Capitolul 42 - Rezultatul dezbaterilor

Autoritățile, cu toate că au fost convinse că nici mesa, nici folosirea imaginilor nu este justificată prin cuvântul lui Dumnezeu, nu au considerat ca fiind de folos să interzică prin lege nici una din acestea, cel puțin pentru moment. În mod înțelept, Zwingli a recomandat multă precauție și moderație. “Dumnezeu știe,” a spus el consiliului, “că eu urmăresc să zidesc și nu să dărâm. Știu că sunt suflete timide, cu care se cuvine să ne împăcăm. Poporul în general nu este suficient de luminat pentru a primi în unanimitate asemenea schimbări”. Magistrații, urmând sfatul lui, au permis fiecărui slujitor să spună mesa sau să renunțe la ea, după cum credea el de cuviință, rezervându-și dreptul de a rândui în viitor ceea ce vor considera că este potrivit.

În timpul acestei amânări, prietenii reformei au adresat consiliului o petiție pentru aliberarea persoanelor care au fost închise pentru distrugerea crucifixului. Toți au fost eliberați, cu excepția lui Hottinger, care, pentru că avusese rol de conducător în acele tulburări, a fost expulzat pentru doi ani din cantonul Zurich. Acea sentință ușoară, contrară intențiilor celor care au pronunțat-o, a fost la scurt timp urnmată de o moarte crudă și violentă.

Primul martir al reformei elvețiene

Odată cu înaintarea reformei, a crescut și furia adversarilor ei. La dieta de la Lucerne, din ianuarie 1524, au fost reprezentate toate cantoanele cu excepția Zurich și Achaffhausen. Clerul prezent acolo s-a străduit să instige consiliul împotriva noilor învățături și a acelora care le promulgau. Alarmat de gânduri la consecințele pe care le puteau avea schimbările de la Zurich, clerul se hotărâse să nu mai fie spectator tăcut. Prin influența partizanilor Romei a fost dat un edict care interzicea celor din popor “să predice sau să repete orice învățătură nouă sau lutherană, atât în particularcât și în public, și să discute sau să dezbată asemenea lucruri în taverne sau la sărbători, și că orice legi ar fi dat arhiepiscoul de Constanz, acelea trebuiau respectate, și oricine, bărbat sau femeie, bătrân sau tânăr, care ar fi văzut sau auzit vreo faptă sau vreo predică contrară acestui edict avea obligația de a informa imediat autpritățile”. Astfel, prin viclenia lui Satan, a fost întinsă cursa pentru a-i prinde pe reformatori, și, cum consiliul era național, aceasta a avut efect în toată elveția. Hottinger a fost primul dintre cei prinși.

Când a fost expulzat din Zurich, el a mers în comuna Baden, unde a trăit din munca lui. Nici nu a căutat ocazii pentru a vorbi despre religia lui, dar nici nu a evitat ocaziile care se iveau. Când a fost întrebat care erau învățăturile cele noi pe care le predicau pastorii de la Zurich, el a vorbit deschis despre acel subiect. El a fost pândit și cineva a reclamat că ar fi spus: “Hristos a fost jertfit o singură dată pentru toți creștinii și prin această jertfă unică, după cum spune Sf. Pavel, El i-a făcut desăvârșiți pentru totdeauna pe cei care sunt sfințiți. De aceea, mesa nu este un sacrificiu, iar invocarea sfinților și închinarea la imagini sunt contrare cuvântului lui Dumnezeu”. Aceasta a fost mai mult decât suficient pentru a-l condamna pe omul care nu bănuia nimic. A fost denunțat guvernatorului pentru neevlavia lui și, la scurt timp după aceea, a fost arestat. Când a fost interogat el nu și-a ascuns convingerile și a mărturisit că era gata să justifice ceea ce afirma. A fost condamnat de tribunal pentru că încălcase legea dată de puterea suverană, care interzicea discuții pe tema religiei. A fost atunci dus la Lucerne, unde a fost condamnat de reprezentanții celor șapte cantoane, sentiința fiind să fie decapitat.

Când i s-a adus la cunoștință sentința, el a răspuns calm: “Facă-se voia Domnului! Fie ca el să-i ierte pe toți cei care au contribuit la moartea mea ...” “Ajunge!” a spus unul dintre judecători “Noi nu suntem aici pentru a asculta predici; vei vorbi altădată”. “Trebuie să i se taia capul imediat,” a spus un altul dintre judecători, “și doar dacă își va recăpăta capul vom fi și noi de religia lui”. “Și lui Isus I s-a spus: «Să se coboare de pe cruce și vom crede în El»”. Un călugăr i-a pus un crucifix înaintea buzelor, dar el l-a îndepărtat spunând: “Noi prin credință trebuie să-l primim pe Hristos în inimă”. A fost întărit mult de Domnul pe drumul spre locul de execuție. Mulți l-au urmat cu lacrimi. “Nu mă plângeți,” a spus el, “pentru că sutn pe calea către fericirea eternă”. A predicat poporului evanghelia așa cum o putea face unul atât de aproape de sfârșitul vieții, implorându-i să privească la Domnul Isus Hristos, singurul în care este iertarea și mântuirea. “Îm mâinile tale îmi încredințez duhul, Domnul și Mântuitorul meu Isus Hristos”. Peste câteva clipe a ajuns absent din trup și împreună cu Domnul.

