Capitolul 39 - Respingerea din partea papei

La 13 iulie, la mai puțin de trei săptămâni după citirea mărturisirii protestante, teologii papei i-au prezentat Împăratului răspunsul lor. El se întindea pe două sute optzeci de pagini, iar stilul era atât de exagerat de violent încât Carol nu a permis ca el să fie citit în dietă. Împăratului i-a displăcut atât de mult încât a poruncit să fie elaborat un alt răspuns, mai scurt și mai moderat. Documentul modificat pentru a fi adaptat la ceea ce considera Împăratul a fost citit integral în plenul dietei la 3 august. Primul text a fost conform sfaturilor papei, iar cel de-al doilea conform politicii lui Carol.

Contele Palatin, după ce a admis, la modul general, că în biserică s-au strecurat multe abuzuri, iar împăratul nu le apăra nicidecum, a transmis următorul mesaj: “Împăratul a apreciat ca fiind ortodixe articolele acestei respingeri, catolice și conforme evangheliilor, și, de aceea, el le cere prostestanților să renunțe la mărturisirea lor, care este respinsă, și să adere la articolele care au fost prezentate, iar, dacă ei vor refuza, Împăratul va acționa potrivit funcției sale și va ști cum să se arate apărător al Bisericii Romei”.

Acele cuvinte nu puteau fi înțelese greșit de protestanți. Ele răsuflau forță și violență. Aceea era clemența cu care se lăuda Împăratul. Fiecare partidă a rămas pe aceeași poziție. Protestanții și-au întemeiat poziția pe cuvântul lui Dumnezeu, iar catolicii pe cuvântul omului – al părinților, al papilor și al conciliilor. Acestea au fost și acestea vor fi întotdeauna caracteristicile esențiale ale pozițiilor luate pe temei divin și ale celor pe temeiuri omenești, ale religiei adevărate, respectiv ale celei false. Să admită, fie și o singură dată, un standard mi jos sau un alt standard decât adevărul lui Dumnezeu, unde va ajunge atunci mărturisitorul? Se poate să nu ajungă niciodată la nivelul Romei, dare se va îndrepta spre acel nivel. Cei care iau adevărul curat al lui Dumnezeu ca singurul temei pentru credință și practică – pentru umblare, închinare și mărturie – pot ajunge deseori să se plângă de nereușitele lor. Multe imperfecțiuni se găsesc și în cele mai curate slujiri creștine, dar fiecare creștin trebuie să-și pună problema: “Pot eu admite sau accepta un standard inferior față de ceea ce mi s-a descoperit din gândurile lui Dumnezeu prin cuvântul Său?” “Este scris” a fost poziția infailibilă a Domnului nostru Însuși în ziua când a fost ispitit și prin acest cuvânt El l-a învins complet pe ispititor. Hristos este cea mai bună lecție pentru creștin, după cum spune apostolul: “Dar voi nul-ați cunoscut astfel pe Hristos, dacă, în aevăr l-ați auzit și ați fost învățați de El, după cum este adevărul în Isus” (Efes. 4.20-21, conform KJV și Darby). Și același apostol dă pentru creștin o regulă și mai simplă și mai cuprinzătoare: “Pentru mine, a trăi este Hristos” (Filip. 1.21, v. și Gal. 2.20 și 2 Cor. 4.10).

Dar, să revenim la istoria noastră.

Aceea era o respingere totală a învățăturii îndreptățirii prin credință, fără merite dobândite prin fapte bune. Și, de asemenea, cu privire la căsătoria preoților, catolicii se mirau cum de puteau îndrăzni protestanții să ceară așaceva, pentru că din zilele apostolilor preoții nu se căsătoreau. Cu privire la mesă, se afirma că este un sacrificiu pentru cei vii și pentru cei morți, că “Daniel profețise demult că, atunci când va veni antihristul, avea să înceteze jertfa necurmată, dar aceasta nu a ajuns încă să se întâmple în Sfânta Biserică Catolică. Cu toate acestea, în acele locuri unde mesa era disprețuită, altarele distruse și statuile erau arse, acea profeție se împlinea”. Așa erau argumentele luminate ale învățătorilor papei. De îndată ce făceau o referire la scriptură și arătau că erau orbiți de dumnezeul veacului acesta.

Așa era dezmințirea la care Carol le-a propus principilor protestanți să adere din respect față de autoritatea lui ca protector al integrității Bisericii Romei și al unității religioase a imperiului.

Cererea unei copii a dezmințirii este refuzată

Johann, bunul Elector al Saxoniei, a răspuns în mod nobil în numele său și al prietenilor săi că: “Ei, de dragul păcii, vor face orice pot face păstrând o conștiință curată, și, dacă prin autoritatea scripturii vor fi convinși că au comis vreo eroare, ei sutn gata să renunțe la acea eroare. Dar a cerut o copie a dezmințirii pentru ca să aibă timp s-o cerceteze și să poată arăta ce puncte sunt nesatisfăcătoare pentru ei, lucru care ar fi în conformitate cu discuțiile deschise la care fuseseră învitați prin edictul de convocare”. Însă acea cerere rezonabilă a fost respinsă. Respingerea nu a fost publicată și nici nu le-au fost înmânate protestanților copii ale ei. Dar ei au persistat în a cere o copie, iar Carol a fost de acord să le dea una, însă numai cu condiția ca “protestanții să nu dea răspunsuri ci să accepte repede ceea ce spune Împăratul și să se supună hotărârii lui, să nu facă nici o transcriere a documnetului și el să nu fie comunicat altor persoane deoarece Împăratul nu mai dorește nici un fel de dezbateri”. În fața unor asemenea condiții, ei au refuzat și au făcut apel la Dumnezeu și la adevărul Său.

