Capitolul 43 - Progresul general al reformei

Reforma din Elveția fusese botezată în sânge – sângele martirilor lui Isus. Vrăjmașul evangheliei își făcuse lucrarea sa cea crudă, dar aceasta i-a pus pe gânduri pe toți. Lovitura violentă a fost resimțită în toate clasele sociale din Elveția. Până și șefii cantoanelor catolice, cu toată ura lor împotriva reformatorilor, nu au putut să nu observe corupția generală și imoralitățile scandaloase ale clerului, care făceau ca să fie absolut necesară oarece reformă. Și văzând indiferența autorităților ecleziastice față de asemenea chestiuni, ei s-au hotărât să se ocupe de problemele bisericii și pentru a asigura pacea țării lor. Dar planului reprezentanților i s-a opus clerul cu toată influența lui, iar aceștia nu au avut autoritate pentru a-l impune. Încă o dată s-a spus că unica șansă pentru împăcarea creștinătății era un viitor consiliu general, atât de des cerut și de atât de mult timp promis.

În timp ce șefii cantoanelor catolice se luptau cu aceste probleme, cei favorabili reformei s-au apropiat și mai mult. Zurich, Berna, Glaris, Schaffhausen și Appenzell au constituit o alianță pentru răspândirea și mai eficientă a adevărului și pentru protejarea drepturilor și libertăților lor. Așa au fost rezultatele favorabile ale morții celor doi Writh. “De fiecare dată,” spunea D’Aubigne, “când Roma ridica un eșafod și se rostogoleau capete, reforma înălța cuvântul cel sfânt al lui Dumenzeu și demasca niște abuzuri. După ce a fost executat Hottinger, Zurich a desființat imaginile, iar după căderea capetelor celor doi Writh, Zurich a răspuns prin abolirea mesei”.

De la hotărârile celor două conferințe, consiliul din Zurich a rămas decis să desființeze ritualurile superstițioase ale mesei, dar a considerat că era de dorit să amâne acesta până ce mintea publicului în general va ajunge să fie pregătită pentru acea schimbare. De aceea, mesa a rămas permisă și după înlăturarea imaginilor, dar nici un preot nu era obligat să o spună și nici un laic nu era obligat s-o asculte, astfel că ea a ajuns să fie în general neglijată, și, zi de zi, a ajuns să aibă un nume din ce în ce mai prost, astfel încât semăna a fi venit timpul pentru desființarea ei.

Desființarea mesei

La 11 aprilie 1525, pastorii Zwingli, Leo Iuda și Engelhardt, însoțiți de Megander, capelanul spitalului, și de Myconius, predicatorul bisericii abației, s-au înfățișat înaintea consiliului recomandând abolirea imediată a sacrificiului de la altar. Numai o persoană s-a prezentat pentru a apăra opinia asupra cărora erau de acord. Engelhardt, odinioară Doctor în legea pontificală, a explicat diferența dintre slujba în biserica latină și euharistia așa cum a fost instituită de Hristos și potrivit practicii apostolice. Toți au simțit importanța acelei hotărâri pe care consiliul trebuia să o ia și au considerat că era potrivit să o amâne pentru a doua zi. Apoi, după niște convorbiri între teologi și senatori, a fost publicat următorul decret: “De acum înainte, prin voia lui Dumnezeu, euharistia va fi ținută așa cum a fost instituită de Hristos și potrivit practicii apostolice. Celor slabi și încă ignoranți în credința lor li se va mai permite numai astăzi să mai continue vechea practică. Mesa va fi universal abolită, înlăturată și considerată de domeniul trecutului, pentru a nu mai fi repetată începând de mâine”. Altarele au fost înlăturate din biserici și înlocuite cu mese ale comuniunii, marea masă a poporului intrând în comuniune potrivit noii forme. Cei care au ținut mesa au fost chiar mai puțin numeroși decât se așteptaseră reformatorii. Astfel a căzut acea taină a fărădelegii, care, de secole, impregnase adânc sentimentele și credulitatea omenirii. Mesa fusese celebrată în biserica latină dintr-o perioadă timpurie, dar prostrarea înaintea ostiei și înălțarea acesteia, ca și alte ceremonii, au apărut mai târziu.

Celebrarea Cinei Domnului

Mai întâi Zwingli a predicat din cuvintele “este Paștele Domnului”. După încheierea predicii, o masă a fost acoperită cu o pânză albă, a fost adusă pâine fără aluat și au fost puse cupe pline cu vin pentru amintirea ultimei cine a Domnului nostru cu ucenicii săi. Slujitorul s-a apropiat de masă. Au fost citite cu glas tare, de către diaconi, cuvintele de instituire a cinei din Epistola către corinteni și alte texte. Mulțimea era atât de mare și slujbele s-au prelungit atât de mult încât au ajutat mai mulți slujitori și diaconi. După rugăciune și după ce poporul a fost îndemnat să se cerceteze pe sine, slujitorul a ridicat pâinea, și, cu glas tare, a repetat instituirea cinei Domnului. După aceea el a dat diaconilor pâinea, și apoi și vinul, pentru a le da poporului și pentru ca poporul să le transmită de la unul la altul. Pe când circulau acestea, unul dintre slujitori a citit din Evanghelia Sf. Ioan acele cuvântări mereu înviorătoare și binecuvântate ale Domnului față de ucenicii săi, după care, în capitolul 13, a urmat paștele. După cină toată adunarea a îngenuchiat și a adus închinare și mulțumiri. Au urmat cântări, ca expresie deplină a iubirii și laudei pentru Mântuitorul și Domnul, cu care s-a încheiat această primă celebrare a cinei de către reformatorii din Elveția. A ținut trei zile: joia din săptămâna patimilor, vinerea mare și duminica de Paște.

Pentru întărirea lucrării celei bune la Zurich și pentru răspândirea adevărului, Zwingli, Leo Iuda și alți învățați au publicat în acea vreme mai multe lucrări despre sfintele scripturi, cum ar fi Pentateuhul și alte cărți istorice ale Vechiului Testsament, înafară de comentariul “Religia adevărată și cea falsă”.

Vom lăsa Zurichul pentru un timp, după ce am prezentat destul de amănunțit lucrarea Duhului Sfânt acolo, deoarece trebuie să spunem pe scurt ce s-a întâmplat în alte locuri, pentru că ne stau înainte încă multe câmpuri de lucru. Și apoi este o mare asemănare în modul în care s-a desfășurat lucrarea în diferite locuri.

Reforma la Berna

Berna era unul dintre cele mai influente cantoane ale confederației. Ea număra mulți prieteni puternici ai reformei dar și mulți adversari formidabili. În primii câțiva ani de la intrarea în scenă a lui Luther și Zwingli s-a manifestat o puternică opoziție față de opiniile cele noi. Nicăieri nu semăna să fie o luptă mai mare ca acolo, dar în urma predicilor evanghelice ale lui Haller și Meyer, cei mai violenți dintre cei cu prejudecăți s-au înmuiat.

