Capitolul 37 - Controversa sacramentală

Învățătura cu privire la prezența reală a lui Hristos în euharistie a fost stabilită oficial în biserica romano-catolică de la al patrulea Conciliu de la Lateran, în anul 1215. Timp de trei sute de ani mesa și transsubstanțierea au fost principalele întărituri ale Romei și cele mai mari blasfemii ale ei. Ideea prezenței corporale a lui Hristos în cina cea sfântă îi dădea o aură de sacră importanță, stimula imaginația poporului și atrăgea afecțiunea lui. Aceasta era la originea multor ceremonii și superstiții și aducea clerului multă bogăție și-l făcea să aibă multă influență. Se spunea că pâinea sfințită făcea cele mai mari miracole, atât printre cei vii cât și pentru morți. Astfel, această învățătură devenise piatra unghiulară a edificiului papal. Luther, când a fost preot și călugăr, a crezut cu tărie în această taină a fărădelegii și niciodată, pe tot parcursul carierei sale, nu a ajuns să fie eliberat de acea amăgire. Transsubstanțierea sau transformarea pâinii și vinului în trupul și sângele lui Hristos în urma ceremonialului preoțesc al consacrării era atunci, cum continuă să fie și azi, doctrina oficială a bisericii Romei, iar cei care o pun la-ndoială sunt denunțați ca necredincioși.

Ca reformator, Luther a renunțat la termenul de transsubstanțiere și a adoptat, pe cât posibil, termenul și mai inexplicabil de consubstanțiere. El a denunțat ideea papală că, prin consacrare, pâinea și vinul încetau să mai fie pâine și vin, fiind transformate în trupul și sângele lui Hristos, dar, concepția lui ciudată era că pâinea și vinul rămâneau exact ceea ce erau mai înainte – tot pâine și vin -, dar, în pâine și în vin era prezentă și substanța materială a trupului omenesc al lui Hristos. Putem afirma cu toată libertatea că nici o altă născocire a omului nu a egalat vreodată doctrina papală în absurditate, inconsistență și contradicții ireconciliabile. “Mâinile preotului” – spunea pontiful Urban într-un mare conciliu roman - “sunt înălțate la o demnitate care nu îi este dată nici unuia dintre îngeri, aceea de a-L crea pe Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor și a-L da pentru mântuirea întregii lumi. Această prerogativă, care-l înalță oe papă mai presus de îngeri, face ca supunerea pontifilor față de regi să fie ceva detestabil”. La toate acestes, sfântul sinod a răspuns în unanimitate: Amin. Cu siguranță acesta este cel mai puternic test pentru credulitatea omenească și cea mai înaltă balsfemie a omului[ v. Edgar – Variations of Popery, p. 384].

Concepțiile de început ale lui Zwingli

Ulrich Zwingli, marele reformator elvețian, având o autoritate comparabilă cu a lui Luther, cu privire la prezența reală a lui Hristos în cina sfântă, avea concepții cu totul diferite atât de învățătura Romei cât și de reformatorii saxoni. De mult timp elvețienii au avut opinii diferite și de cele ale Romei și de cele ale saxonilor. De la începutul carierei sale creștine, atenția lui Zwingli a fost atrasă de simplitatea scripturii când vorbește despre cina Domnului. El a citit în cuvântul lui Dumnezeu că Hristos a părăsit lumea și S-a dus la Tatăl, în cer, și că această masă era ceva care ținea de credința și de speranța ucenicilor Săi. Această învățătură o găsim în mod clar în Faptele apostolilor: “Și pe când priveau ei țintă spre cer în timp ce El se ducea, au stat lângă ei și di bărbați în veșminte albe, care au șu spus: «Bărbați galileeni, de ce stați și priviți la cer? Acest Isus, care a fost înălțat de la voi în cer, așa va veni, în felul în care l-ați văzut mergând spre cer»” (Fapt. 1.10-11). Astfel, vedem cum Domnul S-a înălțat personal, în trup, în mod vizibil, și la fel va și reveni – dar aceasta nu va avea loc până va lua sfârșit dispensațiunea actuală sau perioada bisericii. “Isus Hristos, pe care Cerușl trebuie să-l primească până la timpuri de restabilire a tuturor lucrurilor” (Fapte. 3.21).

Cuvintele Domnului nostru binecuvântat: “Acesta este trupul Meu” și “acesta este sângele Meu”, Zwingli susținea că aveau un sens figurat, fără a avea alt sens decât acela că pâinea sacramentală și vinul erau doar simboluri ale trupului lui Hristos și că acea rânduială sau instituție o comemorare a morții Sale pentru noi. “Faceți aceasta în amintirea Mea... Pentru că, ori de câte ori mâncați pâinea aceasta și beți paharul, vestiți moartea Domnului, până vine El” (v. 1 Cor. 11.22-28).

De mulți ani Zwingli avea acele opinii personale cu privire la cina Domnului, dar, cunoscând cât de dominată este mintea poporului neștiutor și superstițios de vechile doctrine ale bisericii, nu l-ea mărturisit public. Dar, având credința că urma să vină timpul pentru vestirea publică a adevărului și anticipând împotrivirea pe care urma să o întâmpine, el s-a străduit să răspândească adevărul în mod personal și să-și întărească poziția. Pe această temă le-a trimis scrisori multor învățați din Europa cu scopul de a-i influența să cerceteze cuvântul lui Dumnezeu, chiar dacă ei nu erau de acord cu concepțiile reformatorului elvețian. Dar, în timp ce Zwingli aștepta în liniște venirea momentului pentru a vorbi cu glas tare, aun altul, care avea mai mult zel decât înțelepciune, a scris un pamflet împotriva învățăturii lui Luther cu privire la cina Domnului iscând furtuna controversei, care a bântuit cu violență timp de patru ani.