Fermitatea principilor l-a mâniat rău pe Împărat. Ei refuzau ceea ce le propunea el, până și ceea ce el considera a fi o favoare, iar el eșuase complet, în pofida vicleniilor Romei, nereușind nici să-i câștige, nici să-i dezbine. D’Aubigne spne: “Pe toate băncile acelei adunări din august s-a manifestat tulburare și teamă. Acel răspuns al partidei evanghelice însemna război – era răzvrătire. Ducele George al Saxoniei și principii Bavariei, toți adepți violenți ai Romei, tremurau de indignare. A fost o mișcare bruscă și violentă și o explozie de murmure și de ură[ D’Aubigne, vol. 4, p. 277; John Scott, vol. 1, p. 53]”.

Negocieri particulare

Atât de violentă a fost agitația produsă în dietă de faptul că protestanții au respins propunerile Împăratului încât electorii de Meinz și Brandenburg au intervenit cerându-i Împăratului să accepte medierea lor în vederea unor înțelegeri particulare amicale pentru rezolvarea disputei. Propunerea a fost acceptată și au fost numiți mediatori. Mediatorii erau în număr de șase – toți vrăjmași îndârjiți ai reformei – Electorul de Brandemburg, arhiepiscopul de Salzburg, episcopii de Strasbourg, Wurtzburg și Bamberg și Ducele George al Saxoniei. Disputa a fost abordată pe alte baze, dar o rezolvare pașnică a rămas ceva la fel de îndepărtat. Dacă ar fi fost lăsat Carol să procedeze conform propriilor sale convingeri, atunci nu ar fi avur greutăți să ajungă la o înțelegere cu reformatorii pe o cale pașnică deoarece el dorea bani și oameni din Germania nu se gândea la o politică de pustiire a țării și de exterminare a supușilor săi numia din cauza că refuzau să dea ascultare papei. Înafară de aceasta, unii istorici spun că, cu cât privea mai îndeaproape principiile reformatorilor, cu atât mai mult acestea atingeau la el o coardă sensibilă. Și este un fapt cert că propria lui soră, Maria, care era căsătorită cu Christiern, regele Danemarcei, era o prințesă evlavioasă și probabil era lutherană. Asemenea Margaretei pe lângă fratele ei, Francisc I, și ea a pledat mult pe lângă Carol pentru protestanți.

Dar Împăratul era în dificultate, fiind nevoit să joace rolul politicianului. El depusese cel mai solemn jurământ să apere Biserica Romei și demnitatea pontificală, ceea ce-l obliga să-l satisfacă pe papă și partida lui. Dar el s-a mișcat lent. De la Roma i-au fost trimise mesaje violente și Campeggio și-a reînnoit zelul. Legatul i-a spus: “Împăratul trebuie să încheie un tratat cu principii catolici ai Germaniei, și, dacă acești rebeli rămân la fel de insensibili față de amenințări ca și față de promisiuni, dacă persistă cu încăpățânare să-și urmeze calea diabolică, atunci majestatea voastră trebuie să folosească focul și sabia, să ia în stăpânire toate proprietățile ereticilor și să eradicheze definitiv aceste ciumi. Apoi să numească sfinți inchizitori care să urmărească rămășițele reformei și să procedeze cum au făcut în Spania împotriva maurilor”. Înafară de acestea, Universitatea de la Wittemberg trebuia excomunicată, cărțile eretice trebuiau să fie arse, iar cei care studiaseră acolo să fie declarați nedemni de favoarea papei și a Împăratului. “Dar, mai înainte de toate,” i-a spus lui Carol vicleanul legat, “este necesar să se facă confiscări pe scară largă, deoarece, chiar dacă majestatea voastră se limitează doar la conducătorii partidei, și așa ar putea obține mari sume de bani, care sunt absolut necesare pentru a putea purta războiul împotriva turcilor[ Ranke – History of the Popes, vol. 1, p. 76]”.

Acestea erau sfaturile pe care le dădea Roma și așa erau mediatorii ei. Îm prima conferință ei li s-au adresat protestanților în stilul caracteristic partidei lor, repetându-le cuvintele despre blândețea Împăratului, despre dorința lui de a restabili unitatea și de a corecta, împreună cu papa, niște abuzuri care se strecuraseră în biserica creștină. “Dar,” a spus electorul de Brandenburg, “cât de contrare evangheliei sunt sentimentele voastre! Părăsiți erorile voastre și nu vă mai separați de biserică și semnați neîntârziat desmințirea. Dacă refuzați, atunci, din vina voastră, multe suflete vor fi pierdute, va fi multă vărsare de sânge, multe ținuturi vor fi pustiite și va fu mare tulburare în tot imperiul!” Și, întorcându-se spre Electorul Saxoniei, el a spus în cuvintele cele mai clare că “dacă nu va renunța și nu va anatemiza învățăturile moderne pe care le îmbrățișase, atunci, cu forța armelor, Împăratul îi va lua demnitățile, proprietățile și viața și că asupra supușilor săi vor veni cu siguranță nenorociri, chiar și asupra soțiilor și copiilor lor”. Principele, care ajunese bătrân și neputincios, a fost pentru un moment foarte afectat de un limbaj atât de violent, dar și-a revenit rapid și a rămas la hotărârea lui. Principii au rămas fermi și au arătat unanimitate deși erau înconjurați de gărzile imperiale și orașul era aproape în stare de asediu.