Liniștea, curajul și înțelepciunea pe care Hottinger le-a arătat înaintea judecătorilor și în drum spre eșafod îi dau un loc important printre aceia care au murit pentru cauza reformei. Cum calm și cu fermitate, în ultimele clipe el s-a rugat ca îndurarea lui Dumnezeu să se manifeste în favoarea judecătorilor lui, ca să li se deschidă ochii să vadă adevărul. Apoi, întorcându-se spre popor, a spus: “Dacă am făcut rău cuiva dintre voi, să mă ierte așa cum i-am iertat eu pe vrăjmașii mei. Rugați-vă lui Dumnezeu să susțină credința mea până în ultima clipă, pentru că după ce va fi executată sentința rugăciunile voastre nu-mi vor mia fi de nici un folos[ Hess, p. 168]”.

Sângele lui Hottinger aprinde zelul papistașilor

Consiliul Zurichului a protestat față de condamnarea nedreaptă a unuia dintre cetățenii săi, dar, în loc să dea ascultare acelei mustrări, zelul pentru persecuție s-a aprins și mai mult după execuția lui Hottinger, pentru că abia de se răcise sângele acelui om nevinovat că dieta a luat hotărâri să depună eforturi și mai susținute pentru a zdrobi reforma. Ei au luat imediat hotărârea să o delegație trimită la Zurich, unde era scaunul nelegiuirii, pentru a face apel la cetățeni să renunțe la opiniile lor.

Potrivit acelei hotărâri, la 21 martie 1524 a fost trimisă o delegație la Zurich, în care erau delegați din toate cantoanele reprezentate la Lucerne, cu excepția Schaffhausen. Delegații, în mesajul cel mai oficial, deplângeau faptul că unitatea vechii credințe creștine se sfărâma și că nefericitele schimbări introduse în ultima vreme produceau durere universală deoarece minunata stabilitate a bisericii și statului, transmise din vechime, erau tulburate în mod violent. “Confederați ai Zurichului,” spuneau delegații, “alăturați-vă eforturilor noastre ca să înăbușim credința cea nouă. Ar fi fost bine ca acest rău în creștere să fi fost oprit de la început. Dacă, după exemplul strămoșilor noștri, am apărat onoarea lui Dumnezeu, a binecuvântatei Fecioare și a tuturor sfinților, chiar cu prețul vieților și averilor noastre, este pentru că roadele învățăturilor noi ale lui Luther apar peste tot sub forma amenințărilor poporului, care se arată gata să se răzvrătească”. Delegații au adresat acest apel cetățenilor Zurichului rugându-i să-i destituie pe Zwingli și Leo Iuda, instrumentele prin care s-a transmis în Elveția acea molimă. Ei au admis că erau abuzuri în sistemul ecleziastic. “Cu toții sunt apăsați de papă și de mulțimea lui de cardinali, episcopi și agenți ai lor, care, prin uzurpare, simonie și indulgențe au secătuit avuția țării. Erau dispuși să colaboreze sub orice formă pentru a corecta asemenea rele, dar statele reunite nu mai puteau suferi inovațiile care erau protejate și încurajate de Senatul Zurichului”.

Așa au vorbit adversarii reformei. Și ce răspuns să dea consiliului unor discursuri atât de frumoase din partea unei majorități a Confederației Helvete? Răspunsul a fost dat pe loc, cu fermitate și noblețe. Moartea lui Hottinger nu-i descurajase, ci mai curând le stârnise indignarea împotriva statelor care comiseseră crima.

Răspunsul Cantonului Zurich către Lucerne

“Nu putem face nici un fel de concesii,” au răspuns cei din Zurich, “cu privire la cuvântul lui Dumnezeu. În ultimii cinci ani am ascultat învățăturile sfinte ale slujitorilor noștri: la început învățătura lor ni se părea a fi nouă pentru că nu mai auzisem nimic de acest fel până atunci, dar atunci când am înțeles clar că ea avea scopul de a-l prezenta pe Isus Hristos ca autor și desăvârșitor al mântuirii noastre, care a murit pe cruce ca Mântuitor al omenirii și Și-a vărsat sângele Lui scump pentru a ne curăți păcatele, pe El care este acum singurul apărător și mijlocitor între Dumnezeu și om; când am auzit un mesaj atât de salutar, nu am putut să nu-l primim cu cea mai mare bunăvoință”. După ceva timp, ei au trecut să dea răspuns delegaților prezentând abuzurile Bisericii Romei, afirmând că toate binecuvântările pentru sufletele lor și armonia în state vor izvorî din ascultarea față de cuvântul lui Dumnezeu. Au reafirmat că singura armă pentru a birui puterea, abuzurile și rapacitatea papistașilor era predicarea cuvântului curat al lui Dumnezeu.

Cât de interesant trebuie să fie pentru cititorul creștin din zilele noastre să vadă oameni de stat, războinici și partide politice din acel timp făcând referiri la cuvântul lui Dumnezeu în mod atât de deschis și cu atât de multă credință! Acela era singurul lor standard și singura regulă pentru practica lor. În zilele noastre, parcă prea se consideră implicit că toți sunt călăuziți în mod tainic de cuvântul lui Dumnezeu și nu se fac referiri la el în adunările noastre publice. În încheiere Senatul a spus: “Nimic nu dorim mai mult decât să domine pacea universală și noi nu încălcăm în nici o privință legile noastre, nici tratatele și alianțele noastre. Dar ân această chestiune care ține de siguranța noastră eternă, nu putem proceda altfel decât așa cum și facem, decât dacă ne va convinge cineva că greșim. De aceea vă îndemnăm din nou, cum am mai făcut-o, ca, dacă găsiți că învățătura noastră este contrară scripturii, să ne indicați aceasta și să ne-o dovediți. Dar trebuie să vă rugăm să nu întârziați după sfârșitul lunii mai: până atunci vom aștepta un răspuns de la voi și de la episcopii voștri și de la universitatea de la Basel”.