Carlstadt, Luther și Zwingli

Andreas Bodenstein, mai bine cunoscut sub numele Dr. Karlstadt[ n. tr.) Andreas Rudolph Bodenstein von Karlstadt (1486 - 1541)], a pornit atacul. Acest om avea reputația de a fi capabil și învățat și era devotat cauzei reformei, dar concepțiile lui erau extremiste în această privință și avea un duh nestăpânit, ceea ce a făcut ca el să ia măsuri radicale și revoluționare. El dorea ca, dintr-odată, să fie distruse toate chipurile și să fie desființate toate ritualurile papalității. L-am mai întâlnit anterior. El a fost unul dintre primii și dintre cei mai calzi prieteni ai lui Luther, dar el respinsese noțiunea lui privind prezența reală în euharistie, ceea ce, în ochii lui Luther era un păcat de neiertat. El a și aprobat și încurajat prea mult excesele anabaptiștilor, a ațanumiților “profeți cerești”, ceea ce a fost o aparentă îndreptățire pentru ca Luther să condamne acea concepție despre sacramente odată cu anabaptiștii. Dar aceasta era foarte nedrept, din vreme ce Zwingli și adepții săi erau la fel de opuși fanatismului așanumiților profeți ca și Luther și cei care erau alături de el.

Pentru a respinge concepțiile Dr. Karlstadt, Luther a scris în 1525 un pamflet împotriva profeților, în care spune: “Dr. Karsltadt s-a depărtat de noi și a devenit unul dintre cei mai îndârjiți vrăjmași ai noștri, Deși regret profund acest scandal, totuși mă bucur că Satan și-a arătat copita despicată și că va fi făcut de rușine de acești profeți cerești, care demult au pândit și au murmurat pe la spate, dar niciodată nu s-au arătat pe față până ce nu i-am momit cu un gulden: acest mi-a fost atunci, prin harul lui Dumnezeu, prezentat mult prea clar ca să mai am regrete. Dar toată infamia complotului nu a fost încă dată pe față, pentru că încă mai este ascuns ceea ce suspectam demult. Știu, de asemenea, că Dr. Karlstadt clocea demult această erezie pe care până acum nu a avut curajul s-o răspândească”.

Zwingli a fost atunci convins că perioada în care trebuia să tacă se încheiase. Deși simpatiza concepțiile lui Karlstadt cu privire la euharistie, el avea obiecții serioase împotriva stilului său și a instabilității manifestate de el.

În 1525, Zwingli a publicat un tratat important “cu privire la religia adevărată și cea falsă”. În această carte el prezintă clar și complet concepțiile lui cu privire la euharistie, dar și condamnă spiritul răzvrătit al anabaptiștilor și erorile papistașilor în legătură cu subiectul controversat. Curând, printr-un pamflet “împotriva noii erori cu privire la sacramente”, a apărut un adversar, căruia Zwingli i-a răspuns în același an, 1525, folosindu-se de ocazie pentru a le aminti adversarilor săi lutherani că s-ar cuveni să aibe o abordare mai puțin personală și mai rațională și mai scripturistică în argumentele pe care le aduceau. În scrierile elvețianului se arăta o blândețe și un respect care le erau complet străine saxonilor. Până chiar și Melanchton a ajuns uneori să fie o reflexie a spiritului violent al maestrului său.

Oecolampadius, prietenul apropiat al lui Zwingli, predica în acel timp, la Basel, învățătura simplă a Noului Testament cu privire la cina Domnului. Dar văzând că adversarii lui îl asociau cu Dr. Karlstadt, el a publicat o scriere și și-a apărat concepțiile. Acea carte a avut un mare efect: fiind scrisă într-un spirit creștin, plină de raționamente coerente și cu argumente din cele mai corecte, atât din scripturi cât și din cei mai eminenți părinți, mulți au fost atrași de noile opinii. Însuși Erasmus a fost aproape convertit de acea carte și scria: “A apărut o nouă dogmă, că în euharistie nu este nimic altceva decât pâine și vin. A combate aceasta este ceva extrem de dificil, pentru că Johannes Oecolampadius a adus atâtea dovezi și argumente în sprijinul ei încât până și cei mai aleși pot fi seduși de ea”.

Foarte curând a apărut un răspuns violent semnat de paisprezece teologi germani, însoțit de o prefață scrisă de Luther. Zwingli a fost profund ofensat și s-a plâns de insultele aduse unui frate reformator de către reformatorii germani. “În zilele acestea nu am văzut nimic mai puțin lăudabil decât acest răspuns” – scria el – “atât din cauza călcării Sfintei Scripturi cât și din cauza mândriei nemăsurate și a insolenței. Oecolampadius, cel mai blând dintre oameni, un model de evlavie și învățătură, tocmai el, de la care cei mai mulți dintre ei au învățat ceea ce știu despre literatură, este tratat de ei într-un mod atât de infam, ca de niște fii nerecunoscători, încât nu ni se aduc mustrări ci chiar blesteme[ Waddington, vol. 2, p. 3476-370]”.