Imediat după acea întrunire, landgraful de Hesse a părăsit Augsburgul. Plecarea lui bruscă a tulburat pe Împărat, pe principi și întreaga dietă. Intențiile lui nu erau cunoscute, dar el a lăsat prin cancelarul său o notă adresată Electorului, în care îl asigura de statornicia lui neclintită pentru cauza evangheliei și de hotărârea lui ca mai curând să-și verse sângele până la ultima picătură decât să abandoneze cauza. De asemenea, el îi îndemna pe aliații săi ca nicidecum să nu se abată de la cuvântul lui Dumnezeu. Teologii lui au rămas în dietă, fiind instruiți să sprijine cu tărie cauza protestantă[ Waddington, vol. 3, p. 84].

Philip, care era un om cu o judecată limpede și rapidă, trebuie să fi înțeles că disputa ajunsese să fie mai periculoasă și mai fără speranță ca oricând, și, sătul de insolența papistașilor, a ajunsese să-i fie dor de casă. Rezultatul a arătat că el judecase bine: toată luna augst a fost irosită în întrevederi fără nici un efect. Deosebirile nu permiteau nici un aranjament; Biserica Romei nici nu se gândea la toleranță, după cum nici protestanții nu concepeau supunerea totală și necondiționată la ceea ce cereau catolicii. La sfârșitul lunii, controversa a fost din nou remisă Împăratului spre soluționare, exact în același stadiu în care era când electorii o preluaseră din mâinile lui.

Dizolvarea dietei

Carol gândea, fără-ndoială, că influența lui persoanală avea să reușească ceea ce nu reușiseră teologii și principii. Dar a suferit o cruntă dezamăgire deoarece, probabil, el nu a înețeles niciodată adevărata antură a disputei, sau cel puțin nu a putut înțelege puterea conștiinței luminate de cuvântul lui Dumnezeu. Pentru soldat acela era un cuvânt nou și o putere nouă. El nu putea concepe o înțelegere altfel decât prin concesii făcute de ambele părți sau prin supunerea deplină a uneia dintre ele, dar curând a trebuit să vadă cum conștiința este ceva care nu se înscrie în sfera în care are putere personalitatea lui și sabia lui.

Văzând că întrevedereile particulare, în pofida ingeniozității diplomației papale, s-au arătat a nu da nici un fel de rezultate, el a trimis convocări la șefii partidei protestante pentru data de 7 septembrie, ca să se întâlnească în camera lui de audiențe. Numai fratele lui și un mic număr de consilieri de încredere au fost de față. După ce i-au fost prezentați principii și delegații, prin vocea Contelui Palatin, el și-a exprimat surpriza și dezamăgirea față de purtarea lor: “Cum ei, care erau puțini la număr, au introdus noutăți contrare celor mai vechi și mai sfinte obieceiuri ale bisericii universale și și-au întocmit o religie specială de-a lor, deosebită de cea mărturisită de catolici, de el însuși, de fratele lui și de toți principii și de toate statele din imperiu, ba chiar în total dezacord cu toți regii pământului și cu strămoșii lor. Dar, cu toate acestea, dorind pacea, el se va folosi de influența lui pe lângă papă și ceilalți principi pentru a convoca un consiliu general de îndată ce se va ajunge la un acord în această privință, dar, până la acel consiliu, ei să urmeze aceeași religie pe care o mărturiseau toți ceilalți principi”. Protestanții i-au răspuns refuzând în modul cel mai respectuos condițiile lui. Ei “au negat că ridicaseră secte noi contrare sfintelor scripturi, i-au mulțumit pentru propunerea unui nou consiliu, dar l-au înștiințat că nimic nu-i va putea determina să revină în bisericile lor la abuzurile pe care le-au condamnat în mărturisirea lor, și, chiar dacă ei ar fi fost dispuși să revină, nu i-ar putea forța pe supușii lor, care ajunseseră să fie prea luminați ca să le mai primească”.

Carol era în încurcătură: nu dorea războiul, dar cum ar fi putut să-l evite într-un mod onorabil? Nu putea înțelege deloc cum câțiva principi, care nu aveau multă putere, respingeau propunerile conciliante și condescendente pe care le făcuse. Era datoria lor să respecte hotărârea majorității și nu să-și susțină cu arognață propria lor opinie împotriva celei a bisericii și să opună propria lor înțelepciune celei a papei și a tuturor celorlalți principi ai creștinătății”. I-a rugat pe protestanți să aibă o nouă întrevedere, sperând că în opt zile se va putea ajunge la o înțelegere, dar ei au refuzat să mai aibă încă o întrevedere, aceea fiind o amânare inutilă, și, la 9 septembrie, au pus capăt oricărei comunicări cu Carol.

Decretul final

Împăratul a poruncit să fie constituit un comitet care să elaboreze un decret și i-a cerut Electorului Saxoniei să mai stea încă patru zile pentru a auzi o schiță a decretului. Cei însărcinați să elaboreze decretul erau electorii de Meinz și Brandenburg, arhiepiescopul de Salzburg, episcopii de Strasbourg și Spires, George, Ducele Saxoniei, Wilhelm, Ducele Bavariei și Henry, Duce de Brunswick, toți vrăjmași violenți ai reformei.

La 22 septembrie, decretul le-a fost citit protestanților. Acesta afirma că mărturisirea Electorlui și a tovarășilor săi a fost auzită public și anulată, că în întrevederile care au rumat principii au retractat unele părți din învățăturile lor, dar tot mai susțineau restul și că li se dădea timp până la 15 aprilie anul viitor pentru a reveni la învățătura bisericii, cel puțin până la o altă hotărâre a unui consiliu, și că ei trebuiau să-și facă cunoscută hotărârea până la sfârșitul acelei zile. Până atunci, li s-a poruncit să trăiască în pace, să nu permită nici o schimbare a religiei, să nu publice lucrări religioase noi și să nu-i împiedice pe nici unul dintre supușii lor să se întoarcă la vechea credință și să se alăture celorlalți principi ai imperiului pentru a-i suprima pe anabaptiști și sacramentarieni, având asigurarea că, în nu mai mult de șase luni, Împăratul urma să convoace un nou consiliu care să aibă loc anul următor.

