Capitolul 40 - Reforma în Elveția

În studiul istoriei reformei în Germania și în elveția, inima este înviorată văzând unitatea desăvârșită a lucrării Duhului în ambele țări. Din punct de vedere național, politic și social, aceste țări erau mult diferite. Marele sistem monarhic al Germaniei era într-un contrast puternic cu cele treisprezece mici republici ale Elveției. În cea dintâi reforma a trebuit să lupte împotriva puterii imperiale, în cea de-a doua împotriva puterii democratice. Dar, în mod concertat, lucrarea Duhului Sfânt a început în ambele cam în același timp și a avut aceleași adevăruri. Aceasta a fost în mod clar de la Dumnezeu și demonstrează originea divină a reformei. “Am început să predic evanghelia,” spune Zwingli, “în anul de grație 1516, adică atunci când în această țară nu se auzise de numele lui Luther. Nu de la Luther am primit eu învățătura lui Hristos, ci din cuvântul lui Dumnezeu. Dacă Luther îl predică pe Hristos, atunci el face ceea ce fac și eu și aceasta este totul”.

Din câte știm, D’Aubigne este singurul istoric care remarcă acest fapt interesant sub aspectul lui divin. Și, cum el a ajuns la odihnă și la răsplătire, ne face în mod sincer plăcere să dăm mărturie despre evlavia istoricului care a putut astfel umbla cu Dumnezeu văzând numeroasele lui lucrări. Căile lui Dumnezeu în guvernare, ca și cele în har contribuie la zidire dacă le studiem în comuniune cu El, dar până și cele mai spirituale subiecte vor rămîne neroditoare dacă El nu umple gândurile noastre. Astfel, D’Aubigne scria: “Zwingli nu a comunicat deloc cu Luther. Fără-ndoială, a existat totuși o legătură între acești doi mari oameni, dar nu trebuie să căutăm o legătură pe pământ, pentru că ea este sus. Cel care, din cer, i-a dat adevărul lui Luther, i l-a dat și lui Zwingli. Lagătura care-i unea era Dumnezeu[ vol. 2, p. 382]”.

Cu toate că reforma în ambele țări – ca și în alte state europene – a prezentat o izbitoare unitate rezultată dintr-un singur Duh, se pot distinge fără greutate unele caracteristici naționale. În Germania, persoana lui Luther, cu statura lui spirituală impunătoare îi domină pe toți ceilalți reformatori. El a fost văzut, a fost auzit și a ieșit în evidență peste tot și cu orice ocazie. Nimic nu s-a putut face și nimic nu s-a rezolvat fără el. El a fost șeful recunoscut al unui partid. În Elveția însă nu a existat nici un asemenea lider, ci Dumnezeu a găsit plăcut să exerseze multe minți în diferite cantoane în același timp. Mai multe persoane nobile, oarecum ca un fel de senat republican, s-au ridicat ca luptători pentru credință: Justus, Wittenbach, Zwingli, Leo Juda, Capito, Haller, Farel, Oecolampadius, Oswald Myconius și Calvin. Dar, cu toate că nici unul dintre ei nu și-a asumat rolul de conducător, numele lui Ulrich Zwingli se ridică deasupra tuturor celorlalți.

Din vreme ce marea ramură a bisericii mărturisitoare, numită în mod obișnuit “bisericile reformate”, își are originea în reforma elvețiană, se cere să cercetăm aceasta cu atenție, chiar dacă mai pe scurt. Cele mai cunoscute istorii ale bisericilor din această șară sunt cele ale lui Mosheim și Milner, dar nu există nici o istorie a reformei din Elveția. Mosheim, un teolog lutheran, aproape că o ignoră, iar Milner se șimitează la a remarca în treacăt câțiva oameni proeminenți. Dar, mai înainte de a încerca să urmărim istoria reformei, este bine să cunoaștem situația religioasă din Elveția înainte de acea mare revoluție morală.

Introducerea creștinismului în Elveția

Creștinismul a fost introdus în țara munților și lacurilor în secolul al-VII-lea de Sf. Gall, originar din Irlanda și urmaș al marelui stareț Columbanus. După moartea lui Gallus sau Sf. Gall, ucenicii săi și alți misionari din Irlanda, care au continuat să lucreze pentru convertirea elvețienilor, întemeind mânăstiri și vestind evanghelia. S-a constituit o biserică elvețiană, strict roman-catolică din punct de vedere al caracteristicilor ei, care s-a supus puterii papale. Pe la jumătatea secolului al unsprezecelea, doi pustnici și-au croit drum de la Sf. Gall până la o vale care dă la lacul Zurich. Treptat, valea a ajuns să se populeze în jurul chiliilor lor și a fost construită o biserică la vreo șase sute de metri deasupra nivelului lacului, după care a fost construit satul Wildhaus. Administratorul sau magistratul parohiei spre sfârșitul secolului al cincisprezecelea era un om numit Zwingli, tatăl reformatorului. Astfel putem urmări cursul luminii adevărului din Irlanda pe continent și în toată Europa și în toată creștinătatea.

