpa reforma și a menține romano-catolicismul.

Era un act neconstituțional, nefiresc și crud. Austria era vechiul asupritor și dușmanul natural al națiunii elvețiene și ultimul loc în care un canton elvețian s-ar fi gândit să caute ajutor. “Uitaseră oare,” exclamă scriitorul modern, “jugul greu pe care Austria îl pusese odinioară asupra lor? Uitaseră ei prețul de sânge pe care l-au plătit părinții lor pentru a sfărâma acel jug? Erau ei atunci dispuși să cedeze drepturile pentru care se luptaseră la Morgarten și Sempach? Da, erau gata să facă așaceva pentru că anitpatia religioasă era mai puternică decât aversiunea națională. Groaza de protestantism i-a făcut să nu mai simtă ura față de inamicul lor tradițional[ Wylie – History of Protestantism, vol. 2, p. 76]”. Alianța era atât de contrară sentimentelor naționale și prejudecăților încât austriecilor le-a venit greu să creadă că era un act încheiat cu bună-credință. “Luați ostatici,” au spus muntenii, “scrieți cu mâna voastră câteva din articolele tratatului, porunciți și noi ne vom supune!” Alianța s-a închaiat la Waldshut, la 23 aprilie 1529, cu jurămîntul ambelor părți. Actul hotăra: “orice încercare de a constitui secte noi în cele cinci cantoane va fi pedepsită cu moartea, și, în caz de urtență, Austria va trimite în Elveția șase mii de ostași pedeștri și patru mii de călăreți împreună cu artileria necesară. La nevoie va fi instituită o blocadă împotriva cantoanelor reformate și vor fi interceptate toate proviziile”.

Vestea despre aceste negocieri a stârnit neliniște și teamă până și printre vrăjmașii reformei: sprijinindu-se pe o putere străină ei se temeau că era compromisă independența Elveției, că în loc să aibă un aliat urmau să aibă un stăpân. Dar acele sentimente, ca prime reacții ale patriotismului, au fost curând înăbușite de ura împotriva zwinglienilor. Cetățenii din Unterwalden și Uri, în zelul lor fanatic, au arborat însemnele Austriei alături de propriile lor însemne și și-au împodobit pălăriile cu pene de păun, care erau semnele Austriei. Aceasta a dat naștere la următoarele versuri care exprimă sentimentul național:

Plângeți elvețieni, plângeți,Că mândra pană de păunCu-al cantoanelor pădurii zimbruCa prietni sunt aliați

Cele opt cantoane care nu au fost incluse în alianță, cu excepția Freiburgului, s-au asociat și au trimis împreună delegați confederaților de la munte în scopul unei reconcilieri, dar delegații au fost primiți cu batjocori peste tot. Simțind că pot conta pe armata imperială, papistașii au proferat toate insultele posibile împotriva învățăturilor reformate și a reformatorilor. “Nici o predică!” au strigat ei. “Să dea Dumnezeu ca această credință a voastră să fie îngropată pentru totdeauna!” Delegații care s-au retras uimiți au fost și mai șocați când, trecând pe lângă ușa casei ministrului, au văzut însemnele Zurichului, Bernei și Strasbourgului agățate într-un ștreang.

Cantoanele catolice le persecută pe cele reformate

Războiul părea inevitabil. Totul se îndrepta spre o ruptură inevitabilă. Muntenii au devenit violenți. Pentru a apăra religia strămoșilor lor și a exclude învățăturile cele noi, ca suușii lor să nu cumva să le primească, ei au început să-i amendeze, să-i arunce în închisoare și să-i tortureze și să-i omoare pe cei care mărturiseau credința reformată. Unul dintre aceste cazuri sa fost atât de crud încât a stârnit sentimentele omenești și provocat o criză.

Jakob Keiser, un pastor din cantonul Zurich și tată de familie, în sâmbăta de 22 mai, era pe drum spre parohia Gaster, unde urma să predice duminica. Pe când mergea liniștit și încrezător pe porțiunea din pădure a drumului, a fost apucat dintr-odată de șase oameni care stătuseră acolo pentru a-l surprinde și a-l duce la Schweiz. A fost adus înaintea magistraților, judecat și condamnat să fie ars de viu fără alt motiv decât acela de a fi slujitor evanghelic. Mustrarea adresată de Zurich, de al cărui teritoriu ținea acuzatul, a fost tratată batjocoritor și sentința barbară a fost executată. La auzul sentinței, omul evlavios mai întâi a izbucnit în lacrimi, dar înainte de ceasul martiriului, harul lui Dumnezeu i-a redat curajul și l-a umplut de bucurie, astfel încât a mers spre rug cu încredere, a mărturisit credința și, cu ultima lui suflare, I-a mulțumit Domnului Isus din mijlocul flăcărilor că l-a socotit vrednic să moară pentru evanghelie. “Duceți-vă,” le-a spus magistratul din Schweiz, cu un rânjet sarcastic, delegaților din Zurich, “și spuneți-le celor din Zurich cum ne-a mulțumit el nouă!” A fost o sfidare și o provocare adresată celor din Zurich, pe care aceștia au înțeles-o.

Război declarat

Exasperați de acea purtare insultătoare, cei din Zurich au declarat război celor cinci cantoane. Dacă este de datoria magostraților să-l apere pe cel asuprit de asupritor, datoria slujitorului lui Hristos este însă aceea de a rămâne fidel chemării sale sacre și de a lupta numai cu sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu. Dar, vai! istoria imparțială a consemnat trista abatere a marelui reformator de la preceptele pline de har ale Stăpânului, pentru care el s-ar fi cuvenit să fie un martor viu. Flăcările rugului pe care a fost ars fratele lui slujitor a aprins cele mai puternice pasiuni de cetățean și patriot, făcându-l să-și înalțe glasul împotriva bigotismului și intoleranței cantoanelor din pădure, cu răsunet în toată confederația.

El a cerut autorităților să ia cele mai energice măsuri. În consiliu și de la amvon el i-a îndemnat pe cetățeni să ia armele, să fie fermi și fără teamă. Identificându-se cu armata al cărei capelan era, el a exclamat: “Nu suntem însetați după sângele vreunui om, dar vom reteza aripile oligarhiei. Dacă ne abținem, atunci adevărul evangheliei și viața slujitorilor ei nu vor mai fi nicicând sigure printre noi. Trebuie să ne încredem numai în Dumnezeu, dar când cauza noastră este dreaptă trebuie și să știm cum s-o apărăm, și, asemenea lui Iosua și Ghedeom, să vărsăm sânge pentru țara noastră și credința noastră”.

Dacă Zwingli ar fi fost un magistrat în consiliu sau un general al armatei, atunci apelurile lui ar fi fost potrivite și de natură să inspire, dar el uitase că era un slujitor al Prințului păcii și că armele cu care se cuvenea să lupte el nu erau carnale ci spirituale și puternice fiind del la Dumnezeu. În același timp, se cuvine să ne amintim că el chema la luptă împotriva abuzurilor politice și nu împotriva unei credințe diferite. “În ceea ce privește mesa, ritualurile, idolii și superstițiile,” a spus el, “nimeni nu trebuei să fie forțat să abandoneze acestea, pentru că revine cuvântului lui Dumnezeu să spulbere cu suflarea lui puternică aceste lucruri zadarnice. Să propunem celor cinci cantoane să permită predicarea liberă a cuvântului lui Dumnezeu, să renunțe la alianțele lor rele și să-i pedepsească pe cei care au făcut apel la forțe din străinătate[ D’Aubigne, vol. 4, p. 477]”.