Căderea idolilor

Timpul hotărât a trecut, iar cantoanele romano-catolice nu au dat nici un răspuns. Ca urmare, consiliul Zurichului a trecut la lucrarea reformatoare. Decretul pentru demolarea imaginilor a fost emis în ianuarie, dar autoritățile nu s-au grăbit să-l pună în aplicare. Nimic nu este mai demn de admirație în acest moment al istoriei noastre ca răbdarea și modul ponderat în care magistrații au condus lucrurile în această privință. Ei au amânat sperând ca lucrarea să se facă într-un acord general, de către tot poporul, și nu prin violență.

La cererea celor trei pastori – Zwingli, Leo Iuda și Englehardt -, consiliul a publicat un ordin ca, din vreme ce numai lui Dumnezeu I se cuvine închinarea, imaginile să fie înlăturate din toate bisericile din canton și podoabele lor să fie vândute, banii fiind dați pentru săraci. Consiliul interzicea persoanelor particulare să distrugă vreo imagine fără a avea acordul autorităților, cu excepția acelora care sunt proprietatea lor personală, și fiecare biserică urma să distrugă imaginile după o metodă prescrisă, iar aceia care ridicaseră imagini în biserici trebuiau să le înlăture până la o anumită dată, altfel acele imagini urmând să fie distruse de autoritatea publică. Prin aceste măsuri prudente și oderate, care au fost adoptate la sfatul lui Zwingli, tulburările au putut fi evitate și lucrarea s-a desfășurat cu hotărârea unanimă a cetățenilor.

Funcționarii desemnați pentru această lucrare au fost doisprezece consilieri, cei trei pastori, arhitectul orașului, pietrari, dulgheri și alte ajutoare necesare. Ei au intrat în numeroasele biserici, și, închizând ușile, au dat jos crucile, au ras frescele de pe pereți, au văruit pereții, au ars picturile și au făcut țăndări sau au distrus altfel orice idol pentru ca nu cumva să mai poată deveni din nou obiect de închinare idolatră. Bisericile de la țară, urmând exemplul capitalei, au arătat și mai mult zel în distrugerea vechilor lor decorații și obiecte la care se închinaseră până nu demult. Zwingli vorbește oarecum glumeț despre faimoasa statuie de piatră a Fecioarei la călugărițele din Altenbach, care fusese venerată și avea renume de a fi miraculoasă. Călugării afirmaseră că ea nu va putea fi niciodată luată de acolo, sau, cel puțin, nu se va putea să nu mai fie venerată. Ea a fost în repetate rânduri mutată și fixată bine în alt loc, ba a fost chiar și pusă sub lacăt, dar întotdeauna apărea în dimineața următoare în locul unde fusese mai înainte. Dar, vai! statuia nu a reușit să facă ceea ce preziseseră călugării, ci s-a lăsat dusă și nu a mai revenit în vechiul ei loc. Astfel, idolul a pierdut încrederea de care se bucura în popor.

“Mă bucur,” exclama Zwingli, “și îi îndemn pe toți ceilalți să se bucure împreună cu mine că această culme a imposturii nelegiuite a fost în sfârșit înlăturată dinaintea ochilor oamenilor, pentru că, odată ce s-a făcut aceasta, toate celelalte născociri ale papalității vor fi desființate mai ușor. A lui Dumnezeu, prin a cărui putere și prin al cărui har am împlinit toate acestea, fie lauda și gloria în veci! Amin”.

Reforma elvețiană și cea germană

În fața unor atât de mari lucrări ale Duhului lui Dumnezeu este bine să ne oprim un moment pentru a privi diferențele dintre cei doi mari lideri ai reformei, caracterul principiilor lor, acțiunile lor și rezultatele acestora. Diferența ne-a captivat deseori, și uneori am menționat-o, și, din vreme ce d’Aubigne, apărătorul fierbinte al lui Luther, a remarcat diferența la care ne referim, putem să atragem atenția asupra ei cu mai multă libertate.

Ceea ce a dominat gândirea lui Zwingli și învățătura și faptele lui ca reformator a fost respectul suprem față de sfintele scripturi. El a susținut cu îndrăzneală că trebuiau desființate toate rânduielile religioase care nu se puteau găsi în cuvântul lui Dumnezeu și care nu puteau fi dovedite prin el. Bblia ebraică și Noul Testament în greacă stăteau pe masă înaintea lui în sala unde purta discuții și el nu admitea nici un alt standard înafară de acestea. Luther aborda religia pe baza unor principii diferite: el dorea să păstreze în biserică tot ce nu era în mod direct și exres contrar scripturilor. Aceasta nu este deloc un principiu sănătos, deoarece se poate să fie dificil să dovedești că anumite lucruri sut în mod expres interzise în cuvântul lui Dumnezeu, ba se poate să fie chiar și mai dificil să dovedim că în scriptură sunt măcar menționate anumite lucruri. Adevărul este ceva bine definit și pozitiv, pe când acea dogmă este flexibilă și nesigură.