Poziția Elveției în mijlocul munților și în inima Europei a fost comparată cu aceea a unei școli militare, de la care națiunile din jur au ajuns să se perfecționeze în arta războiului. Reputația soldaților elvețieni ca oameni curajoși și rezistenți a dus la crearea obiceiului dăunător de a se înrola în serviciul unor țări străine. Deși erau legați de munții țării lor natale și de libertatea de acolo, atracția aurului străinilor i-a făcut pe mulți să părăsească pășunile alpine pentru a sluji străinilor. Această practică a devenit un mare rău pentru națiune: agricultura a ajuns să fie neglijată, familiile au ajusn să fie lipsite de tată și de fii, mii de oameni care au plecat nu s-au mai întors niciodată, iar cei care s-au întors au venit demoralizați, astfel încât vechea simplitate a poporului a ajuns să dispară treptat. Dar, este trist să o spunem – deși este ceva consemnat de toți cronicarii cunoscuți – cel care a nășit această calamitate națională a fost pontiful Romei. În conflicetele lui cu alte națiuni, el a fost deseori nevoit să solicite celor din cantoane ajutorul pe care proprii săi supuși refuzau să i-l acorde, fie de teamă, fie din infidelitate. Tezaurul apostolic furniza resursele pentru război, iar elvețienii cei sărac dar viteji au hotărât deseori soarta papalității pe câmpurile de luptă din nordul Italiei. Preoții staționați în diferite regiuni ale Elveției au primit instrucțiuni să pregătească poporul să dea ascultare papei sub această formă. “Muntenii erau amăgiți cu învățătura că era ceva sfânt să se încingă pentru bătălie și era un martiriu glorios sp cadă servind biserica”. Dar elvețienii erau din ce în ce mai venali, astfel încât cei care ofereau mai mult pentru serviciile lor le și obțineau. Aceasta l-a determinat pe papă să se arate foarte darnic în distribuirea indulgențelor și a altor beneficii, ceea ce a condus la corupția morală și degradarea preoților și a poporului. De atunci, marele respect pe care biserica Elveției îl avea față de Scaunul episcopal al Romei a început să scadă rapid.

“La începutul secolului al șaisprezecelea, biserica Romei ajunsese să fie atât de puternică și de măreață încât părea cu neputință să mai fie tulburată de ceva. Mai ales în Elveția, nu părea să fie nici o speranță să se producă vreo schimbare a religiei, atât din cauza alianței strânse cu papa cât și a ignoranței extreme și a corupției dominante. Dar tocmai în asemenea împrejurări găsește Dumnezeu potrivit să lucreze, pentru ca toată gloria să-I fie dată numai Lui. Dreptatea Lui nu mai permitea ca El să mai tolereze grozavele excese și dezordinea care domneau în bisericile Europei... Dumnezeu trebuie să aibă închinătorii săi adevprați, care se închină în duh și în adevăr[ Abraham Ruchat din Lausanne, citat de Scott, vol. 2, p. 328; Gardner – Faiths of the World, vol. 2, p. 19]”.

Așa stăteau în general lucrurile când zorii unei noi zile au început a miji în văile Alpilor. Ulrich Zwingli a fost numit apostolul reformei elvețiene. Fără-ndoială, el a fost cel mai important instrument la începutul lucrării și care a dus la înaintarea ei, deși au mai fost și alții în câmpul de lucru înaintea lui. El avea o rațiune puternică și limpede, o mare dragoste de adevăr, dorea să răspândească adevărul și era însuflețit de un zel nobil pentru gloria lui Dumnezeu și pentru binele bisericii Lui. A greșit în mai multe privințe, cum se întâmplă și cu cei mai buni slujitori ai Domnului, dar poate fi pus alături de oameni Calvin, printre cele mai ilustre nume din istoria ecleziastică.

Nașterea și educația lui Zwingli

Familia Zwingli era o familie veche, respectabilă și mult stimată în regiunea Toggenburg – un mic district cu munți semeți și văi strâmte cu, păduri și pășuni. Ulrich era al treilea fiu; și avea cinci frați și o soră. S-a născut în ziua de anul nou, în 1484, într-un sătuc puțin cunoscut de pe malul lacului Zurich, care, fiind așezat în munți, este numit Wildhaus.

Tatăl și fii săi se ocupau în principal cu turmele și cirezile lor – cele mai importante resurse ale districtului și Ulrich se putea să nu iasă din cercul strâmt al Toggenburgului dacă din copilăria lui nu ar fi manifestat niște caracteristici promițătoare, care l-au determinat pe tatăl său să-l consacre bisericii. Înainte de a fi împlinit zece ani, el a fost dat în grija unchiului său, decanul de Wesen. Unchiul său i-a vorbit atât de mult tatălui său despre abilitățile copilului încât, cu aprobarea și cu ajutorul lui, Ulrich a studiat la Basel, Berna, Viena și apoi din nou la Basel. Datorită reușitelor remarcabile în studiile sale și a unor caracteristici promițătoare, el a fost favoritul tuturor profesorilor pe care i-a avut. La Berna, dominicanii au remarcat vocea frumoasă a tânărului muntean și văzând înțelegerea lui precoce, l-au determinat să locuiască în mânăstirea lor. Tatăl lui, când a auzit de acel pas și-a exprimat energic dezacordul lui și i-a poruncit fiului său să părăsească Berna și să meargă la Viena. Tânărul neexperimentat a scăpat astfel de rigorile dintre zidurile monastice, care i-au provocat lui Luther atâtea suferințe, ale căror efecte morale s-au răsfrânt asupra întregii sale vieți.

În timpul celei de-a doua șederi a lui Zwingli la Basel, el a studiat teologia având ca profesor pe celebrul Thomas Wittembach. De la acest teolog capabil, care nu le-a ascuns elevilor săi erorile bisericii Romei, Zwingli pare să fi învățat ceea ce Luther a învățat cam în același timp de la Staupitz: marea doctrină a îndreptățirii prin credință. “Nu este departe ceasul,” spunea Wittembach, “în care teologia scolastică va fi părăsită și vor fi revigorate vechile învățături ale bisericii”. Pe tinerii serioși care se strângeau în jurul său i-a asigurat că “moartea lui Hristos este singura răscumpărare a sufletelor lor”. Inima caldă a lu Zwingli a sorbit adevărul, și, asemenea profesorului său și a unora dintre colegii săi, s-a angajat în conflict[ D’Aubigne, vol. 2, p. 399; Waddington, vol. 2, p. 268; Faiths of the World, vol. 2, p. 20].

Acolo a legat unele din cele mai strânse prietenii, care au continuat pe tot parcursul vieții, pe care nici chiar moartea nu le-a rupt. Leo Juda, fiul unui preot alsacian și Capito au fost cei mai intimi prieteni ai lui Ulrich. Ca muntenii în general și asemenea lui Luther, Zwingli a fost și muzician și cânta la mai multe instrumente: lăuta, harfa, vioara, flautul, țambalul și cornul de vânătoare îi erau cunoscute și cânta la ele în ceasurile grele sau ca relaxare după studii dificile.

