Capitolul 41 - Liderii reformei din Elveția

După ce am umrărit pe scurt evoluția lui Zwingli în lucrările din trei cantoane, Glaris, Schweiz și Zurich, vom trece la alte scene pentru a cunoaște câțiva din acei oameni devotați pe care Dumnezeu i-a ridicat în Elveția pentru aceeași lucrare a harului său suveran și a puterii sale.

Johann Hausschein, care în greacă este numit Oecolampadius, s-a născut la 1482 la Winsberg, în Franconia, cam cu un an înainte de Zwingli și Luther. Descindea dintr-o familie respectabilă care venise de la Basel. Tatăl său hotărâse la-nceput ca el să urmeze o carieră în domeniul comercial sau juridic, dar mama sa evlavioasă a dorit ca el să fie închinat lui Dumnezeu și bisericii Lui, și, în acel scop, a vegheat asupra lui ca odinioară Monica asupra lui Augustin. El avea un temperament blând și liniștit, un caracter excelent și de timpuriu s-a distins dintre contemporanii săi prin abilitățile lui pentru învățătura. A fost trimis la Heidelberg și apoi la Bologna, unde a studiat jurisprudența, dar cum acele studii erau contrare înclinațiilor sale și dorinței mamei sale, și tatăl său a dorit ca el să se dedice studiului teologiei.

Potrivit dorinței părinților săi, el a început să slujească în locul unde s-a născut, dar având un cuget foarte sensibil el a ajuns la convingerea că nu era calificat pentru o asemenea slujbă, așa că în scurt timp a plecat la Basel. Acolo el a fost numit să slujească în biserica cea mai importantă biserică de acolo, iar doi ani mai târziu a primit titlul de doctor în teologie la Universitatea din Basel. El a fost un creștin sincer și un predicator elocvent al lui Hristos. El a fost iubit mult și admirat de cei care-l auzeau, nu numai pentru slujirea lui publică ci și pentru smerenia, blândețea și evlavia lui. Între timp el a devenit un foarte bun cunoscător al celor trei limbi ale acrierilor religioase, într-atât încât a atras atenția lui Erasmus. Basel era atunci marea cetate a învățăturii și a tipăriturilor. “Erasmus era pe atunci ocupat cu pregătirea primei sale ediții a Noului Testament și a fost ajutat de Oecolampadius în compararea citatelor din Vechiul Testament, care sunt date în Noul Testament, cu originalul în ebraică”. Oecolampadius a ajuns curând să fie atașat cu mult entuziasm de Erasmus și s-ar fi putut ca sufletul lui să sufere mult din cauza ideilor lui de reformă făcută pe jumătate, dar Domnul, în providența Lui cea bună, l-a chemat pentru un timp să se retragă în liniștea locurilor sale natale. Și Erasmus pare să fi avut la fel de multă afecțiune față de tânărul predicator. El a recunoscut serviciile importante pe care acesta i le-a adus: “În această privință am fost ajutat destul de mult prin lucrările auxiliare ale unui om eminent nu numai pentru evlavia lui că și prin cunoașterea celor trei limbi necesare unui teolog adevărat. Mă refer la Johann Oecolampadius, pentru că eu nu sunt atât de bun cunoscător al limbii ebraice pentru ca să am autoritatea de a mă pronunța asupra acelor pasaje”,

De la Basel el a mers la Augsburg, primind invitația de la preoții bisericii catedralei să vănă pentru a predica acolo. El a avut ocazia de a-l predica pe Hristos unui mare număr de oameni, dar încă o dată a fost biruit de timiditatea lui și determinat să demisioneze. Deși era creștin, el nu ajunsese la odihna deplină a sufletului său în lucrarea lui Hristos. Pacea cu Dumnezeu este singurul remediu pentru suflete atât de tulburate și fără odihnă. Aceasta dă stabilitate și consecvență a gândirii chiar și în chestiunile obișnuite ale vieții. Putem privi la lucruri cu maimultă liniște, le putem cântări în prezența lui Dumnezeu și evalua în lumina care ne descoperă adevărata natură a fiecărui lucru. “Am pus întotdeauna pe Domnul înaintea mea,” spune psalmistul. Și care este urmarea? “Pentru că El este la dreapta mea nu mă voi clătina. De aceea mi se bucură inima și mi se veselește sufletul” (Ps. 16.8). Acestea sunt negreșit rezultatele când Îl avem întotdeauna pe Domnul ca unicul obiect al nostru: la dreapta noastră sediul puterii, de unde decurge stabilitatea gândurilor și bucuria inimii și bucurie continuă. Dar, ca multe alte mii de oameni de-a lungul veacurilor, Oecolampadius nu a părăsit sistemul corupt în care se afla. În loc să încereze să mai facă rău și să învețe să facă bine (cum este îndemnul în Vechiul Testament) sau să urască ceea ce este rău și să se alipească de ceea ce este bun (ca în Noul Testament), el a rămas cu Roma și în zadar a dorit purificarea romano-catolicismului. Dezamăgit și deznădăjduit, cum trebuie că este orice suflet credincios care încearcă să pună petece la haina cea veche în loc să primească haina cea nouă, el s-a închis într-o mânăstire, propunându-și să-și petreacă tot restul vieții retras și în studiu.

A stat acolo timp de aproape doi ani și a ajuns să se familiarizeze, ca și Luther, cu viața monastică, care este cea mai înaltă expresie a sistemului papal. După ce a părăsit mânăstirea Sf. Brigitte, el s-a refugiat în castelul renumitului Francisc Sickingen, care era pe atunci locul unde stăteau mulți învățați, iar, după moartea acestuia, s-a întors la Basel, unde s-a angajat serios în lucrarea bună a reformei, și acolo și-a trăit restul vieții.

Leo Juda este reprezentat de istorici ca un om scund, dar cu un spirit eroic, la fel de plin de iubire față de cei săraci ca și de zel împotriva învățăturii false. S-a spus despre Leo Juda că avea orice trăsătură a unui om bun, și, pe deasupra, și din abundență. El s-a născut în anul 1482, descendent al unei familii nobile din Alsacia. După ce a studiat pentru un timp la Schelstadt, în 1505 s-a mutat la Basel, unde a fost coleg de studii cu Zwingli, sub excelentul profesor Wittenbach. Prima lui slujbă pastorală a avut-o, ca și Oecolampadius, în priovincia lui natală, dar, tot ca și el, s-a întors curând la Basel. După ce a predicat un timp în biserica Sf. Theodor, el i-a succedat lui Zwingli la Einsidlen în 1518, de unde s-a mutat șa Zurich în 1523 pentru a ocupa postul de pastor la biserica Sf. Petru și a deveni colaborator cu Zwingli în lucrarea reformatoare. El era nu numai un predicator zelos al evangheliei, ci și un student sârguincios al scrierilor lui Reuchlin, Erasmus și Luther. El a tradus în germană o parafrazare a Noului Testament făcută de erasmus, care în acea epocă era considerată deosebit de importantă, din vreme ce pe atunci nu era în circulație mai nici o prezentare a scripturilor în limba populară. S-a folosit de cunoștințele lui de ebraică pentru a produce traduceri valoroase ale scrierilor sacre în limba germană și în latină.

Conrad Kirshner sau Pellican s-a născut în Alsacia în anul 1478. El era renumit pentru cunoașterea limbii ebraice și a literaturii orientale, de care s-a folosit pentru a ilustra adevărul divin. Cu toată împotrivirea prietenilor săi, el a intrat în viața monastică la vârsta de șaisprezece ani. La douăzeci și cinci de ani, învățătura și evlavia lui îl recomandau pentru funcția de profesor de teologie la Basel, iar peste doi ani, printr-o bulă papală, a primit titlul de doctor în teologie. El s-a îmbolnăvit la Milano, în drumul prin Italia, unde urma să fie încununat cu onoruri mai mari, așa că s-a întors la Basel, unde episcopul l-a angajat pentru a întocmi un sumar al punctelor principale ale credinței creștine direct din sfintele scripturi. Faima și influența lui au sporit rapid și a dobândit rapid mai multe onoruri, dar, odată cu acestea a avut loc și o importantă schimbare în gândirea lui. El a ajuns să nu mai aibă încredere în învățăturile dominante și în născocirile papalității: indulgențe, confesiuni, purgatoriu și supremația papei. Cam pe atunci începuseră să se răspândească scrierile lui Luther. Cele nouăzeci și cinci de teze pe care le publicase reformatorul i-au ajuns în mâini și el a fost în general de acord cu ele, dar spera ca Luther să i le explice mai bine. După aceea, Pellican s-a pregătit să renunțe la veșmintele monastice și pa perspectivele de promovare și a lucrat un timp la Basel pentru răspândirea adevărului lui Dumnezeu. În 1526 s-a mutat la Zurich, unde a rămas până la moartea lui, în 1556.

