Versetul zilei

povestiți printre neamuri slava Lui, printre toate popoarele minunile Lui!

1 Cronici 16:24 (VDC)

Capitolul 4

de J. N. Darby , H. L. Heijkoop - 07 Aprilie 2016

Capitolul 4

Observaţii generale. În 1 Timotei 5.20 (vezi şi Deuteronom 19.18-20; 21.18-24) citim: „Pe cei ce păcătuiesc, mustră-i înaintea tuturor, ca şi ceilalţi să aibă teamă”. În acest caz, dovedirea vinovăţiei înseamnă acelaşi lucru cu impunerea tăcerii? Nu; aici nu este vorba de slujbă. Faţă de vinovăţia cuiva trebuie aplicat Cuvântul lui Dumnezeu, care poate „dovedi” şi „curăţi” răul înfăptuit. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie cercetat şi arătat persoanei în cauză ca să se convingă de păcatul comis.

Ce înseamnă „înaintea tuturor”? Este un păcat cunoscut în public, o necinstire făcută Domnului, care este cunoscută de toţi, despre care adunarea a luat cunoştinţă. Atunci este valabil cuvântul: „Mustră-l înaintea tuturor”. Acest caz trebuie adus înaintea tuturor, pentru ca toţi să se teamă.

Galateni 2.11-14. Aici este vorba de un păcat cunoscut, căci este scris: „…i-am spus lui Chifa înaintea tuturor”. Se poate întâmpla ca un păcat să nu fie cunoscut de cei din adunare, dar poate, de exemplu, să fie făcut cunoscut şi răspândit de către nişte vecini ai celui care l-a comis. Adunarea trebuie să cerceteze dacă lucrurile răspândite sunt adevărate şi dacă ele lezează mărturia publică a adunării. Dacă lucrurile stau aşa, atunci este necesară mustrarea în public. Adunarea care este într-o stare duhovnicească bună, va hotărî dacă este un păcat care cere o tratare publică sau nu.

Datorită unei stări duhovniceşti pipernicite, „mustrarea înaintea tuturor” a celui care păcătuieşte, rămâne mereu o problemă nerezolvată. În mijlocul credincioşilor nu este acel duh dumnezeiesc al sfinţeniei care ar trebui să-i caracterizeze, şi din acest motiv lipseşte puterea duhovnicească pentru a pune păcatul în faţa tuturor. „Înaintea tuturor” înseamnă în prezenţa tuturor credincioşilor. Este posibil să intervină ceva care trebuie să fie cunoscut şi de cei care nu sunt în părtăşie. Într-un asemenea caz este bine să fie şi ei prezenţi, astfel putând recunoaşte că adunarea păstrează sfinţenia în mijlocul ei. În general, este bine ca ceea ce nu este neapărat necesar să nu fie descoperit lumii. Lucrurile rele sunt spre ruşinea noastră şi nu trebuie duse mai departe. Noi trebuie să ne găsim după perdelele cortului întâlnirii, în prezenţa lui Dumnezeu şi pe cei care sunt afară să nu-i invităm înăuntru. Nu au trecut credincioşii prin experienţe neplăcute datorită faptului că au purtat răul în afară, făcând astfel pe placul diavolului? Să presupunem că un frate sau o soră aude şoptindu-se un lucru despre cineva din adunare; ei la rândul lor spun mai departe, iar cel care ascultă spune la rândul lui mai departe. Este clar că se face lucrarea diavolului. Îmi amintesc despre un frate bătrân care atunci când făcea vizite spunea: „Nu ascult nimic. Să mergem la fratele sau sora de care vrei să-mi spui şi acolo, în prezenţa lor, poţi să-mi vorbeşti”. Să călcăm şi noi pe astfel de urme!