Pregătiri militare

În acel timp cantoanele papistașe nu au rămas inactive pentru că știau bine ce făcuseră și la ce să se aștepte. Începuse războiul religios. Sunetul cornului de război a răsunat prin munți și văi și peste tot oamenii s-au înarmat. Au trimis în grabă mesageri în Austria, dar Ferdinand era atacat de turci și nu le-a putut da trupele promise. Cu toate acestea, strâns uniți, la 8 iunie, oamenii celor cinci cantoane au mărșeluit sub marele stindard al Luzernei pentru a lupta împotriva reformatorilor. Zurich a înțeles că nu era nici o clipă de pierdut. La 9 iunie, patru mii de oameni bine înarmați au ieșit pe porțile Zurichului în întâmpinarea inamicului. Zidurile și turnurile erau ticsite de spectatori veniți pentru a vedea plecarea lor. Printre ei era și Ana, soția lui Zwingli. La nouă seara au ajuns la Kappel, un sat la frontiera dintre Zurich și Zug. În zorii zilei de 10, luptătorii din Zurich au trimis un mesager cu declarația oficială de război și de rupere a alianței. Micul oraș Zug s-a umplut imediat de strigăte de alarmă. Marșul neașteptat al celor din Zurich îi luase prin surprindere. Erau consternați. Bărbații s-au grăbit să-și ia armurile, iar femeile și copiii erau în lacrimi.

Dar, tocmai când prima parte a armatei Zurichului, alcătuită din două mii de oameni, era pe punctul de a trece frontiera, a apărut un călăreț gonind la deal. Era Oelbi, landamann-ul Glarisului. “Opriți!” a strigat el emoționat. “Vin de la confederații noștri. Cele cinci cantoane sunt pregătite, dar am reușit să-i conving să se oprească dacă vă opriți și voi. De aceea îi rog pe domnii mei și pe tot poporul Zurichului, pentru dragostea lui Dumnezeu și pentru siguranța Confederației, să se oprească din marș în acest moment. În câteva ore vo reveni. Sper ca, prin harul lui Dumnezeu, să obțin o pace onorabilă pentru ca să nu ajungă casele noastre să fie pline de văduve și orfani[ D’Aubigne, vol. 4, p. 480; Wylie, vol. 2, p. 82]”.

Oelbi era considerat un om de onoare și prieten al evangheliei; de aceea comandanții din Zurich au oprit marșul. Mulți au crezut că acea ambasadă era pentru pace, dar Zwingli a suspectat o înșelăciune. Neliniștit și deloc în largul lui în tabără, Zwingli a considerat intervenția lui Oelbi ca o viclenie a lui Satan. Cum nu au putut primi ajutor din Austria în acel moment, ei s-au prefăcut a dori pacea pentru a câștiga timp. Având ceva ca un fel de viziune profetică, Zwingli a venit la Oelbi, pe care-l cunoștea bine, și i-a șoptit la ureche: “Ginere Amman, vei da socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru această mijlocire. Adversarii noștri sunt la cheremul nostru, și de aceea vin la noi cu vorbe dulci, dar apoi vor veni pe neașteptate asupra noastră și nu va fi nimeni care să ne salveze”. Nici o altă profeție nu s-a împlinit mai exact, după cum vom vedea curând. “Iubitul meu tată,” a răspuns Oelbi, “să lucrăm pentru bine și să ne încredem în Dumnezeu că totul va fi bine”. Spunând acestea, el a mers la Zug, lăsându-l pe Zwingli pe gânduri și anticipnd lucruri negre și groanznice în viitor. “Astăzi ei ne roagă și imploră,” a spus el, “iar peste o lună, după ce noi vom fo lăsat armele, ne vor zdrobi”.

Tratatul de la Kappel

Delegații Zurichului și cei ai romano-catolicilor, cu îndemnuri din partea cantoanelor neutre, au lucrat șaisprezece zile pentru a întocmi articolele unui acord de pace. În acel timp soldații ambelor armate s-au purtat comportat cum nu se poate mai civilizat și mai amical, părând să-și amintească numai faptul că erau cu toții elvețieni. În tabăra Zurichului, Zwingli sau un alt slujitor predica în fiecare zi. “Nu s-a auzit nici o injurie și nici o ceartă; s-au făcut rugăciuni înainte și după mese și fiecare om a ascultat ordinele superiorilor săi. Nu s-au jucat nici zaruri, nici jocuri de cărți și nici un fel de jocuri care ar fi putut duce la carturi, ci cântarea de psalmi și imnuri naționale și exercițiile fizice au fost mijloacele de recreere ale celor din Zurich. În cele din urmă, tratatul a fost semnat la 26 iuie 1529. După cum gândea Zwingli, aceasta a fost doar o amânare a furtunii. Războinicii și-au strâns corturile și s-au întors la casele lor”.

Condițiile tratatului, deși nu prevedeau tot ce ar fi dorit protestanții, erau totuși favorabile reformei, deși nu în defavoarea catolicilor. S-a ajuns căzut de acord ca să fie anulată alianța dintre cele cinci cantoane și Austria și ca tuturor supușilor să li se dea dreptul la libertatea conștiinței și ca parohiile mai mici să hotărască prin vot majoritar ce religie să mărturisească. Poporul din Zurich, însă nu și Zwingli, a fost încântat de succesul care încununase demonstrația lor de forță militară. Cei din Berna, care nu contribuiseră cu nimic la acea victorie fără vărsare de sânge, au ajuns să fie geloși pe influența și mai mare pe care o câștiga Zurichul, cea ce a făcut ca, din nefericire, între aceste două state puternice să apară un duh de dezbinare, care a dus la marea catastrofă din 1531.

Confederația creștină a lui Zwingli

În acea perioadă când mintea lui Zwingli era mult prea ocupată cu politica, el a căzut în cursa vrăjmașului. Satan cunoștea punctul lui slab, așa că l-a ispitit cu idei mărețe cu privire la unitatea întregii Elveții și a creștinătății reformate printr-o unitate a credinței. Fără-ndoială, motivele lui au fost cele mai curate și mai nobile. Meditând zi și noapte cum să ducă mai departe reforma și să biruie puterea grozavă care ținuse atât de mult timp în robie națiunile Europei, mintea i-a fost cucerită de ideea unei confederații sfinte a tuturor națiunilor Europei. El avea în vedere întreaga creștinătate. Nici un alt om din timpul lui nu a avut o înțelegere atât de bună a situațiilor politice, militare și religioase. Dar, neînțelegând diferența dintre principiul legii, aplicabil în Vechiul Testament, și cel al Harului din Noul Testament, el a considerat, cu toată sinceritatea, că era datoria statelor protestante să folosească puterea militară pentru a apăra evanghelia. “De ce sî nu se unească toate puterile protestante într-o confederație sfântă,” spunea el, “în scopul de a zădărnici planurile Papei și ale Împăratului pentru suprimarea prin violență a reformei[ Wylie, vol. 2, p. 86]”.