Controversa a continuat și Luther a fost întristat și uimit să afle că atât de mulți oameni învățați și evlavioși susțineau concepțiile lui Zwingli și că mulți despre care avusese aprecieri din cele mai înalte erau favorabili noilor opinii. Aceasta era fiere și pelin pentru duhul lui Luther, umplându-l de o durere și supărare de nedescris. În scrisorile ți scrierile lui, el s-a exprimat în termenii cei mai necugetați și mai imprudenți. El i-a numit “Absalomii lui, conjurații sacramentarieni, în comparație cu nebunia cărora papistașii sunt adversari blânzi – instrumente satnice ale ispitei”. Adepții lui Luther au urmat conform tonului dat de maestrul lor, care a transferat acestei controverse toată vehemența și încăpățânarea firii lui. Din 1525 până în 1529 Luther a scris atât de violent împotriva elvețianului și atât de puțin împotriva papistașilor, încât erasmus a spus sarcastic: “lutheranii se întorc repede în sânul bisericii”.

Convocarea la Marburg

Așa erau învățătorii creștini și așa erau sentimentele lor, pe care landgraful cu simț politic a căutat neostenit să-i reconcilieze. Acest gând este cu adevărat umilitor și aruncă o umbră întunecată asupra caracterului lui Luther. Philip, cu îndemnurile lui pacificatoare, a arătat mai mult spirit creștin cu această ocazie, ca și în altele anterioare, decât marele reformator, deși se poate ca aceasta să nu fi fost din motive creștine. Dar noi nu judecăm motivele pentru că există Acela care va judeca secretele oamenilor (v. 1 Cor. 4.5).

Relația dintre această dispută și mișcările politice din Germania au făcut ca ea să prezinte un interes deosebit pentru conducătorii protestanți. Aceasta era marea piedică în calea unității lor, și ce ar fi putut face ei în fața unor adversari atât de puternici ca Roma și Împăratul dacă nu erau uniți? Teologii papali urmăriseră cu o satisfacție răutăcioasă evoluția și ascuțirea acestei rușinoase disensiuni și căutau, cu toată abilitatea lor, să profite de ea. Landgraful era, în mod evident, mult mai îtristat de această dezbinare decât teologii de la Wittemberg, și a ajuns să hotărască să convoace, neîntârziat, o conferință, pentru ca, dacă se poate, să reconcilieze diferitele partide. Reformatorii germani și elvețieni erau de acord cu privire la adevărurile fundamantale ale revelației, singurul punct în care existau diferențe fiind modul în care Hristos este prezent în pâinea și vinul sfintei euharistii. S-ar părea că Philip considera că problema era mai mult decât o dispută legată de cuvinte, din vreme ce el spunea: “Lutheranii nici nu vor să audă de o alianță cu zwinglienii, deci să punem capăt contradicțiilor care-i separă pe aceștia de Luther”. Ca urmare, el a convocat cei mai importanți teologi din Saxonia, Elveția și de la Strasbourg să se strângă la Marburg în toamna anului 1529.

Zwingli a acceptat cu bucurie acea invitație și s-a pregătit să se înfățișeze la timpul stabilit, dar Luther, care în general era atât de îndrăzneț și neînfricat, după cum am văzut deja în repetate rânduri, a arătat că nu dorea să se întâlnească cu Zwingli și că încerca, prin cele mai nedemne mijloace, să evite să se întâlnească cu el. În final, repetatele rugăminți ale landgrafului au biruit. Astfel, Luther i-a scris lui Philip:

“Am primit poruncile voastre de a merge la Margurg pentru a avea o dezbatere cu Oecolampadius și partida lui pe teme controversei sacramentale, cu scopul de a ajunge la pace și unitate. Deși am slabe speranțe să se ajungă la o asemenea unitate, cum nu pot totuși să nu apreciez zelul dumneavoastră în acest scop, nu voi refuza să mă angajez în această lucrare fără speranță, și, pentru noi, poate chiar periculoasă, deoarece nu doresc să dau ocazia adversarilor noștri să spună că ei ar fi mai înclinați decât mine spre a ajunge la un acord. Știu foarte clar că nu voi face în favoarea lor nici o concesie nedemnă... Și dacă ei nu vor ceda înaintea noastră, atunci toate eforturile dumneavoastră vor fi fost zadarnice”. Scrisorile lui particulare exprimă aceleași opinii și sunt pătrunse de același spirit. Întreaga chestiune era discutată și hotărâtă definitiv în mintea lui Luther chair înainte de a fi pornit în călătorie. Cu toate acestea, cugetul lui era departe de a fi împăcat. El era siugur că victoria avea să-i fie adjudecată elvețianului. Această convingere este dovedită deplin de următoarele propoziții:

1. Luther a scris pentru a spune despre sine și Melanchton că ei vor participa la conferință cu condiția ca “câțiva papistași cinstiți să fie prezenți ca martori împotriva acelor viitori Thrasos[ n. tr.) Personaj mitologic grec, folosit ca personificare a îndrăznelii, dar și a insolenței] și sfinți care caută glorie deșartă... Dacă nu sunt niște judecători imparțiali, zwinglienii au multe șanse să se laude că au câștigat victoria”. Este o etapă ciudată în istoria teologilor saxoni, care prezintă un pas înapoi față de principiile reformei, mai ales în cazul autorului “Captivității babiloneene” și al denunțătorului Antihristului. Uitase oare Luther că papistașii erau mai angajați pentru prezența reală mai mult decât orice altă partidă a creștinătății? Dar, cu toate acestea, el i-a propus ca judecători imparțiali. Ce schimbare, cel puțin pentru moment, la acel mare om! Cum ne-am putea explica aceasta? Luther nu se mai plasa pe terenul sigur al cuvântului lui Dumnezeu, ci pe terenul înșelător al unei superstiții absurde. Nu mai putea avea sentimentul prezenței divine, nici al aprobării divine. Și atunci nu este de mirare că manifesta o asemenea slăbiciune și inconsistență. În loc să se încreadă în Dumnezeul cel viu că va de de rușine papi și împărați, el s-a îndreptat, în mod trist, spre vechii lui vrăjmași, ca la ei să găsească prietenie și refugiu în dezbaterea care avea să aibă loc. Ce lecție solemnă pentru toți creștinii! Fie ca, în orice vreme, cuvântul scris să fie resursa noastră și refugiul nostru. Nu mai trebuie decât să adăugăm că Philip era mult prea anti-papal pentru a băga în seamă propunerea lui Luther, care a căzut, spre rușinea pe care istoricii imparțiali o atribuie autorilor ei.

2. Într-o scrisoare care îi este, în general, atribuită lui Melanchton, adresată Prințului Elector la data de 14 mai, el merge și mai departe: “Rog prințul să refuze să ne permită să facem călătoria la Marburg, pentru ca să avem această scuză”. “Dar Electorul,” spune d’Aubigne, “nu era să se preteze la asemenea lucruri josnice, așa că reformatorii de la Wittemberg s-au văzut nevoiți să dea curs cererii landgrafului”.

3. A mai fost făcută încă o propunere care arată și mai bine teama și presimțirile negre ale teologilor saxoni: “Zwingli să nu fie printre teologii din Elveția care aveau să fie chemați pentru dezbatere”. Dar nici această propunere nu a fost primită pentru că invitațiile fuseseră trimise și Philip era deja prea ofensat de încăpățânarea lui Luther pentru a mai da ascultare cererilor lui. Aceste mici detalii sunt vrednice să fie consemnate pentru a arăta diferența între situația când același om se baza pe adevărul lui Dumnezeu și acea în care lupta pentru dogma absurdă a consubstanțierii. În primul caz el a rezistat prin credință și harul i-a dat curajul moral, statornicia și noblețea de a suferi, dar în cel de-al doilea îl vedem arătând cele mai jalnice semne de slăbiciune, neîncredere și disimulare. Prezența lui Dumnezeu este aceea care constituie diferența, după cum cânta poetul:

E Dumnezeu cu mine? Toți să se ridice-mpotriva mea;Îl chem pe Hristos, Mântuitorul, și oști vrăjmașe vor dezerta.Prieten mi-e Domnul Atotputernic și mă iubește Dumnezeu!Ce vrăjmaș, de-ar veni ca un potop, mi-ar putea face rău?O știu, o cred și neînfricat mărturisescCă mă iubește cel preaînalt, atotputernic, DumnezeuȘi mi-e alături pretutindeni și mereu,El domină bătălia cruntă și furtuna când valurile vuiesc.

Conferința de la Marburg

Senatul de la Zurich a refuzat să-i permită lui Zwingli să meargă la Marburg ca nu cumva să i se întâmple ceva rău, dar el a simțit că, pentru binele bisericii, era necesar să fie prezent la conferință, deci trebuia să meargă acolo. Ca urmare, s-a pregătit pentru călătorie și a pornit noaptea, însoțit de un singur prieten – Rodolphe Collin, profesor de greacă. Pentru Senat, el a lăsat următorul bilet: “Dacă plec fără a vă fi informat nu este pentru că disprețuiesc autoritatea voastră, înțelepilor domni, ci deoarece, cunoscând iubirea voastră pentru mine, prevăd că teama voastră v-ar determina să mă împiedicați să plec”. Au ajuns cu bine la Basel, unde li s-a alăturat Oecolampadius, iar la Strasbourg li s-au alăturat Bucer, Hedio și Sturn. Grupul a ajuns la Marburg la 29 septembrie. Luther și prietenii lui au ajuns la 30. Ambele partide l-au primit curtenitor pe Philip și au stat la masa lui în castel.

Landgraful, nefiind în necunoștință cu privire la resentimentele pe care controversa le generase între conducătorii partidelor, a propus în mod înțelept, ca înainte de conferința publică, teologii să aibă o întrevedere particulară în scopul de a netezi calea pentru reconciliere și unitate. Cunoscând temperamentul oamenilor, el l-a îndrumat pe Luther să discute cu Oecolampadius și pe Melanchton cu Zwingli. Dar teologii saxoni au adus atâtea acuzații de învățătură falsă împotriva elvețienilor încât nu s-a avansat deloc spre unitate și problema a devenit și mai complicată. Dezbaterea publică a fost stabilită pentru data de 2 octombrie 1529.