În legătură cu disciplina este scris în 1Corinteni 5, să dăm afară „aluatul cel vechi” ca să fim „o plămădeală nouă, după cum voi sunteţi fără aluat”. Când păcatul a devenit cunoscut trebuie să fim conştienţi că suntem una cu el. Dacă unul din familia noastră a păcătuit purtăm cu toţii acea ruşine. La fel sunt lucrurile şi sub aspectul părtăşiei. Trebuie să ne ruşinăm, mai întâi pentru că Domnul este dezonorat, dar să fim şi conştienţi că suntem cu toţii întinaţi de o astfel de faptă şi să ne smerim. Cred că de multe ori nu simţim această părere de rău. Trebuie să avem o unitate de simţăminte. Dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă. Aici este vorba de un mădular care a necinstit pe Domnul, iar eu sunt părtaş la această stare rea. Trebuie să spunem: noi am păcătuit.

Dacă am recunoscut păcatul nu mai este altă cale de urmat decât „Înlăturaţi pe cel rău dintre voi”. Trebuie să fim o plămădeală nouă. Aluatul cel vechi trebuie să fie dat afară. Nu trebui să îngăduim aluatului cel vechi să lucreze printre noi. Cred că aici este punctul sensibil unde vrăjmaşul îşi desfăşoară planul său: unii continuă să vorbească despre păcatul respectiv chiar şi după exercitarea disciplinei, ceea ce arată că nu s-au identificat cu păcatul respectiv, considerându-l ca fiind al lor. În imaginile Vechiului Testament se vorbeşte despre lepră. Dacă lepra apărea într-o casă, trebuiau scoase pietrele din ea, curăţiţi pereţii şi tencuiţi din nou, etc. Tencuiala, pietrele şi lemnele care rezultau din această lucrare erau scoase afară din cetate (Levitic 14.33-34). Tot acel praf care se forma în urma scoaterii pietrelor şi a curăţirii pereţilor, trebuia măturat şi înlăturat. Acest fel de acţiona ne lipseşte de multe ori. Dacă aş vedea păcatul ca fiind al meu, nu aş mai vorbi despre el cu indiferenţă. În epistola lui Iacov capitolul 5.20, ni se arată calea pe care trebuie să mergem „… va acoperi o mulţime de păcate”. Nu trebuie nicidecum să tratăm vreun păcat cu uşurătate, însă, după judecarea lui în adunare, trebuie să încetăm să discutăm despre el. De la Genesa la Apocalipsa nu se găseşte nici un verset care să permită unui frate sau unei surori să răspândească zvonuri. Totul trebuie să fie făcut cu temere de Domnul şi evitându-se răspândirea chiar şi a unor fapte dovedite ca fiind rele. Dacă am sta mai întâi de vorbă cu Domnul, nu s-ar mai auzi lucruri care nu trebuie răspândite. Adunarea nu poate îngădui ca cineva să frângă pâinea doar pe propria lui răspundere. Ea are responsabilitatea ca în mijlocul ei să nu fie nici un rău, iar când el apare, să-l înlăture.

Căile de cârmuire ale lui Dumnezeu nu se schimbă, deoarece nici Dumnezeu nu Se schimbă!

Există cazul celor ce s-au retras de la Masa Domnului pentru că un frate sau o soră au făcut ceva rău. Această situaţie arată că noi am luat în propriile mâini judecarea cazului fără să-i permitem adunării să facă acest lucru. Nu judecaţi singuri, ci aduceţi înaintea fraţilor şi lăsaţi timp adunării pentru cercetare; nu lucra în puterea ta proprie (vezi şi Matei 18.15-17).

Dacă au loc adunări periodice de fraţi, sau dacă se ţine o adunare deosebită a fraţilor, ei sunt împuterniciţi să trateze un caz de disciplină după ce au stat înaintea Domnului, şi în cazuri deosebite să-l prezinte şi adunării. Un frate care nu participă, cu toate că ar putea s-o facă, dovedeşte că nu poartă pe inimă onoarea Domnului şi bunul mers al adunării. El nu are starea duhovnicească necesară ca să poată purta pe inimă problemele adunării. Un astfel de frate este însă dator să accepte hotărârea luată de adunare. Un frate care nu are pe inimă bunul mers al adunării şi nu ia parte la adunarea de rugăciune nu este destul de duhovnicesc pentru a lua o anumită poziţie la adunarea de fraţi.