Tonul acestei hotărâri era extrem de moderat în comparație cu limbajul violent pe care l-am auzit atât de frecvent la partida papală, dar, indiferent care le va fi fost motivația, protestanții au rămas fermi că: “Ei nu puteau niciodată admite că mărturisirea lor a fost anulată, ci, dimpotrivă, ei erau mai convinși ca niciodată că ea era conformă cuvântului lui Dumnezeu, ceea ce ei ar fi demonstrat deplin dacă le-ar fi fost dată o copie a respingerii”. Pontanus a prezentat atunci o “Apologie pentru mărturisire”, care fusese elaborat ca răspuns la respingerea ei, potrivit cu ceea ce-și puteau aminti din conținutul respingerii cei care o auziseră. După ce a spus că ei au repetat deseori că erau dispuși să se dezică de orice opinie care nu se întemeia pe scriptură și l-a asigurat pe Împărat de cea mai profundă loialitate a lor față de el și de imperiu, ei au încheiat cerând o copie a decretului propus, ca ei să poată lua o hotărâre cu privire la respectarea lui înainte de a fi promulgat.

În dimineața zilei de 23 septembrie, Electorul a avut audiența lui de despărțire, după care Împăratul a dat mâna cu principii și le-a permis să plece.

Dieta și-a continuat sesiunile încă o lună după plecarea principilor protestanți, ocupându-se în principal cu cele necesare pentru războiul cu turcii. Decretul final a fost publicat la 19 noiembrie. După compararea mai multor rezumate cu privire la acest document, considerăm că cel al lui Waddington este cel mai clar și mai simplu pentru cititorii moderni. Acesta este, după cum urmează:

“Cei care negau prezența reală a trupului erau proscriși; se poruncea restaurarea vechilor sacramente, ritualuri și ceremonii acolo unde fuseseră desființate; tot așa se poruncea degradarea preoților căsătoriți și nu se permitea punerea unor preoți noi în vreun loc fără aprobarea episcopului. Trebuiau să fie readuse statuile care fuseseră înlăturate, trebuia să fie afirmată libertatea voinței, iar doctrina opusp era interzisă ca fiind o ofensă împotriva lui Dumnezeu; tot așa și învățătura cu privire la ăndreptățirea numai prin credință; se insista asupra ascultării față de autoritățile civile; predicatorilor li se poruncea să îndemne oamenii să invoce sfinții, să țină sărbătorile, să participe la mesă, iar călugării să se supună regulilor ordinului lor; clerul să ducă o viață respectabilă și cuviincioasă. Oricine își va permite să schimbe ceva în învățătură sau închinare se expune unor pedepse. Mânăstirile distruse trebuie reconstruite și veniturile lor să le fie restituite călugărilor. Decretul va fi pus în aplicare prin forța militară oriunde nu va fi respectat de bunăvoie, iar statele imperiului își vor uni forțele cu cele ale Împăratului în acel scop. Cancelaria imperială urma să-i acuze pe răzvrătiți, iar statele învecinate trebuiau execute sentințele ei. Papa era solicitat ca, în nu mai mult de șase luni, să convoace un consiliu care să se întrunească în nu mai mult de un an de la data convocării”,

La două zile după citirea publică de decretului, Carol al-V-lea a părăsit Augsburgul. După părerea lui D’Aubigne, el era foarte tulburat și nu știa cum să scape din labirintul în care ajunsese să fie prins. În calitate de șef al statulu, el intervenise în apărarea bisericii și pentru suprimarea inamicilor ei, dar rezultatul a fost contrar. Dacă nu-și punea în aplicare amenințările, atunci demnitatea îi era compromisă și autoritatea lui ajungea să fie disprețuită… Conducătorul a două lumi și-a văzut toată puterea pusă în încurcătură de câțiva creștini, iar acela care intrase în triumph în cetatea imperială a părăsit-o posomorât, tăcut șI deprimat. Cea mai mare putere de pe pământ a fost înfrântă în confruntarea cu puterea lui Dumnezeu[ D’Aubigne, vol. 4, p. 132-340; Waddington, vol. 3, p. 43-113; Scott – Continuation, vol. 1, p. 1-90; Du Pin, vol. 3, p. 206]”.

Reflecții asupra dietei de la Augsburg

Studiul nu este sec și neroditor și timpul nu este pierdut dacă ajungem să-L cunoaștem mai bine pe Dumnezeu și să ne familiarizăm cu căile Lui. Este cu adevărat îmbucurător și spre zidirea sufletului să vedem cum mâna Lui îndrumă și schimbă cele mai complicate probleme ale oamenilor. “Cine este înțelept va lua seama la aceste lucruri și ca înțelege îndurările Domnului” (Ps. 107.43). “Dar știm că toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu, pentru cei care sunt chemați potrivit planului său” (Rom. 8.28). Istoricii pot face largi dizertații privind cu uimire și admirație rezultatele acelei dispute – triumful celor puțini la număr asupra celor mai mulți și al celor slabi asupra celor mai tari, dar, căutând să vorbim în mod imparțial despre fiecare combatant, dorim să avem privirile îndreptate în special asupra Celui care este “Cap peste toate, Adunării, care este trupul Său, plinătatea Celui care umple totul în toți” (v. Efes. 8.22-23).