Prin binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lucrărilor acestor oameni devotați, sinceri și perseverenți, cauza adevărului a avansat, și, dintr-un act al administrației din anul 1523, putem trage concluzia că balanța înclina în favoarea reformei. Acest act hotăra: “Din vreme ce poporului îi sunt prezentate învățături contrare și predicatorii tună unul împotriva celuilalt, de acum înainte toți trebuie să predice aceeași evanghelie, și anume învățătura descoperită de Dumnezeu în scrierile profetice și apostolice și să nu propună nimic contrar scripturii, nici în temeiul autorității lui Luther, nici a altuia, evitând discursuri cu tendințe de dezbinare”.

Predicarea evangheliei complete în toată simplitatea ei a fost încurajată prin această hotărâre a senatului și cuvântul lui Dumnezeu a fost dat ca singurul standard la care să se facă apel în discuții și drept criteriu al adevărului. Astfel a fost așezată temelia adevăratei reforme, cu aprobarea guvernului. Dar aceste avantaje, fie oferite intenționat, fie neintenționat, i-au alarmat pe papistași suficient pentru ca să recurgă la armele lor favorite: intriga, înșelăciunea și violența. Indiferent prin ce mijloace, ei trebuiau să-i reducă la tăcere pe Haller și Meyer, cei doi martori credincioși de la Berna. Împreună cu faimosul Wittembach, ei au fost acuzați pe nedrept că ar fi vorbit cu niște călugărițe pentru a le determina să părăsească viața de mânăstire, așa s-a hotărât ca ei să fie expulzați din Berna. Dar când a fost descoperită uneltirea, opoziția poporului a fost atât de energică încât chestiunea a fost adusă înaintea Marelui Consiliu, care a revocat hotărârea consiliului inferior și i-a achitat pe slujitori, îndemnându-i însă să se limiteze la a predica de la amvoanele lor și să nu se amestece în mânăstiri. Aceasta este de fapt tot ce doreau acei oameni credincioși: amvoanele lor. Reforma a câștigat o nouă victorie, iar inamicii ei au fost dați de rușine.

Călugărițele de la Konigsfeldt

La câteva luni după acest eveniment, principiile reformei au fost întărite prin convertirea călugărițelor de la Konigsfeldt. Acesta a fost un minunat triumf al evangheliei. Mânăstirea era în apropierea castelului Habsburg și era înconjurată cu toată măreția medievală. Din familia de Hbsburg a descins casa imperială a Austriei, care în anii ulteriori a dat mai mulți împărați ai Germaniei. În acea mânăstire luau vălul fiicele nobililor din Elveția și Șvabia. Beatrice de Laudenberg, sora episcopului de Constanz, era una din cele închise acolo. Dar adevărul lui Dumnezeu, pe care episcopul căuta, cu toată puterea lui, să-l înăbușe, a fost mijlocul prin care s-au convertit multe călugărițe din mânăstirea imperială. Scrierile lui Luther și Zwingli și sfintele scripturi au pătruns în acea instituție, și așa a avut loc schimbarea mântuitoare. Și nu este de mirare:Dumnezeu lucra prin Duhul Său cel Sfânt, așa că cele mai puternice prejudecăți și cele mai mari dificultăți au fost învinse. Următoarea scrisoare a Margaretei Watteville, o tânără călugăriță care era soră a primarului Bernei, ne va da despre roadele reformei și de spiritul creștin al acelor femei evlavioase o idee mai clară ca orice altă explicație. Ea îi scria lui Zwingli:

“Fie ca harul și pacea în Domnul Isus să vă fie înmulțite întotdeauna de Dumnezeu, Tatăl nostru ceresc. Mult învățate, venerabile și dargă domn, vă rog să primiți bine această scrisoare pe care v-o adresez. Iubirea care este în Hristos mă constrânge mai ales de când am aflat că învățătura despre mântuire se răspândește zi de zi prin predicile dumneavoastră din cuvântul lui Dumnezeu. De aceea Îl laud din nou pe Dumnezeul cel veșnic pentru că ne-a luminat din nou, trimițându-ne prin Duhul Lui cel Sfânt atâți vestitori ai cuvântului Său cel binecuvântat, și, în același timp, aduc rugăciuni fierbinți ca el să vă îmbrace cu putere pe voi și pe toți cei care vestesc vestea Lui cea bună, și ca, înarmându-vă împotriva tuturor vrăjmașilor adevărului, să facă cuvântul Lui să crească în toți oamenii. Mult învățate domn, îndrăznesc să vă trimit, în semn de respect acest lucru mărunt ca dovadă a afecțiunii mele: nu o disprețuiți deoarece este un dar al iubirii creștine. Dacă acest sirop vă este de folos și ați mai dori să vă dau mai mult, vă rog să-mi spuneți, pentru că îmi face multă plăcere să fac orice v-ar fi plăcut. Și nu numai eu gândesc așa, ci toate sufletele care iubesc evanghelia din mânăstirea noastră de la Konigsfeldt. Acestea salută evlavia voastră în Isus Hristos și toate vă aducem neîncetat înaintea Lui pentru ca atotputernicia Lui să vă protejeze. Sâmbăta dinainte de Laetare[ n. tr.) Laetare este numită a patra duminică din Postul Paștelui, când slujba catolică începe cu “Laetare Ierusalem!” (Bucură-te Ierusalime!)]”.

Aceste doamne evlavioase, considerând că pot sluji Domnului mai bine afară decât între zidurile unei mânăstiri, au adresat guvernului o petiție cerând permisiunea de a părăsi mânăstirea. Consiliul, alarmat de această ciudățenie, s-a străduit să le determine să rămână, promițându-le o relaxare a disciplinei mânăstirii și o creștere a indemnizațiilor, dar ele au spus consiliului: “nu libertate a cărnii cerem noi, ci libertatea Duhului”. Cum ele au perseverat cu cererea lor, guvernul a cedat în final, iar decretul care le reda libertatea cuprindea o prevedere generală pentru eliberarea tuturor celor care, cu consimțământul părinților, ar fi dorit libertatea. Porțile mânăstirilor erau acum deschise, ceea ce a afectat mult prestigiul și puterea Romei și a fost o manifestare a triumfurilor reformei, pentru că multe dintre doamne s-au căsătorit la scurt timp după eliberare.

Conferința de la Baden

Dar, cu toate că principiile reformei câștigau teren rapid, partida romano-catolică era încă foarte puternică și foarte activă și trebuia să fie dată o bătălie mai decisivă înainte de a declara victoria reformei.

Chiar de la prima conferință de la Zurich, episcopul de Constanz, sau mai curând Johann Faber, marele lui vicar, a căutat continuu mijloace eficiente prin care să oprească înaintarea reformei. Experiența dovedise că poruncile episcopilor nu prea erau luate în seamă și că în scrierea unor cărți nu-și puteau pune speranțe din vreme ce reformatorii își depășeau adversarii în învățătură și talent. Și succesul părea imposibil dacă nu reușeau să-l distrugă pe Zwingli, a cărui popularitate și influență creștea zi de zi.

Un eveniment politic care a avut loc în acel timp i-a convins și mai mult pe romano-catolici de necesitatea de a lua măsuri energice. Bătălia de la Pavia, dintre francezi și trupele imperiului, a aruncat o umbră întunecată asupra Elveției, dar a făcut să strălucească o rază strălucitoare de înțelepciune, patriotism și creștinism de la Zwingli. Peste zece mii de mercenari elvețieni luptaseră în bătălia fatală pentru francezi.