Conferința generală a avut loc într-un apartament al castelului, în prezența landgrafului și a celor mai importanți slujitori ai săi, oameni politici și ai religiei, delegați din Saxonia, Zurich, Strasbourg și Basel și nu puțini învățați străini. Cei patru teologi – Luther, Zwingli, Melanchton și Oecolampadius - au stat la o masă. Pe când se așezau ei la masă, luând o cretă, Luther a scris, cu litere mari, pe fața de masă de catifea: HOC EST CORPUS MEUM – “Acesta este trupul Meu”. Dorea să aibă necontenit cuvintele acestea înaintea lui pentru ca să nu-i scadă încrederea și adversarii lu să fie dați de rușine. “Da.” A spus el, “acestea sunt cuvintele lui Hristos și ele sutn stânca de pe care nici un adversar nu mă va clinti”.

Toate părțile fiind prezente, cancelarul de Hesse a deschis conferința. El a explicat obiectivul ei și i-a îndemnat pe participanții la dezbatere să arate moderație creștină pentru restabilirea unității. Atunci, Luther, în loc să treacă imediat la problema euharistiei, a insistat asupra înțelegerii mai înainte a altor principii ale credinței, cum ar fi divinitatea lui Hristos, păcatul originar, îndreptățirea prin credință etc. Învățătorii saxoni mărturiseau că îi considerau pe cei elvețieni ca având învățături nesănătoase asupra acestora, ca și a altor subiecte. Nu avem pretenția de a ști care era obiectivul lui Luther când a căutat să lărgească tema dezbateii, dar elvețienii au răspuns că scrierile lor aduceau suficiente dovezi că în acele privințe nu existau nici un fel de diferențe.

Landgraful, care prezida întrunirea, și-a dat consimțământul, așa ca Luther s-a văzut nevoit să renunțe la planul lui, dar a fost în mod vădit supărat și s-a simțit stânjenit spunând: “Mărturisesc că mă deosebesc de adversarii mei în opiniile cu privire la cina Domnului și că întotdeauna mă voi deosebi de ei. Hristos a spus: «Acesta este trupul Meu». Să-mi demonstreze ei că un trup nu este un trup. Resping raționamentele, bnul simț, argumentele carnale și dovezile matematice. Dumnezeu este deasupra matematicii. Avem cuvântul lui Dumnezeu și trebuie să ne închinăm și să facem ce spune”. Așa a început el această celebră dezbatere. Impetuosul și încăpățânatul saxon scrisese acel text pe catifea și îl arăta cu degetul spunând: “Nici un raționament nu mă va determina să părăsesc sensul literal al acestor cuvinte și nu voi da ascultare nici bunului simț, nici rațiunii atunci când am înaintea mea cuvântul lui Dumnezeu”. Și trebuie să remarcăm că toate acestea au fost spuse chiar înainte să fi început deliberările sau să fi fost prezentat măcar un argument. Acestă declarație, asociată cu binecunoscuta încăpățânare a autorului ei, era îndeajuns pentru a zdrobi orice speranță într-o încheiere satisfăcătoare a conferinței.

Dar elvețienii, în pofida stilului de abordare cu mână forte al lui Luther, nu au refuzat dezbaterea. Fără-ndoială, ei îi cunoșteau stilul și nu le păsa de afirmațiile arogante și probabil nici nu prea credeau că se va converti. “Nu puteți nega,” a spus Oecolampadius, “că sunt simboluri în cuvântul lui Dumnezeu, ca aceea ca Ioan este Ilie, Hristos este stânca, Eu sunt adevărata viță”. Luther a admis că în Biblie sunt simboluri, dar a negat că acea expresie era cu sens simbolic.

Oecolampadius i-amamintit lui Luther cp Domnul binecuvântat a spus în Ioan 6: “Duhul este cel care dă viață, carnea nu foloseșete la nimic” (v. 63). “Deci Hristos, care le-a spus celor din Capernaum că nu folosește lanimic carnea, prin acele cuvinte a respins mâncarea în sens literal a trupului. De aceea el nu a dat așaceva atunci când a instituit cine”.

“Resping,” a spus Luther, “cea de-a doua propoziție. Este o mâncare în sens material a cărnii lui Hristos și o mâncare a ei în sens spiritual. Despre mâncarea în sens material a spus Hristos că nu folosește la nimic”.

Oecolampadius a făcut aluzie că acele cuvinte ar încheia disputa. A admis că trebuie să mâncăm în sens spiritual, și că, dacă așa este cazul, atunci nu mâncăm în sens material, deoarece mâncarea în sens material nu este de nici un folos.

“Nu trebuie să ne punem problema cu privire la folos,” a răspuns Luther, “ci tot ce poruncește Dumnezeu devine duh și viață. Dacă la poruca Domnului ridicăm un pai, chiar prin acea acțiune facem o lucrare spirituală. Trebuie să fim atenți la Cel care vorbește și nu la ceea ce spune. Dumnezeu vorbește și atunci viermii ascultă. Dumnezeu poruncește, atunci lumea să asculte! Și să cădem la pământ înmpreună și să sărutăm cu smerenie cuvântul”.