Acest formidabil plan al reformatorului l-a determinat să poarte multe negocieri, despre care nu considerăm că merită să vorbim, deoarece, dacă pentru un om de stat sunt o îndeletnicire onorabilă, pentru un slujitor creștin sunt lucruri reproșabile. Dar, indiferent care au fost planurile lui și greșelile lui, singurul lui obiectiv era acela al răspândirii evangheliei curate în toată țara lui. Pentru Zwingli, aceasta era ceva mai scump ca viața, iar Stăpânul știe să aprecieze la slujitorul Său un motiv bun chiar dacă nu poate aproba lucrarea lui. Apoi, se afirmă clar că Zwingli nu a încetat nici o clipă lucrările lui pastorale și că a fost prezent în toate situațiile când datoria îl chema.

Cele cinci cantoane încalcă tratatul

Cantoanele papistașe, înfuriate văzând înaintarea reformei și cum ea se apropia de porțile lor, erau nerăbdătoare să găsească un pretext pentru a rupe tratatul de la Kappel. Și nu le-a fost greu. De fapt ele nici nu l-au respectat nicicând. Ceea ce tratatul desemna ca fiind “libertatea conștiinței”, sau ceea ce protestanții începuseră să numească “drepturile conștiinței”, era un concept pe care catolicii nu l-au recunoscut niciodată. Ei nu făceau nici o desosebire între supunerea religioasă și supunerea față de autoritățile civile. Protestanții și catolicii nu au putut fi nici o clipă de acord asupra acestui aspect, care a ajuns principalul subiect disputat și sursa a nenumărate controverse locale, care au sporit iritatea de la o zi la alta, determinându-i în final pe munteni să calce tratatul.

Cupa indignării catolicilor a ajuns în cele din urmă să se reverse. “Sânge! Sânge!” au strigat. Nimic altceva decât sângele creștinilor în viașă nu putea ispăși distrugerea idolilor muți; nimic altceva decât rugurile pe care să ardă sfinții lui Dumnezeu nu putea fi răsplata pentru cenușa altarelor și a imaginilor lor. O, Romă! Când te vei sătura de sângele răscumpăraților lui Dumnezeu? Setea ta este nepotolită, iar oceanele pe care le-ai vărasat nu au făcut decât să o întețească! Pe tot parcursul domniei tale uzurpatoare, ari de câte ori s-a ivit vreo ocazie, am văzut setea ta de sânge. Dar ce va fi când domnia ta va lua sfârșit și când nu vei mai putea vărsa sânge? Grozavul cuvânt “amintește-ți” te va face să revezi trecutul și să ai viziuni de sânge, viziuni ale beciurilor inchiziției și ale făcărilor victimelor tale nevinovate și neajutorate. Atunci totul se va fi schimbat. Victimele tale vor avea parte de binecuvântare curată și nesfârșită, dar ce va fi cu tine în locul unde focul nu se stinge niciodată, unde viermele nu moare, unde viziunile trecutului se vor perinda necontenit înaintea sufletului tău fără odihnă și unde nici măcar o picătură de apă rece nu ți se va oferi pentru a răcori limba ta arsă? Te vom lăsa acolo cu roadele tale, cu mustrările de conștiință, cu mustrările celor pe care i-ai înșelat prin vrăjitoriile tale și i-ai aruncat în nenorocirea eternă prin amăgirile tale.

Reaprinderea flăcărilor persecuției

Elveția era împărțită în două tabere, și prăpastia dintre ele se lărgea pe zi ce trece. Cantoanele pădurii, sprijinite de Împărat și de fratele lui, Ferdinand, au reluat persecuția împotriva protestanților cu mai multă furie ca niciodată și s-au dedat la cele mai mari atrocități. Oriunde au putut găsi predicatori sau mărturisitori ai credinței reformate, i-au aruncat în închisoare, le-au confiscat bunurile, le-au tăiat limba, i-au decapitat sau i-au ars de vii. Cei care au scăpat de intoleranța lor, au implorat Zurichul să le asigure protecția. În acea situație, Zwingli a considerat că era de datoria lui să ridice cantoanele confederate. S-a dus personal în multe locuri, s-a adresat unor mari adunări și a făcut apel la tot ce putea stimula zelul poporului în apărarea evangheliei și a libertății. “Aceștia sunt elvețieni,” spunea el, “pe care o facțiune încearcă să-i priveze de libertatea strămoșilor lor. Dacă ar fi nedrept să căutăm să-i forțăm pe adversarii noștri să desființeze din mijlocul lor religia Romei, la fel de nedrept este ca ei să arunce în închisoare, să expulezeze și să ia proprietățile unor cetățeni numia pentru că pe ei conștiința îi împiedică să îmbrățișeze opiniile asupritorilor lor”.

La 5 septembrie 1530, cei mai de seamă slujitori din Zurich, Berna, Basel și Strasbourg – Oecolampadius, Capito, Megander, Leo Iuda și Myconius – s-au strâns la Zurich și au adresat confederaților catolici o mustrare creștinească, care însă nu a fost luată în seamă. Într-o dietă generală care a avut loc anul următor în luna aprilie, la Baden, disputele au fost reluate cu și mai multă violență. Rugămințile adresate de cantoanele mediatoare pentru a înlătura orice duce la neînțelegeri au fost zadarnice. Partida papală, după ce făcuse toate pregătireile, era hotărâtă să pornească război deschis. Cei din Zurich, cu plângerile lor, au complicat lucrurile, ba chiar au cerut rezolvarea pe calea armelor, iar Zwingli a considerat că aceea ar fi fost cel mai bun mijloc de a-i determina pe munteni să accepte niște condiții rezonabile. Cei din Berna au fost mai temperați: deși au recunoscut faptul că acele cinci cantoane au încălcat tratarul de la Kappel și și-au călcat în mod rușinos promisiunile, au îndemnat la folosirea unor mijloace mai blânde.

Blocada

“Să închidem piețele noastre pentru cele cinci cantoane,” au spus cei din Berna, “să nu le dăm grâu, nici vin, nici sare, nici oțel, și așa vom conferi autoritate prietenilor păcii care se află printre ei și nu vom vărsa sânge nevinovat”. A fost adoptată această hotărâre, care a fost vestită public după cuviință și apoi îndeplinită cu toată rigoarea. Cum acele cantoane erau situate în partea muntoasă a Elveției, măsura a fost extrem de dură deoarece, prin natura ținutului lor, acei locuitori nu aveau alte produse înafară de cele de la turmele lor și depindeau pentru aprovizioanarea zilnică de recoltele și de piețele de la câmpie. Dar acele piețe erau închise și toate drumurile spre orașe erau blocate. Acel decret nemilos a avut consecințe dezastruoase: pâinea, vinul și sarea au dispărut dintr-odată din cabanele celor săraci. Foametea, cu însoțitorul ei obișnuit – boala -, răspândea groază și moarte printre locuitorii acelor ținuturi. Vaietele de jale care se ridicau din munți au mișcat multe inimi și împotriva interdicției s-au înălțat multe voci, atât din orașele confederate cât și dinafara Elveției, dar mai ales aceasta i-a adus la culmea indignării și urii pe cei care sufereau.