Între cinci mii și șase mii fuseseră uciși, iar cinci mii fuseseră luați prizonieri. Când prizonierii eliberați au ajuns acasă, oamenii mutilați și emaciați erau o priveliște de groază în țară și peste tot se auzeau bocetele văduvelor și orfanilor celor uciși. Poporul și-a amintit atunci cât de des tunase de la amvon Zwingli împotriva înrolării în armate străine și vorbea despre el ca despre cel mai sincer patriot și bun prieten.

Romano-catolicii au văzut că opinia publică era în favoarea lui Zwingli și au înțeles că trebuiau să facă ceva pentru ca influența lui să nu mai crească. Dar cum? Cine să rezolve problema? Trebuie lucrat cu abilitate. Izabela, cu multă experiență, le-a venit în ajutor, și putem spune că i-a sfătuit în următorul fel: primul lucru este să-l determine pe Zwingli să părăsească Zurichul. Sigur că el urma să vină la conferință, și, odată ce va fi ieșit de pe teritoriul acelui canton, el urma să fie în puterea lor. Îl vor putea prinde și arde și moartea acestui luptător va duce la moartea întregii mișcări. Planul a fost aprobat și victoria era sigură. “Odată oprit torentul, apele ereziei se vor întoarce în abisul de unde au ieșit, iar «dealurile cele veșnice» ale vechii credințe, pe care potopul amenința să le acopere, își vor ridica din nou capetele, statornice și mândre ca întotdeauna”. Faber i-a transmis planul lui vice-cancelarului de Ingolstadt, Dr. Eck, care căpătase o reputație deosebită în partida lui pentru modul în care a combătut la Leipzig opiniile lui Luther, și s-a ajuns la acordul ca el să preia conducerea complotului.

Acel binecunoscut apărător fără scrupule al papalității a adresat cantoanelor o scrisoare plină de invective la adresa lui Zwingli, în care pretindea că el îl va convinge în public pe Zwingli de erorile lui dacă i se va da ocazia prielnică. “Am toată încrederea,” spunea el, “că, fără mari strădanii, voi susține vechea noastră credință creștină adevărată și obiceiurile noastre împotriva lui Zwingli, despre care nu mă-ndoiesc că vacile pe care le-a muls sunt mai numeroase decât cărțile pe care le-a citit”. În cele din urmă s-a hotărât să fie convocată o dietă la Baden – oraș romano-catolic, în mai 1526.

Zwingli și alți teologi de la Zurich au fost invitați să participe, dar senatul a refuzat să se conformeze. Consiliul chiar a spus că a-l trimite pe Zwingli la Baden ar însemna nu a-l trimite la o dispută ci a-l trimite la moarte. Sângele familiei Writh fusese vărsat și cantoanele catolice aveau toată puterea: ei arseseră cărțile lui la Freiburg și efigia lui la Luzerne și erau foarte dornici să-l ardă și pe el. Și, într-adevăr, partida papală nu a făcut nici un fel de eforturi pentru a-și ascunde intențiile în legătură cu Zwingli, pe care l-a denunțat într-un manifest public ca rebel, eretic și unul care răstălmăcește scriptura. Având înaintea lor aceste amenințări, consiliul Zurichului a hotărât ca Zwingli să nu meargă la Baden, și, de asemenea, au protestat împotriva propunerii ca el să fie luat de dietă, dar, în schimb, i-au oferit lui eck toate garanțiile dacă ar dori să vină șa Zurich pentru a discuta cu reformatorul. Oferta lor a fost respinsă, așa că acea conferință s-a desfășurat fără Zwingli.

Deschiderea Dietei

Faber, Eck și Murner, însoțiți de prelați, magistrați și doctori în teologie, înveșmântați în mătăsuri și damasc și împodobiți cu lanțuri, inele și cruci s-au prezentat înaintea bisericii. Oecolampadius și Haller, doi oameni pașnici și timizi, au fost singurii reformatori care s-au prezentat la dezbatere. Eck a prezentat aceleași dogme care primiseră răspunsuri de denumărate ori. Vom reda cele șapte puncte, așa cum sunt ele prezentate de Du Pin, învățatul și istoricul romano-catolic sincer. Ele îi vor înfățișa cititorului născocirile papalității pentru care luptau aceia și pentru care erau gata să verse sângele unora din cei mai nobili cetățeni și chiar al sfinților lui Dumnezeu. 1. Adevăratul trup și sânge al lui Hristos sunt prezente în sacramantele de pe altar. 2. La mesă, acestea sunt în mod real aduse ca sacrificiu pentrtu vii și pentru morți. 3. Se cuvine să invocăm pe Fecioara cea binecuvâtată și pe sfinți ca mijlocitori. 4. Imaginile lui Isus Hristos și ale sfinților săi nu trebuie să fie înlăturate. 5. Există un purgatoriu după aceast viață. 6. Copiii se nasc cu păcatul originar. 7. Botezul înlătură acel păcat[ Du Pin, ed. folio vol. 3, p. 201; Hess, p. 240-250].

Numai Eck a vorbit pentru apărarea doctrinelor papale, dar absența lui Zwingli l-a deconcertat mult și a zădărnicit obiectivul principal al dietei. “Îi mulțumesc lui Dumnezeu,” îi scria Oecolampadius lui Zwingli, “că nu ai fost aici. Modul în care s-au prezentat lucrurile mă face să văd cla că, dacă ai fi fost prezent, nici unul dintre noi nu ar fi scăpat de rug. Cât de puțină răbdare arată să mă asculte pe mine! Dar Dumnezeu nu va neglija gloria Lui, și aceasta este tot ce urmărim noi”. Adunarea condusă în totul de Eck a pronunțat excomunicarea lui Zwingli și a adepților lui și a cerut în special senatului de la Basel să-l destituie pe Oecolampadius din funcția lui și să-l expulzeze. De asemenea, a fost interzisă cu strictețe vânzarea cărților lui Luther și Zwingli și au fost interzise și orice inovații și orice schimbări în închinare sau în învățătură, stabilindu-se pedepse grele pentru asemenea lucruri.

Partida papală a dorit să exploateze la maxim victoria de la Baden, care a fost însă doar o aparentă victorie. Oecolampadius a fost primit cu brațele deschise la Basel, iar Haller a continuat să-și exercite funcțiile în pofida excomunicării pronunțate împotriva lui. Cantoanele Zurich, Berna, Basel și Schaffhausen au cerut să li se permită să cerceteze actele adunării, dar nu li s-a îngăduit să le vadă, ceea ce a făcut ca acestea să refuze să se mai preocupe în vreun fel cu hotărârile oficiale ale dietei.