Zwingli, pastor la Glaris

După ce a încheiat cursurile de teologie și și-a luat titlul de Licențiat în Arte, în anul 1506, a fost ales de comunitatea din Glaris pentru a le fi pastor. A stat acolo zece ani, îndeplinindu-și cu conștiinciozitate îndatoririle profesionale în timp ce studia cu multă sârguință Sfintele Scripturi. S-ar părea că în acea perioadă el a dobândit cunoștințele și experiența de care a avut nevoie în slujbele sale ulterioare pentru Domnul și biserica Lui. “Un manuscris extrem de interesant,” spune unul dintre biografii săi, “se mai găsește în biblioteca de la Zurich – o copie a tuturor epistolelor Sf. Pavel în greaca originală, cu numeroase adnotări făcute de cei mai de seamă dintre părinți, pe care Zwingli a scris spre amintire”. La sfârșuitul manuscrisului este scris: “copiat de Ulrich Zwingli, 1514”. El i-a studiat și pe clasicii latini și culegeri din scrierile părinților, mai ales Origen, Ambrozie, Ieronim, Augustin și Hrisostom, cu învățături și practici ale bisericii de la început. “Studiez scrierile învățătorilor,” spunea el, “nu ca fiind autorități, ci cam așa cum facem când întrebăm un prieten: cum înțelegi tu acest pasaj?” El cunoștea și scrierile lui Wycliffe și Huss, dar asemenea tuturor studenților de vârsta lui, devora scrierile lui Erasmus de îndată ce apăreau.

De atunci, abuzurile ecleziastice ale Romei începuseră să-i apară evidente, și, când prezenta de la amvon scripturile, el a expunea cu fidelitate și fără teamă inovațiile și corupția sistemului roman. Aceia au fost zorii reformei în Elveția: Zwingli susținea autoritatea absolută a cuvântului lui Dumnezeu și denunța falsitățile Romei.

Pe când era angajat în asemenea lucrări, el a fost obligat să-și părăsească îndatoririle cele mai sacre pentru a însoți armata confederată într-o expediție în Italia. Amenințat de Francisc I, care se jurase să răzbune în Italia onoarea Franței, papa, cuprins de teamă, a implorat cantoanele să-i vină în ajutor. Era un obicei în elveția ca Landamann, principalul magistrat al cantonului, și pastorul parohiei să însoțească trupele pe câmpul de luptă în asemenea campanii. În anii 1513 și 1515, Zwingli a fost obligat să urmeze stindardul parohiei sale în câmpiile Italiei. În prima din aceste expediții, francezii au fost înfrânți de confederați la Novara, iar călugării și preoții au proclamat de la amvoanele lor că elvețienii erau poporul lui Dumnezeu, care a răzbunat mireasa Domnului împotriva vrăjmașilor ei, dar în cea de-a doua el a fost martor înfrângerii semnificative a compatrioților săi la Marignan. Istoria spune că acolo a pierit floarea tineretului elvețian, iar Zwingli, care nu a putut împiedica dezastrul, copleșit de sentimentele lui naționale și de patriotism, a luat o sabie și s-a aruncat în luptă. Aceasta era ceva firesc în acele vremuri și se considera a fi un act nobil, dar nu era ceva creștinesc. În acel moment el a uitat că, în calitate de slujitor al lui Hristos, el trebuia să lupte numai cu sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu. “Pentru că armele luptei noastre nu sunt carnale, ci puternice, potrivit lui Dumnezeu, spre dărâmarea întăriturilor, dărâmând raționamente și orice înălțime care se ridică împotriva cunoștinței lui Dumnezeu și înrobind orice gând ascultării de Hristos” (2 Cor. 10.4-5).

Atunci Zwingli a simțit mai mult ca oricând necesitatea reformei atât în biserică cât și în stat. El ajunsese să vadă consecințele îndelungii practici a poporului său de a trimite soldați să lupte pentru alte națiuni și de a interveni pentru a soluționa dispute care nu-i priveau pe ei. Văzând că atât de mulți compatrioți viteji și-au pierdut viașa în apărarea unui papă ambițios și fără credință, el s-a umplut de indignare. Și-a ridicat vocea împotriva acelei practici, și, prin intermediul lui, mai multe cantoane au abandonat acel obicei. Cât timp a fost ăn Italia, a văzut și el, ca și Luther, mândria și luxul prelaților și necumpătarea și desfrâul călugărilor. Calea lui viitoare a fost astfel hotărâtă. S-a suit la amvon cu o hotărâre și mai sfântă de a predica cuvântul lui Dumnezeu și mai clar și mai complet, comparând o scriptură cu alta. Curând, un nou duh de cercetare a ajuns să se facă simțit în munții și văile Elveției.

Unii istorici și-au pus problema care dintre ei a s-a arătat mai întâi agresiv împotriva papalității: Zwingli sau aliații săi saxoni? Ambii par să fi primit adevărul cam în același timp, mai ales în ceea ce privește cunoștința despre mântuirea prin har, numai prin credință. Dar, ca reformator, Luther a fost în mod evident primul în deomeniu. Când Zwingli predica evanghelia relativ în liniște, Luther înălța public stindardul adevărului împotriva dominației erorii și-și făcea auzită vocea în toate părțile creștinătății.

Zwingli la Einsidlen

În toamna anului 1516, Zwingli a primit o invitație de la guvernatorii mânăstirii benedictine Einsidlen, din cantonul Schweiz, pentru a fi pastor și predicator în biserica Virgo Eremitana – “Fecioara Sihăstriei”. Se vede clar mâna Domnului în aducerea la Einsidlen a slujitorului său. Era marele sediu al superstițiilor pentru întreaga Elveție și pentru mai toată creștinătatea. “Se poate spune că era” – spunea Ruchat – “Diana a efesenilor sau Loretto al Elveției”. Legende din cele mai miraculoase umplu istoria lui timpurie. Acolo reformatorul a putut vedea mai îndeaproape închinarea idolatră a Romei. Marea atracție a locului era un chip al fecioarei, păstrat cu multă grijă în mânăstire, care se spunea că ar avea puterea de a face miracole. Mari mulțimi de pelerini curgeau în turme spre Einsidlen din toate părțile creștinătății pentru a aduce închinare și a-și oferi darurile.