Wolfgang Fabricius Koefflin sau Capito a fost fiul unui senator alsacian. Mama lui era dintr-o familie nobilă. S-a născut la Haguenau în anul 1478. Astfel, provincia Alsacia a avut onoarea de a fi locul de naștere a trei dintre cei mai distinși și mai zeloși reformatori. Capito avea înclinații spre biserică, dar tatăl său avea o puternică aversiune față de caracterul clerului din acel timp, așa că el s-a ocupat cu studii medicale, A studiat succesiv fizica, teologia și legea canonică și a obținut titlul de doctor în fiecare din acele domenii, iar după moartea tatălui său s-a limitat la profesia clericală, care fusese alegerea lui inițială.

Relatăm pe scurt cariera lui. A fost profesor de filozofie la Freiburg pentru puțin timp, apoi predicator la spires timp de trei ani, după care, cu ocazia unei vizite la Heidelberg, a legat o prietenie cu Oecolampadius, care a fost întreruptă numai de moartea acestuia din urmă. În 1513 a ajuns la Basel. La invitația senatului el a acceptat postul de preot al bisericii catedralei din oraș. Erasmus spune că el era “un teolog profund, un om cu talent deosebit în cele trei limbi și având o evlavie și o sfințenie deosebită”. După ce s-a stabilit la Basel l-a convins pe Oecolampadius să i se alăture și aceasta a adus reforma în acel loc. Cei doi oameni credincioși au lucrat mult pentru evanghelie și slujirea prin cuvânt. A fost semănată multă sămânță bună, care a produs o bogată recoltă de suflete mântuite spre gloria lui Dumnezeu Tatăl.

Timp de cinci ani, până în 1520, Capito a fost angajat în prezentarea scripturilor, în special a Evangheliei după Matei în mari adunări. Astfel, în acel an el și-a anunțat succesul în curs: “Aici lucrurile merg tot mai bine. Teologii și călugării sunt cu noi. Un auditoriu foarte numeros ascultă prelegerile mele din Matei. Sunt, într-adevăr, unii care fac amenințări groaznice la adresa lui Luther, dar învățătura este prea adând înrădăcinată pentru a fi suprimată prin violență. Unii mă acuză că favorizez lutheranismul, dar am grijă să-mi ascund față de ei acea înclinație”. Acea stare liniștită a lucrurilor nu a continuat mult timp. El a fost acuzat de erezia lui Luther și preoții și călugării au conspirat împotriva lui. Fiind solicitat de Albert, Arhiepiscopul de Metz, să devină cancelarul său, a acceptat invitația și a părăsit acel loc. Auzind aceasta, poporul a fost foarte impresionat și indignat împotriva preoților și a călugărilor, așa că în oraș s-a produs o tulburare violentă.

Faima lui Capito ca învățat și om evlavios era atât de mare încât Leo al-X-lea, fără să i se fi cerut, i-a oferit funcția de protopop. Împăratul Carol al-V-lea l-a înnobilat, iar Albert, primul prinț al Imperiului German, l-a numit consilier ecleziastic și cancelar. Dar aceste poziții înalte și onoruri nu se potriveau cu spiritul lui și cu dorința inimii lui, deși pe atunci el nu prea înțelesese marea lucrare pentru care îl pregătea Dumnezeu. Treptat, i s-au deschis ochii pentru a descoperi adevărul, mesa a ajuns să fie ceva contrar conștiinței sale și el a refuzat să o mai celebreze. După o ședere de aproximativ trei ani la curtea arhiepiscoului cardinal, el a demisionat și i s-a alăturat lui Bucer la Strasbourg ca simplu predicator al evangheliei, unde a lucrat până la moartea lui, în 1541. Aceea a fost lucrarea care era desfătarea sufletului său. El a început să insiste asupra necesității unei reforme și a căutat să lucreze în dependență de dumnezeu. Încă dn 1512, el a fosrt de acord cu Pellican că cina Domnului era doar un memorial al lui Hristos, și aceasta cu mult timp înainte ca învățătura să fi fost prezentată public de reformatorii elvețieni.

Caspar Hedio s-a născut în marchizatul Baden din Șvabia. A primit educația la Basel, unde și-a luat și licența. El a lucrat mult timp și cu succes în vestirea evangheliei, întâi la Meinz, apoi la Strasbourg. Când Capito a părăsit Basel, Hedio a fost ales ca succesor al lui. Partida papală a adus obiectții. Predicatorul neînfricat a spus: “Adevărul înțeapă și nu este prudent ca prin predicarea lui să rănești urechi sensibile. Dar aceasta nu contează! Nimic nu mă va face să mă abat de la calea cea dreaptă”. Călugării și-au intensificat eforturile. “Este discipolul lui Capito,” au strigat ei, sporind tulburarea generală. “Voi fi aproape singur,” îi scria Hedio lui Zwingli, “abandonat în slăbiciunea mea, să lupt împotriva acestor monștri urâcioși. Învățătura și creștinismul sunt acum între ciocan și nicovală. Luther tocmai a fost condamnat de universitățile de la Louvain și Koln. Dacă biserica a fost vreodată în pericol iminent, acum este acel moment”. S-ar părea că s-a retras la Strasbourg pentru un timp, unde lucrările sale nu au fost întrerupte așa de mult. A fost un om cu un temperament blând și moderat.

Berthold Haller, reformatorul Bernei, s-a născut la Aldingen, în Wurtemberg, cam prin anul 1492. A studiat la Pforzheim, unde l-a avut profesor pe Silller și Melanchton i-a fost coleg. Cei din Berna, care fuseseră ostili noilor opinii și mâniați împotriva Zurichului pentru că cedase față de ceea ce ei numeau lutheranism, au început să mai relaxeze prejudecățile lor la predicarea blândă dar evanghelică a lui Berthold Haller. În anul 1520, el a fost numit pe post de preot și predicator la catedrală. Lui i s-a alăturat Sebastian Meyer, un franciscan care fusese papistaș, dar a devenit un predicator zelos al evangheliei harului lui Dumnezeu. Haller era învățat și elocvent și forța predicilor lui a făcut ca el să capete multă influență asupra cetățenilor. Prin eforturile concertate ale acestor doi reformatori, sentimentele religioase au evoluat în scurt timp astfel încât a fost necesară intervenția guvernului.

Cu o fire timidă și modestă, el a apelat la Zwingli pentru a-i da sfaturi în necazurile lui și a avut încredere în el în toate încercările, iar Zwingli s-a dovedit potrivit să-i inspire curaj. “Sufletul meu este copleșit,” îi spunea într-o zi lui Zwingli, “nu pot suporta un tratament atât de nedrept. Sunt hotărât să demisionez de la amvonul meu și să mă retrag la Basel, să mă angajez deplin în societatea lui Wittembach, pentru studiul învățăturii sacre”. “Vai!” îi răspundea Zwingli, “și eu simt că descurajarea mi se strecoară în suflet când mă văd atacat, dar Hristos îmi trezește conștiința prin puterea stimulatoare a amenințărilor și a promisiunilor Sale. El mă alarmează spunând: «Oricene se va rușina de mine înaintea oamenilor, mă voi rușina și Eu de el înaintea Tatălui» și îmi redă pacea spunând: «Oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor îl voi mărturisi și Eu înaintea Tatălui Meu». O! Curaj, dragul meu Berthold! Numele noastre sunt scrise cu litere de neșters în registrele cetățenilorcerului. Sunt gata să mor pentru Hristos... O! Dacă acei feroci pui de urs ai tăi să audă învățătura lui Isus Hristos, atunci se vor îmblânzi. Dar trebuie să faci această lucrare cu multă blândețe, ca să nu se întoarcă spre tine cu furie și să te facă bucăți”. Berthold a prins curaj. Flacăra care ardea atât de strălucitor în inima lui Zwingli a aprins-o pe cea a lui Haller. El a predicat cu mai mult zel și cu mai multă putere, iar binecucântarea lui Dumnezeu, evanghelia purp a fost redată republicii Berna, de unde fusese atât de mult timp exclusă.