Imediat după întoarcerea de la Baden a lui Haller și a delegaților a urmat o dispută care a încercat ambele partide. Cu șase luni înainte de conferință, reformatorul suspendase mesa la Berna. Senatul inferior, sub influența hotărârilor luate la Baden, a insistat pentru restabilirea mesei, dar el a refuzat respectos, însă în mod ferm, făcând apel la senatul mai larg. Fără-ndoială, acei oameni au sințit că erau într-o poziție delicată. Să revoce ei edictul generos din 1523 și să confirme mandatul pentru persecuție din 1526? A intervenit poporul, acel popor care-l iubea mult pe Haller, care s-a strâns și și-a exprimat hotărârea de a nu se lipsi de pastorul lor. Senatul, cedând în fața mișcării maselor, a hotărât ca: el să demisioneze din fucția lui, dar să poată continua lucrările sale și să nu i se ceară să celebreze mesa. Era evident că trecuseră vremurile în care comunitățile erau guvernate prin edicte papale și speriate de anatemele bisericii. Afecțiunile maselor, care se săturaseră de conflictele religioase, nu mai erau demult în sfera lor de influență. Falia dintre partida papală și cea protestantă se lărgea zi de zi și poziția fiecărei partide față de cealaltă devenea din ce în ce mai ostilă.

Cantoanele catolice sau cele mai atașate de credința părinților, și anume Luzerne, Uri, Schweitz, Unterwalden și Zug – care sunt deseori desemnate prin numele cele cinci -, văzând instabilitatea Bernei în cazul lui Haller, s-au oferit să trimită delegații care să ajute la manținerea vechii religii. Din fericire însă, accel mesaj a ofensat grav mândria Bernei, un stat militar. Guvernul a răspuns: “Ambasada propusă nu este necesară deoarece poporul Bernei își poate gestiona singur problemele, iar chestiunile religioase sunt în special probelmele lor proprii”. Ei au revocat angajamentul pe care și-l luaseră la Baden prin intermediul reprezentanților și au confirmat edictul din 1523, decretând că o dezbatere publică urma să aibă loc în iarna următoare pentru a ajunge la decizia finală în chestiunile disputate.

Marea conferință de la Berna

Episcopii de Constanz, Basel, Sion și Lausanne, împreună cu cei mai eminenți teologi, au fost somați să se prezinte la această conferință, fiind amenințați că-și vor pierde toate proprietățile lor de pe teritoriul Bernei. Ei au poruncit ca toți teologii lor să fie prezenți și au declarat că scripturile vor fi singurul standard de referință. În aceeași perioadă, ei au publicat zece articole care trebuiau să fie susținute de bisericile reformate și care urmau să fie subiectul conferinței.

1. Bisetrica al cărei unic cap este Isus Hristos s-a născut din cuvântul lui Dumnezeu și există prin același cuvânt. 2. Biserica se cuvine să nu respecte alte legi și să nu respecte tradițiile oamenilor. 3. Moartea lui Hristos pe cruce este suficientă pentru ispășirea păcatelor întregii lumi, iar cei care caută mântuirea prin orice alte mijloace Îl tăgăduiesc pe Isus Hristos. 4. Prin nici o mărturie din scriptură nu se poate dovedi că trupul și sângele lui Hristos sunt prezente fizic în sacramente. 5. Sacrificiul mesei este opus scripturii și nu prețuiește sacrificiul lui Hristos. 6. Hristos este singurul mijlocitor și apărător al poporului său înaintea lui Dumnezeu Tatăl. 7. Existența purgatoriului nu poate fi dovedită din scriptură, și, de aceea, rugăciunile, ceremoniile și slujbele anuale pentru morți sunt inutile. 8. Închinarea înaintea unor imagini și statui este contrară cuvântului lui Dumnezeu. 9. Căsătoria nu este interzisă pentru nici o categorie de oameni. 10. Orice persoană desfrânată trebuie exclusă din comuniunea bisericii, după cum ne învață scriptura, pentru că nimic nu este mai nepotrivit pentru preoțime ca desfrânarea și celibatul fără castitate[ Waddington, vol. 2, p. 327-336; Scott, vol. 3, p. 1-25; D’Aubigne, vol. 4, p. 361-385; Hess, p. 250-258].

Haller, adevăratul autor al celor zece articole, în modul cel mai firesc, s-a îndreptat spre Zwingli ca să-l ajute în apărarea lor. “Dacă nu-ți vei întinde mâimile spre mine,” scria el, “mă tem că totul se va termina”. Lupta părea inegală. De-o parte era ierarhia Romei, având tradiția de veacuri, prejudecățile omenirii și autoritatea puterii civile, iar de cealaltă parte Berthold Haller, un modest și timid predicator al evangheliei. Dar sabia Duhului a fost invincibilă. Totuși slujitorul Domnului a trebuit ca, prin profunde exerciții sufletești, să constate propria lui slăbiciune și care era adevărata sursă de putere. Zwingli, ca și Oecolampadius, au promis să-l ajute. Clipa decisivă se apropia. Rezultatul acelei adunări urma să aibă o influență hotărâtoare asupra reformei din întreaga Elveție.

Opoziția Romei

Partida catolică, temându-se de rezultatele acelei conferințe, a făcut mari eforturi pentru a o împiedica. Ei s-au adunat la Luzerne și s-au opus energic acelei conferințe, spunându-le celor din Berna că dezbaterea de la Baden a fost suficientă pentru a hotărâ chestiunile în dispută. Și catolicii din Germania au adresat o mustrare aspră guvernului Bernei pentru a renunța la conferință. “I-au implorat să nu se lase seduși de noutățile promovate prin influența câtorva stăini ci să țină religia părinților și a strămoșilor, la adăpostul căreia câștigaseră atâtea victorii glorioase și-și extinseseră hotarele stăpânirii”. La acest apel acceptabil, senatul Bernei a răspuns cu noblețe că: “Religia lui Hristos și mîntuirea sufletelor constituie miza, și de la o hotărâre întemeiată pe acestea nici un fel de motive nu i-ar putea abate”. S-a recurs și la alte mijloace de convingere și de intimidare. Cei din Freiburg chiar s-au străduit să determine poporul Bernei să se răzvrătească împotriva conducătorilor lor. Slujitorilor evangheliei nu li se dădeau permise de trecere și tuturor li se interzicea să străbată teritoriile cantoanelor catolice pentru a ajunge la conferință. Nici Împăratul n-a precupețit eforturi pentru a scrie guvernului Bernei îndemnându-i să se răzgândească și să amâne toate chestiunile până la un consiliu general.

Cititorul poate trage propriile lui concluzii cu privire la motivele pentru care catolicii și-au concertat toate eforturile pentru a împiedica desfășrarea conferinței propuse. Ei se temeau de lumina limpede a scripturii pentru că romano-catolicismul poate exista numai în întuneric complet cu privire la cuvântul lui Dumnezeu. Dar toate mustrările și amenințările lor au fost zadarnice. Senatul a rămas ferm, iar principiile evanghelice se răspândiseră atât de mult în toate clasele sociale încât orice încercare de a opri înaintarea reformei ar fi dus imediat la revolte populare și la vărsare de sânge.