În trecee, merită să observăm că, în Ioan 6, nu avem nici un temei să presupunem că ar fi vorba de euharistie, care a fost instituită abia la câtva timp după aceea. În acest pasaj, întruparea, moartea și înălțarea sunt adevărurile fundamentale pe care Domnul le desoperea iudeilor ca fiind singurele mijloace de a avea viața eternă și toate binecuvântările spirituale. “El Însuși viața eternă, care era cu Tatăl înainte de toate lumile, S-a întrupat nu numai pentru a-L revela pe Tatăl și a fi modelul desăvârșit de ascultare ca om, ci mai ales pentru a muri pentru noi, în har, rezolvând problema păcatului și glorificându-L pe Dumnezeu în mod absolut, cu tot prețul imens, prin moartea de pe cruce. Dacă bobul de grâu nu moare (după cum ne-a învățat El însuși), rămâne singur, iar murind aduce mult rod. Moartea lui nu este privită aici ca o jertfă adusă lui Dumnezeu, cum apare deseori în alte locuri, ci este prezentat modul în care cel credincios asimilează aceasta, care ajunge să fie parte integrantă a ființei sale... Numai El este viața, și totuși este așa nu trăind ci murind pentru noi, pentru ca noi să avem viața în El și împreună cu El, ca rod al răscumpărării făcute de El, să avem viața etern în prezent, pe care o vom avea deplin numai în puterea învierii – acea viață care a putut fi văzută și testată în El, omul înălțat acolo unde era mai înainte fiind Dumnezeu, viața care va fi văzută în noi în ziua din urmă, fiind arătată împreună cu El în glorie”[ v. Bible Treasury, vol. 10, p. 357].

“Isus coborât din cer, omorât şi apoi înălţat unde era mai înainte, constituie învăţătura acestui capitol. Coborât din cer şi apoi omorât, El este hrana credinţei în timpul absenţei Sale de pe pământ (fiind înălţat în cer). Ne hrănim cu moartea Lui pentru a rămâne din punct de vedere spiritual în El şi pentru ca El să rămână în noi”[ J.N.Darby – Synopsys, vol. 3, p. 471].

Să revenim la Marburg.

Tocmai în acel moment Zwingli a intervenit în discuție și a apăsat și a tulburat mult duhul lui Luther prin raționamentele lui bazate pe scriptură, științe, simțuri, etc. Dar în primul rând s-a bazat pe scripturi. După ce a citat un număr de pasaje în care semnul este descris chiar prin lucrul pe care îl simbolizează, el a adus în discuție textul cu care începuse Oecolampadius în acea dimineață, și anume Ioan 6, din care a tras concluzia că, din declarația Domnului – carnea nu folosește la nimic – rezultă că și cuvintele cu privire la euharistie trebuie explicate în mod asemănător.

Luther: Hristos, când a spus despre carne că nu folosește la nimic se referea nu la carnea Lui, ci la a noastră.

Zwingli: Sufletul se hrănește cu Duhul și nu cu carne.

Luther: Cu gura noastră noi mâncăm trupul; nu sufletul este acela care îl mănâncă, ci, cu sufletul îl mâncîm spiritual.

Zwingli: Atunci, trupul lui Hristos este o hrană trupească și nu una spirituală

Luther: Ești cârcotaș.

Zwingli: Nu, ci tu spui lucruri contradictorii.

Luther: Dacă Dumnezeu mi-ar da mere pădurețe, atunci s-ar cuveni ca eu să le mănânc în mod spiritual. În euharistie gura primește trupul lui Hristos și sufletul crede cuvintele Lui.

În limbajul lui Luther era o mare încurcătură și contradicție, ca și cum cele patru cuvinte nu trebuiau luate nici în sens figurat, nici literal și părea că el dorea să dea învățătura că acele cuvinte trebuiau interpretate în ambele sensuri. Zwingli a înțeles că se ajunsese la o absurditate și că nu se putea ajunge la nimic bun mergând în continuare pe aceeași linie. Printr-o vedere mai largă asupra scripturilor el a susținut că pâinea și vinul sfintei euharistii nu sunt, ele în sine, trupul și sângele Domnului Isus, ci doar simboluri ce reprezintă acel trup și acel sânge.

Cu toate acestea, Luther a rămas neclintit. “Acesta este trupul Meu,” repeta el arătând cu degetul la cuvintele scrise înaintea lui. “«Acesta este trupul meu,» și nici diavolul însuși nu mă va abate de la aceasta, iar încercarea de a înțelege aceasta înseamnă lepădare de credință”.

Dar, cu toate că în mintea lui Luther nu s-a produs nici o impresie favorabilă, mulți din auditoriu au fost izbiți de claritatea și simplitatea argumentelor lui Zwingli și multe minți s-au deschis în legătură cu acest subiect important. Francis Lambert, principalul teolog din Hesse, care mărturisise în mod statornic doctrina luterană cu privire la euharistie, a fost unul dintre cei mai de seamă care s-au convertit. El era un prieten personal și mare admirator al lui Luther, dar conștiința l-a determinat să mărturisească adevărul. “Când am venit la această conferință,” a spus el, “am dorit să fiu ca o coală de hârtie albă, pe care degetul lui Dumnezeu să poată scrie adevărul Său. Acum înțeleg că Duhul dă viață, iar carnea nu folosește la nimic. Cred ca și Oecolampadius și Zwingli”. Învățătorii de la Wittemberg au deplâns acea dezertare, dar au clasificat-o prin exclamația: “Nestatornicie ca usturoiul!” “Cum?!” a răspuns ex-franciscanul, care fusese la Avignon, “Era apostolul Pavel nestatornic pentru că s-a convertit de la fariseism? Și am fost noi nestatornici pentru că am părăsit sectele pierdute ale papalității?”