Deasupra porții acesti mânăstiri se află, gravată pe o tabletă susținută de statuia unui înger, inscripția blasfemiatoare: “Aici se poate obține iertarea deplină a păcatelor”. Această amăgire aducea pelerini din toate părțile care voiau să câștige harul prin acel pelerinaj la sărbătoarea fecioarei. “Biserica, mânăstirea și valea se umpleau de închinători. Dar mai ales la marea sărbătoare a «sfințirii îngerilor» se înghesuiau mari mulțimi la acea mânăstire. Mii de persoane de ambele sexe urcau în șiruri lungi coastele muntelui care duceau la paraclis, cântând imnuri sau numărându-și mătăniile. Așa era atunci și așa este până și astăzi ceea ce se desfășoară la «Fecioara Sihăstriei». S-a estimat că nu mai puțin de o sută de mii de bieți închinători amăgiți vizitează an de an acest loc. Așa este papalitatea până și astăzi acolo unde ea este dominantă, și chiar și într-o țară liberă, în conjurată de o pupulație luminată și având în preajmă așezăminte protestante[ Scott, vol. 2, p. 344; D’Aubigne, vol. 2, p. 426]”.

După ce am vorbit despre extraordinarea sfințenie a mânăstirii, cititorul va fi surprins să afle cp starețul, Conrad de Rechburg, era cel mai renumit vânător și crescător de cai din întreaga țară. El avea mare aversiune de superstiții, așa că prefera să se ocupe de armăsarul lui și de câmp mai curând decât de mânăstire. Odată, când a fost îndemnat de vizitatorii mânăstirii să celebreze sacrificiul mesei, el a răspuns: “Dacă Isus Hristos este chair prezent în ostie, atunci eu nu sunt vrednic să-L privesc, darămite să-L mai și ofer Tatălui ca sacrificiu, iar dacă El nu este prezent, atunci vai de mine dacă dau poporului pâine ca obiect al închinării în locul lui Dumnezeu... Pot numai să strig împreună cu David: «Ai milă de mine, Dumnezeului, după bunătatea Ta ... și nu intra la judecată cu slujitorul tău». Nu mai vreau să aud altceva”.

Administratorul lucrurilor pămânești ale mânăstirii, Baronul Geroldseck, era un alt fel de om. El este prezentat ca având un caracter blând, o evlavie sinceră și fiind un zelos sprijinitor al învățăturii. El avea obiceiul de a invita învățați la mânăstirea lui, și, influențat de renumele lui Zwingli pentru învățătura și evlavia lui, l-a invitat să accepte funcția de preot al bisericii mânăstirii. În acea izolare, tânărul reformator s-a bucurat de odihnă, tihnă, de avantajul de a avea o bibliotecă și de prieteni sinceri. Elocvența noului predicator și caracterul guvernatorului au atras un număr de învățați la Einsidlen. Curând el a ajuns să se bucure de încrederea lui Reuchlin și Erasmus și a legat unele dintre cele mai strânse și mai afectuoase prietenii. Pe această pagină a istoriei sale întâlnim numele lui Francisc Zingk, Michael Sander, Johann Oexlin, Capito și Hedio – oameni ale căror nume sunt renumite în istoria reformei. Dar, deși îi plăcea mult să citească scripturile, scrierile părinților, ale lui Reuchlin și Erasmus, adevărata lui lucrare era reforma, și, în măsura înțelegerii sale, el a urmărit aceasta cu toată sinceritatea.

Zwingli și reforma la Einsidlen

El a început cu administratorul. Zwingli i-a spus lui Geroldseck: “Studiați scripturile, pentru că va veni p vreme când creștinii nu vor pune mult preț nici pe Sf. Ieronim, nici pe vreun alt învățător, ci numai pe cuvântul lui Dumnezeu”. Acesta a acționat potrivit cuvintelor profetice ale reformatorului și le-a permis și călugărițelor din mînăstire să citească Biblia în limba populară. Și atât de mare a fost stima și afecțiunea acestuia față de Zwingli încât l-a urmat la Zurich și a murit împreună cu el pe câmpul de bătălie de la Kappel, la 11 octombrie 1531. Și starețul vânător pare să fi profitat de pe urma slujirii noului predicator, el interzicând aproape toate rânduielile superstițioase în mânăstirea lui. A murit în 1526 mărturisind că avea încredere numai în îndurarea lui Dumnezeu și în nimic altceva. Predicarea credincioasă și energică a lui Zwingli a atras mari mulțimi la biserica mânăstirii și a produs impresie deosebită în mintea lor. El s-a străduit să-i depărteze de închinarea la chipuri și să-i aducă la credința în Hristos, de la invențiile și tradițiile oamenilor să-i aducă la învățătura curată a evangheliei. “Căutați iertarea păcatelor voastre,” a strigat el, “nu la Fecioara binecuvântată, ci în meritele și în mijlocirea Domnului Isus Hristos”.