Deschiderea conferinței

La 7 ianuarie 1528 a început marea conferință. Nici unul dintre prelații care fuseseră invitați nu era prezent și erau acolo numai câțiva din cei mai puternici. Dar un mare număr de ecleziastici și de învățați din toate părțile Elveției și din țările din jur se strânsese acolo. Vreo o sută de învățători evanghelici din Glaris, Schaffhausen, Sf. Gall, Constanz, Ulm, Lindau, Isenach, Augsburg, Strasbourg și din alte locuri au mers întâi la Zurich pentru a-l întâlni împreună pe Zwingli. Dar cei din Zurich erau atât de suspicioși în legătură cu o mârșăvie papală și atât de neliniștiți în legătură cu siguranța reformatorului lor încât ei au trimis în întâmpinarea acelui grup o escortă militară puternică.

Peste o sută cincizeci de slujitori ai evangheliei au fost prezenți la dezbatere. Mulți dintre acei bărbați vrednici pentru Domnul merită un loc în istoria noastră, dar nu putem da decât câteva nume. Haller a fost sprijinit de Zwingli, Oecolampadius, Capito și Bucer, floarea reformei din elveția și de la Strasbourg. Au fost acolo și Pellican, Bullinger, Blaurer, Hoffmeister, Megunder, Zingk, Schmidt, primarul Reust și Vadian, consulul Sf. Gall. Din partea papalității, cauza a fost lăsată, după cum spune Waddington, “unor oameni fără talente și fără învățătură, fără renume și fără vreun fel de autoritate, care nu se puteau compara cu Eck și Faber, și anume: Alexius Grad, Tregarius, Buchstab și Egidius, nume care nu mai apar cu nici o altă ocazie pe paginile istoriei. Poziția lui Haller însă a fost apărată cu erudiție temeinică și cu multe talente exersate”. Înafară de câteva încercări fără vlagă ale partidei papale de a rupe unanimitatea reformatorilor, din întreaga conferință nu s-a arătat nimic demn de interes, cel puțin pentru cititorii din zilele noastre.

Hotărârile conferinței

Au fost numiți patru membri ai prezidiului, și, pentru ca totul să fie consemnat în mod fidel, au fost aleși patru secretari – câte doi din fiecare din cele două partide -, care su jurat să relateze cu fidelitate desfășuarea conferinței. Conferința a avut loc între 7 și 28 ianuarie. În fiecare zi au fost două sesiuni, fiecare dintre ele începând cu rugăciune. Ambele partide au avut libertate deplină în dezbatere, cu singura condiție că “nu se va admite ca dovadă nimic înafară de scriptură și nici o explicație a faptelor nu va fi admisă dacă nu este întemeiată pe scriptură”. Au fost discutate succesiv cele zece teze compuse de Haller. Zwingli, Oecolampadius, Capito, Bucer și Haller le-au apărat rând pe rând cu mult succes, astfel încât marea majoritate a clerului Bernei, împreună cu canonicii și starețul și starețul adjunct al dominicanilor au semnat cele zece articole, declarând că le considerau în perfect acord cu sfintele scripturi. Prezidiul adunării i-a îndemnat atunci pe magistrați să adopte măsuri înțelepte și aplicabile care să fie în interesul religiei.

Rezultatele conferinței

Autoritățile au procedat imediat conform sfatului prezidiului conferinței. Altarele au fost scoase din biserici și imaginile au fost distruse, și aceasta fără tulburări și fără vărsare de sânge. Cu acordul cetățenilor, ei au publicat un decret care proclama cele zece articole ca fiind crezul tuturor. Mai departe, prin acel decret, cei patru episcopi erau lipsiți de orice jurisdicție spirituală în teritoriile lor, fiind dată dispoziția ca orice preoți rurali care se opuneau reformei să fie destituiți. Mesa și imaginile erau abolite de la Berna pentru totdeauna. Așa a căzut definitiv papalitatea pe tot teritoriul acelui canton și idolii care domniseră o mie două sute de ani au fost distruși într-o singură zi.

Când Constantin a mărturisit creștinismul s-a deschis o cale pentru a avansa în ierarhia lumii, așa că soldații lui păgâni și senatorii s-au grăbit să intre în biserică. Dar, vai! ei au adus cu ei idolatriile lor. Atunci au fost introduse în biserica mărturisitoare statui, imagini, picturi, festivale, veșminte și semizei păgâni, totul fiind pentru a căpăta favoarea principilor. Din secolul al patrulea până în secolul al șaisprezecelea, idolatria a fost supremă, iar cuvântul lui Dumnezeu nu a fost prețuit și a fost respins de majoritatea bisericii. Dar acum că secolul al șaisprezecelea ne-a dat un om mai mare decât Constantin – fiul unui păstor din Tockenburg – umilul pastor din Zurich, care stă înaintea noastră prin har, ca mare luptător pentru cuvântul lui Dumnezeu și cel mai puțin dispus la compromisuri inamic al iudaismului și păgânismului Romei. Luther a fost un mare reformator sub aspect doctrinar, dar a fost slab în ceea ce privește idolatria; Zwingli a fost cutezător în ambele. Toată lauda Dumnezeului oricărui har și toată puterea fie a Duhului Său Sfânt, că Zwingli a repus Biblia cea demult interzisă în locul care i se cuvine și a curățit buserica de abuzurile ei inveterate.

Înainte de a părăsi Berna, Zwingli a mers la catedrala de unde fuseseră scoase douăzeci și cinci de altare și multe imagini, și, croindu-și drum printre acele “elocvente ruine”, s-a suit la amvon în mijlocul unei imense mulțimi. Cu mare emoție a spus: “S-a declarat victoria adevărului, dar numai perseverența poate aduce triumful complet. Hristos a perseverat până la moarte. Stați tari, frații mei, în libertatea care v-a dobândit-o Hristos ca să nu intrați din nou sub jugul robiei. Nu vă temeți! Dumnezeul care v-a luminat pe voi îi va lumina și pe confederați, și Elveția, renăscută prin Duhul Sfânt, va înflori în dreptate și pace”.

Lucrarea s-a desăvârșit. “Cetățenilor lis-a poruncit ca, fără nici o excepție, să nu mai dea ascultare autorităților episcopale, iar diaconii, pastorii și toți ceilalți slujitori ai bisericii au fost absolviți de jurământul de credință față de espicopi. Altarele, imaginile și mesele au fost abolite în toată regiunea împreună cu lunga listă de rânduieli și ceremonii pontificale, cum ar fi aniversările sfinților, sfințirea bisericilor, veșmintele sacre, zilele de post și zilele de sărbătoare”. Capitala a adoptat o nouă formă de închinare, și, în câteva luni, toate municipalitățile cantonului au urmat exemplul.

Îndurarea evangheliei

Cât de rar am avut ocazia de a fi martori la o mare victorie prin acte ale îndurării! Vai! aceasta era ceva nou în creștinătate. Nicicând nu a fost așaceva sub domnia Izabelei, ci copiii ei neascultători au fost fie înacați în sânge, fie arși cu foc. Dar principiile papalității sunt în esență opuse îndurării evangheliei. Focul și sabia sunt argumentele uneia, iar iubirea și îndurarea argumentele celeilalte.