Până și D’Aubigne recunoaște că Luther s-a ridicat împotriva celoc care su sfărâmat cu violență imaginile din bisericile din Wittemberg, în timp ce idolii din templele din Zurich au fost doborâți sub îndrumarea lui Zwingli. Reformatorul german a dorit să rămână unit cu Biserica Romei și s-ar fi mulțumit să o poată curăți de tot ceea ce era contrar cuvântului lui Dumnezeu, pe când reformatorul de la Zurich a ieșit complet din evul mediu, socotind că nimic din toate cele inventate după zilele apostolilor nu are autoritate absolută, ideea lui de reformă fiind aceea de a restabili simplitatea bisericii primare. Deci, Zwingli era un reformator mai complet în gândirea lui.

Creștinismul primar a fost transforrmat încă de la început prin îndreptățirea de sine a iudaismului și prin păgânismul grecilor, ajungându-se în final la confuzia romano-catolicismului. Elementul iudaic este predominant în acea parte a doctrinei catolice care se referă la om: mîntuirea prin fapte care îl fac pe om să capete merite și negoțul mântuirii sufletelor oamenilor, cum s-a făcut ărin indulgențe. Elementul păgân este predominant îndeosebi în cele cu privire la Dumnezeu: de la nenunărații dumnezei falși ai papalității, lunga domnie a imaginilor, simbolurilor și ceremoniilor, până la detronarea infinit binecuvântatului Dumnezeu cel plin de har. “Reformatorul german proclama marea doctrină a îndreptățirii prin credință, și prin aceasta a rănit mortal îndreptățirea de sine a Romei. Reformatorul din Elveția a făcut, fără doar și poate, același lucru, și incapacitatea omului de a se mântui singur constituie temelia lucrării tuturor reformatorilor. Dar Zwingli a făcut și mai mult: a stabilit suveranitatea supremă, universală și exclusivă a lui Dumnezeu, dând o lovitură de moarte închinării păgâne a Romei[ D’Aubigne, vol. 3, p. 356-359]”.

Căsătoria lui Zwingli

Din numeroasele noutăți introduse atunci, nici una nu a scandalizat mai mult partida papală ca aceea a căsătoriei clerului: aceea sfida toată disciplina ecleziastică, această sfidare venind chiar de la aceia care se aștepta să fie apărătorii acelei discipline. A trăi ca și când ai fi fost căsătorit era ceva care era trecut cu vederea de autoritățile ecleziastice, chiar dacă nu era aprobat, dar căsătoria era un păcat de moarte. Dar Duhul lui Dumnezeu lucra, și ochii multor oameni au fost deschiși pentru a vedea adevărul. Unul dintre pastorii din orașul Strasbourg, care trăise ca mulți alții în acel timp, a ajuns să înțeleagă aceasta și s-a căsătorit imediat. Din vreme ce căsătoria a fost publică, episcopul nu s-a putut face că nu vede și a produs mari tulburări atât în biserică cât și în senat. Dar trecuse vremea când episcopul putea conduce toate lucrurile după voia lui: mulți aprobau noua învățătură și au urmat exemplul pastorului, iar magistrații au refuzat să se amestece în problemă.

În aprilie 1524, Zwingli s-a folosit și el de privilegiul pe care-l ceruse deseori pentru toată preoțimea. Căsătoria lui cu Anna Reinhart, văduva lui Johan Meyer, senior de Weiningen, din comuna Baden, a fost anunțată public, dând prin aceasta un exmplu bun pentru farții săi. Numai doi din mai mulți copii i-au supraviețuit: Ulrich, care a ajuns canonic și arhidiacon la Zurich, și Regula, care era căsătorită cu Rudolph Gaulter, un teolog renumit. Anul următor, Luther s-a căsătorit cu Catherina von Bora. Aceste evenimente au fost prilej pentru mari calomnii, dar cum Zwingli nu fusese călugăr și nici mireasa lui nu fusese călugăriță, scandalul nu a fost atât de imens ca în cazul lui Luther și Catherina.

Înaintarea reformei

Domnul a binecuvântat mult lucrările reformatorilor din Zurich în acel timp și a oprit mâna vrăjmașilor lor cruzi. Cuvântul Domnului avea locul cuvenit în inimile lor, și, prin intermediul lor, și în inimile poporului. Și Dumnezeu binecuvântează negreșit oamenii sau națiunea care prețuiesc cuvântul Lui. Aceasta este cea mai sigură cale spre cele mai bogate binecuvântări, pentru că El spune și acum: “Pe cei care Mă onorează îi voi onora” (1 Sam. 2.30).

Doborârea imaginilor a fost urmată imediat de dizolvarea a două dintre cele mai importante instituții religioase din Zurich. Prima dintre acestea a fost o veche și bogată abație, întemeiată de rege, numită Frauen-Munster, care primea doamne de neam ales. Ea se deistingea nu numai prin marea ei vechime ci și prin numeroasele imunități și privilegii și că avea proprietăți care-i asigurau mari venituri. Această extraordinară societate de femei exercita dreptul suveran de a bate toată moneda în circulație și de a numi persoanele care prezidau tribunalele. Stareța a cedat de bunăvoie toate drepturile și proprietățile instituției, încredințându-le în mâinile guvernului, în schimbul unui acord ca fondurile să fie folosite în scopuri avlavioase și caritabile. Stareța, Catherine Cimmern, s-a retras cu o pensie onorabilă, și, la scurt timp după aceea, s-a căsătorit. Ca urmare a acestei schimbări, în 1526, orașul Zurich a bătut pentru prima dată monedă în nume propriu și a înființat tribunale.