Cititorul trebuie să fi observat că slujitorii pontificali, îndrumați de subtilul și experimentatul Campeggio și favorizați de Împărat, au eșuat complet în încercarea de a căpăta ascendent asupra principilor relativ mai simpli ai provinciilor. Viclenia, duplicitatea și planurile lor rele s-au abătut asupra Electorului și a aliaților săi ca valurile asupra stâncii, toate arătându-se neputincioase. Prin credință și statornicie în cuvântul lui Dumnezeu, ei au rămas fermi în mijlocul patimilor aprinse și al amenințărilor vrăjmașilor. Papa, Împăratul, nunții și principii, cu toată experiența lor în diplomație au fost uimiți de cât de puțin au putut realiza. “Zi după zi,” spune un observator apropiat, “planurile lor au fost dejucate și vicleniile lor au fost zădărnicite de oameni fără abilități politice deosebite, de germani născuți în provincii obscure, de supuși ai unor principi mai mici, deloc versați în practicile de curte, neinițiați în ale intrigilor. Zadarnic au făcut apel la igeniozitatea lor pentru a născoci ceva nou, care să reușească unde mijloacele obișnuite au eșuat, pentru că au fost înfrânți de aceeași perspicacitate și circumspecție”.

Meditând la cele care au avut loc în Dieta de la Ugsburg, nu se poate să nu ne amintim de Dieta de la Worms și de marile schimbări care au avut loc pe parcursul celor nouă ani.

1. La Worms Luther a fost singurul reprezentant al reformei. Nici măcar un principe nu se declarase atunci în favoarea noilor învățături. La Augsburg lucrurile stăteau cu totul altfel: în locul unui călugăr singur vedem o grupare numeroasă și bine organizatp de principi, nobili și teologi, toți oameni cu greutate și respectabili. Dar Roma nu a fost mai uimită și mai umilită la dieta din urmă decât la cea dintâi. Nu a putut reduce la tăcere nici pe acel călugăr singur, nici mulțimea de principi. Așa era puterea lui Dumnezeu pentru cuvântul Său. La sfârșit a emis un edict similar decretului de la Augsburg, pe care însă nu l-a putut executa. Ce ar putea fi mai convingător cu privire la forța reformei și la slăbiciunea inamicilor ei?

2. Efectele sau rezultatele dietei de la Augsburg au fost în mod evident favorabile protestanților. Principalul obiectiv al partidei papale era atunci să zdrobească și să smulgă din rădăcini, cu ajutorul sabiei lui Carol, lăstarii reformei de pe pământul Germaniei, dar, în loc ca ei să-și împlinească planurile satanici, protestantismul s-a întărit mult și a ajuns să scape de reprezentările false. Purtarea calmă, sobră, respectoasă și demnă a principilor i-au făcut pe mai mulți dintre papistași să aibă o opinie mai bună despre ei, și în final să li se alăture. “Printre cei mai de seamă convertiți au fost Hermann, Arhiepiscopul de Koln, Contele Palatin Friedrich, Eric, Ducele de Brunswick, ducii de Mecklenburg și de Pomerania, Joachim, Prințul Elector de Brandemburg, care la scurt timp i-a urmat tatălui său și George Ernest, fiul Prințului Wilhelm de Hennenberg. Unele orașe libere, care până atunci fuseseră de partea papei sau neutre s-au declarat în favoarea reformei, și chiar și Împăratul și fratele lui au plecat de acolo cu mai puțină aversiune bigotă față de credința și numele de protestant decât cea pe care o dobândiseră în urma lecțiilor primite de la consilierii lor ecleziastici”.

3. Multe adevăruri prezentate în acea adunare din august au rămas în mintea participanților în următoarele șase luni, ceea ce a fost un mare câștig. Mulți demnitari, atât din biserică cât și din stat au auzit pentru prima dată adevărul curat al lui Dumnezeu. Înafara marii mărturisiri de credință a bisericilor lutherane, alte două mărturisiri au fost prezentate în dietă: una trimisă de Zwingli, cealaltă numită Tetrapolitană, al cărei nume provine de la faptul că a fost semnată de delegații a patru cetăți imperiale, Strasbourg, Constanz, Memmingen și Lindau. Lui Bucer îi revine meritul de a fi elaborat mărturisirea tetrapolitană, după cum lui Melanchton îi revine meritul pentru cea lutherană. Dumnezeu a rânduit ca adevărul să fie stabilit prin trei mărturisiri, care erau aproape la fel în ceea ce privește adevărurile fundamentale ale cuvântului lui Dumnezeu, diferind numai cu privire la prezența trupească reală, adică la modul în care trupul și sângele lui Hristos sunt prezente în euharistie.

4. Ar fi ușor să arătăm multe adevăruri binecuvântate ale cuvântului lui Dumnezeu care nu au fost menționate în mărturisirile de credință, dar obiectivul nostru este acela de a arăta cu mulțumiri ceea ce Domnul le-a dat putere acelor oameni nobili să facă, cu atât de mult har. Adevărul lui Dumnezeu cu privire la biserică, trupul lui Hristos, și la relațiile ei cerești, lucrările Duhului Sfânt; diferența dintre îndreptățirea lui Dumnezeu și cea a legii; faptul că cel credincios este una cu Hristos; speranța în venirea Domnului pentru sfinții Săi și apoi împreună cu sfinții Săi pentru a domni în gloria Lui milenială, în general nu erau cunoscute de reformatori, dacă nu le erau chiar complet necunoscute. Cu toate acestea, ei erau credincioși în ceea ce cunoșteau și au ținut cu tărie la acele adevăruri în fața tuturor pericolelor. Prin credință au câștigat victoria.

Sub aspect moral, istoria reformei s-a împlinit. Au mai fost ulterior conferințe și discuții, alianțe, eșecuri și războaie devastatoare, ca să nu mai vorbim de necontenite persecuții și martirii, dar adevărul eliberator al mântuirii prin credința în Domnul Isus Hristos, fără meritul faptelor bune a ajuns să prindă rădăcini adânci în spiritul european, astfel încât nici sabia imperiului, nici conspirațiile papalității, nici puterile infernului nu vor putea să o înăbușe.