Ceea ce a învățat Luther în urma vizitei sale la Roma, Zwingli a învățat prin șederea lui la Einsidlen. Duhul i s-a tulburat adânc atunci când a văzut miile de pelerini din cele mai îndepărate regiuni ale Europei venind pentru a dobândi iertarea prin aducerea de daruri sfintei patroane a sihăstriei. El nu a ezitat între conștiința lui și interesele lui sau interesele mânăstirii, ci și-a ridicat cu curaj vocea împotriva acelei amăgiri. A lovit răul chiar la rădăcină mproclamând mântuirea fără plată, numai prin credința în Hristos, fără merite câștigate prin pelerinaje, indulgențe, jurăminte și penitențe. El s-a adresat mulțimilor în baza a două mari adevăruri: acela că Dumnezeu este sursa mântuirii și că El este același în orice loc. “Nu vă închipuiți,” a spus el de la amvon, “că Dumnezeu este în acest templu mai mult decât în vreo altă parte a creației. El este la fel de gata să asculte rugăciunile pe care le faceți în casele voastre ca și pe acelea de la Einsidlen. Pot oare lungile pelerinaje, darurile, imaginile, invocarea Fcioarei sau a sfinților să vă asigure harul lui Dumnezeu? La ce folosește mulțimea de cuvinte cu care îmbrăcăm noi rugăciunile noastre? Ce eficacitate pot avea gluga, capul ras, haina lungă sau pantofii brodați? ... Dumnezeu privește la inimă, dar, vai! Inimile noastre sunt departe de El”.

În același timp el predica învățătura împăcării prin credința în jertfa nespus de scumpă adusă o singură dată la Calvar. “Suntem deci ambasadori pentru Hristos, ca și cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm, pentru Hristos: Împăcați-vă cu Dumnezeu! Pe Cel care n-a cunoscut păcat, L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptate a lui Dumnezeu în El” (2 Cor. 5.20-21).

Efectul predicilor lui Zwingli

Prietenii plini de admirație ar fi reprezentat într-o formă înfrumusețată discursurile lui Zwingli, dar efectele lor, potrivit consemnărilor din acea vreme, arată marea putere pe care acestea au avut-o asupra mulțimilor de pelerini. “O vorbire atât de neobișnuită a produs impresii greu de descris. Admirația și indignarea se zugrăveau alternativ pe fețe atunci când predica Zwingli, și, când oratorul încheia cuvântarea, un murmur confuz trăda emoțiile adânci pe care le trezise. Expresiile lor erau la început reținute datorită sfințeniei locului, dar de îndată ce se puteau manifesta liber, unii conduși de prejudecăți sau de interese personale se declarau împotriva acelei învățături noi, iar alții simțeau cum asupra lor se revărsa o lumină nouă și aplaudau ceea ce auziseră ... Se spune că mulți au fost aduși la Isus, care le-a fost predicat cu toată solemnitatea ca singurul Mântuitor al celor pierduți; și mulți s-au întors cu lumânările și cu darurile pe care le aduseseră spre a le oferi Fecioarei. Marele motto al predicatorului pentru pelerini: «Numai Hristos mântuiește și El mântuiește oriunde» a rămas în mintea multora și mulți l-au adus acasă. Deseori, grupuri întregi, uimite de asemenea vești, se întorceau fără a-și duce la capăt pelerinajul și numărul închinătorilor la Maria scădea de la o zi la alta[ Scott, vol. 2, p. 348; D’Aubigne, vol. 2, p. 428]”.

Dar, cu toate că Zwingli ataca fără a face nici un fel de compromisuri superstițiile mulțimii din jurul lui, totuși ortodoxia lui nu ajunsese încă să fie suspectată de partida papală. Ei au văzut ce putere avea un asemenea om într-un stat republican, așa că au plănuit să-l câștige de partea lor. Doar îl câștigaseră pe Erasmus prin pensii și onoruri. De ce să nu-l câștige și pe Zwingli? Înafară de aceasta, curtea de la Roma era destul de versată în ale politicii pentru a îngădui libertăți considerabile unor oameni deosebiți, cu condiția însă ca ei să recunoască supremația pontifului. Cam prin 1518 Zwingli a fost flatat prin aprecierile Papei Leo al-X-lea, care i-a trimsi o diplomă, făcându-l capelan al Sfântului Scaun. Timp de doi ani el a primit o pensie de la Roma. Atât lui Luther cât și lui Zwingli le-a trebuit mult timp pentru a ajunge la concluzia că Biserica Romei nu putea fi reformată, că era coruptă de la rădăcină până la frunze și că vocea lui Dumnezeu către poporul său spunea: “Ieșiți din ea, poporul Meu, ca să nu fiți părtați păcatelor ei și să nu primiți din plăgile ei” (Apoc. 18.4, v. și Isa 1.16-17 și Rom. 12.9). Atunci când un creștin este într-o poziție ecleziasticp falsă, primul lucru pe care trebuie să-l facă este să părăsească acea poziție, încrezându-se în Domnul pentru a primi lumină și îndrumare mai departe.

Zwingli se mută la Zurich

După ce a stat la Einsidlen aproape trei ani, Zwingli a primit o invitație de la primarul și preotul catedralei bisericii din Zurich să fie predicatorul și pastorul lor. În timpul șederii sale la Einsidlen el ajunsese să fie cunoscut multor persoane importante și să aibă mai mulți prieteni, dintre care cel mai apropiat era Oswald Myconius, învățător la școala publică din Zurich, renumit pentru evlavia, învățătura și inteligența lui. Răspunzând la acea chemare și la rugămințile lui Myconius, Zwingli a mers la Zurich pentru a discuta chestiunea și a evalua bine punând-o înaintea Domnului. Unii dintre preoți, temându-se de efectele pe care le-ar fi produs spiritul inovator al unui predicator atât de îndrăzneț au avut obiecții față de numirea lui, dar venirea lui în persoană și reputația lui au lucrat în favoarea lui. Era un om cu maniere din cele mai plăcute, cu o înfățișare deosebit de agreabilă, blând și moderat în comportamentul lui, plăcut în conversații și renumit în toată țara pentru elocvența, seriozitatea și prevederea lui. A fost ales cu o mare majoritate și s-a mutat la Zurich.