Și consiliul canonicilor, în care era membru și Zwingli, după un aranjament cu guvernul privind veniturile lor, a urmat exemplul bogatelor călugărițe. Puținii călugări care au mai rămas din cele trei ordine au fost strânși cu toții într-o singură mânăstire, cei tineri pentru a învăța câte o meserie utilă, iar cei bătrâni pentru a-și sfârși zilele în pace.

Vestea despre aceste triumfuri ale cuvântului lui Dumnezeu s-a răspândit rapid prin munții și văile Elveției. Cantoanele romano-catolice erau exasperate. Faptele au fost denaturate și s-au răspândit zvonuri false. Au fost convocate diete fără a se aduce la cunoștința senatului din Zurich și delegații cantoanelor s-au angajat să nu permită niciodată noile opinii în elveția.

În acel timp pontifii nu au rămas spectatori indiferenți. Clement al-VII-lea a adresat o scrisoare Republicii Helvete în general, salutând-o cu un respect deosebit și multă bunăvoință. El s-a adresat tuturor în termenii cei mai măgulitori, atât clericilor cât și laicilor, care se făceau eforturi pentru a sprijini credința catolică. Zelul lor era “mult mai glorios decât toate victoriile și realizările militare ale tării lor”. Apoi i-a îndemnat să persevereze în mersul lor vrednic de laudă până ce vor fi nimicit doctrinele lutherane de pe pământul Elveției.

Mișcați de acea scrisoare meșteșugită și iritați de ceea ce se întâmpla la Zurich, cele zece cantoane care nu mărturiseau credința reformată s-au adunat la Zug în luna iulie, de unde au trimis o delegație la Zurich, Schaffhausen și Appenzel. Delegații aveau misiunea de a înștiința acele state de hotărârea fermă a dietei de a zdrobi noile învățături și de a-i urmări pe adepții lor, începând cu confiscarea averilor și a decăderea din rang și megând până la a le lua viața. Zurich nu se putea să nu fie profund emoționat de asemenea amenințări, dar a avut răspunsul obișnuit: “În chestiuni care țin de credință trebuie să ascultăm numai de cuvântul lui Dumnezeu”. Primind un asemenea răspuns, cantoanele catolice s-au umplut de furie. Lucerne, Uri, Schweiz, Zug, Unterwalden și Freiburg au declarat celor din Zurich că aceștia nu vor mai sta în dietă împreună cu ei dacă nu vor renunța la dogmele lor noi. Unitatea federației a fost sfărâmată de partizanii Romei, și, în pofida jurămintelor și alianțelor, ei erau hotărâți să oprească înaintarea adevărului recurgând la sabie și la persecuție.

Armele de luptă ale Romei

Problemele luau un aspect mai amenințător. La scurt timp după aceea a avut loc un eveniment care a dus la agravarea neînțelegerilor dintre confederați și a dat Romei ocazia de a arăta ce arme era gata să folosească în lupta pentru vechea credință.

Satul Stemheim, situat la frontiera cu Thurgau ținea de Zurich în toate mai puțin jurisdicția penală, de care se ocupa guvernatorul din Thurgau. Acest sat avea o capelă dedicata Sf. Ana, care era împodobită prin darurile pelerinilor. Dar, cu toate marile avantaje pentru locuitori, aceștia erau înclinați să părăsească practicile lor idolatre și câștigurile și să îmbrățișeze principiile reformei. Stamheim era pe atunci condus de un vice-guvernator numit Johann Writh, un om demn și un reformator serios. El avea doi fii tineri care erau preoți, pe nume Johann și Adrian, care fuseseră numiți acolo de Consiliul din Zurich pentru a da învățătură poporului. Plini de evlavie și de curaj și zeloși predicatori ai evangheliei, ei i-au învățat pe cetățeni că onorurile aduse “patroanei sfinte a satului” Îl dezonorau pe Dumnezeu și erau contrare cuvântului Său. Primind edictul Consiliului din Zurich cu privire la imagini, ei au ars icoanele care atestau miracolele Sf. Ana și au înlăturat imaginile care fuseseră amplasate în locurile publice din Stamheim.

Pentru moment, opinia populară a fost în favoarea reformei, dar încă mai erau mulți care tot se mai agățau cu tenacitate de idolatrie și au murmurat din adâncul sufletului cerând să fie vărsat sângele celor care au distrus idolii. Niște asemenea oameni și-au prezentat plângerile înaintea marelui guvernator din Thurgau, pe nume Joseph Amberg. Acel om nenorocit a fost pentru un timp atras de opiniile lui Zwingli, dar pentru a obține voturile concetățenilor săi, care erau toți catolici zeloși, el a promis să folosească toată puterea lui pentru a suprima din Thurgau acea sectă nouă. I-ar fi arestat și aruncat în închisoare pe autorii ofensei, dar Stamheim nu intra în jurisdicția lui. El nu a căutat deloc să-și ascundă ura violentă împotriva lui Writh și a fiilor săi, nici gândul de a se răzbuna pentru dezonorarea imaginilor.