Providența lui Dumnezeu în viața lui Carol

Nimic nu este mai interesant în legătură cu istoria reformei decât mâna providenței care schimbă lucrurile în ijlocul vrăjmașilor ei. Persoana martorilor, scrierile și mărturiile date de cei aleși de Dumnezeu sunt păzite și protejate prin mijloace din cele mai neobișnuite, la care nu ne-am fi gândit. Numai El putea face ca disputele monarhilor și armatele turcilor să devină instrumente care saă ajute înaintarea evangheliei păcii. Și așa a procedat El chiar de la început.

Imediat după promulgarea Edictului de la Worms împotriva reformatorilor a început războiul dintre Împărat și Francisc, regele Franței. “Indiferent de mult ar fi dorit Împăratul să pună capăt lucrării lui Luther,” spune Dr. Robertson, “el a fost deseori obligat, în perioada Dietei de la Worms, să se ocupe cu lucruri mult mai importante, care cereau atenție imediată”. Principalul obiectiv al ambițiilor sale era atunci să se opună puterii lui Francisc. Potrivit istoriei civile, atât Carol cât și Francisc aveau pretenții asupra Ducatului Milanului, pe care Ludovic al-XII-lea l-a pierdut după ce îl cucerise. “Pentru o vreme Francisc a avut succes, dar, prin anul 1525, Carol l-a câștigat. Pe de altă parte, Carol mai avea pretenții și asupra regiunii Artois ca făcând parte din Țările de Jos, în timp ce mai avea și de apărat Navarra, pe care bunicul său, Ferdinand, o luase de la Franța. Pe deasupra, Francisc mai pretindea și a avea drepturi asupra Celor două Sicilii”. Aceasta explică de ce împăratul a zăbovit atât de mult începerea ostilităților împotriva germanilor. Iar certurile și disputele dintre puterile europene le-au solicitat atenția timp de mulți ani, astfel încât reforma s-a putut răspândi mult, iar repetatele amenințări ale puterilor papale au fost deturnate și amânate.

Iarăși, Edictul de la Augsburg a produs, în modul cel mai firesc, temeri tuturor membrilor alianței protestante și în toată germania. Toată țara se aștepta la război civil imediat și la nimicirea protestanților. Așa se prezentau lucrurile, dar Dumnezeu a hotărât altfel. Atât inima lui Carol, cât mai ales situația lui, nu erau favorabile persecuțiilor. Din relațiile pe care le-a avut cu protestanții timp de aproape șase luni a aflat că ei nu erau niște fanatici periculoși sau vrăjmași interni, după cum înțelesese el anterior că ar fi fost. Trebuie că a fost foarte impresionat de corectitudinea și justețea cauzei lor, chiar dacă nu a putut înțelege libertățile cetățenești și cele religioase pe care le reclamau ei. Și el nu vedea nici un motic să-i pedepsească cum se cuvine unor rebeli numai pentru a-i face pe plac papei. Clement și adepții lui italieni au fost foarte dezamăgiți că Împăratul nu și-a asumat rolul de apărător al bisericii și nu a pornit războiul împotriva ereticilor incorigibili. Potrivit providenței lui Dumnezeu, așaceva era imposibil chiar dacă și Carol ar fi fost la fel de însetat de sânge cum era Clement.

Vești din est l-au încurcat pe Împărat și i-au scos pe protestanți de sub presiune: Soliman invadase Ungaria în fruntea unei armate de o sută de mii de oameni cu scopul declarat de a-l detrona pe Ferdinand și de a pune pe altcineva pe tronul lui. Asemenea știri au făcut ca gândurile Împăratului să se abată de la Germania. Îl vom părăsi pentru puțin timp spre a nota poziția protestanților.

Liga de la Smalcald

Imediat după dizolvarea Dietei de la Augsburg și decretul cel amenințător, Electorul Saxoniei și tovarășii lui au adoptat măsuri care păreau de natură să prevină efectele acelui decret, pregătindu-se neîntârziat pentru tot ce putea fi mai rău. Groaza de calamitățile care se puteau abate asupra reformatorilor apăsa greu asupra cugetului slab al lui Melanchton, aducându-l la limita deznădejdii, dar Luther nu a fost nici încurcat, nici deznădăjduit. Prin srisorile lui din izolarea de la Coburg, el i-a mângâiat și i-a încurajat pe prietenii săi. Convins că acea lucrare era lucrarea lui Dumnezeu, el i-a îndemnat pe principi să țină cu tărie adevărul etern, încrezându-se în protecția lui Dumnezeu și să nu facă nici un fel de concesii vrăjmașului în ceea ce privește evanghelia curată.

Încă din noiembrie 1530, landgraful de Hesse, mai impetuos decât ceilalți, și mai puțin opus învățăturilor reformatorilor elvețieni cu privire la cina Domnului, a încheiat o alianță pe șase ani cu cantoanele Zurich, Berna și Basel și cu orașul Strasbourg. La 22 ale lunii următoare, landgraful și alți lideri protestanți s-au întâlnit la Smalcald, în Saxonia Superioară, și au pus bazele faimoasei ligi prin ceea ce în istorie este cunoscut sub numele “Articolele de la Smalcald”. Landgraful, care nicicând nu a renunțat la obiectivul său favorit, cel al unității, s-a străduit mult ca și elvețienii să fie incluși în confederație, dar Luther și adepții lui au refuzat categoric ca ei să fie admiși.