S-a produs multă agitație în sală, dar, cum venise ora pentru închiderea sesiunii, cei angajați în dispută s-au retras împreună cu principele pentru prânz.

Dupamiaza a fost reulată conversația cu Luther, care a spus: “Eu cred că trupul lui Hristos este în cer, dar, de asemenea, cred că este și în sacramente. Nu-mi pasă că aceasta ar fi împotriva naturii dacă aceasta nu este contrar credinței. Hristos este ca substanță în sacramente, după cum a fost născut din fecioară”.

Oecolampadius a citat din 2 Corinteni 5.16: “chiar dacă L-am cunoscut pe Hristos potrivit cărnii, totuși acum nu-l mai cunoaștem astfel”.

“Potrivit cărnii înseamnă,” a spus Luther, “în acest pasaj, potrivit afecțiunilor noastre carnale”.

“Atunci, Dr. Luther,” a spus Zwingli, “răspundeți-mi cum, Hristos fiind înălțat în cer, trupul lui fiind în cer, poate El să fie și în pâine? Cuvântul lui Dumnezeu ne învață că în toate privințele El a fost făcut asemenea fraților săi (Evr. 2.17). De aceea, el nu poate fi în aceeași clipă pe fiecare din miile de altare pe care este euharistia”.

“Dacă aș dori să mă angajez în asemenea argumente,” a răspuns Luther, “m-aș apuca să demonstrez că Isus Hristos a avut o soție, că avea ochii negri și că a trăit în frumoasa noastră Germanie. Nu-mi pasă de matematică”.

“Aici nu este nici o problemă de matematică,” a spus Zwingli, “ci este vorba despre ceea ce le-a scris apostolul Pavel Filipenilor, cum Hristos a luat chip de rob și a fost făcut asemenea oamenilor”.

Văzându-se în pericol să fie scos din poziția lui originală, el a revenit la cele patru cuvinte ale sale: “Dragi domni, din vreme ce Domnul meu Isus Hristos spune: Hoc est corpus Meum, eu cred că trupul Lui chiar este prezent acolo”.

Obosit de încăpățânarea inflexibilă și de iraționalitatea lui Luther, Zwingli s-a apropiat rapid de el, și, lovind masă, i-a spus: “Deci, dumneavoastră, doctore, susțineți că trupul lui Hristos este prezent în euharistie pentru că spuneți: Trupul lui Hristos este acolo-acolo-acolo. Acolo este un adverb de loc. Trupul lui Hristos este de o asemenea natură încât poate fi într-un loc. Dacă el este într-un loc, acel loc este în cer, de unde rezultă că nu este în pâine”.

“Repet,” a răspuns Luther aprins, “că eu nu am nimic a face cu dovezile matematice. De îndată ce cuvintele de consacrare sunt pronunțate asupra pâinii, trupul este acolo, indiferent cât de rău ar fi preotul care le pronunță”.

Cititorul să facă bine să noteze aceste cuvinte: este în mod clar o blasfemie pronunțată de acel om care se înșela, chiar dacă el nu a intenționat să blasfemieze. Potrivit acestei dogme, Domnul, cu voie sau fără voie, trebuie să coboare în pâinea idolatră a preotului, indiferent cât de rău ar fi el, în momentul în care el rostește cuvintele de consacrare. Aceasta este papalitatea în cea mai îndrăzneață blasfemie a ei.

Văzând că discuția se încingea, landgraful a propus o scurtă pauză. Cum rațiunea și corectitudinea sunt în mod clar de o singură parte, nu prezintă interes să urmărim dezbaterea. Zwingli și Oecolampadius își întemeiaseră propozițiile pe scriptură, filozofie și pe mărturia părinților cei mai din vechime, fiind însă întâmpinați de un singur răspuns: “Acesta este trupul Meu”. Ca pentru a-i insulta și a-i exaspera pe teologii elvețieni, Luther a smuls fața de masă de catifea, cea pe care scrisese cuvintele Hoc est corpus Meum, și le-a pus-o înaintea ochilor spunând: “Vedeți, vedeți! Acesta este textul nostru și voi nu ne-ați abătut de la el, cum vă lăudaseți că veți face, și nouă nu ne pasă de dovezi”.

După o asemenea manifestare de slăbiciune și nebunie cu pretenția infailibilității nu mai rămânea nici o speranță ca Luther să părăsească acea poziție și nu mai exista nici un motiv pentru a prelungi conferința. Cu toate acestea, discuțiile au fost reluate în dimineața următoare, dar, la sfârșitul zilei, cele două partide nu erau cu nimic mai aproape de o reconciliere. O severă epidemie de febră sudorifică[ n. tr.) Lat. sudor anglicus] a izbucnit în Germania în acel timp și a ajuns la Marburg în perioada conferinței, ceea ce a grăbit încheierea. Boala a făcut ravagii grozave și toți erau îngrijorați și nerăbdători să părăsească orașul.

“Domnilor,” a exclamat landgraful, “nu va puteți despărți așa! Chiar nu se poate face nimic pentru a vindeca sciziunea? Chiar trebuie ca această deosebire să dezbine în mod ireconciliabil prietenii reformei?” “Chiar nu există nici o cale,” a spus cancelarul, “ca teologii să ajungă la un acord, cum dorește în mod atât de sincer landgraful?”