Oswald Myconius – trebuie să-l deosebim de Friedrich Myconius, discipolul lui Luther – s-a născut la Lucerne, în 1488. A studiat la Basel, unde a ajuns să fie cunoscut de învățații din cercul lui Erasmus, dar mai ales de cei din cercul lui Zwingli. A condus școala publică de la Basel, apoi cea ce la Zurich și apoi pe cea din orașul său natal, Lucerne. Din cauza spiritului militar care domina acel canton, predicatorul evangheliei păcii care se încumeta să condamne practica serviciului militar pentru străini sau care căuta să mai limiteze obiceiurile războinice, era imediat întâmpinat de cea mai hotărâtă și violentă opoziție. “Este un lutheran,” au strigat, “și Luther trebuie să fie ars, și învățătorul împreună cu el”. A fost chemat să se înfățișeze înaintea consiliului și i s-a interzis să citească scrierile lui Luther înaintea elevilor sau le menționeze vreodată înaintea lor sau măcar să se gândească la ele. “Dar de ce ar trebui cineva să-l prezinte pe Luther,” le-a răspuns el, “dacă are evangheliile și scrierile Noului Testament?” Duhul său blând a fost rănit și a ajuns deprimat: “Toți sunt împotriva mea,” exclama el, “asaltat de atâtea furtuni, încotro să mă-ndrept și cum să scap de ele? Dacă Hristos nu ar fi fost cu mine, atunci demult aș fi căzut sub loviturile lor”. În 1523 a fost expulzat din Lucerne, șim după mai multe schimbări, a devenit succesorul lui Oecolampadius la Basel, atât ca profesor cât și la amvon, poziții pe care le-a avut până la moartea lui, în 1522. El a lucrat mult pentru răspândirea adevărului și serviciile pe care le-a adus cauzei reformei au fost mari și valoroase.

Joachim von Walt sau Vdian a fost un laic distins, născut la Sf. Gall, unde a fost de opt ori pus în fucția de consul. El cunoștea bine aproape toate felurile de învățături și de timpuriu și-a pus problema reformei. Prin harul lui Dumnezeu, cu statornicie, zel și multă înțelepciune și prudență a promovat cauza reformei. În mai multe rânduri a prezidat dezbaterile prin care lucrarea cea bună a înaintat în Elveția.

Thomas și Andreas Blaurer erau dintr-o familie nobilă de la Constanz și amândoi au lucrat de timpuriu pentru cauza reformei. Cel din urmă s-a distins în special ca reformator al orașului său natal. Acel oraș renumit în istorie pentru persecuția papală și statornicia creștină a avut favoarea de a beneficia și de lucrările lui Sebastina Hoffmeister și ale lui Johann Wauner, care au susținut cu multă noblețe învățăturile reformei în acel oraș celebru, cu toate că au avut de suferit pentru ele[ Datele șI evenimentele cuprinse în schițele anterioare au fost luate în principal din Istoria lui Scott, unde cititorul va găsi multe detalii pe care le-am omis. Vol. 2, p. 366-384].

Reflecții asupra zorilor reformei elvețiene

Este oare posibil să nu vadă cineva providența cea bună și harul suveran al lui Dumnezeu în acea nobilă mulțime a martorilor pentru Hristos și evanghelia Lui? Atât de mulți oameni, în locuri diferite, ca și când s-ar fi învoit, au studiat cu toții aceleași adevăruri din aceleași motive, cu aceleași dorințe și fiind convinși de aceleași rezultate, cu toate că pentru un timp nu au avut cunoștință unii de alții, și aceasta a avut loc independent de mișcarea cu același caracter care a avut loc în Germania. Am evitat să ducem istoria acestor pionieri după 1520 – cu un an înaintea Dietei de la Worms – când numele și scrierile lui Luther au început să se răspândească în alte țări.

Cititorul atent trebuie să fi observat că majoritatea liderilor pe care i-am menționat erau oameni cu caractere deosebite, învățați și capabili, care aveau deschisă calea pentru a avansa și a dobândi onoruri, și toate acestea le-au sacrificat de bunăvoie pentru a se dedica deplin Domnului Isus Hristos și evangheliei Sale. Și Dumnezeu – care niciodată nu uită să-i onoreze pe aceia care-L onorează pe El – a primit sacrificiile lor de bunăvoie și a sfințit învățătura, talentele și caracterul lor pentru împlinirea lucrării Sale celei mari. El a făcut ca forța lor morală să fie simțită și de cei mai plini de prejudecăți dintre vrăjmașii lor. În această privință se poate spune pe bună dreptate că: “Domnul a dat cuvântul; mare este oștirea vestitorilor” (Ps. 68.11). Și s-a remarcat că acei oameni eminenți erau ca frații care trăiesc împreună în unitate, că erau cu toții fermi și prieteni credincioși, chiar până la moarte și că printre ei nu s-a auzit nici măcar o notă discordantă.

Inima credincioasă tresaltă de bucurie când vde atât de clar puterea lui Dumnezeu lucrând spre gloria Fiului Său și pentru eliberare bisericii sale de sub robia papalității. Nimic nu este mai minunat pe lume decât a vedea trimful adevărului când lucrează Duhul lui Dumnezeu. Ce ni se prezintă? Ca la început, câțiva oameni, care, numai prin puterea adevărului, s-au angajat să schimbe concepțiile religioase, sentimentele și căile contemporanilor lor. Respectul oamenilor față de cele din vechime, față de religia străbunilor lor și alte o mie de interese diverse au intervenit pentru a opri înaintarea reformei. Regii pământului cu armatele lor și pontifii cu emisarii lor s-au asociat pentru a se opune noilor învățături și pentru a-i reduce la tăcere prin moarte pe acei martori. Dar toate acestea nu au reușit nimic altceva decât să purifice motivele reformatorilor și să-i facă să fie și mai zeloși. Pentru privires firească erau obstacole de neînvins, dar, cu toate acestea, cauza adevărului a triumfat depășind toate obstacolele, și aceasta fără mijloace alte vizibile înafară de predicarea cuvântului și de rugăciune.

În continuarea istoriei noastre vom vedea cât de adevărate sunt aceste afirmații. Națiuni întregi, ascultând glasul reformatorilor, au părăsit felul de închinare al părinților șlor, și-au distrus idolii și au desființat într-o zi obiceiurile pe care le aveau de multe generații. Ceea ce la început părea a fi numai o dispută a teologilor a produs o mare revoluție morală, a cărei influență este vizibilă în lumea civilizată[ Prefață la Life of Zwingle, de J.G. Hess, traducere de Lucy Aikin].

Înaintarea reformei - Zurich

În cursul anului 1520 – după cum am văzut deja – autoritățile civile de la Zurich au intervenit pentru prima dată în lucrarea reformei. Începuse să se arate efectul predicilor lui Zwingli asupra clasei de mijloc și a celei de jos. Înafară de problema Postului Paștelui, care a ajuns să fie dezbătută în Senat, prin edictul episcopului de Constanz, Zwingli a atras atenția cetățenilor din Zurich asupra marii imoralități care se generalizase în Elveția ca urmare a celibatului clerului, și, într-o scrisoare particulară adresată episcopului, l-a rugat să nu dea nici un edict contrar evangheliei și să nu mai tolereze curvia și să nu mai impună celibatul preoțimii. “În unele cantoane preoților li se cerea să aibă concubine și peste tot această practică era permisă pentru bani”. Cu toate acestea, în loc să dea ascultare mustrărilor pe care reformatorul le adusese în mod respectuos, episcopul a început să persecute mai mulți membri ai clerului care îmbrățișau noile opinii. Aceia au fost înfierați ca eretici lutherani și denunțați ca având opinii ostile Scaunului de la Roma. Până atunci reformatorii elvețieni nu s-au lovit de vreo opoziție publică sau sistematică, dar în acel moment biserica a implorat statul să intervină pentru a-i interzice peste tot.