În prima zi a anului 1519, la a treizeci și cincea aniversare a lui, Zwingli a intrat în noua lui funcție. Stăpânul divin îl pregătise pe slujitorul său pentru domeniul lui principal de lucru în timpul șederii la sihăstrie. Cel care a ales Universitatea de la Wittemberg pentru reformatorul saxon a ales catedrala bisericii din Zurich pentru elvețian. Domnul conducea toate lucrurile spre binele bisericii sale și spre înaintarea reformei. Orașul Zurich era considerat conducător al Confedereției. Acolo reformatorul a fost în comuniune cu cei mai inteligenți și energici oameni din Elveția și cu toate cantoanele care s-au grupat în jurul acelui stat vechi și mai puternic. Stilul nou și convingător al predicilor lui Zwingli a atras mari mulțimi la biserică și a produs o impresie puternică asupra lor. La scurt timp după sosirea lui, administratorul i-a amintit că el trebuia să facă tot posibilul pentru a determina strângerea veniturilor parohiei, îndemnându-i pe credincioși, atât de la amvon cât și de la confesional să-și plătească zeciuielile și dările, ca prin darurile lor să-și arate afecțiunea față de biserică. Dar Zwingli era liber față de duhul preoților rapaci și și-a îndreptat eforturile în altă direcție.

Zwingli și evanghelia

Înainte de a fi acceptat acea funcție el a cerut să nu fie constrâns să-și limiteze predicile la citirea publică a unor lecții sau a unor anumite pasaje potrivite pentru sărbătorile din diferite duminici ale anului, ci să i se permită să explice fiecare parte a Bibliei. El înțelesese că obiceiul de a predica an de an numai din câteva texte desprinse din context limitează cunoștințele poporului cu privire la cuvântul lui Dumnezeu. El a început cu Evanghelia Sf. Matei. “Viața lui Hristos,” a spus el înaintea consiliului bisericesc, “a fost mult prea mult timp ascunsă poporului. Voi predica din întreaga Evanghelie a Sf. Matei, capitol după capitol, potrivit inspirației Duhului Sfânt, fără comentarii ale oamenilor, inspirându-mă numai din scriptură, cercetând-o în profunzime și căutând o mai bună înțelegere prin rugăciune continuă și sinceră. Pentru gloria lui Dumnezeu spre lauda Fiului Său, spre mîntuirea sufletelor și spre zidirea adevăratei credințe îmi voi dedica slujba”. Așa a abandonat Zwingli, cu multă noblețe, utilizarea unor mici fragmente din evanghelii care constituiseră un fel de manual al predicatorilor papali încă de pe vremea lui Carol cel Mare. Un limbaj atât de nou, de îndrăzneț, dar și în mod evident potrivit pentru un slujitor al Noului Testament a produs o impresie profundă asupra colegiului de ecleziastici. “Acest mod de a predica,” au exclamat unii, “este o inovație, iar o inovație duce la altă inovație, si unde vom ajunge oare?” “Nu este un mod nou de a predica,” a răspuns Zwingli, “ci este vechiul obicei. Amintiți-vă de predicile lui Hrisostom despre Sf. Matei și ale lui Augustin despre Sf. Ioan”. Spre deosebire de Luther, el nu i-a șocat pe oameni prin replici furtunoase, ci a fost blând și plin de curtenie în relațiile lui cu mai marii bisericii. Dar de la amvon – care era domeniul lui – el a proclamat vestea cea bună a mîntuirii cu glas tare și din toată inima și a tunat împotriva abuzurilor vremii. Peste tot el a susținut necesitatea de a adera fără rezerve numai la cuvântul scris al lui Dumnezeu, ca unicul standard pentru credință și datorie. Și atât de mare impresie a produs el asupra celor din Zurich încât în mai puțin de un an de la stabilirea lui acolo, Consiliul Suprem a publicat un edict care-i îndemna pe toți predicatorii și pe toți cei care se ocupau de suflete să nu dea nici un fel de învățături care nu pot fi susținute prin scripturi și să lase laoparte “învățăturile și rânduielile oamenilor”.

Ca un Ioan Botezătorul, el a chemat, în modul cel mai solemn, la pocăință toate categoriile de oameni. El a atacat erorile predominante și viciile poporului – lenea, necumpătarea, luxul, asuprirea celor săraci și serviciul militar pentru străini. “De la amvon el nu a cruțat pe nimeni,” spunea Myconius, “nici pe Papă, nici pe prelați, nici pe Împărat, nici regi, duci, principi, seniori și nici chiar pe confederați înșiși. Nicicând nu mai auziseră ei pe cineva care să vorbească cu atâta autoritate. Toată puterea lui era de la Dumnezeu și în El era tot ce-i încânta inima și așa îndemna el tot orașul Zurich să se încreadă numai în El”. Lucrările lui au avut succese din cele mai încurajaroare. Spre sfârșitul primului an putea aprecia că aproape două mii de persoane îmbrățișau opiniile lui și mărturiseau că se convertiseră la evanghelia pe care o predica el. Ne oprim la atât, pentru că Dumnezeu este acela care judecă inimile. Dar ce momente pentru Zurich și pentru sufletele oamenilor! Domnul, care este Cap peste toate lucrurile bisericii, îl sprijinea țși îl proteja pe slujitorul său și Duhul lui lucra în inimile și în conștiințele oamenilor.

Așa era principalul instrument în lucrarea reformatoare din Elveția. El respingea erorile sistemului papal și experimenta puterea adevărului numai prin intermediul Noului Testament, pe care îl folosea cu rugăciuni fierbinți pentru a fi învățat de Duhul Sfânt. Dn zorii zilei până la ora zece obișnuia să citească, să scrie și să traducă. După prânz îi asculta pe cei care-i cereau sfatul, apoi mergea să-și viziteze turma. Își relua studiile după amiază, făcea o scurtă plimbare după cină, apoi scria scrisori, ceea ce-i ocupa deseori timpul până la miezul nopții. Întotdeauna el lucra în picioare și niciodată nu îngăduia să fie deranjat de cineva decât dacă era o problemă importantă[ D’Aubigne, vol. 2, p. 450; Scott, vol. 2, p. 355; Universal History, vol. 7, p. 73]”.