Politica lui Zwingli

Cum rolul pe care l-a avut Zwingli în politica Zurichului în acea vreme a fost criticat aspru de mulți istorici, și cu multă severitate de D’Aubigne, cităm opinia lui Dean Waddington, care nu poate fi suspectat de simpatii republicane.

“Trebuie să menționăm că Zwingli s-a exprimat cu toată hotărârea împotriva acelor măsuri. Fără-ndoială, și el a susținut principiul just, atât de constant afirmat de Luther, că atunci când are de luptat împotriva asupririi, cauza rațiunii și a adevărului nu are vrăjmaș mai periculos decât sabia. El chiar s-a suit la amvon și a predicat împotriva interdicției. El a susținut că acele calomnii insultătoare ale papistașilor trebuiau suferite cu îngăduință creștină și că aceia care mărturiseau evanghelia trebuiau să dea un exemplu deosebit de virtute evanghelică. Dar, în acea situație, concetățenii lui și-au astupat urechile pentru a nu primi mustrările lui și au urmat grăbiți calea pe care-i conduceau patimile lor[ History of Reformation, vol. 3, p. 236]”.

Ca politică, Zwingli susținea că, dacă trebuiau să pedepsească cele cinci cantoane ca făcătoare de rele, mijloacele care se arătau a fi cele mai violente erau totuși cele mai sigure la care puteau recurge pentru a le aduce la supunere și rațiune, și, în final, și cele mai umane, pe când înfometarea întregii populații avea să umple țara de suferințe și jale și să stârnească indignarea. El a văzut clar că amânarea avea să se arate distrugătoare pentru Zurich. “Prin aceste măsuri,” spunea el, “le dăm celor cinci cantoane timp să se înarmeze și să ne atace ele mai întâi. Să avem grijă ca nu cumva Împăratul să ne atace dintr-o parte, iar vechii noștri confederați din altă parte. Un război drept nu este contrar cuvântului lui Dumnezeu, dar este contrar cuvântului lui Dumnezeu să iei pâinea de la gura celor nevinovați la fel ca și de la cei vinovați, strâmtorându-i prin foamete pe cei bolnavi, bătrâni, pe copii ca și pe toți cei care sunt profund afectați de nedreptatea vrăjmașilor noștri. Trebuie să ne ferim ca nu cumva, prin aceste măsuri, să provocăm mânia celor săraci și să ni-i facem dușmani pe mulți care în prezent ne sunt prieteni și frați[ D’Aubigne, vol. 4, p. 536]”. Dar, în pofida apelurilor sincere, adevărate și puternice ale reformatorului, cantoanele, mai ales Berna, au rămas de neclintit.

Muntenii indignați, văzându-se înconjurați de o putere formidabilă și rămași în munții lor și lângă lacurile lor doar cu lipsuri și foamete, s-au hotărât să recurgă la violență. “Ei ne blochează drumurile,” spuneai ei, “dar noi ne vom croi drum cu săbiile”. Mai întâi au recurs la mijloacele religioase: au înălțat rugăciuni, au făcut pelerinaje, au repetat “tatăl nostru” și au cântat imnuri. Războiul ar fi început imediat dacă amânarea nu ar fi fost în avantajul catolicilor: ei știau că protestanții nu erau de acord între ei și sperau că, amânând atacul, dezbinările dintre ei aveau să se agraveze.

Mediatorii își reînnoiesc îndemnurile

În mai multe rânduri s-a încercat reconcilierea, dar zadarnic. Zurich și Berna cereau ca să fie permisă predicarea cuvântului lui Dumnezeu nu numai în parohiile comune ci și în cele cinci cantoane. În acea situație cererea era exagerată, și, cum ei persistau în cererile lor, nu au reușit decât să-i exaspereze pe catolicii mîndri și inflexibili. “Nu,” au răspuns ei, “nu vom asculta propunerile voastre dacă nu ridicați mai întâi blocada”. Delegați din toate cantoanele au participat la cinci întruniri între 14 iunie și 24 august, iar cantoanele neutre au continuat cu stăruințele, fiind ajutate și de ambasadori ai puterilor străine, până ce au epuizat toate resursele prudenței și omeniei. Dar tot nu au reușit să determine părțile să facă măcar un pas spre reconciliere.

Situația reformatorului devenea zi de zi tot mai dureroasă și mai încurcată. Nu e posibil să medităm la poziția lui în acele momente fără a împărtăși zbuciumul inimii sale zdrobite. Dar, vai! el se abătuse de la calea dreaptă a cuvântului lui Dumnezeu și nu mai beneficia de îndrumarea divină. În acea situație încurcată, cum senatul nu putea face nici o mișcare fără el, el a permis ca sentimentele sale firești de cetățean să ia locul celor ale creștinului și reformatorului. Dar, indiferent cât de bine intenționate vor fi fost serviciile lui, ele nu erau potrivite cu chemarea lui cea înaltă și sfântă. Unirea anormală a bisericii cu statul – ceea ce a dus la coruperea creștinismului începând din epoca lui Constantin – producea încurcături în toate și grăbea falimentul reformei. Fără-ndoială, politica lui Zwingli urmărea să-i unească pe toți, pe când cuvântul Domnului este același: “nu vă înjugați în mod nepotrivit cu cei necredincioși” (2 Cor. 6.14), iar dacă vom neglija acest principiu divin, valabil oricând pentru un creștin, va trebui să culegem roadele amare ale dezamăgirii și dezastrului. Așa s-a întâmplat și cu acest mare om nobil: a amestecat reforma cu disputele politice și a ajuns în situația de a nu mai putea scăpa de consecințele grozave.

Poziția Zurichului și a reformaților

Zwingli era neliniștit, agitat și dominat de presimțiri din cele mai negre cu privire la viitor. Vedea cum din toate părțile se apropia furtuna; cei care-i fuseseră prieteni s-au întors împotriva lui, iar vrăjmașii lui au prins curaj văzând mersul lucrurilor și îl atacau și îl chinuiau, pentru că în Zurich erau încă mulți a căror inimă ținea mult la despotismul ereditar, deși mărturisiseră oarece zel pentru principiile reformei. Partizanii călugărilor, susținătorii serviciului militar pentru străini, deținătorii de pnesii și nemulțumiții din toate cetegoriile s-au unit arătând că Zwingli era răspunzător pentru toate suferințele poporului. Văzând că acțiunile lui erau interpretate greșit și că măsurile pe care le recomanda el erau respinse, a simțit că trebuia să se retragă din viața publică.

Magistrații au ajuns atunci în încurcătură: atât Zurichul cât și reforma erau în pericol dacă Zwingli înceta să mai piloteze nava. Ei erau în aceeași barcă, pe apele agitate ale conflictului religios. Consiliul a trimis la el imediat o delegație de onoare, rugându-l să nu-i abandoneze în acele momente critice. El a petrecut trei zile și trei nopți în rugăciune, căutând cu toată ardoarea călăuzirea divină. În van au făcut delegații apel la toată duioșia prieteniei și la patriotismul ardent; numai când i-au arătat că reforma avrea să primească o lovitură teribilă dacă el părăsea Zurichul, Zwingli a cedat și a consimțit să rămână pe postul lui.