Dar, sub providența cea bună a lui Dumnezeu, opoziția care s-a iscat în multe locuri a dus la adâncirea și extinderea lucrării reformatoare. Controversele și dezbaterile publice au fost mijloacele cele mai des folosite în Elveția pentru înaintarea reformei. Vântul persecuțiilor nu a făcut altceva decât să împrăștie sămânța cea bună a împărăției, astfel că aceasta a prins rădăcini peste tot în țară. “Ca și în zilele apostolilor,” spune istoricul elvețian, “preoții s-au ridicat împotriva învățăturilor noi. Dacă nu ar fi fost acele atacuri, probabil că învățătura ar fi rămas necunoscută, ascunsă numai în câteva suflete. Dar Dumnezeu găsise ceasul potrivit pentru a o arăta înaintea lumii. Împotrivirea i-a deschis noi căi și a făcut ca ea să se lanseze în alte direcții și ca națiunile să-și ațintească privirile asupra ei. Pomul care era destinat să adăpostească poporul Elveției fusese plantat bine în văile ei, dar era nevoie de furtuni pentru ca rădăcinile să-i fie întărite și să-și întindă ramurile. Partizanii papalității, văzând focul care mocnea la Zurich s-au repezit pentru a-l stinge, dar nu au reușit decât să întețească și mai mult flacăra și să întindă incendiul[ D’Aubigne, vol. 2, p. 502]”.

Conspirația călugărilor împotriva lui Zwingli

În anul 1522, învățăturile cele noi înaintaseră atât de mult la Zurich încât nu numai episcopul ci chiar și senatul a ajuns să fie preocupat serios de ele. Dezbinările și tulburările care existau în oraș de câtva timp erau în creștere, iar călugării, încurajați de superiorii lor, au înălțat obișnuitul strigăt că era erezie, răzvrătire și necredință. În oraș erau trei ordine călugărești: dominicani, franciscani și augustinieni. Aceștia au conspirat împotriva lui Zwingli și l-au acuzat înaintea magistraților că “ataca necontenit ordinele lor, ridiculizându-le în discursurile lui și făcând ca ele să fie disprețuite de popor”. Ei au cerut senatului să-l reducă la tăcere pe predicator și să abroge edictul din 1520, sau măcar să le permită să predice din Aquinas și Scottus. Autoritățile nu numai că eu respins petiția lor, ci chiar au reînnoit ordinul ca “de la amvon să nu se prezinte nimic care să nu poată fi dovedit clar prin cuvântul scris al lui Dumnezeu”. Exasperați, călugării nu au mai avut grijă să-și ascundă intențiile, ci au jurat că, dacă Zwingli nu avea să înceteze ostilitățile, ei vor fi nevoiți să adopte măsuri violente.

Cam tot pe atunci, episcoul a adresat senatului al doilea apel, în care a prezentat multe acuzații grave împotriva lui Zwingli. Clerului și magistraților din dioceza lui, ca și primarului și consiliului de canonici, le-a adresat un lung îndemn însoțit de copii ale bulelor papale și de edictul de la Worms împotriva lui Luther, care a fost încredințat la trei emisari ecleziastici.

Când Zwingli a luat poziție și a răspuns la acuzațiile episcopului, adversarii săi au fost reduși la tăcere. Dar el era atât de tulburat și de întristat în duhul lui de prezența acuzatorilor săi, care odinioară îi fuseseră prieteni apropiați, ca și de starea generală a lucrurilor, că a cerut respectuos să se organizeze o conferință publică la care să aibă posibilitatea de a se apăra și de a-și apăra învățăturile. Între timp el a scris cu mutl sârg pentru a face și mai larg cunoscute adevărurile pe care le susținea și le prezenta ca învățătură, ca și erorile și abuzurile împotriva cărora mărturisea.

Publicațiile lui Zwingli

În iulie 1522 el a adresat membrilor Cofederației Elvete un “Îndemn prietenesc și evlavios”, rugându-i “să nu împiedice predicarea evangheliei și să nu dezaprobe căsătoria clericilor”. “Nu vă temeți,” le scria el conducătorilor cantoanelor, “să ne acordați aceste libertăți; pentru că există semne clare după care oricine îi poate recunoaște pe adevărații predicatori evanghelici. Cel care, neglijându-și interesele lui personale, nu se dă înapoi de la muncă și privațiuni pentru a face să fie cunoscută și respectată cauza lui Dumnezeu, pentru a-i aduce pe păcătoși la pocăință, pentru a aduce mîngâiere celor în necaz, este fără-ndoială în acord cu Hristos. Dar când vedeți învățători care zi de zi prezintă noi sfinți la care să se închine poporul, cărora trebuie să li se câștige favoarea prin intermediul darurilor, și când aceiași învățători susțin că au autoritate preoțească și susțin autoritatea papei, atunci puteți considera că ei sunt mai preocupați de profitul lor decât de sufletele care le sunt încredințate”.

“Dacă asemenea oameni vă sfătuiesc să opriți prin decrete predicarea evangheliei, atunci fiți surzi față de insinuările lor și puteți fi siguri că ei urmăresc să nu aibă de suferit beneficiile și onorurile lor și spuneți că dacă această lucrare vine de la oameni, ea va pieri de la sine, dar dacă este de la Dumnezeu ar fi zadarnic să uniți toate puterile pământului împotriva ei[ Hess, p. 130-138]”.

După ce a explicat natura evangheliei și că numai din ea pot veni învățături mântuitoare, el a atacat imoralitatea dominantă printre ecleziastici ca find una care aduce mari prejudicii cauzei creștine și a pledat în modul cel mai solemn împotriva interzicerii căsătoriei clericilor, arătând că acela era un mijloc modern care avea ca scop înălțarea exagerată a bisericii prin ruperea legăturilor care i-ar fi apropiat de popor pe slujitorii ei, prin aceea că îi făcea să fie străini de afecțiunile normale, determinându-i să-și concentreze zelul asupra intereselor unei organizații, a ordinului de care aparțineau, pentru susținerea sistemului papal. În aceeași perioadă el i-a adresat o mustrare zimilară și episcopului de Constanz, în care, spunea Hess, “l-a rugat pe episcop să se pună în fruntea celor care lucrează pentru a înfăptui reforma în biserică, și, cu înțelepciune și prudență, să permită demolarea a ceea ce fusese înălțat cu îndrăzneală”. Aceste două petiții au fost semnate de Zwingli și de alți zece dintrei cei mai zeloși susținători ai reformei din Elveția. Îndemnul sau mandatul episcopului către consiliul canonicilor din Zurich l-a făcut pe Zwingli să scrie încă lucrare, pe care a numit-o “Archeteles”, cuvânt care are semnificația “începutul sfârșitului”. Aceasta era un sumar al principalelor puncte în dispută între reformatori și adversarii lor. “Această lucrare,” spunea Gerder, “ne prezintă o imagine veridică a reformei zwingliene – cu mult diferită de cea pe care o redau mulți alți scriitori”. Ea a ajuns mai celebră decât pamfletele lui anterioare și a fost mult prețuită nu numai în Elveția ci și în țări străine, ea arătând că autorul ei era “tare în scripturi” și unul care îmbina temeritatea cu moderația autentic creștină[ din citatele lui Scott din Gerdes sau Gerdesius, profesor de teologie la Groningen și din A. Ruchat, vol. 2, p. 406].

Când la Zurich aveau loc acele evenimente, episcopul, care nu se mai credea capabil să reprime dizidența, a făcut apel la adunarea națională a fost convocată la Baden și a cerut ca întreaga Confederație Helvetă să se implice pentru executarea hotărârilor sale. Dar semințele reformei răsăriseră și acolo la fel de puternic ca și la Zurich, cel puțin în rândul pastorilor, pentru că aceștia luaseră în unanimitate hotărârea să nu predice nici o învățătură care nu poate fi dovedită din scriptură. “Acest apel al episcopului,” spune Waddington, “a avut ca efect persecutarea unui singur delicvent”. Un anumit Urban Wyss, pastor de la Visisbach, din comuna Baden, care predica împotriva invocării sfinților, a fost arestat și predat prelatului, și, printr-o lungă întemnițare la Constanz, s-a distins ca primul dintre reformatorii elvețieni care au suferit pentru adevăr.

Zwingli și farții săi

După cum am spus cu privire la începutul vieții reformatorului, el a avut cinci frați. Și este de interes să observăm că totți erau în viață în această perioadă a istoriei lui, și, auzind de relatări cu privire la apostazia lui Ulrich, au fost foarte stânjeniți în legătură cu fratele lor și au dorit să vorbească cu el despre acea chestiune. Deși s-ar părea că ei erau mai curând îngrijorați în legătură cu respectabilitatea numelui familiei lor decât cu mântuirea sufletului, aceasta i-a oferit ocazia de a scrie mai complet și cu mai multă libertate despre marele subiect al evangheliei și de a exprima profundele sentimente creștine din inima lui.