Zwingli și vânzarea indulgențelor

În luna august a anului 1518, bula Papei Leo al-X-lea pentru vânzarea indulgențelor î toată creștinătatea a fost publicată în Elveția. Bernardin Samson, un călugăr franciscan de la Milano, căruia papa îi dăduse acea misiune, a trecut Alpii împreună cu mulțimea lui de asistenți și a executat acel trafic care-i fusese încredințat de “Sfinția Sa” cu aceleași pretenții blasfemiatoare și cu aceeași nerușinare zgomotoasă ca Tetzel în Germania. Zwingli era pe atunci pastor la Sihăstrie și a mărturisit fără teamă împotriva imposturii și a purtării lui Samson. Din cauza opoziției reformatorului, Samson nu prea a avut succes în Cantonul Schweiz. De acolo el a mers în cantoanele Zug, Lucerne și Unterwalden, unde a găsit mulți cumpărători, dar în general oameni săraci, care nu puteau da mai mult de câțiva bănuți pentru o indulgență. Aceea nu a fost lada de bani pe care o aștepta Samson, așa că s-a pregătit să meargă mai departe. “După ce au traversat” – spune istoricul din Geneva, a cărui dragoste pentru pămâturile natale l-a făcut să nu scape vreo ocazie să vorbească despre grandoarea lor, fapt scuzabil, - “munții rodnici și văile bogate dimprejurul zăpezilor Oberlandului expunând marfa romană în cele mai frumoase regiuni ale Elveției, au ajuns în vecinătatea Bernei”.

Acolo Samson a fost întâmpinat cu ceva rețineri, dar în final a reușit să fie primit. El a intrat în oraș cu un alai splendid, cu stindarde cu armele papei și ale cantoanelor. Și-a așezat prăvălia în biserica Sf. Vincent și a început să-și strige indulgențele al căror preț varia de la câțiva bănuți până la suma de cinci sute de ducați. “Aici avem,” le spunea el bogaților, “indulgențe pe pergament la preț de o coroană. Acolo,” le spunea el săracilor, “sunt absoluțiuni pe hârtie obișnuită pentru doi bați” – trei la jumătate de ban. Așa de nurușinată era șarlatania pe care și-a permiteau emisarii Bisericii Romei, având chiar acea misiune de la papă, să profite de ignoranța închinătorilor ei creduli.

De la Baden, unde negoțul lui a fost ridiculizat prin zeflemele, el a pătruns în dioceza episcopului de Constanz. Acționând numai în temeiul autorității bulelor pontificale, el a omis să-i prezinte episcopului credențialele sale sau să-i ceară permisiunea. Episcopul a fost ofensat de o asemenea purtare și imediat l-a îndrumat pe Zwingli, pastorul principal de la Zurich, și pe alți pastori din diocea lui să-l dea afară pe acel străin din bisericile lor. Episcopului nu i-a părut rău că a putut găsi un motiv bun pentru a-l respinge pe intrus deoarece îl privea ca pe unul care călca drepturile episcopului, ale preotului de parohie și ale confesorului deoarece, prin acel comerț, le reducea veniturile.

Dând ascultare acelui mandat, Heinrich Bullinger, preot de țară la Baumgarten și tată al ilustrului reformator cu același nume, a refuzat să-l primească pe agentul papei. După o altercație severă care s-a încheiat cu excomunicarea preotului, Samson s-a îndreptat spre Zurich. Pe atunci Zwingli, cum văzuse că vrăjmașul se apropia, se angajase în ultimele două luni în a stârni indignarea poporului împotriva indulgențelor papei. El cunoștea din tot sufletul său și pe baza autorității scripturii cât de dulce era iertarea lui Dumnezeu prin jertfa scumă a lui Hristos. Asemenea lui Luther, deseori el tremura pentru că se simțea păcătos, dar prin harul Domnului Isus a fost eliberat de toate temerile. El spunea: “Când Satan vrea să mă înspăimânte strigând: «Nu ai făcut aceasta sau aceea din poruncile lui Dumnezeu», imediat vocea cea blândă a evangheliei mă mângâie spunând: «Tu nu poți face aceea și cu siguranță nu poți face nimic – Hristos a făcut totul desăvârșit». Da, când inima-mi este tulburată din cauza că mă simt neajutorat și simt slăbiciunea cărnii mele, duhul îmi este înviorat când aud vestea cea bună: «Hristos este sfințenia ta! Hristos este îndreptățirea ta! Hristos este mântuirea ta! Tu nu ești nimic și nu poți nimic! Hristos este alfa și omega; Hristos este cel dintâi și cel de pe urmă; Hristos este totul și el poate face totul. Toate lucrurile create te vor amăgi și te vor lăsa, dar Hristos, Cel sfânt și drept, te va primi și te va îndreptăți...» Da!” exclama reformatorul luminat, cel fericit și smerit, dar ferm. “Da! Hrisos este îndreptățirea noastră, a tuturor celor care vor fi vreodată îndreptățiți înaintea tronului lui Dumnezeu”.

Cunoscând adevărurile care eliberează sufletul, bucurându-se de ele și proclamându-le, ei din Zurich erau gata să-i închidă porțile impostorului. Când acesta a ajuns în suburbii, o delegație desemnată i-a ieșit înainte înafara zidurilor cetății spre a-l informa că i se va permite să se retragă în pace cu condiția de a revoca excomunicarea lui Bullinger. Legatul, văzând cât de puternice erau sentimentele împotriva lui, le-a dat grabnic ascultare și s-a retras. A plecat încet cu carul tras de trei cai, încărcat cu banii pe care cu minciunile îi torsese de la cei săraci, și, întorcându-se spre Italia a trecut înapoi munții. Dieta i-a adresat imediat papei o mustrare dură în care denunța purtarea dezonorantă a legatului și-i recomanda sfinției sale să-l recheme. Leo le-a răspuns după vreo două luni, în aprilie 1519, cu blândețe și atenție. Fără-ndoială că experiența pe care o avusese cu revoluția saxonilor l-au făcut să spere că prin concesii potrivite va putea evita o a doua revoluție în cantoanele elvețiene.