Statele protestante ale imperiului, prin această alianță se constituiau într-o organizație de apărare reciprocă. Dar Luther și alți câțiva care scriseseră și vorbiseră argumentând puternic împotriva oricărei confederații, fie ea și pentru apărarea cauzei lor comune, au păstrat mari scrupule cu privire la alianță. În legătură cu legalitatea ei au fost consultați atât juriștii cât și teologii. Cei dintâi au afirmat că “erau anumite cazuri în care legea permitea rezistența față de autoritatea imperială, deoarece, în virtutea acordului dintre Împărat și state, Împăratul se angajase să nu încalce legile imperiului și drepturile și libertățile Bisericii Germane. Dar Împăratul încălcase acel acord, așa că statele aveau dreptul să se alieze împotriva lui”. Luther le-a răspuns că el nu avea cunoștință de așaceva, dar, cum a ajuns să fie convins că așa stăteau lucrurile, el nu mai avea obiecțiuni, deoarece evanghelia nu anula în nici un caz instituțiile civile. Cu toate acestea, el nu putea aproba un război ofensiv. Aici putem onserva, în treacăt, că acesta este primul pas fatal al protestanților pe calea descendentă. De teama vrăjmașului ei au părăsit terenul credinței. Până și Luther a căzut. În locul conștiinței și al cuvântului lui Dumnezeu, ei fac alianțe pentru a respinge forța prin forță.

În acel timp a apărut o problemă care nu era legată de religie, dar care le-a furnizat protestanților un motiv politic pentru a i se opune Împăratului. Carol, ale cărui planuri ambițioase se extindeau pe măsură ce el avea mai multă putere, și-a exprimat dorința ca fratele lui, Ferdinand, să fie ales Rege al romanilor. Ca urmare, Electorul a convocat colegiul electoral să se întrunească la Koln în acel scop. Electorul Saxoniei a refuzat să se prezinte, dar l-a insruit pe fiul său cel mai mare să se înfățișeze acolo și să “protesteze împotriva alegerii ca fiind informală, ilegală, contrară articolelor Bulei de Aur și subversivă libertăților imperiului”. Dar protestul nu a fost luat în seamă. Electorii pe care Carol s-a străduit mult să-i câștige, l-au ales pe Ferdinand Rege al romanilor, el fiind încoronat peste câteva zile la Aix-la-Chapelle.

A doua întrunire de la Smalcald

La 29 martie 1531, protestanții au deschis a doua adunare la Smalcald. Liga, deși la început cuprindea doar electorii, principii protestanți și statele protestante, a fost extinsă spre a-i include și pe aceia care, indiferent care vor fi fost sentimentele lor religioase, protestau împotriva alegerii lui Ferdinand. Au fost luate măsuri pentru includerea în confederație a regilor Franței, Angliei și Danemarcei ca și a altor principi și state. Ducii Bavariei și alții, care nu fuseseră prezenți, s-au alăturat ligii. S-au făcut reguli pentru strângerea de provizii și de soldați în caz de nevoie.

Carol caută să se împace cu protestanții

Caracterul războinic al confederaților și situația lui Carol în războiul cu turcii l-au făcut pe acesta din urmă să caute prietenia protestanților, mai curând decât să înceapă ostilitățile cu ei. El avea mare nevoie de ajutorul lor și le-a ordonat să dea oameni și bani, dar ei au refuzat să furnizeze contingentul lor dacă nu li se garanta pacea. Ei au răspuns, în modul cel mai rezonabil, că nu ar fi înțelept din partea lor să pună la dispoziția persecutorilor tocmai mijloacele lor de apărare, și, ca urmare, au cerut ca procedurile ostile ale cancelariei imperiale – consiliul executiv al imperiului – să îneteze. Carol a ajuns astfel în mare dificultate deoarece acea concesie echivala cu o abrogare a decretului de la Augsburg.

După diferite consultări, Electorul de Meinz și Prințul Palatin s-au interpus ca mediatori între cele două părți. Ei s-au întâlnit la Schweinfurt și mediatorii au propus următoarele articole: “Mărturisirea de la Augsburg, fără alte inovații și fără legături cu zwinglienii sau anabaptiștii, să fie doctrina protestanților până la o decizie a unui consiliu, iar aceștia să nu încerce să răspândească acele învățături în statele catolice, nici să nu tulbure jurisdicția sau ceremoniile bisericii. Ei vor furniza mijloacele pentru războiul cu turcii și se vor supune decretelor imperiale și vor fi loiali Împăratului și Regelui romanilor”. Protestanții au obiectat în principal din cauza înălțării lui Ferdinand, ei refuzând să recunoască validitatea titlului său, și, în aceasta, ei au fost sprijiniți și de unii principi catolici și de regii Franței și Angliei.

Pacea de la Ratisbon

Protestanții, ajunși să fie conștienți de puterea lor le-au răspuns mediatorilor: “Împăratul trebuie să proclame de atunci încolo o pace religioasă generală, că celor două partide li se va interzice să-și aducă orice fel de insulte una celeilalte sau să provoace tulburări; Cancelaria Imperială să fie instruită să suspende executarea sentințelor în chestiuni religioase. Dacă li se va acorda acestea, ei au promis să nu facă inovații în ceea ce privește confesiunea lor, să nu intervină în jurisdicția ecleziastică în acele locuri în care ea era încă în vigoare, să dea ascultare cu mult zel Împăratului și să furnizeze toate mijloacele posibile pentru războiul cu turcii”. După unele discuții, când nu mai părea cu putință să se ajungă la un acord, conferința a fost amânată pentru 3 iunie 1532, la Nuremberg.

Între timp, turcii au înaintat spre Austria și inima imperiului a ajuns să fie în pericol. Așa stăteau lucrurile atunci când conferința și-a reluat negocierile la timpul stabilit. Discuțiile și dificultățile au fost soluționate rapid: “Argumentele diplomaților au fost retezate de înaintarea lui Soliman și condițiile protestanților au fost acceptate. Împăratul aștepta rezultatul la Ratisbon și se pune că, atunci când, în cele din urmă, tratatul i-a fost adus, fără să-l cerceteze, l-a și semnat,” la 2 august 1532.