După ce și-a exprimat efecțiunile sincere față de frații săi și interesul său pentru bunăstarea lor, el i-a asigurat că nicicând nu avea să înceteze să-și îndeplinească cu fidelitate și cu sârguință îndatoririle de pastor creștin, nelăsându-se înfricoșat de teama de lume sau de tiranii puternici care guvernează. “Cu privire la mine însumi,” spunea el, “nu sunt deloc îngrijorat pentru că demult m-am încredințat pe mine însumi în mâinile lui Dumnezeu... Fiți liniștiți pentru că nu mi se poate întâmpla nici un rău cu privire la care să nu-mi fi făcut socotelile și pentru care să nu fiu pregătit. Știu că, într-adevăr, puterea mea este slăbiciune desăvârșită și cunosc și puterea celor împotriva cărora m-am încumetat să lupt. Dar, așa cum Sf. Pavel spunea cu privire le el «am putere pentru toate în Hristos, care mă întărește»... Dar voi cu: «Ce rușine va fi și ce pată pe numele familiei ca tu să fii ars pe rug ca eretic sau să suferi altă moarte rușinoasă? Și ce folos vei avea din aceasta?» Iubiții mei frați, ascultați răspunsul meu: Hristos, Mâtuitorul și Domnul peste toate, al cărui soldat sunt a spus «Fericiţi sunteţi voi când oamenii vă vor urî şi când vă vor alungad dintre ei şi vă vor defăima şi vor lepăda numele vostru ca rău, din cauza Fiului Omului. Bucuraţi-vă în ziua aceea şi săltaţi de bucurie, pentru că, iată, răsplata voastră este mare în cer » (Luca 6.22-23). Aflați deci că, cu cât numele meu este mai înfierat de această lume din cauza Domnului, cu atât va fi el mai onorat înaintea lui Dumnezeu Însuși... Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a coborât pentru a-Și vărsa sângele pentru mântuirea noastră, deci este un soldat laș și nevrednic de numele Lui acela care nu va dori să-și sacrifice viața pentru gloria comandantului său, ci mai curând este gata să arunce scutul și să fugă în mod rușinos...”

“Voi sunteți frații mei și vă recunosc această calitate, dar dacă nu doriți să fiți frați ai mei în Hristos, atunci trebuie să vă plâng cu cea mai adâncă durere și întristare, deoarece cuvântul Domnului ne cere să ne părăsim până și tatăl și mama dacă ei caută să ne depărteze inimile de la El. Încredeți-vă în cuvântul lui Dumnezeu fără șovăire și stați liniștiți. Toate durerile și plângerile voastre aduceți-le înaintea lui Hristos, vărsați-vă rugăciunile înaintea Lui. Numai la El să căutați harul, pacea și iertarea păcatelor voastre. În sfârșit, uniți-vă cu Hristos printr-o legătură atât de intimă ca El să fie una cu voi și voi să fiți una cu El. Să dea Dumnezeu ca, fiind sub protecția Lui, să fiți conduși de Duhul Său și să urmați învățătura Lui! Amin. Nu voi înceta niciodată să fiu fratele vostru credincios, numai ca voi să doriți să fiți frați cu Hristos. Din Zurich, în mare grabă, în anul lui Hristos 1522”.

Aceste adânci răsuflări din străfundul sufletului lui Zwingli trebuie să impună cea mai plină de recunoștință laudă pentru orice inimă înnoită prin harul lui Dumnezeu. Ce dăruire pentru Hristos, pentru evanghelia Lui, pentru biserica Lui, pentru de rudele lui, țara lui și pentru omenire! Cunoștința lui cu privire la calea mântuirii și felul în care a pătruns marele adevăr dătător de odihnă al identificării cu Hristos ne umplu inima de o încântare admirativă. Este adevărat că el nu a înțeles eliberarea prin moarte de sub puterea păcatului, a lui satan și a lumii, așa cum ne învață Romani 6 și alte asemenea texte și nici nu putea să fi cunoscut învățătura scripturii cu privire la biserica trup al lui Hristos, potrivit cuvântului “noi toți am fost botezați de un singur Duh într-un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi; și tuturor ni s-a dat să bem dintr-un singur Duh” (1. Cor. 12.13). Dar el înțelesese că este comuniune în har și binecuvântare prin credința în jertfa scumpă a lui Hristos. Dacă ar fi fost mai mult în “puterea învierii Lui”, atunci el ar fi fost mai puțin ceea ce biografii lui numesc “patriotul creștin. Eroul creștin”. Nu că atunci ar fi iubit mai puțin pe aproapele său sau pe rudele lui sau omenirea, ci iubirea lui s-ar fi manifestat potrivit duhului unuia care nu numai că a murit ci a și fost înviat împreună cu Hristos și care este unit cu Domnul prin același Duh, fiind locuința Duhului Sfânt. Asemenea lui Luther, el a susținut că îndreptățirea numai prin credință este piatra din capul unghiului pentru creștinism, deși, în mod evient, el a fost mai puțin dominat de prejudecăți și a avut vederi mai largi asupra adevărului divin decât reformatorul saxon și un stil mai elevat de a exprima adevărul.

Dezbaterile de la Zurich

Potrivit cererilor lui Zwingli, după cum am notat deja, senatul de la Zurich a anunțat o conferință pentru a discuta și a domoli disputele religioase, care avea să înceapă la 29 ianuarie 1523. Aceasta a fost prima dintre acele dezbateri publice, care, prin providența lui Dumnezeu, a dus la înaintarea rapidă a reformei. Toate persoanele care aveau ceva de spus împotriva pastorului șef au fost invitate să-și prezinte public acuzațiile lor.

Senatul a anunțat totuși o clauză nobilă: aceea ca “să se facdă apel numai la scripturi ca unicul criteriu de judecată și nu la obiceiuri sau tradiții de-ale oamenilor”. A fost invitat clerul cantonului, iar episcopul a fost rugat să se înfățișeze personal, sau, dacă aceasta nu ar fi fost posibil, să trimită reprezentanți competenți.

Pentru ca toate părțile să fie informate cu privire la subiectele dezbaterii și ca numeni să nu poată invoca faptul că a fost luat prin surprindere, Zwingli a publicat cu câtva timp înainte șaizeci și șapte de propoziții care cuprindeau principalele învățături pe care le predica el și pe care era pregătit să le susțină. Acelea au fost distribuite larg și din timp.

Tezele lui Zwingli

Din vreme ce aceste teze ale lui Zwingli pot fi considerate crezul reformatorilor elvețieni, va fi de folos pentru cititor să enunțăm pe scurt cele mai importante dintre aceste propoziții:

“Evanghelia este singura regulă pentru credință, și este eronată afirmația că ea nu are valoare fără aprobarea Bisericii Romei; Hristos este unicul cap al bisericii; toate tradițiile trebuie respinse; încercările clerului de a-și justifica luxul, bogățiile, onorurile și demnitățile constituie cauza dezbinărilor din biserică; penitențele sunt dictate numai de tradiție și nu sunt de nici un folos pentru mântuire; masa nu este un sacrificiu, ci numai comemorarea sacrificiului lui Hristos; mâncărurile sunt indiferente; Dumnezeu nu a oprit nici o categorie de creștini să se căsătorească, și, ca urmare, este greșit ca preoților să le fie interzisă căsătoria, deoarece celibatul lor a ajuns să cauzeze mult desfrâu de tot felul. Acordarea absoluțiunii pentru bani însamnă simonie; numai Dumnezeu are puterea de a ierta păcatele, iar cuvântul lui Dumnezeu nu spune nimic despre purgatoriu. Afirmația că harul decurge în mod necesar din primirea sacramentelor este o invenție modernă; nimeni nu trebuie să fie molestat pentru opiniile lui și este de competența magistratului să-i oprească pe aceia care tind să tulbure liniștea publică[ Hess, p. 148]”.