“Dieta Helvetică,” spune D’Aubigne, “s-a arătat și mai hotărâtă decât cea germană. Și aceasta deoarece din ea nu făceau parte nici episcopi și nici cardnali. De aceea și papa, care nu avea acei suporteri, a acționat mai cu blândețe față de Elveția decât față de Germania. Dar chestiunea indulgențelor, care a avut un rol atât de important în reforma din Germania, a fost doar un episod în cea din Elveția”.

Apropierea furtunii

Zelul lui Zwingli în a-i ataca și expulza pe vânzătorii de indulgențe din dioceza episcopului de Constanz a fost apreciat mult de prelat, iar Johann Faber, vicarul său, care era pe atunci prieten apropiat al lui Zwingli, i-a scris cu multă amabilitate și stimă, îndemnându-l să “urmărească cu hotărâre ceea ce începuse atât de bine și promițându-i sprijinul episcopului”. Încurajat de asemenea laude și având speranța că episcopul era dispus să contribuie la înaintarea lucrării atât de scumpe inimii sale, el l-a invitat, atât în mod public cât și particular, să-l sprijine în răspândirea adevărului evanghelic și să permită pedicarea liberă a evanghelie în toată dioceza lui. “Nu m-am dat în lături,” spunea Zwingli, “să-i scriu pentru a-l îndemna să aibă în vedere lumina evangheliei, pe care o vedea izbucnind astfel încât nici o putere omenească n-o putea opri sau suprima”. Dar nu peste mult timp reformatorul a descoperit că a avut loc o schimbare în gândirea episcopului și a vicarului său după ce vânzătorul de indulgențe părăsise țara. “Ei,” adăuga el, “care mai înainte m-au incitat prin îndemnuri, nu au găsit potrivit să-mi dea alt răspuns înafară de aceste documente publice și oficiale, cu toate că vicarul mă asigurase în mod expres mai înainte, atât prin viu grai cât și în scris, că episcopul lui nu mai putea suporta insolența și aroganța nedreaptă a Pontifului roman”.

Johann Faber, cel pe care la Augsburg l-am văzut alături de Eck și Cochlaeus, a rupt-o de atunci cu Zwingli, devenind unul dintre cei mai perseverenți vrăjmași ai reformei. De la începutul lucrării sale la Zurich, reformatorul lucrase nneobosit pentru a da învățătură poporului cu privire la sensul, scopul și caracterul evangheliei și pentru a-i convinge cât de important este să fie conduși în îndeplinirea îndatoririlor lor religioase numai de adevărurile scripturii. “Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și folositoare pentru învățătură, pentru mustrare, pentru îndreptare, ăentru instruire în dreptate, ca omul lui Dumnezeu să fie deplin pregătit pentru orice lucrare bună” (2 Tim. 3.16-17). Nu există vreo “lucrare bună” în legătură cu îndeplinirea căreia scriptura scriptura să nu ne dea nici un fel de informație. Zwingli a trebuit să descopere curând că asemenea concepții și învățături nu puteau fi aprobate de demnitarii papei. Dar, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, de atunci încolo el și-a pus toate speranțele pe o bază mai sugură. Antonio Pucci, nunțiul papal, s-a străduit zadarnic să-l seducă. “El a vorbit cu mine în trei rânduri,” spunea Zwingli, “și mi-a făcut multe promisiuni minunate, dar i-am spus că de atunci încolo eu mă voi dedica, prin harul divin, predicării cuvântului ca mijloc eficient de a scutura puterea papală”.

Astfel pregătit, el a renunțat în 1520 la pensia pe care o primise de la Roma pentru a achiziționa cărți și în calitate de capelan al Sfântului Scaun. “Înainte,” spunea el, “consideram că-mi pot permite să mă bucur de dărnicia papei atâta timp cât pot păstra cu o conștiință curată și cu evlavie religia și învățăturile lui, dar după ce cunoștința Fiului a crescut în mine, am renunțat pentru totdeauna atât la pontif cât și la darurile lui”.

Pe atunci s-a manifestat influența predicilor lui Zwingli asupra minții oamenilor și influența prezenței lui la Zurich. Multe dintre ceremoniile Bisericii Romei au fost disprețuite și au încetat. Postul Paștelui, care până atunci fusese ținut cu cea mai mare strictețe, a ajuns să fie neglijat de orășeni. Autoritățile civile s-au alarmat, și, la plângerile unor preoți, mai multe persoane au fost aruncate în închisoare. Poporul susținea că, în libertatea lor creștină, nu mai făceau deosebire între mâncăruri. Episcopul de Constanz, auzind de situația instabilă, a dat imediat un edict împotriva inovațiilor și a inovatorilor, îndemnând prin agenții săi poporul să rămână statornic în fidelitatea față de biserică, cel puțin până la o hotărâre a unui consiliu – exact formularea obișnuită. Călugării, care printr-un edict al senatului primiseră ordinul să predice numai cuvântul lui Dumnezeu, au ajuns în încurcătură pentru că mulți dintre ei nu-l citiseră niciodată. Acel decret a fost semnalul pentru cea mai violentă opoziție a tuturor ordinelor călugărești și a preoților. Au început să se țeasă intrigi împotriva pastorului principal de la Zurich și viața îi era amenințată. Uneori s-a considerat necesar să pună patrule pe stradă pentru a-i proteja pe reformator și pe prietenii lui.

Zwingli vedea cum norii de furtună se adunau din toate părțile și știa bine împotriva cui avea să se dezlănțuie furtuna. Dar aceasta nu a făcut decât să-i sporească zelul și l-a determinat să scrie pamflete în apărarea adevărului și a prietenilor săi și să le răspândească prin țară. Principiile reformei s-au răspândit atât de mult în Elveția încât Erasmus, într-o scrisoare din 1522, adresată președintelui tribunalului din Mechelen, spunea că “spiritul reformei s-a răspândit atât de larg în Confederația Helvetă încât erau două sute de mii de oameni care erau scârbiți de Scaunul de la Roma și în mare parte erau adepți ai lui Luther”.