La Berna vedem că marele triumf al adevărului a fost sărbătorit prin bucurie publică și milostenii. Magistrații au deschis ușile închisorilor; doi oameni condamnați la moarte au fost grațiați; alții care fuseseră expulzați din republică au fost rechemați și exilații s-au întors la casele lor. Astfel, milostenia a urmat credinței și victoriei. “Un mare strigăt a răsunat până departe,” scria Bullinger, “într-o singură zi Roma a fost înfrântă în toată țara, fără comploturi, fără violență sau amăgiri, ci numai prin puterea adevărului”. Călugării au predat magistraților mânăstirile lor, banii lor au fost dați pentru scopuri caritabile și pentru educație, iar casele religioase au fost transformate în școli și spitale. Și mânăstirea princiară de la Kongsfeld a fost dedicată pentru aceleași scopuri folositoare. “Dacă un rege sau un împărat,” au spus cetățenii, “aliat cu noi, ar intra în orașul nostru, nu am ierta noi ofensele și nu am arăta bunăvoință față de cei săraci? Acum, că Împăratul împăraților, Prințul păcii, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul omenirii, ne-a vizitat, aducând iertarea păcatelor noastre, când noi meritam doar să fim departe de El pentru eternitate, cum să sărbătorim noi mai bine venirea Lui în orașul nostru decât iertându-i pe cei care au greșit față de noi?”

În același timp a urmat și o regenerare morală și politică, care a fost dintre cele mai frumoase și mai pline de binecuvântare efecte care au însoțit reforma. Serviciul militar ca mercenar pentru puteri străine a fost interzis și au fost desființate pensiile străine.

De Paște a fost sărbătorită pentru prima oară cina Domnului potrivit cu modul în care a instituit-o Domnul nostru binecuvântat și potrivit practicii apostolilor. La Zurich a fost o ocazie deosebit de solemnă și de mare interes. Cetățenii împreună cu soțiile lor, îmbrăcați sobru, s-au strâns în jurușl mesei Domnului, care amintea de vechea simplitate elvețiană. Cei din fruntea statului s-au amestecat cu poporul și fiecare simțea că Domnul era prezent cu ei. “Cum oare pot oare adversarii cuvântului refuza să primească în cele din urmă adevărul,” a spus Hoffmeister, “când se vede că Dumnezeu Însuși dă o mărturie izbitoare?”

Așa s-a stabilit reforma la Berna și a continuat până în zilele noastre. Dacă dezbaterea de la Baden a dat temporar câștig partidei papale, acel câștig a fost mai mult decât contrabalansat la Berna. “Cetățenii din Constanz, Schaffhausen, Sf. Gall, Glaris, Tockenburg și din alte locuri unde lupta era încă indecisă, și-au declarat atunci cu îndrăzneală adeziunea la reformă și au manifestat dovezile obișnuite ale zelului evanghelic prin desființarea imaginilor, altarelor și abolirea mesei[ Pentru detalii amănunțite cu privire la marea criză, vedeți Scott, vol. 3. El citează din relatarea lui Bucer cu privire la adunare și din cea a lui Munster. El mai citează și din Gerdes, Ruchat și alții. Du Pin, pentru a scuza absența episcopilor, spunea: “disputele în chestiuni legate de credință nu trebuie să fie tranșate numai în temeiul scripturii pentru că oricine o va explica după cum îi convine ... că legea lui Dumnezeu a furnizat o altă cale pentru a decide chestiunile îndoielnice cu privire la religie, acesta fiind a face apel la papă și a recunoaște hotărârea lui”. Așa este orbirea celor mai rezonabili, mai învățați și mai credincioși membri ai bisericii Romei.]”.

Reforma la Basel

Conform tuturor istoriilor, triumfurile evangheliei la Berna au avut efecte semnificative în mai multe cantoane, în special în acelea unde învățăturile reformate pătrunseseră deja. Unii chiar se încumetă să spună că întreaga Elveție a fost pusă în mișcare în urma hotărârii cu care acel canton puternic a trecut de partea mișcării reformatoare. “A dat viață nouă,” spunea Wylie, “cauzei protestante în orice regiune a țării. În vest, aceasta a deschis ușa pentru pătrunderea cauzei protestante în Elveția de limbă francezp. În est, în Elveția germană, mișcarea a prins putere în urma impulsului trensmis de la Berna și s-a înfăptuit în acele orașe și sate în care își croise drum de câtva timp. De la Grisons, lângă frontiera cu Italia, până la Pădurea Neagră, unde Basel este scăldat de apele Rinului, s-a simțit influența și mișcarea a prins putere. Numai marii munți din centrul țării, unde-și au locașul ghețarii și de unde se nasc râurile au rămas neschimbate, dar nu chiar complet neschimbate, pentru că victoria de la Berna a transmis fiori de surpriză și de groază prin Oberland[ History of Protestantism, vol. 2, p. 70]”.

Dar reformarea orașului de învățațI care era Basel a fost cea mai importantă consecință a pasului decisiv pe care l-a făcut rezboinicul canton Berna. Ca importanță, Basel era după Zurich șI Berna în Confederația Helvetă. Am vorbit deja despre Basel în legătură cu primele zile ale lui Zwingli și Leo Iuda, când ei stăteau la picioarele faimosului Wittenbach – primul care a semănat sămânța cea bună a evangheliei în Elveția. Capito șI Hedio au udat succesiv acea minunată sămânță prin rugăciunile lor și prin prezentarea publică a evangheliei harului lui Dumnezeu. Și, în 1522, acestora le-a urmat un evanghelist și mai mare, Oecolampadius. Și aici scrierile lui Luther au fost tipărite de renumitul Froben, de unde s-au răspândit în toată Elveția șI în alte țări.

Poporul a luat-o înaintea guvernului

Timp de aproape șase ani, evanghelia a fost predicată cu fidelitate de blândul și evlaviosul Oecolampadius. Dar, cu toate că era un mare învățat, îi lipsea hotărârea și curajul. Unii au spus că Oecolampadius a fost pentru Zwingli cel curajos și prompt ceea ce a fost Melanchton pentru dogmaticul Luther. Însă clasa de mijloc astfel învățată de pastorul lor s-a arătat mai favorabilă unor schimbări religioase decât cei la guvernare. D’Aubigne spunea: “Răspândirea convingerilor creștine era frânată de o triplă aristocrație: clerul superior, nobilii și universitatea”. Aceste autorități nu au înțeles când a venit momentul potrivit pentru a face concesii opiniilor populare și au fost forțate să cedeze cererilor cetățenilor și să acționeze conform cu dictatele lor. Ceea ce ar fi trebuit să fie o reformare pașnică, din cauza amânărilor date de magistrați, s-a ajuns la o revoluție violentă.

Cu câțiva ani înainte de tulburarea din 1528, senatul emisese un edict ce prevedea: “Să fie o uniformitate a religiei și a închinării, urmând ca, în viitor, să aibă loc o dezbatere publică pe tema mesei, pentru ca apoi problema continuării ei să fie hotărâtă prin vot”. Prin acel decret, consiliul s-a lăudat că a pus bazele pentru pacea socială, dar, cum s-a întâmplat întotdeauna când, în vremuri tulburi, s-au acordat jumătăți de măsură, au eșuat complet deoarece atât romano-catolicii, cât și reformatorii, au continuat să se atace unii pe alții și în public și în particular. Însă, văzând îndrăzneala și vehemența predicatorilor papalității și violența lor din ce în ce mai mare, cetățenii au ajuns să se teamă că aceia aveau sprijin printre oamenii de seamă din senat. În primul rând cetățenii au trimis delegați pentru a reaminti senatului obligațiile potrivit decretului lor.