Adunarea de la Zurich

Cronicarii spun că, în dimineața zilei de 29, devreme, mulți se îmbulzeau în sala pentru conferință. Era prezent tot clerul orașului și cantonului, împreună cu mulți alții din zone îndepărtate, și o mare mulțime de învățați, de oameni de rang înalt și fel de fel de popor. Consulul Republicii, Marc Reust, un om integru, a deschis deliberările. El a spus despre cele șaizeci și șapte de propoziții ale lui Zwingli și a cerut ca toți cei care erau contra lor să-și prezinte fără teamă obiecțiunile. Marele maestru al curții episcopale, vicarul general Faber, și mai mulți teologi, erau prezenți în calitate de reprezentanți ai episcopului. Toți se așteptau ca Faber să încerce să combată tezele lui Zwingli și să apere sistemul oficial, dar Faber își cunoștea prea bine adversarul pentru a face așaceva și a refuzat să discute vreunul dintre articole. Zwingli a căutat zadarnic să-l atragă într-o dispută. Faber a spus: “Eu am fost trimis aici nu pentru a dezbate ci pentru a asculta. Apoi, acesta nu este locul potrivit pentru a dezbate lucruri atât e mari, ci se cuvine mai bine să aștepte decizia unui consiliu general, care este singurul tribunal legitim pentru chestiuni care țin de doctrină, un asemenea consiliu urmând să fie convocat în scurt timp. Până atunci, lui i se poruncise să medieze pentru încetarea disputelor care tulburau orașul”.

Zwingli, care ținea ca învățăturile lui să fie supuse cât mai curând la cea mai severă cercetare, a fost profund îndurerat de abordarea evazivă în stil diplomatic a lui Faber. “Cum?” a exclamat el stând în picioare în fața unei mese pe care era o Biblie. “Oare nu este această mare și învățată adunare la fel de bună ca un consiliu? Nu avem decât de apărat cucântul lui Dumnezeu”. După ce a făcut acest apel, care a făcut ca peste adunare să se aștearnă o tăcere profundă, el s-a adresat din nou adunării. “El s-a plâns de acuzațiile calomnioase ccu care erau atacate continuu învățăturile lui și i-a provocat pe defăimătorii săi să iasă în față în acel moment rânduit special în acel scop pentru a discuta articolele respective”. Dar reformatorul a descoperit că aceia care erau repede gata să-l acuze și să-l defăimeze în secret au rămas într-o tăcere încăpățânată în public. El avea însă o conștiință curată și dorea să explice public învățătura lui înaintea senatului țării sale, înaintea șefului diocezei și înaintea întregii biserici a lui Dumnezeu, fiind gata să asculte orice ar fi spus unii împotriva lui și dispus să mulțumească celui care l-ar fi corectat dacă greșsea undeva, dar pregătit să susțină ceea ce el credea că este adevărul lui Dumnezeu.

Faber a continuat să refuze să se angajeze într-o dispută cu Zwingli în fața marelui consiliu, dar a promis că avea să publice o respingere scrisă a erorilor acestuia.

Cum nu s-a prezentat nici un adversar, președintele a spus atunci: “Dacă este cineva care are ceva de spus împotriva lui Zwingli sau a învățăturilor lui, să iasă în față”. A repetat aceasta în trei rânduri, și, cum nimeni nu s-a prezentat, senatul a declarat că propozițiile evanghelice au câștigat o victorie nedisputată și a publicat imediat un edict în acel sens. “Din vreme ce Maestrul Ulrich Zwingli și-a invitat în mod repetat adversarii doctrinelor sale să le combată prin argumente din scriptură, și, cu toate acestea, nici unul nu s-a încumetat să facă aceasta, el va continua să vestească și să predice cuvântul lui Dumnezeu ca până atunci. De asemenea, toți ceilalți slujitori ai religiei, fie ei din oraș sau de la țară, să evite să dea vreo învățătură pe care nu o pot susține prin intermediul scripturii, și, de asemenea, se vor abține să aducă acuzații de erezie sau să facă alte afirmații scandaloase, acestea urmând să fie pedepsite sever”.

Când au auzit hotărârea, Zwingli nu s-a putut abține să-și exprime bucuria inimii: “Îți mulțumim Ție, Doamne, care dorești ca sfântul Tău cuvânt să domnească pe pământ ca și în ceruri”. Auzind aceste cuvinte, Faber nu și-a putut stăpâni indignarea: “Aceste teze ale Maestrului Ulrich sunt împotriva onoarei bisericii și învățăturii lui Hristos, și eu voi dovedi aceasta,” a spus el. “Așa să faceți,” a spus Zwingli, “dar eu nua am alt judecător înafară de evanghelie”.

Leo Iuda, Hoffmann, Meyer și alții s-au străduit ca și Zwingli să atragă în dezbatere partida papală, dar nu s-a petrecut nimic mai mult decât o mică hărțuire cu privire la invocarea sfinților.

Efectele decretului

Promulgarea acestui decret, în opinia lui Hess, a dat avânt reformei în Elveția, iar mesajul adresat de Zwingli în sala de conferință a avut un efect favorabil învățăturilor lui. “Simplitatea și fermitatea lui, ca și blândețea lui, au făcut ca publicul să fie cuprins de o adâncă venerație, iar elocința lui și învățătura lui i-au cucerit pe aceia care ezitau între cele două părți, iar tăcerea adversarilor săi, care a fost privită ca o dovadă tacită a slăbiciunii lor, a servit cauzei lui aproape la fel de mult ca argumentele pe cere le-a adus. Din acel moment, numărul prietenilor reformei a crescut rapid în rândurile tuturor categoriilor sociale”. Cum epoca era încă papală, decretul a fost foarte drept și rezonabil. Hotărârea nu prevedea nici un fel de pedepse pentru motive religioase, ci doar îi proteja pe Zwingli și pe toți pastorii care aveau să meargă de atunci încolo pentru a predica cuvântul lui Dumnezeu, și numai pe temeiul acelui cuvânt predicatorii urmau să rămână sau să cadă. Tulburarea liniștii sau orice tendință spre tulburare urma să fie pedepsită de autorități.

La scurt timp după conferință, Faber i-a scris unui prieten de la Meinz exprimându-și în următorii termeni temerile legate de Zwingli: “Nu am să-ți dau alte știri decât că la Zurich s-a ridicat un al doilea Luther, care este chiar mai periculos, din vreme ce are un popor și mai auster. De voie, de nevoie, trebuie să lupt împotriva lui, și intru în luptă cu cele mai mari reticențe, fiind obligat să fac aceasta. Vei afla curând aceasta atunci când voi publica acea carte a mea pentru a dovedi că mesa este un sacrificiu[ Waddington, vol. 2, p. 284]”. Tulburarea și frustarea adversarilor reformei a fost pe măsura triumfului reformatorilor și a confirmării principiilor lor. Cei mai dotați apărători ai papalității au tăcut în marele consiliu al țării lor – Consiliul celor două sute. Le-a fost în mod evident teamă să se angajeze într-o dezbatere cu Zwingli. Dar Roma cea fără scrupule avea alte arme. Cei mai de încredere istorici afirmă că nunțiul papal Ennius și episcopul de Constanz au trimis oameni ca să-i ia viața lui Zwingli de îndată ce s-ar fi ivit o ocazie fără riscuri prea mari. “Din toate părțile ești înconjurat de curse,” îi scria un prieten secret lui Zwingli, “a fost pregătită o otravă ucigătoare pentru a-ți lua viața. Sunt prietenul tău, mă vei cunoaște în viitor”. “Părăsește de îndată casa lui Zwingli pentru că se apropie o catastrofă,” îi scria un altul capelanului care locuia împreună cu el. Dar omul lui Dumnezeu a rămas calm și liniștit, încrezându-se în El. “Cu ajutorul lui Dumnezeu,” spunea el, “nu mă tem de dușmanii mei altfel decât o stâncă înaltă se teme de valurile muginde”. Dar, cu toate că otrava și pumnalul nu au reușit să-și îndeplinească sarcina groaznică, Roma nu-și epuizase toate mijloacele și a recurs la lingușiri.