Opinii ale istoricilor

Este de remarcat aici cum toți istoricii atribuie acest mare triumf al reformatorilor intervenției directe al alui Dumnezeu. “Este adevărat că,” spune Waddington, “nu prin forța fizică a protestanților, nici prin autoritatea morală a doctrinei lor, ci a fost numai prin puterea providențială, care au transformat chiar armele necredincioșilor într-un instrument pentru trezirea evengheliei. Acesta a fost un avantaj esențial. Edictele de la Worms și Augsburg erau practic suspendate pentru o perioadă nedefinită”. Scultetus ne spune să admirăm “providența lui Dumnezeu care a făcut ca sultanul turc să fie instrumentul prin care să fie anulată, sau cel puțin suspendată, executarea decretelor de la Augsburg împotriva reformei”. Melanchton spunea: “Prin porunca tăcută a lui Dumnezeu, Împăratul a fost obligat, prin războiul cu turcii, să-și abandoneze planurile împotriva germanilor. Câinii ling rănile lui Lazăr. Turcii îmblânzesc edictul de la Augsburg. Nici o altă spiță de oameni nu a fost într-un pericol mai mare ca noi și nici o partidă nu a fost subiectul unor mai mari animozități. Singurul ajutor a fost de la Dumnezeu”.

Iar mărturia istoricului secular, Dr. Robertson, are mai multă greutate decât cea a istoricilor ecleziastici, deoarece el spune: “în acest tratat se prevedea stabilirea păcii universale în Germania până la întrunirea unui consiliu general, pentru convocarea căruia Împăratul urma să facă eforturi în următoarele șase luni. Nimeni să nu fie molestat pentru motive religioase și toate procedurile începute de Cancelaria Imperială împotriva protestanților erau sistate, iar sentințele deja date erau anulate. De partea lor, protestanții se angajau să-l sprijine pe Împărat cu toate forțele lor pentru a se opune invaziei turcilor. Astfel, prin fermitatea cu care au aderat la principiile lor, prin unanimitatea cu care și-au susținut drepturile și prin abilitatea cu care s-au folosit de situația în care se afla Împăratul, protestanții au obținut niște condiții care erau aproape ca o tolerare a religiei lor: Carol a făcut toate concesiile, iar ei nici una și nici chiar punctul lui favorit, cel al aporbării alegerii fratelui său, nu a fost menționat. Iar protestanții Germaniei, care până atunci fuseseră priviți doar ca o sectă religioasă, au ajuns să fie considerați ca un partid politic destul de important[ Waddington, vol. 3, p. 160; Johns Scott, vol. 1, p. 112; Robertson – Reign of Charles V, vol. 5, p. 391]”.

În ce măsură importanța politică dobândită a fost favorabilă intereselor creștinismului, aceasta este o altă chestiune, iar pentru a exprima opinia noastră cu privire la aceasta îi recomandăm cititorului să revadă ceea ce am prezentat cu privire la epistola cptre Sardes la începutul volumului. Nicidată nu trebuie ca aceeași persoană să fie și politician și teolog. Cetățenia creștinului este în ceruri, iar în ceea ce privește poziția lui pe pământ, ea este în principiu cea de străin și călător (1 Pet. 2.11, Filip. 3.20).

Principii s-au achitat de angajamentul lor față de Carol aducând pe câmpul de luptă forțe superioare numeric față de ceea ce se așteptase. Armata imperială, prin recrutări noi, a ajuns la nouăzeci de mii de infanterie regulată și treizeci de mii de cavaleriști, plus o mare mulțime de trupe neregulate. Împăratul personal a preluat comanda și omenirea aștepta cu emoție începutul bătăliei decisive dintre cei mai mari doi monarhi ai lumii. Peste jumătate de milion de oameni din toate națiunile au stat față-n față pentru o vreme, pândindu-și unii altora mișcările. Și care a fost rezultatul? Marele sultan, Soliman Magnificul, cu trei sute de mii de oameni pare să fi ajuns lipsit de energie sau hotărâre sau să fi fost intimidat de acea aliniere de forțe, astfel încât și-a retras rapid formidabila armată fără a o angaja în bătălie. Este remarcabil că, într-o epocă atât de războinică, aceasta a fost prima dată când Carol, care până atunci purtase lungi războaie și câștigase multe victorii, a apărut în fruntea trupelor. “La această primă ieșire a lui sub arme,” spune biograful său, “era o mare onoare să se confrunte cu Soliman și să-l oblige să se retragă, fapt care este de lăudat”.

Dar oare cine, gândim noi, poate să nu vadă în această victorie fără vărsare de sânge o mână mai puternică decât cea a Împăratului? Când turcii au ajuns să-l sperie pe Carol într-atât încât să se supună, lucrarea s-a împlinit și Dumnezeu, Cel care îi conduce pe toți, i-a trimis acasă. Imperiul trebuia să fie salvat de dragul reformei, Soliman făcuse mari pregătiri pentru acea campanie, dar, în mod inexplicabil pentru toți, cu excepția celor care au credință, totul s-a încheiat fără vreun eveniment deosebit. Carol s-a întors în Spania pentru a supraveghea mari pregătiri militare, iar reformatorii s-au întors la ocupațiile lor pașnice. Biserica s-a odihnit după persecuție și perioada ei de pace s-a prelungit cu aproape cincisprezece ani.

Prin grija Domnului, care veghează, reforma a avut un mare triumf și a prins rădăcini puternice în Germania. Acum ne vom îndrepta puțin atenția spre mișcarea reformatoare în Elveția.