A fost ceva perfect legal și conform principiilor republicane, dar prietenii papalității, care locuiau în cea mai mare parte în Micul Basel, pe celălalt mal al Rinului, s-au strâns cu arme și și-au agitat săbiile și lăncile, căutând să-i împiedice pe petiționari să ajungă la primărie. Primarul Meltinger, care era un lider curajos al papistașiilor, avea multă influență în senat și a respins cu trufie petiția. Meyer, care era și el primar[ n. tr.) În Elveția și Germania era funcția de burgmeister, care era deținută de trei persoane, unul fiind primar-președinte. Acest gen de funcție a fost desființată pe la jumătatea secolului al-XIX-lea], era un la fel de zelos partizan al reformei și avea de partea lui majoritatea populației. Ciocnirea era inevitabilă. “Ora fatală se apropia,” spunea Oecolampadius, “grozavă pentru vrăjmașii lui Dumnezeu”. Au avut loc multe dezbateri fără nici un fel de rezultate pozitive. Consiliul a căutat să fie neutru. S-a încercat pacificarea prin cuvinte abile și ambele părți au fost sfătuite să se retragă la casele lor, dar era deja prea târziu, pentru că tulburarea sporea din ce în ce mai mult, evoluând spre furtună. Delegații nu numai că au rămas ferm pe poziție, ci chiar au cerut ca “acei senatori care încurajau predicile papistașe, nesocotind decretul, și care promovau dezordinea și discordia, să fie destituiți din funcție”. Senatul a refuzat categoric așaceva, ceea ce a făcut ca agitația să crească. În scurt timp orașul Basel a căpătat aspectul unei tabere militare, pe care un mic accident ar fi putut-o transforma într-un câmp de bătălie.

Basel în stare de asediu

În noaptea de 25 decembrie, partizanii episcopului, alarmați de cum se prezentau lucrurile, au luat armele și au strigat cerând ajutor sub forma unei armate austriece. Aceea a fost prima abatere clară de la legalitate. Protestanții, auzind acel strigăt, s-au ridicat în grabă din paturi, și, luând armele, s-au înfățișat la Conacul Grădinarului, locul de întâlnire al partidei lor. Veștile cu privire la evenimentele de la Basel i-au determinat pe mulți deputați, atât reformatori cât și catolici, să-și exprime simpatiile și să se ofere să medieze. Cetățenii reformați așteptau cu nerăbdare decizia magistraților. Ambele partide au rămas înarmate pe poziții mai multe zile și nopți la rând. Toate porțile cetății, cu excepția a două, au fost închise și gărzi înarmate au fost amplasate în toate zonele. Senatul și-a continuat sesiunile, emițând edict după edict, dar totul numai pentru a temporiza, ceea ce a intensificat criza în loc să aducă pacea. Protestanții, având în vedere ceea ce se cuvenea pentru gloria lui Hristos, ce era drept și spre binele urmașilor lor, au repetat mustrările la adresa consiliului și au cerut un răspuns imediat.

La 8 februarie 1529, senatul a răspuns: “Acei senatori a căror destituire a fost cerută nu vor vota asupra problemelor de natură religioasă, dar își vor păstra pozițiile și vor vota în toate celelalte chestiuni”. Cetățenii au început să se teamă de amânările cerute și de jumătățile de măsură, ca nu cumva dincolo de acelea să se ascundă un plan rău, simțind că le erau periclitate libertățile și religia. Acele lucruri i-au incitat atât de rău pe cetățeni încât ei au ocupat cu arme porțile și turnurile cetății și au cerut destituirea fără-ntârziere a membrilor senatului care erau suspectați. Cu toate că asemenea mijloace erau contrare evangheliei păcii, trebuie totuși să ținem cont de principiile guvernării populare, de educația pe care o primiseră acei oameni și de faptul că ei abia ieșiseră din bezna papalității. Dar providența cea plină de îndurare a făcut ca, cu toată acea tulburare, să nu aibă loc vărsare de sânge și să fie câștigată o mare victorie.

Timp de cincisprezece zile, politica de temporizare a consiliului a pus la grea încercare răbdarea cetățenilor. Basel a fost aproape de un război civil, și, ceea ce era și mai rău, de un “război al vetrelor”. Senatul a fost suspectat de trădare. “Mesa, mesa! La arme!” a fost strigătul catolicilor, însoțit de insulte, invective și amenințări sângeroase. Protestanții au răspuns: “Nici o mesă! Nici măcar una, mai curând vom muri!” Senatul a fost în mare încurcătură. Oecolampadius s-a retras la amvonul lui și, plin de duh, a predicat blândețe și răbdare astfel încât poporul a vărsat lacrimi. S-au înălțat rugăciuni către Dumnezeu ca El să îndrume spre adoptarea acelor măsuri care să fie spre gloria Lui și pentru eliberarea poporului de superstițiile Romei. Cu credința sinceră că ei luptau pentru libertățile lor cetățenești și religioase, ei au hotărât să nu cedeze. O mie două sute de oameni, toți bine înarmați, s-au înfățișat la palatul senatului. “Trebuie să avem răspunsul vostru în această noapte,” au spus ei la ora nouă seara. “Mâine,” a spus consiliul, “vă vom da răspunsul,” și i-a rugat pe cetățeni să se retragă în pace la casele lor. “Nimeni nu va închide ochii în Basel toată noaptea,” au răspuns ei. Protestanții erau hotărâți să nu se mai risipească, și, încă o dată, pentru ultima oară, au cerut consiliului să le dea răspunsul chiar în acea noapte. Stăpânii Baselului au ajuns la concluzia că încercaseră prea mult timp să minimizeze lucrurile și că trebuiau să facă anumite concesii.

Aproape de miezul nopții eu trimis un mesager pentru a le spune: “Toți membrii senatului care aveau rude preoți vor fi excluși din acea adunare, iar, în ceea ce privește celelalte cereri ale lor, tot ce ține de religie și de politică va fi reglementat potrivit dorințelor lor”. Acel răspuns era satisfăcător, dar cetățenii l-au considerat doar ceva mai bun decât un compromis, ceva oferit pentru ca vrăjmașii lor să câștige timp, așa că eu hotărât sp nu se despartă și să rămână la fel de vigilenți.

Distrugerea idolilor

În timp ce ambele părți erau angajate în deliberări cu privire la viitor, un aparent accident a determinat cursul lucrurilor. Cei care fuseseră puși să patruleze pe străzi și să inspecteze toate posturile de gardă din oraș au intrat în biserica Sf. Petru. Împins de curiozitate, unul dintre ei a deschis cu halebarda o ușă laterală și a găsit locul unde fuseseră depozitați mai mulți idoli. Unul dintre aceia, căzând pe pardoseaua de piatră s-a făcut bucăți. Spectatorii au devenit și mai curioși la cederea cioburilor, așa că au început să scoată idolii din acea cămară. În scurt timp pardoseala s-a umplut de capete, trunchiuri și membre sfărâmate, iar preoții, care nu erau departem au înălțat strigăte și au căutat să se opună, dar aceasta nu a avut alt efect decât că a grăbit distrugerea. Zvonul despre tulburarea din biserică s-a răspândit rapid prin oraș și sute de cetățeni înarmați au venti imediat acolo. Sosise ceasul furiei religioase. “De ce să cruțăm idolii care alimentează focul discordiei?” au strigat protestanții, iar catedrala a fost măturată ca de un uragan. Altarele au fost demolate, icoanele au fost date jos, idolii au fost răsturnați și rămășițele lor strânse grămadă și arse în piețele publice.