La scurt timp după ce a fost emis decretul, Adrian, care ocupa tronul papal, a arătat interes față de controversa de la Zurich, deși tuna anateme împotriva Saxoniei. El i-a trimis lui Zwingli una dintre cele mai lingușitoare scrisori, în care-l numea “fiul meu” și îl asigura de “favoarea lui deosebită”. “Și ce anume te-a însărcinat papa să-i oferi?” l-a întrebat Myconius pe purtătorul scrisorii papei. “Totul cu excepția Scaunului Sf. Petru”. Mitra, cârja episcopală sau pălăria de cardinal îi erau la-ndemână, dar Roma s-a înșelat mult cu privire la reformatorul din Zurich. Toate propunerile ei nu i-au fost de nici un folos. Până și d’Aubigne recunoaște că “ân Zwingli biserica Romei a avut un vrăjmaș și mai puțin înclinat spre compromisuri decât Luther”. El nu fusese niciodată călugăr, conștiința lui nu a fost încurcată, judecata lui era mai puțin stânjenită de dogmele papale și îi păsa și mai puțin de ceremoniile din alte vremuri decât reformatorului saxon. Dacă un obicei, oricât de nevinovat ar fi fost el în sine, nu era ceva permis de scriptură, atunci elvețianul se ridica împotriva lui cu toată energia. Grija lui geloasă pentru demnitatea, suficiența și autoritatea scripturii era remarcabilă. “Cuvântul lui Dumnezeu,” obișnuia el să spună, “trebuie să fie singurul temei”. “Și la aceste convingeri” – s-a mai spus – “el ajunsese cu mai puține lupte și fără conflicte care să ardă cu violență, ca acelea din inima lui Luther”. Vedem că aceasta este valabil numai în cazul învățăturii despre îndreptățirea prin credință. Toți sunt dispuși să recunoască faptul că, deși reformatorul elvețian credea acest adevăr în mod la fel de sincer ca și cel saxon, pentru cel dintâi acesta nu a reprezentat niciodată atât de mult ca pentru cel din urmă. Ca adevăr divin, acesta a fost sursa convingerilor lui Luther, care i-a dat putere, mângâiere, vitalitate și energie. Cei doi oameni au fost conduși la Dumnezeu pe căi diferite șii au fost dotați în mod diferit pentru marea lucrare.

Zelul lui Zwingli și al lui Leo Iuda

Cu toate că, în urma conferinței din ianuarie, Zwingli dobândise o mare putere și popularitate, el nu s-a grăbit să promoveze schimbări, ci principalul lui obiectiv a fost acela de a învăța poporul, de a înlătura prejudecățile și a căuta să-i facă să aibă aceleași gânduri înainte de a recomanda vreo sechimbare semnificativă. De aceea, el s-a dedicat predicării cuvântului cu mai mult zel și mai multă îndrăzneală ca niciodată, fiind ajutat cu multă pricepere de prietenul său Leo Iuda, care fusese ales preot la Zurich. Nu se știe sigur dacă acea carte promisă de Faber pe tema mesei a apărut vreodată, dar Zwingli a publicat în același an o carte cu titlul “Asupra canonului mesei”, aducând argumente puternice împotriva pietrei unghiulare a sistemului papal. Cam în același timp, un preot numit Louis Hetzer a publicat un tratat intitulat “Judecata lui Dumnezeu împotriva imaginilor”, care a făcut senzație și a captivat mintea poporului.

Cetățenii Zurichului deveniseră prieteni fierbinți ai reformei, și, în zelul lor, unii cu un duh mai aprins s-au arătat hotărâți să curețe orașul de idoli. La intrarea în oraș era un crucifix sculptat cu artă și bogat ornamentat. Superstiția și idolatria care erau stimulate de acea imagine a făcut ca poporul să se umple de indignare. Unii din clasele de jos, având în frunte pe un meșteșugar numit Nicholas Hottinger, “un om demn,” spunea Bullinger, “citit în scripturi”, s-au adunat și au doborât acel idol. Acel act îndrăzneț și ilegal a produs consternare în toate părțile. “Se fac vinovați de sacrilegiu! Merită să fie uciși!” au exclamat prietenii Romei. Autoritățile au fost obligate să intervină și i-au arestat pe conducătorii revoltei, dar când a fost să fie dată o sentință, consiliul a fost dezbinat. Ceea ce unii considerau a fi o crimă vrednică de moarte, alții apreciau că a fost o lucrare bună, făcută însă cum nu se cuvine, cu un zel necugetat. Pe parcursul dezbaterilor pentru determinarea sentinței, Zwingli a susținut public că legea lui Moise interzicea în mod expres ca niște imagini să fie obiecte ale închnării religioase și a concluzionat că aceia care demolaseră crucifixul nu trebuiau să fie acuzați de sacrilegiu, dar s-a pronunțat că ei trebuiau să fie pedepsiți pentru a se fi opus autorităților.

Vorbirea lui Zwingli i-a încurcat și mai mult pe magistrați. Cetatea era dezbinată, așa că încă o dată consiliul a fost nevoit să supună dezbaterii chestiunea, prizonierii rămânând închiși.

Astfel vedem cum, prin providența cea bună a lui Dumnezeu, până și asemenea acte de nseupunere ale celor mai neciopliți și indisciplinați copii ai reformei, au fost mijloace pentru a aduce la lumină nu numai întunecimile papalității ci și adevărul lui Dumnezeu asupra unor subiecte de o importanță vitală, ceea ce le-a adus reformatorilor noi triumfuri și le-a câștigat mai multe libertăți.

A doua dezbatere de la Zurich

Pentru cea de-a doua dezbatere a fost fixată data de 26 octombrie 1523, iar subiectele care urmau să fie discutate erau “dacă închinarea la imagini era ceva autorizat de scriptură și dacă mesa se cuvenea să fie menținută sau desființată”. Adunarea a fost mult mai numeroasă decât cea anterioară, fiind prezente peste nouă sute de persoane din toate părțile Elveției, inclusiv marele Consiliu al Celor Două Sute și aproape trei sute cincizeci de ecleziastici. Au fost trimise invitații episcopilor de Constanz, Coire și Basel, universității de la Basel și celor doisprezece cantoane, cărora li s-a cerut să trimită delegați la Zurich. Dar episcopii au refuzat invitația, umilirea delegaților lor în ianuarie fiindu-le încă proaspătă în minte și nefiind dispuși să riște o a doua înfrângere. Numai orașele Schaffhausen și Sf. Gall au trimis delegați, și, dintre aceștia, Vadian din Sf. Gall și Hoffmann din Schaffhausen au fost aleși în prezidiu. După ce a fost citit edictul de convocare și a fost declarat scopul întrunirii, lui Zwingli și lu Leo Iuda li s-a cerut să le răspundă tuturor celor care apărau închinarea adusă imaginilor și mesa ca sacrificiu.

Cu o devoțiune și evlavie care au dominat mereu duhul lui, Zwingli a propus ca dezbaterile să înceapă cu rugăciune. El le-a amintit prietenilor de promisiunea lui Hristos “unde doi sau trei sunt adunați pentru numele Meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor” (Matei 18.20). După rugăciune și câteva cuvinte ale președintelui, care i-a îndemnat pe toți vorbitorii să folosească numai argumente din scriptură, lui Zwingli i s-a cerut să înceapă.

Înainte de a începe să vorbească despre primul subiect – cel al închinării aduse imaginilor – el a adresat rugămintea de a i se permite să prezinte câteva remarci asupra folosirii în scriptură a cuvântului biserică, din vreme ce de aceasta depindea dreptul și autoritatea în acele deliberări. El a respins pretențiile exagerate ale Bisericii Romei, care susțiea că nimic din ceea ce se face în lumea creștină nu este bun dacă nu are aprobarea ei. Punctul lui de vedere era că termenul “biserică” desemnează, în primul rând, trupul universal al celor credincioși, și, în al doilea rând, orice parte a acelui trup care se află într-o provincie sau un oraș, cum ar fi biserica de la Efes, de la Corint sau bisericile din Galatia sau biserica din Zurich. El a negat că acel termen poate fi restrâns pentru a desemna o adunare constituită în mod exclusiv din papă, cardinali, episcopi și alți ecleziastici. El urmărea să răstoarne obiecțiunile aduse de romano-catolici împotriva unor adunări de felul celei de acolo și să arate că orice adunare strânsă laolaltă prin credința în Hristos și prin evanghelie, ca unica autoritate în ceea ce privește credința și practica, are tot dreptul să discute și să ia decizii. Astfel, Zwingli scotea biserica din Zurich de sub jurisdicția epiecopului de Constanz și o despărțea de ierarhia latină.