Consimțind astfel să rămână conducător, el credea că avea să recâștige influența pe care o avusese mai înainte și să readucă armonia și pacea la Zurich, dar a suferit o crudă dezamăgire. Zi de zi ei deveneau din ce în ce mai puțin dispuși să poarte războiul pe care ei fuseseră primii să-l ceară și se identificau tot mai mult cu politica pasivă a Bernei. Dar, cum la Bremgarten era programată o conferință care tot mai mărturisea a avea ca obiectiv pacea, Zwingli însoțit de doi ecleziastici, a venit acolo în secret și s-a străduit să-i convingă ăe prietenii săi să ridice blocada , prezentându-se numeroasele rele pe care ea le produsese și catastrofa fatală prin care se prefigura că urma să se încheie. Dar rugămințile lui, deși adresate cu lacrimi, dintr-o inimă zbuciumată, au fost zadarnice. Cu jale, și-a luat un ultim bun rămas de la tânărul său prieten Bullinger, pastorul acelui oraș, lăsându-i în grijă biserica lui Dumnezeu care se clătina.

Declarația de război împotriva Zurichului

Pe tot parcursul negocierilor, cantoanele din pădure au rămas neînduplecate și belicoase. Propunerile finale ale mediatorilor probabil că ar fi fost acceptate de protestanți, dar au fost respinse în mod hotărât de catolici. Lucrurile au ajuns de așa natură încât războiul era inevitabil. Odată ce au încheiat pregătirile, cele cinci cantoane au pornit la luptă la 6 octombrie 1531, ele fiind primele care au luat armele. Apărarea bisericii și a Sfântului Scaun erau adevăratul motiv pentru care au pornit războiul, cu toate că blocada comercială era ceea ce-i afecta în modul cel mai evident. Căpeteniile erau strâns unite și aveau tot sprijinul poporuli plin de indignare împotriva celor care le luaseră hrana și căutau să le ia și religia. Credința lor comună și suferințele îi uniseră, într-un singur duh, făcându-i să fie deplin hotărâți și curajoși în acțiunea lor. Dar la Zurich nu se dăduse alarma, ci orașul dormea. Au fost ocupate toate trecătorile și nu mai era posibilă nici o comunicare între Zurich și cele cinci cantoane. “Grozava avalanșă,” spune istoricul nostru elvețian, “era pe cale să alunece de pe vârfurile înghețate și să se rostogolească asupra văilor chiar până la porțile Zurichului, nimicind totul în calea ei, și încă fără vreun avertisment”

În speranța de a-i dezbina pe reformați, catolicii nu au declarat război împotriva reformaților in corpore, ci numai împotriva Zurichului. Izabela pusese ochii pe sângele lui Zwingli: oricare altul putea scăpa, dar el trebuia să fie ucis, deoarece cât timp trăia el, sfânta mamă biserica nu putea avea pace în Elveția. Bătălia avea să fie împotriva celui mai mare eretic. Astfel inspirați de demonul papal al războiului, războinicii de la munte s-au strâns în capelele lor, au ascultat mesa, și apoi, în număr de opt mii, au pornit în marș spre frontiera cu protestanții. O armată papală de doisprezece mii de oameni a intrat în parohiile libere. Văzând bisericile pustii și imaginile și altarele sfărâmate, soldații s-au umplut de furie până la turbare și s-au revărasat ca un torent prin toată țara, aducân ororile războiului oriunde au ajuns. Cei de la țară, îngroziți, au alergat de la o cabană la alta cerând ajutor, dar nu au reușit să-i facă să se ridice pe locuitorii Zurichului care au rămas ca vrăjiți. În patru zile Zurichul a fost ruinat.

Orbirea consiliului din Zurich

Pe data de 9, consiliul s-a întrunit primind asigurări că războiul începuse deja. Numai un mic număr de membri s-au strâns, și, în loc să sune toaca sau să cheme poporul la arme, ei au trimis consilieri la Kappel și Bremgarten pentru a evalua situația. Ei au spus: “Cele cinci cantoane fac zgomot ca să ne sperie și să ne facă să ridicăm blocada”. Dar, în zorii zilei de 10, ei au fost treziți de informații clare că inamicul trecuse frontiera și luase Hytzkilch. Cu toate acestea, consiliul s-a trezit doar parțial și ziua a fost irosită cu discursuri și dezbateri îndelungate. La Kappel a fost trimisă în întâmpinarea invadatorilor o avangardă de șase sute de oameni cu artilerie, iar grosul armatei avea să vină mai târziu. La șapte seara a sunat toaca în toate cartierele.

A fost o noapte de groază, ca și cum însăși natura s-ar fi cutremurat la apropiata vărsare de sânge. “Soarele asfințise după Albis,” spune Wylie, “iar orașul, lacul și cantonul au fost învăluite în întuneric, și, odată cu întunericul au venit fiorii de groază. Au sunat clopotele pentru chemare la arme. Abia începuseră să sune clopotele că a izbucnit o furtună care a măturat Zurichul și ținutul din jurul lui. Șuierul vântului, mugetul valurilor lacului, dangătele de clopot, apelurile oștii de strânsură și cutremurul care a zguduit orașul și cantonul pe la ora nouă au făcut ca scena să fie de o grozăvie cum rar s-a mai văzut. În acea noapte puțini au închis ochii. În locuințele din Zurich erau lacrimi, bocete și despărțiri grăbite ale celor care simțeau că se îmbrățișau probabil pentru ultima dată[ History of Protestantism, vol. 2, p. 93, v. și D’Aubigne, vol. 4, p. 568]”.

Presimțirile rele ale poporului

Nopții de groază i-a urmat o zi și mai grozavă. Dimineața furtuna trecuse, dar zorile luminoase nu au putut risipi gândurile negre din inimile celor din Zurich. Sunetele trompetelor și duruitul tobelor chemau oamenii la arme, dar au trecut mai multe ore până să se strângă câteva sute de soldați. “Nehotărârea consiliului,” spune Hess, “i-a făcut pe cetățeni să fie nesiguri și mai puțin supuși, pentru că șovăielile guvernului fac ca oamenii să nu mai aibă nici un pic de încredere și ordinele date în mod ezitant nu prea sunt ascultate”. În loc să fie o armată de patru mii de oameni care să se îndrepte spre Kappel, cum era decretul consiliului, la ora zece numai șapte sute se strânseseră sub arme, și chiar și aceia erau agitați și în neorânduială, fără uniforme și prost înarmați. La porunca consiliului și potrivit obiceiului țării sale, Zwingli însoțea armata în calitate de capelan. Cu inima zdrobită și sângerândă, el și-a îmbrățișat pentru ultima dată pe pământ soția iubită și copiii. “Știu,” le-a spus el, “ce înseamnă asta, că totul este îndreptat împotriva mea și că toate acestea se întâmplă pentru ca eu să mor”. El nu s-a amăgit nici o clipă cu privire la rezultatul expediției, dar a considerat că era datoria lui să asculte ordinele superiorilor săi fără a ridica obiecțiuni. Calm în mijlocul prietenilor săi care tremurau pentru viața lui, el s-a străduti să-i mângâie: “Cauza noastră este bună, dar este prost apărată. Aceasta va costa viața mea și a altor oameni buni care doresc să readucă creștinismul la simplitatea lui inițială și să alinieze țara noastră la acestea. Orice ar fi, Dumnezeu nu-i va părăsi pe slujitorii săi, ci va veni în ajutorul lor când totul va părea pierdut. Mă încred numai în Dumnezeu și nu și în oameni; mă supun voinței Sale suverane”.