Tremurând de teamă, preoții s-au grăbit să se ascundă. Senatul s-a întrunit buimăcit de evenimente și a încercat să facă uz de autoritatea lui pentru a liniști poporul; dar prea târziu. Ei eșuaseră în ceea ce privește prima calitate necesară pentru o guvernare democratică: nu avuseseră înțelepciunea de a vedea când era timpul potrivit pentru a satisface cererile poporului. Cetățenii au arătat mult timp răbdare, dar hotărârea lor a crescut odată cu trecerea timpului, iar senatul a fost orbit prin influența unei mici facțiuni, așa că a ajuns să fie nevoit să se supună în fața răspunsului arogant al poporului: “Noi facem într-o oră ceea ce voi ați deliberat în ultimii trei ani dacă să se facă sau nu”. Iconoclaștii au respectat proprietatea privată, dar nici un simbol al idolatriei nu a fost cruțat. Sub loviturile acelor cetățeni plini de zel au căzut toți idolii din toate bisericile, fiind aruncați în foc astfel încât au luminat noaptea și au încălzit mulțimile agitate.

Poporul a dominat, iar senatul s-a supus. Doisprezece membri ai senatului care se opuneau reformei au fost demiși, retrăgându-se într-un anonimat onorabil, iar cererile cetățenilor au fost îndeplinite. “S-a hotărât ca: 1. Cetățenii să voteze pentru alegerea membrilor celor două consilii; 2. Din acea zi idolii și mesa vor fi abolite din oraș și din canton, iar în biserici vor fi puși slujitori care să predice cuvântul lui Dumnezeu; 3. În toate problemele legate de religie și de comunitate, două sute șaizeci de membri ai breslelor vor fi primiți la discuțiile senatului[ Wylie – History of Protestantism, vol. 2, p. 75]”.

Acestea au fost triumfurile acelor zile agitate. Acestea au asigurat stabilirea religiei reformate și au câștigat ceea ce se poate considera că sunt mari avantaje pentru cetățeni, și totul fără a fi vărsată nici o picătură de sânge. Obiectivele civile și cele religioase s-au îmbinat în general în reforma din Elveția. “Începutul reformei la Basel,” spunea Ruchat, “a fost cu multă agitație, dar rezultatele au fost fericite și toate tulburările cu privire la religie s-au încheiat fără ca viața sau bunurile vreunui cetățean să fie prejudiciate”. Toate breslele s-au întrunit la 12 februarie și fiecare breaslă în parte a depus un jurământ că va respecta noua ordine. Duminica următoare, închinarea reformată a fost introdusă în toate bisericile din Basel, fiind cântați psalmi în germană, iar în cursul săptămânii următoare a fost proclamată o amnistie generală și iertarea tuturor ofenselor aduse.

Rezultatele revoluției

Totul s-a schimbat la Basel. Șefii partidei papale, preoții, învățații și călugării s-au pregătit să părăsească orașul. Nu de teama că cineva îi va agresa ci pentru că le era dezagreabilă credința protestantă. Multora li s-a cerut politicos să rămână, în special lui Erasmus, cea mai eminentă personalitate de la Basel în acel timp. Scriindu-i prietenului său Pirkheimer cu puțin timp înainte de plecare, el spunea: “Oecolampadius mi-a oferit prietenia lui sinceră, pe care am primit-o însă cu condiția ca el să-mi îngăduie să am opinii diferite de el în anumite privințe. M-ar fi convins să nu plec de la Basel. I-am spus că cu greu părăsesc orașul, care în multe privințe mi-a plăcut mult, dar, dacă aș rămâne nu aș putea suporta să fiu privit ca un odios, din vreme ce se așteaptă ca eu să aprob ceea ce se face acolo”. La scurt timp după acea convorbire prietenească el a plecat și s-a mutat le Freiburg. Salariul lui, trecerea pe care o avea pe lângă cei mari, la papă și în partida papală, erau periclitate dacă ar fi rămas în acel oraș pângărit. Dar acest mare literat era atât de înclinat spre sarcasm și glume că nu s-a putut abține de șa câteva ironii la adresa superstițiilor propriei sale partide. “Atât de multe insulte au fost aruncate asupra imaginilor și crucifixelor,” spunea el, “că pare ciudat că acei sfinți despre care se spune că ar fi făcut minuni ale puterii față de cele mai mărunte ofense, s-au abținut, în situații atât de urgente, să-și manifeste puterile miraculoase”.

În locul lui Erasmus și al altora care au plecat, pentru ocuparea posturilor rămase vacante în universitate, au fost invitați profesori noi, în special Myconius, Phrygio, Munster și Grynaeus. În aceeași perioadă a fost publicat un ordin ecleziastic sau o confesiune de credință, care se consideră a fi unul dintre cele mai importante documente ale epocii[ Scott, vol. 3, p. 40; Waddington, vol. 2, p. 321; D’Aubigne, vol. 4, p. 416].

Disputa sacramentală

Cam prin perioada la care am ajuns a apărut una din cele mai triste lucruri care i-au descurajat pe reformatori atât în Germania cât și în Elveția – disputa în legătură cu sacramentele cinei, numită de obicei disputa sacramentală. Ne amintim că Luther, pe care Dumnezeu l-a folosit pentru a demola aproape orice parte a sistemului Romei, a păstrat până la sfârșitul zilelor sale o reverență superstițioasă pentru materialul cinei, ceea ce al a numit consubstanțiere. Adică, “el credea în prezența trupului și sângelui lui Hristos în pâine și vin sau sub forma pâinii și vinului”. El nu credea, ca romano-catolicii, că masa Domnului era un sacrificiu, nici că se cuvine să se închine trupului lui Hristos prezent în elementele mesei, dar el susținea că trupul era acolo și că persoana care lau acestea primea trupul nu numai prin credință, ci chiar corporal. Zwingli, pe de altă parte, era extrem de simplu în ceea ce privește cina sfântă. El susținea că scopul ei era comemorarea: “Faceți aceasta în amintirea Mea”. În același timp, el afirma că această comemorare poate fi făcută așa cum se cuvine numai prin credință. Arătăm moartea Domnului – moartea Lui pentru noi, sângele vărsat prin care păcatele noastre au fost înlăturate. Astfel, prin credință, noi ne bazăm pe moartea Lui ca temei pentru viața noastră eternă, și ne hrănim c bucurie din prada cea bogată a răscumpărării împlinite.

De sângele Lui prețios vărsatDe trupul Lui frânt pentru păcatFrângând pâinea ne-amintimȘi cu mulțimiri bem din vin.