Arestarea ilegală a lui Oexlin

Geniul cel rău al Romei i-a venit în ajutor lui Amberg: văzând că mințile oamenilor erau tulburate și că exista o predispoziție spre tulburări și violență, el a întins o cursă fatală. Oexlin, un mare prieten al lui Zwingli, și principalul apostol al reformei în Thurgau, a fost arestat în speranța de a opri înaintarea reformei. La 7 iulie 1524, la miezul nopții, învățatul și evlaviosul preot din Burg a fost luat de soldații guvernatorului, care nu au ținut cont de poziția și de privilegiile lui, nici de strigătele lui. Auzind zarva, locuitorii au ieșit pe străzi și satul a ajuns rapid scena unei răzmerițe, dar pastorul lor nu a putut fi salvat și soldații au plecat cu el în noaptea neagră. Potrivit obiceiului vremii, a fost bătută toaca – acel semnal de alarmă -, și locuitorii satelor învecinate au ieșit întrebându-se unii pe alții ce s-a întâmplat.

Când Johann Wriths și fiii săi au auzit că prietenul și fratele lor fusese luat prin violență și dus, s-au grăbit să se alăture urmăritorilor. Dar au ajuns prea târziu, deoarece soldații, auzind alarma, s-au grăbit mai tare și au trecut rapid dincolo de râul Thus. I-a fost adresată lui Amberg o cerere pentru eliberarea lui Oexlin pe cauțiune, dar aceasta a fost respinsă. Din nefericire, câteva suflete turbulente, cum se întâmplă să participe în mod obișnuit la asemenea tulburări, au ajuns la manifestări necontrolate. Ei au cerut ceva de băut de la o mânăstire din Ittingen, și, nefiind mulțumiți de ceea ce li s-a dat, ei au trecut la jaf și au băut peste măsură. Writh și fiii săi au făcut tot ce au putut pentru a-i ține în frâu, dar nu au reușit. Poporul a crezut că deținuții au încurajat tirania lui Amberg și că ei au determinat ca răzbunarea să se abată asupra călugărilor din Ittingen. În timp ce delicvenții chefuiau în pivnițele mânăstirii a izbucnit un incendiu care a ars până-n temelii toată mânăstirea.

Familia Writh acuzată pe nedrept

Aceasta a fost deajuns pentru a odferi motive adversarilor: marele guvernator a prezentat evenimentul fatal învinuindu-i pe locuitorii din Stein și Steinheim și mai ales pe guvernatorul Writh și pe fiii săi, pe care i-a acuzat că au făcut să fie bătută toaca și că ar fi fost autorii violențelor comise la Ittingen, că ar fi profanat ostia și ar fi ars mânăstirea.

La câteve zile după aceea, reprezentanții cantoanelor s-au strâns la Zug, și atât de mare a fost indignarea lor încât au pornit imediat în marș cu steaguri la Stein și Steinheim pentru a-i ucide cu sabia pe cei de acolo. “Cine este vinovat,” au spus reprezentanții Zurichului cu multă chibzuință, “acela trebuie să fie pedepsit, dar potrivit cu legile juste și nu prin violență”. Ei au prezentat delagaților cantoanelor și că marele guvernator provocase tulburarea încălcând privilegiile orașului Stein prin arestarea ilegală a lui Oexlin. În același timp, Consiliul din Zurich l-a trimis pe unul dintre membrii săi la Stenheim (care era sub jurisdicția lor) însoțit de o escortă de soldați, pentru a-i lua pe acuzați. Msi mulți s-au pus la adăpost prin fugă, dar Writh și fiii săi, care se întorseseră înainte ca să fi ars mânăstirea, din vreme ce trăiau în pace la Astamheim, nu au vrut să fugă, contând pe nevinovăția lor și că guvernul lor va face dreptate. Când au venit soldații, guvernatorul cel demn le-a spus: “Domnii mei de la Zurich ar fi putut să nu facă acest efort. Dacă ar fi trimis chiar și un copil, m-aș fi supus chemării lor”. Cei trei Writh, împreună cu prietenul lor, Burhard Ruteman, guvernatorul Nussbaum – un om cu același duh -, au fost luați prizonieri și duși la Zurich. După ce au stat închiși o săptămână, ei au fost luați la cercetare. Au recunoscut că ieșiseră când a sunat toaca și că merseseră după mulțime la Ittingen, dar au dovedit că , în loc să-i incite pe țărani la dezordine, ei se străduiseră să-i potolească și că s-au întors acasă de îndată ce marele guvernator a refuzat să-l elibereze pe Oexlin. Nu au putut fi aduse nici un fel de dovezi împotriva lor; ei au acționat numai conform principiilor republicane ale țării lor când au ieșit la sunetul de toacă. După o cercetare completă, au fost declarați nevinovați.