Bătălia de la Kappel

La amiază, sub drapelul atârnând al Zurichului, au ieșit pe porți numai șapte sute de oameni. Iubitoarea Ana a fost văzută pe ziduri urmădindu-și cu privirea soțul cât timp s-a mai putut zări. În acea armată sortită distrugerii mai avea și un fiu, un frate și un număr mare de rude și mulți prieteni apropiați, în legătură cu întoarcerea cărora nu prea avea speranțe. Și ea împărtășea presimțirile soțului ei, și, ca și el, credea că pentru cauza cea sfântă a lui Dumnezeu și pentru adevărul Lui se expuneau pericolului și aveau să moară – era martiriu.

Au observat că Zwingli mergea în urma trupelor și unii l-au auzit că se ruga. A călărit singur cu jale, rugându-se pentru binele bisericii lui Dumnezeu până ce a ajuns la Muntele Albis.

Kappel este la numai trei leghe de Zurich[ n. tr.) o leghe este 5,55km, deci aproximativ 17km], dar drumul traversează Muntele Albis. S-au oprit pe culme propunându-și să aștepte întăriri, dar bubuitul de tun din depărtare anunța că bătălia începuse. Sunetul a trezit sentimentele lui Zwingli: “Nu auziți bubuitul de tun jos? Se luptă la Kappel. Să ne grăbim să venim în ajutorul fraților noștri”. Cuvintele lui Zwingli au avut influență asupra căpeteniilor și i-au umplut de entuziasm, așa că au înaintat.

Devreme, în dimineața acelei zile soldații celor cinci cantoane participaseră la serviciul divin, auziseră mesa și ostia fusese oferită pentru păcatele poporului, iar armata de opt mii de oameni pornise în marș la ora nouă. Trupele trimise la Kappel au fost atacate de acea armată la ora unu, dar, cum nu cunoșteau mărimea forțelor atacatoare, s-au mulțumit să execute foc de artilerie constant. Peste două ore li s-au alăturat trupele din Zurich care purtau “steagul cel mare”.

Cum nu cunoșteau ce întăriri primise inamicul, catolicii nu s-au hazardat la un atac general. Artileria celor din Zurich era bine amplasată și bine deservită, ceea ce i-a deconcertat pe catolici, care erau mai jos, într-o poziție dezavantajoasă. La ora patru soarele se îndrepta rapid spre apus. În rândurile catolicilor s-au auzit murmure tot mai puternice din cauza lentorii conandanților lor. În timpul altercației, un soldat viteaz și experimentat din cantonul Uri, în fruntea a trei sute de voluntari, s-a strecurat în tăcere prin pădurea de pe flancul stâng al armatei Zurichului, unde aceștia neglijaseră să ocupe poziții, și văzând slăbiciunea armatei protestante, a hotărât să-i atace. Muntenii, aflând de acea neglijență, s-au suit pe deal la adăpostul copacilor și au deschis focul asupra oamenilor din Zurich. Fiind la distanță mică de ei, au primit ordinul să ochească pe alese pe cine să doboare. După ce și-au descărcat armele, au ieșit în fugă din pădure, cu sabiile în mâini, atacându-i furibund pe oamenii buimăciți din Zurich, cu strigătele: “Ereticilor! Distugători de imagini! V-am prins in sfârșit!”

Moartea lui Zwingli

Slăbiciunea pe care au arătat-o conducătorii din Zurich poate fi explicată numai prin orbirea judiciară: ei se depărtaseră mult de la calea cea îngustă a cuvântului lui Dumnezeu, așa că El nu mai era cu ei. Biserica ajunsese una cu statul și statul una cu biserica, iar acea armată era compusă din adunări cu slujitorii lor, în loc să fie compusă din ostași elvețieni. Un asemenea faliment nu se putea să nu fie judecat de Dumnezeu, care s-a folosit de catolici ca nuiaua ca care să aplice pedeapsa asupra copiilor pe care-i iubea. Dar, ce morală și ce lecție pentru creștinii din toate timpurile!

Văzându-se prinși în cursă și înconjurați, oamenii din Zurich au luptat cu disperare, dar fiind numai unul la opt au fost copleșiți. Și, pentru a crea o confuzie și mai mare, niște spioni da-ai inamicului s-au alăturat ariergărzii strigând că era trădare, ceea ce a provocat o fugă generală, iar cei care erau în primele rânduri au fost tăiați după ce au rămas singuri. Măcelul a fost mare. Ecourile bătăliei mai răsunau prin Alpi la căderea nopții, care a încheiat acea scenă sângeroasă, în care peste cinci sute din floarea Zurichului au căzut în somnul morții. “Cei mai înțelepți dintre consilieri, cei mai buni creștini dintre cetățeni și cei mai destoinici pastori au căzut pe acel câmp de luptă”.

Cu rușine și cu durere trebuie să notăm că, în mod trist, printre cei uciși erau și douăzeci și cinci de slujitori creștini care au mers în fruntea turmelor lor. În această privință nu avem nici un dubiu că bătălia de la Kappel este unică în istoria bătăliilor. Cu siguranță aceasta a fost expresia clară a mâniei lui Dumnezeu împotriva amestecului necurat al bisericii cu lumea și al teologilor cu politicienii, care s-a produs atât de mult în reforma elevețiană.

Dar moartea lui Ulrich Zwingli a afectat Zurichul și reforma elvețiană mai mult decât oricare alta. Abia începuse lupta, când, în timp ce se apleca pentru a da mângâiere unui muribund, el a fost rănit mortal la cap și s-a prăbușit. A încercat să se ridice, dar în trei rânduri a fost doborât în învălmășeală primind și alte răni. Nu și-a scos sabia, dar și-a înălțat glasul, care s-a auzit prin tot vacarmul, pentru a inspira și încuraja trupele, căutând să împiedice confuzia. Epuizat, a zăcut cu mâinile împreunate pentru rugăciune și unii l-au auzit spunând: “Vai, ce nenorocire! Ei bine, pot să-mi ucidă trupul, dar nu-mi pot atinge sufletul”. Acestea au fost ultimele lui cuvinte.