Zwingli a făcut apoio pauză și a fost adresată o invitație ca aceia care ar avea obiecțiuni față de acea poziție să iasă în față și să-și exprime sentimentele fără teamă. Reformatorii căutau să lucreze înaintea publicului și nu se temeau de nici o discuție. Conrad Hoffmann, un canonic din Zurich, a încercat să răspundă, dar, din vreme ce el a vorbit despre autoritatea bulei papale, de edictele Împăratului, despre canoane și că asemenea discuții erau nepotrivite, fără a face nici măcar o referire la scriptură, i-a fost dat să înțeleagă că el nu respecta regula adunării. Starețul augustinienilor, un predicator renumit, care ținea mult la vechea ortodoxie, a mărturisit că nu putea respinge propozițiile lui Zwingli dacă nu i se permitea să se refere la legea canonică. Imediat, Zwingli a făcut referire la un pasaj din legea canonică, care arăta că se cuvine să aibă încredere numai în scripturi. Călugărul a fost astfel nevoit să tacă și s-a întors la locul lui murmurând pentru sine însuși: “Papa a hotărât. Eu respect hotărârile lui, iar alții nu au decât să aducă argumente”.

Leo Iuda, căruia i-a fost încredințat subiectul imaginilor, s-a adresat adunării un timp mai îndelungat dovedind din scripturi că “imaginile sunt interzise prin cuvântul lui Dumnezeu și creștinii nu se cuvine să-și facă imagini, să le ridice sau să se închine înaintea lor”. În cea de-a doua zi a conferinței, Zwingli a introdus subiectul mesei, arătând din cuvintele rostite atunci când aceasta a fost instituită, ca și din alte părți din Noul Testament, că masa nu era un sacrificiu și că nici un om nu putea aduce lui Dumnezeu un sacrificiu pentru alt om, iar modul în care era celebrată euharistia în Biserica Romei este diferit de ceea ce a instituit Mântuitorul. Cele câteva anemice încercări de a susține practica și doctrina oficială au fost imediat desființate de cei doi luptători pentru reformă, spre satisfacția deplină a consiliului.

Biruința cuvântului lui Dumnezeu

Asupra adunării s-a produs o profundă și salutară impresie. “Până acum,” a exclamat Schmidt, șeful Kussnacht, “ați alergat cu toții după idoli. Locuitorii de la șes au alergat la munte, cei din munți au mers în câmpii, francezii au mers în Germania și germanii în Franța. Acum știți unde se cade să mergeți. Dumnezeu a îmbinat toate lucrurile în Hristos. Nobili cetățeni ai Zurichului, mergeți la izvorul cel adevărat și fie ca Hristos să revină în ținutul vostru și să-Și reia vechea Lui împărăție”. Bătrânul războinic Reust, îndreptându-se spre Consiliu, a spus în mod solemn, deși în limbajul militar obișnuit lui: “Să luăm deci sabia cuvântului lui Dumnezeu și fie ca Domnul să izbândească în lucrarea Lui”. Zwingli a fost copleșit de asemenea expresii de simpatie. “Dumnezeu este cu noi,” a spus el emoționat, “El Își va apăra propria Sa cauză. Să înaintăm în numele Domnului”. Emoția lui a depășit atunci ceea ce putea spune și a izbucnit în lacrimi și mulți și-au amestecat atunci lacrimile cu ale lui.

Așa s-a încheiat colocviul. A durat trei zile și a fost în mod hotărât în favoarea reformei. Victoria a fost nedisputată. Președintele, Vadian din Sf. Gall, s-a ridicat, și, vorbind în numele celor pentru care prezidase, a observat: “nu avea de pronunțat o sentință definitivă ca hotărâre a acelei adunări. Ei au auzit mărturia cuvântului lui Dumnezeu în sprijinul celor două propoziții, și, de asemenea, ceea ce s-a prezentat ca argumente împotriva lor. Fiecare să judece singur și să ajungă la o concluzie, apoi să urmeze ceea ce-i spune conștiința”. Reust i s-a alăturat cu îndemnul lui și “i-a rugat pe toți cei de față să ia drept călăuză a lor numai cuvântul lui Dumnezeu și să-l urmeze fără teamă”. Întrunirea s-a încheiat.

Reflecții asupra caracterului conferinței

Toți cei care cunosc întrucâtva valoarea cuvântului lui Dumnezeu se cuvine să mediteze cu supremă satisfacție la regula după care au fost conduse acele dezbateri. Nicicând nu se poate să fim îndeajuns de mulțumitori că scripturile au fost atât de mult apreciate. În această privință Zwingli a făcut o lucrare mare și nobilă: el a redat Bibliei locul care i se cuvenea și i-a redat poporului adevăratele lui privilegii. Participanților ambelor părți li s-a dat toată libertatea să discute, cu unicul amendament ca “toate argumentele să fie aduse direct din scriptură, singurul standard pentru judecată, și că tot ce ar fi doar dispută verbală și subtilități deșarte ca motiv de ceartă avea să fie reprimat imediat”. Și să avem în minte că această nobilă afirmație a autorității și suficeinței scripturii a fost făcută într-o epocă în care aproape toate categoriile sociale abia începuseră să audă câte ceva despre erorile papalității și despre caracterul ei, dacă nu cumva abia ajunseseră să afle de existența Bibliei. Mulți dintre preoți nu văzuseră niciodată o Biblie și rar se găsea câte unul care să o fi citit.

A fost nevoie de mai mult decât prezența impunătoare a lui Zwingli, de mai mult decât talentele lui strălucite, decât învățătura lui și elocința lui natrală pentru a menține o asemenea poziție. Nimic altceva decât credința în Dumnezeul cel viu nu l-ar fi putut susține într-un asemenea moment. Dacă atunci ar fi fost implicate numai inteligența și superstiția, atunci, ca și acum, s-ar fi putut găsi o mie de motive pentru a susține ca regulă supremă dogmele papalității; dar atunci, ca și acum, credința trebuie să atace tot sistemul papalității ca impostură a lui Satan, care este ăn directă opoziție cu adevărul lui Dumnezeu. În fața a nouă sute de membri ai bisericii romano-catolice, laici și clerici, Zwingli, Leo Iuda și alții au susținut că numai cuvântul curat al lui Dumnezeu, care trebuie să fie în mâinile poporului, este singurul standard pentru credință și moralitate, și că obiceiurile și tradițiile onorate de mult timp ale romano-catolicismului, deși primite prin credulitatea vescurilor și susținute de puterea lumească afișată, erau numai niște inovații preoțești, care erau nocive pentru sufletele oamenilor.

Era o lucrare îndrăzneață pentru acele vremuri, dar, atunci când Hristos are în inimă locul care I se cuvine, puterea Lui se arată desăvârșită în slăbiciunea noastră. Cuvântul lui Dumnezeu, după cum știm, este sabia Duhului, cu ajutorul căreia sunt tranșate toate problemele, și numai la acesta trebuie să facă apel toți creștinii. Un singur rând din scriptură cântărește mai mult decât zece mii de argumente. Dar în ce măsură este respectată această regulă de creștinii din zilele noastre? Vom mai întâlni o asemenea adeziune inflexibilă față de adevărul limpede al lui Dumnezeu? Nu știm unde am găsi așaceva. Din toate părțile auzim întrebări cu privire la inspirația deplină a scripturilor și cum că, din vreme ce pot fi diferite interpretări, nu se poate face apel la ea ca autoritate decisivă. De aici au fost inventate crezuri și confesiuni ca întărituri ale bisericii, în loc să fie numai cuvântul și puterea lui Dumnezeu. Așa este, vai! necredința în creștere în zilele noastre, care nu duce la altceva decât la extinderea romano-catolicismului și la apostazia finală a creștinătății. Dar, până atunci, fie ca toți cei care-L iubesc pe Domnul să țină cu tărie cuvântul Lui ca neschimbat și neschimbabil. “Tu ai înălțat cuvântul Tău împreună cu întregul tău Nume” (Ps. 138.2). Și este ân continuare valabil faptul că “pe aceia care Mă onorează îi voi onora, iar aceia care Mă disprețuiesc vor fi puțin prețuiți” (1 Sam. 2.30). Domnul ne va da har să onorăm Numele Lui prin fidelitate și să ținem cuvântul Lui, și, asemenea Stăpânului, să putem spune cu privire la toate rânduielile noastre religioase: “Așa spune Domnul ... Este scris ... Este scris ...” (v. Mat. 4).