Adunarea de la Baden

Rezultatul procedurilor a fost comunicat cantoanelor care s-au strâns atunci la Baden și nu s-au arătat satisfăcute. Setea de sânge a Izabelei s-a întețit și mai tare când a simțit că prada îi este la-ndemână, așa că ea a hotărât să-și întindă brațul pentru a o apuca. Contrar obieciurilor statornicite în confederație, ea a cerut ca prizonierii să fie predați pentru a fi judecați la Baden. Cei din Zurich au refuzat pe baza dreptului lor de a-și judeca supușii lor și deoarece dieta nu avea drepturi asupra acuzaților. La auzul acelor cereri, delegații s-au cutremurat de furie. “Com face noi înșine dreptate” au exclamat ei, “dacă acuzații nu ne sunt predați imediat, atunci trupele noastre vor merge la Zurich pentru a-i lua prin forța armelor”. Cunoscând că erau sentimente puternice împotriva celor din Zurich din cauza lui Zwingli și a reformei, de teama unui război civil, Senatul a șovăit.

Ce moment nefericit pentru onoarea Zurichului! “A ceda în fața amenințărilor,” spunea Zwingli, “renunțând la drepturi atunci când viața unuia dintre supuși este în joc, este o slăbiciune criminală, care nu poate decât să aibă consecințele cele mai fatale. Dacă persoanele acuzate ar fi vinovate, atunci nu aș avea deloc dorința de a le salva de sabia dreptății, dar din vreme ce acele persoane au fost dovedite nevinovate la judecată, de ce să fie ele date pe mâna unui tribunal care este dinainte hotărât să-și verse asupra capetelor lor toată furia împotriva reformei?” Tot orașul era în clocot; opiniile erau împărțite. În cele din urmă s-a ajuns la ceea ce era considerat a fi o cale de mijloc: prizonierii aveau să fie predați dietei cu condiția ca ei să fie cercetați numai cu privire la ceea ce s-a întâmplat la Ittingen și nu în chestiuni de credință. Dieta a fost de acord cu aceasta, și, la 18 august, vinerea, cei trei Writh și prietenul lor, însoțiți de membri ai consiliului statului și de mai mulți oameni înarmați, au părăsit Zurich. Istoricul spune: “În oraș se simțea o adâncă îngrijorare în legătură cu perspectivele celor doi tineri și a tovarășilor lor mai în vârstă. La trecerea lor se auzeau numai gemete. Ce procesiune de jale! a exclamat cineva. Dumnezeu ne va pedepsi pentru că i-am predat, a strigat un altul. Să-L rugăm să dea har acestor sărmani prizonieri și să le întărească credința”. Toate bisericile erau pline. Zwingli și alții și-au ridicat glasurile, și chiar ne putem întreba cine oare nu a scăldat în lacrimi acele prime roade pentru Dumnezeu ale reformei din Elveția?

Familia Writh și Rutemann condamnați pe nedrept

Când au ajuns la Baden, prizonierii au fost aruncați în temniță. O cercetare formală a început ziua următoare. Primul a fost scos pentru cercetare guvernatorul Writh. Catolicii, acționând în virtutea vechiului lor motto, că “nu este bine să ții promisiuni față de eretici”, l-au interogat imediat pe guvernator cu privire la înlăturarea imaginilor de la Stamheim și la alte chestiuni în legătură cu religia. Delegații de la Zurich au protestat, reamintindu-le că dieta încălca flagrant condițiile stabilite în care prizonierii au compărut înaintea lor, dar mustrările au fost zadarnice. Cei din Zurich au fost luați în derâdere cu apelurile lor. Prizonierii au fost supuși la torturi cu speranța de a stoarce de la ei ceva mărturisiri care să dea o aparentă justețe sentinței care era deja hotărâtă.

Cele mai crude torturi i-au fost aplicate tatălui, fără a ține cont de caracterul lui sau de vârsta lui. Dar el a persistat declarându-și nevinovăția în legătură cu jaful și incendierea de la Ittingen. De dimineața până la amiază ei au aplicat tratamente crude asupra bătrânului. Strigătele lui către Dumnezeu pentru a-l susține și a-l mângâia au atras doar blasfemii din partea torționarilor. “Unde este Hristos al tău acum?” a spus unul dintre reprezentanți, “roagă-l pe el să te scape”. Fiul său curajos, Johann, a fost tratat în mod și mai barbar, dar nimic nu l-a clintit de la statornicia lui în Hristos. S-ar părea că el a triumfat în suferințe și a fost glorificat prin crucea lui. Adrian a fost amenințat că îi vor fi tăiate venele una după alta dacă nu-și va mărturisi vinovăția, dar el a mărturisit numai că predicase evanghelia lui Hristos și că se căsătorise. Când s-au plictisit să-i tot tortureze, i-au trimis pe acei martori credincioși înapoi în temnița pestilențială cu trupurile aproape sfârtecate, dar tari în convingerea cu privire la nevinovăția lor și susținuți de prezența și puterea Domnului și Stăpânului lor, Isus Hristos.