Însoțitorii taberei

Când catolicii au ajuns stăpâni pe câmpul de bătălie de la Kappel, însoțitorii taberei, cu torțe aprinse, au început jaful. Aplecându-se asupra trupurilor pentru a jefui, când dădeau peste câte unul care mai era conștient, spuneau: “Cheamă sfinții și mărturisește preoților noștri”, și, dacă omul refuza, era imediat lichidat ca un nemernic eretic, proferând injurii. Printre mormanele de oameni căzuți era unul cu ochii ridicați spre cer și mâinile ridicate. “Vrei un preot să te confesezi?” l-a întrebat unul dintre ucigași pe cel căzut. Luminându-i cu torța fața de muribund. Acesta a clătinat din cap. “Dacă nu poți vorbi,” i-au spus ei, “atunci invocă pe mama lui Dumnezeu și pe ceilalți sfinți să mijlocească pentru tine”. El a clătinat din nou din cap, rămânând cu privirea ațintită spre cer. “Și ăsta este un eretic încăpățânat,” au strigat ei. Dar un soldat, împins de curiozitate, i-a întors fața spre un foc care fusese aprins în apropiere și a exclamat: “Cred că este Zwingli!” Atunci, un oarecare căpitan Tockinger din Unterwalden, care tocmai venise în acel moment, auzind numele, și-a scos sabia și, rostind multe blesteme, i-a tăiat gâtul lui Zwingli, punând astfel capăt la ceea ce mai rămăsese din acea viață remarcabilă. Și așa s-a împlinit scriptura: “Toți cei care iau sabia, de sabie vor pieri” (Mat. 26.52).

Noaptea a fost rece; asupra trupurilor a căzut o brumă albă groasă, ca pentru a le acoperi cu un giulgiu. A venit în final ziua, trupul lui Zwingli a fost identificat, și atunci s-a dezlănțuit toată ura vrăjmașilor – mai ales a celor în serviciul străin. După ce au batjocorit în multe feluri trupul neînsuflețit, ei au ținut în batjocoră un consiliu în care l-au condamnat să fie ars pentru trădare și erezie. Călăul din Luzern a dus la îndeplinire sentința, iar fanaticii au împrăștiat cenușa în cele patru vânturi.

Când câțiva răniți au ajuns acasă și au spus ce se întâmplase, situația de la Zurich a fost de nedescris. Dar nu vom insista mult asupra agitației, confuziei și durerii, ci vom aminti de acestea doar pentru a prezenta una dintre cele mai grav afectate persoane – Anna Zwingli. De acasă ea auzise repetate focuri de artilerie și se temuse de tot ce putea fi mai rău. Ce ore de neliniște! În final știa totul: soțul ei, fiul ei, ginerele ei, fratele și cumnatul ei, și aproape toți prietenii ei dragi zăceau pe dealul de la Kappel. Dar, cu toate că era femeie, soție și mamă, ea era o creștină adevărată, și s-a încredințat pe sine și copiii ei mici în grija lui Dumnezeu și a căutat să se bucure, chiar în lacrimi, de faptul că atât de mulți din cei pe care-i iubea primiseră cununa de martir.

Reflecții asupra vieții lui Zwingli

După cum am prezentat destul de deschis caracterul și principiile marelui reformator elvețian, nu am avea prea multe lucruri de adăugat ca reflecții, dar nu putem să ne luăm rămas bun de la această scenă tristă fără a aduce omagii celui pe care Dumnezeu l-a ridicat și l-a folosit într-un mod atât de minunat și fără a ne exprima profundul regret că un atât de însemnat luminător s-a abătut de la calea cea îngustă, și, prin aceasta, a tras și mulți alții după el.

Urmărind calea lui de la cocioaba de păstor din Valea Tockenburg, am văzut multe lucruri admirabile și de imitat, pentru care posteritatea se cuvine să fie mereu recunoscătoare. El și-a urmat cu statornicie și neînfricat convingerile cu privire la învățătura cuvântului lui Dumnezeu, în măsura în care a înțeles semnificațiile spirituale și aplicațiile. Nicicând nu vm putea uita sau disprețui poziția pe care a luat-o cu noblețe pentru autoritatea absolută a cuvântului lui Dumnezeu și aceasta într-o vreme când acel cuvânt abia dacă era cunoscut și nu era citit niciodată nici chiar de preoți și de călugări. În acele săli unde au avut loc dezbateri publice, când el punea pe masă înaintea lui Biblia ebraică și Noul Testament în greacă, făcând apel la acele cărți ca unicul standard pentru credință și practică, Dumnezeu a fost glorificat, s-a arătat puterea Lui și catolicii au fost făcuți de rușine și s-au retras în întunericul superstițiilor lor.

Zwingli, ca om proeminent așl epocii sale, a fost triumfător. Lumina reformei a înaintat rapid și părea a fi pe cale să lumineze fiecare munte și vale a Elveției. Cu excepția cantoanelor din pădure, toată țara a primit adevărul, fie integral, fie parțial și a trecut la dependența simplă de Dumnezeul cel viu și de cuvântul harului Său, și chiar și Oberlandul s-ar fi supus curând noii credințe. Dar din momentul în care Zwingli a început să sfătuiască Zurichul să-i pedepsească cu sabia pe persecutori, el a devenit politician. Deși a rămas încă un creștin sincer și un reformator, el a considerat că era datoria lui să se ocupe de cancelariile regilor, de consiliile poporului și de mișcările armatelor. Aceasta a fost stânca de care s-a izbit nava reformei pe când naviga cu toate pânzele întinse, cu Zwingli la cârmă. Am văzut naufragiul, și acesta trebuie sp constituie un semnal pentru creștinii din orice vreme, dar, în loc să fie așa, și în zilele noastre sunt mulți așanumiți slujitori reformați care laudă zelul lui Zwingli ca patriot și politician și argumnetează că el a suferit din cauza mâniei necugetate a celorlalți.

Este adevărat că el a protestat energic împotriva blocadei care a condus la război, dar el a fost primul care a sfătuit să se recurgă direct la arme, ceea ce este la fel de departe de duhul lui Hristos ca interdicția comercială. Cele două lucruri care l-au determinat pe marele reformator să îndemne guvernul din Zurich să ia armele au fost calomniile și persecuțiile papistașilor. Dar ce spune Domnul nostru? “Ferice de voi când vă vor defăima și vă vor persecuta, și, mințind, vor spune împotriva voastră orice lucru rău, din cauza Mea” (Mat. 5.11). Și apoi: “Binecuvântați pe cei care vă persecută, și nu blestemați” (Rom. 12.14). Cunoscând mânia firească provocată de calomnii și persecuții, Domnul se apropie cu multă duioșie de cei asupriți. “Nu vă răzbunați singuri, preaiubiților, ci dați loc mâniei, pentru că este scris: «A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti,» spune Domnul. «Deci, dacă vrăjmașului tău îi este foame, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea; pentru că făcând aceasta vei îngrămădi cărbuni aprinși pe cacul lui»” (Rom. 12. 19-20).

Creștinul este mântuit prin har, stă prin har și se cuvine să fie martor pentru har indiferent cum ar fi împrejurările. Marele reformator nu a înțeles niciodată cel din urmă aspect dintre acestea. Niciodată nu a înțeles adevărul despre despărțirea creștinului de lume prin moartea și învierea lui Hristos, nici relația cerească a bisericii ca mireasa, soția Mielului. Și totuși cuvântul lui Dumnezeu este destul de clar și nu găsim scuze pentru ignoranța noastră. Și totuși se cuvine să fim mai îngăduitori cu Zwingli decât cu mulți slujitori ai evangheliei din zilele noastre, care au roluri importante în politica lumii. Abia ieșit din bezna papalității, care nu are alt argument înafară de sabie, și format în societatea libertăților elvețiene și cu istoria vechilor republici, el chiar de la început a crezut cu toată sinceritatea că se cuvenea să se împotrivească tiranilor și că se cuvine creștinii să se unească cu guvernul pentru a li se opune. Cum după convertirea lui nu a înțeles chemarea cerească a creștinului și caracterul lui ceresc, în temeiul acelor principii a devenit conducătorul partidei reformate.

Ne bucurăm văzând că D’Aubigne se arată de acord cu punctul de vedere e care l-am exprimat, deoarece scria: “Văzând cum puterile se ridică împotriva reformei, Zwingli a conceput planul co-cetățeniei sau al statului creștin care să unească toți prietenii cuvântului lui Dumnezeu într-o sfântă alianță puternică. Această fază politică a evoluției lui este pentru unii cea mai mare glorie a lui, dar noi nu ezităm să afirmăm că este de fapt cea mai mare greșeală a lui. Părăsind calea apostolilor, reformatorul s-a lăsat dus în rătăcire prin exemplul pervers al papalității. Biserica din primele zile nu s-a opus niciodată persecutorilor altfel decât prin dispozițiile evangheliei păcii, iar credința a fost singura sabie cu care ea a învins toate puterile de pe pământ”. S-ar părea totuși că și Zwingli a avut oarece conflicte lăuntrice în această privință pentru că el spunea: “Fără-ndoială, nu prin putere omenească ci numai prin puterea lui Dumnezeu poate fi susținut cuvântul lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu ne folosește pe noi, oamenii, pentru a-i ajuta pe alți oameni. Să ne unim deci, și, de la izvoarele Rinului până la Strasbourg, să fim un singur popor și o alianță”.

Cu privire la marea lui capacitate intelectuală și la lucrările lui teologice și literare, vom permite altui martor competent să dea mărturie. Vorbind despre Zwingli, Dean Waddington spunea: “Când cercetăm numeroasele lucrări ingenioase și elaborate, polemice, exegetice și hermeneutice, pe care el le-a produs în ceva mai mult de doisprezece ani – în acei ani având și o mie de alte probleme care-l distrăgeau -, lucrări care vor rămâne ca un memorial al unei mari erudiții, al judecății sănătoase și a temperamentului sincer și plin de bunătate, calm, atent și cu o credință vie, este o mare tristețe că el a fost retezat înainte de vreme... Înafară de mai multe interpretări scripturistice profunde și juste, lucrările lui cuprind multe sentimente nobile, care izvorăsc dintr-un duh înalt. Înzestrat cu un spirit pătrunzător și însuflețit de un zel sincer, dar temperat de prudență, ferm dar și răbdător, aceste mari calități nu au fost stricate de nici un defect. El a arătat multă perseverență pentru a-și atinge scopurile, și nici în scrierile lui, nici în acțiunile lui nu a fost condus de un duh de partidă și nicicând nu a fost suspectat de motive nedemne[ Hstory of Reformation, vol. 3, p. 242]”.

Zwingli a murit înainte de vărsta de patruzeci și opt de ani, fiind în toată puterea și la maturitatea intelectuală. Având daruri atât de bogate și de variate, ce ar fi putut face el pentru reforma din Elveția, ba chiar din Europa, dacă s-ar fi limitat la a sluji cuvântul lui Dumnezeu? Dar dacă nu facem slujba pentru Dumnezeu în modul în care dorește El, atunci el ne-ao va lua și o va da altuia. “Nimeni, slujind ca ostaș, nu se încurcă în treburile vieții, ca să placă celui care l-a înrolat; și, de asemenea, cel care se luptă la jocuri nu este încununat dacă nu se luptă după regulile jocului” (2 Tim. 2.4-5).

Tratatele de pace

Vestea cu privire la tratamentul nedemn la care au fost supuse rămășițele lui Zwingli a stârnit indignarea și mânia Zurichului. Orașul și-a strâns forțele, și cei din Berna s-au strâns și ei pentru a-și sprijini aliații. Armatele lor combinate erau o mare forță, așa că au trecut la ofensivă și au invadat cantonul Zug, dar Domnul nu a fost cu ei, și ei au manifestat încă o dată incapacitatea sub toate formele. Fără a avea un plan coordonat pentrtu acțiunile lor, ei au pornit pripiți și dezbinați, insubordonarea fiind predominantă, în timp ce cetolicii au fost disciplinați, uniți și hotărâți. Victoria a fost ușoară și completă.

Succesele care au depășit cu mult așteptările celor cinci cantoane le-au inspirat o încredere religioasă cu privire la sfințenia cauzei lor, iar reformatorii, în urma nereușitelor au ajuns descurajați și dispuși să negocieze pacea. Au fost reluate negocierile și au fost întocmite și semnate douî tratate, de Zurich și de Berna, la 16 și respectiv 23 noiembrie, care anulau tratatul din 1529, dând avantaje hotărâtoare vrăjmașilor reformei. Tratatele au o importanță istorică deosebită deoarece stabileau granița permanentă a reformei în Elveția germană, și de atunci nu au avut loc schimbări importante până în zilele noastre.

Se spune că Zwingli, când a pornit spre Kappel, având convingerea că nu avea să se mai întoarcă, l-a desemnat ca succesor al său pe tânărul Bullinger din Bremgarten, care, la puțin timp după aceea, a fost numit pastor șef și profesor de teologie, ocupând aceste posturi timp de patruzeci de ani, cu o distincție necontestată, și slujind mult bisericii lui Hristos. Acea toamnă a nenorocirilor a adus și stingerea altuia din cei mai stăluciți luminători ai reformei. Blândul și învățatul Oecolampadius, auzind de moartea prietenului său și de necinstirea trupului lui, a murit la scurt timp după aceea cu inima zdrobită, la vârsta de patruzeci și nouă de ani. Când a văzut că se apropia clipa plecării sale, el și-a strâns prietenii în jurul său și i-a îndemnat în modul cel mai înduioșător să rămână fermi, de neclintit și ocupați mereu în lucrarea Domnului pentru ca Dumnezeu să fie glrificat și cauza cea binecuvântată a lui Hristos să strălucească și mai mult prin curăția lor. Așa a adormit pașnicul Oecolampadius. Moartea lui a fost ca și viața lui, plină de lumină și pace. La Basel i-a urmat învățatul și evlaviosul Oswald Myconius[ D’Aubigne, vol. 4. p. 465-621; John Scott, vol. 3, p. 104-120, cu citate din Ruchat. Life of Zwingle - J.G. Hess; Waddington, vol. 3, p. 236-252; Wylie, vol. 3, p. 77-95].

Reforma din Elveția de limbă franceză a avut loc ceva mai târziu, în ea având un rol important Guillaume Farel și Jean Calvin, dar acum vom reveni la Germania pentru a vedea ultimii ani și sfârșitul marelui reformator german.