Hanna Writh, soția guvernatorului și mama celor doi tineri preoți, s-a grăbit să meargă la Baden, purtând în brațe pruncul ei, pentru a-i implora pe judecători să arate milă. Cu râuri de lacrimi ea a implorat îndurare pentru soțul și fiii ei, invocând familia ei numeroasă și serviciile pe care soțul ei le adusese în trecut statului și țării. Dar totul a fost zadarnic. Rugămințile ei, pe care numai o soție și o mamă le poate adesa astfel, în loc să-i înmoaie pe judecători, i-a iritat și mai mult, arătând că ura satanică împotriva adevărului era adevărata cauză a cruzimii lor. Unul dintre judecători, delegatul cantonului Zug, prin providența lui Dumnezeu, a dat cea mai minunată mărtutie cu privire la caracterul lui Writh și la cât de josnici erau judecătorii săi. “Îl știi pe guvernatorul Writh?” l-a întrebat pe judecător un prieten al soției disperate. “Da,” a răspuns acesta, “În două rânduri am fost guvernator de Thurgau și nicicând nu am cunoscut un om mai nevinovat, mai drept și mai ărimitor ca Johann Writh. Casa lui era deschisă pentru toți cei care aveau nevoie de ajutor. De fapt, casa lui era ca un fel de mânăstire, han și spital și nu-mi pot imagina ce demon l-a putut atrage în acea tulburare. Dacă el ar fi jefuit, ar fi furat sau chiar ar fi ucis, atunci aș fi făcut orice pentru a obține grațierea lui, dar cum el a ars imaginea binecuvântatei Sf. Ana, mama Fecioarei, trebuie să moară și nu se poate să aibă parte de îndurare”. Tribunalul s-a dizolvat, delegații s-au întors fiecare în cantonul lui, iar prizonierii în celulele lor și nu au mai avut întrunire timp de o lună.

Martiriul Writhilor și al lui Rutemann

Au trecut în sfârșit patru săptămâni de groază, după care delegații s-au strâns pentru a delibera sentința. Ca o solemnă mascaradă de justiție, cu ușile închise, s-a hotărât moartea pentru guvernatorul Writh și fiul său Johann – care era cel mai tare în credință și care îi îndrumase pe ceilalți, și, de asemenea, pentru guvernatorul Rutemann. Adrian, poate pentru a colora cruzimea și nedreptatea sentinței, a fost redat mamei sale cu pretenția de a fi o manifestare a îndurării.

Ofițerii au mers în turn pentru a-i aduce pe prizonieri în curte. La auzul sentinței, Adrian a izbucnit în lacrimi. Tatăl său l-a îmbrățișat un scurt timp, cerându-i să promită că nicicând nu va încerca în vreun fel să răzbune moartea lor. “Frate”, i-a spus Johann lui Adrian, “crucea lui Hristos trebuie întotdeauna să urmeze după cuvântul Lui. Deci, nu plânge, frate, ci prinde din nou curaj și predică evanghelia lui Hristos și fii statornic pentru cauza lui Hristos. Eu pot să-I mulțimesc astăzi Domnului că m-a onorat prin chemarea de a suferi și a muri pentru adevărul Său, binecuvântat fie numele Lui în veci! Facă-se voia Lui ce sfântă!”

Au fost conduși la eșafod. Suferințele prin care trecuseră pe parcursul îndelungii detenții în acea temniță nesănătoasă și din cauza torturilor care le fuseseră aplicate făceau ca moartea să fie binevenită, ca aducătoare de pace. Dar acel fiu nobil, care era plin de cea mai tandră grijă în legătură cu neliniștile tatălui său, a căutat, cum știa el mai bine, să-l mângâie și să-l susțină, fapt care se cuvine să fie amintit cu admirație și recunoștință pentru totdeauna. Toți spectatorii au vărsat râuri de lacrimi când el și-a îmbrățișat tatăl și și-a luat adio de la el pe eșafod. “Multiubitul meu tată, de acum înainte nu-mi vei mai fi tată și eu nu-ți voi mai fi fiu. Suntem frați în Hristos Isus, pentru iubirea căruia vom muri. Dar mergem la Acela care este Tatăl nostru și Tatăl tuturor celor credincioși, și în prezența Lui ne vom bucura de viața eternă. Să nu ne temem de nimic”. “Amin,” a răspuns tatăl, “Dumnezeu fie slăvit, multiubitul meu fiu și frate în Hristos”. Guvernatorul Ruteman s-a rugat în tăcere.

Toți trei au îngenuncheat împreună în numele Domnului Isus Hristos, și, după câteva clipe, capetele lor au căzut pe eșafod, iar sufletele lor fericite au mers acasă la odihnă în paradisul lui Dumnezeu.

Mulțimea a înălțat plângeri cu glas tare. Cei doi guvernatori au lăsat înnurmă douăzeci și doi de copii și patruzeci și cinci de nepoți. Hanna crescuse în teama de Domnul o familie numeroasă și era foarte respectată în toată regiunea pentru virtuțile ei, dar ea încă nu golise până la fund cupa necazului. Ea a fost condamnată să plătească douăsprezece coroane călăului care-i decapitase soțul și fiul. Cititorul să rețină barbaria elaborată, nimicnicia și lașitatea persecutorilor, și cruzimea care găsește plăcere să chinuie și mai mult inima deja zdrobită a unei femei. “Suflete al meu, nu intra la sfatul lor! Gloria mea, nu te uni cu adunarea lor!” (v. Geneza 49.6).

Adrian Writh a fost eliberat însă cu porunca de a mărturisi public crima sa la einsidlen, dar el a fugit la Zurich, unde a găsit adăpost, după care a devenit pastor la Altorf și a ajuns să fie tatăl celebrului Rudolph sau Ralph, Hospinian, autorul Istoriei sacramentariene. Oexlin a fost eliberat după ce a fost torturat la Luzerne. Și el s-a refugiat în cantonul Zurich și a devenit pastor acolo[ Pentru mai multe detalii, vedeți Life of Zwingle, de Hess, p. 178-194; D’aubigne, vol. 2, cap. 5, Scott, p. 494-501].