“Cunosc o singură cale pentru aceasta,” arăspuns Luther, “și aceea este ca adversarii noștri să creadă ca și noi”. “Nu putem,” au răspuns elvețienii. “Atunci,” a răspuns Luther, “vă abandonez judecății lui Dumnezeu și mă rog ca El să vă lumineze”. “Și noi facem la fel,” a adăugat Oecolampadius. Zwingli a rămas tăcut, fără a face nici o mișcare, dar profund emoționat de acele cuvinte. Ân cele din urmă afecțiunile lui s-au manifestat și a izbucnit în lacrimi în prezența tuturor.

O propunere pentru toleranță și unitate

S-a încheiat conferința fără să se fi făcut ceva în sensul de a ajunge la unanimitate. Philip și alți mediatpri s-au străduit măcar să se ajungă la un acord de toleranță reciprocă și la unitate. Teologii au fost invitați, unul după altul, în camera lui privată, unde a făcut presiuni, le-a adresat rugăminți, i-a avertizat, i-a îndemnat și chiar i-a implorat. “Gândiți,” le-a spus el, “la salvarea republicii creștine și înlăturați discordia dintre sânul ei”. Din punct de vedere politic, situația era amenințătoare: Carol al-V-lea și papa își uneau forțele în Italia, iar Ferdinand și principii romano-catolici se uneau în Germania. Unirea tuturor protestanților părea a fi singurul lucru care i-ar fi salvat. Așa credea Philip și s-a străduit foarte mult să realizeze aceasta, dar dispoziția refractară și imperioasă a lui Luther i-a stat împotrivă.

Învățătorii elvețieni au întâmpinat cu bucurie dorințele landgrafului. Zwingli a spus: “Să mărturisim unirea noastră în lucrurile cu privire la care suntem de acord, iar, cu privire la celelalte, să ne abținem și să ne amintim că suntem frați. Cu privire la necesitatea credinței în Domnul Isus ca învățătură de bază pentru mântuire nu este nici un dezacord”.

“Da, da!” a strigat landgraful, “deci sunteți de acord! Dați această mărturie de unitate și recunoașteți-vă unii pe alții ca frați”. “Cu nimeni de pe fața pământului nu aș dori maimult să fiu unit decât cu voi,” a spus Zwingli apropiindu-se de învățătorii de la Wittemberg. La fel au făcut și Oecolamadius, Bucer și Hedio.

Această mișcare foarte creștinească părea să aibă efectul dorit. Multe inimi au fost mișcate chiar printre saxoni. “Recunoașteți-i! Recunoașteți-i!” a continuat landgraful, “recunoașteți-i ca frați”. Până și împietrirea lui Luther părea pe punctul de a ceda. Ochiul pătrunzător al lui Zwingli, văzând că exista o speranță de a se mai îndupleca întrucâtva, a izbucnit în lacrimi – lacrimi de bucurie - și s-a apropiat de Luther întinzându-i mâna și rugându-l să pronunțe cuvântul “frate”. Dar, vai! inima aceea fierbinte era destinată să aibă o crudă dezamăgire. Cânt toți își ațintiseră privirile asupra celor doi lideri și toate inimile erau pline de speranța că acele două familii ale reformei erau pe cale să se unească, Luther a respins cu răceală mâna întinsă, dând replica tăioasă: “Sunteți însuflețiți de alt duh decât noi”, ceea ce era echivalent cu a spune “Noi avem Duhul lui Dumnezeu, iar voi pe cel al lui satan”. “Aceste cuvinte,” spune D’Aubigne, “le-au transmis elvețienilor un șoc electric. Inimile lor au fost cuprinse de mâhnire de fiecare dată când Luther le-a repetat, și el le-a repetat în mod frecvent”. “Faptul că Luther a refuzat să dea mâna cu Zwingli,” spune Cunningham, “a făcut ca mulți oameni nobili și drepți să izbucnească în lacrimi și a fost unul dintre cele mai deplorabilie și umilitoare, dar, în același timp, și una din cele mai instructive lecții cu privire la înșelăciunea păcatului și la inima omenească pe care le-a văzut lumea vreodată[ D’Aubigne – History of the Reformation, vol. 4, p. 88-126, Cunningham – Lectures on the Reformation, p. 218]”.

A avut loc atunci o scurtă consultare între învățătorii de la Wittemberg, dar rezultatul nu a fost cu nimic mai conciliant. Luther, Melanchton, Agricola, Benz, Jonas și Osiander au avut o discuție.

Întorcându-se spre Zwingli și prietenii lui, saxonii au spus: “Noi avem credința în prezența trupească a lui Hristos în euharistie și considerăm că aceasta este ceva esențial pentru mântuire, așa că nu putem să vă considerăm ca fiind în comuniunea bisericii”.

“În acest caz,” a spus Bucer, “ar fi o nebunie să vă cerem să ne recunoașteți ca frați. Considerăm că învățătura voastră aduce atingere gloriei lui Isus Hristos, care este acum așezat la dreapta lui Dumnezeu. Dar, cum în toate acestea recunoașteți dependența voastră de Dumnezeu, având în vedere conștiința voastră care vă obligă să primiți învățătura pe care o mrturisiți, nu avem nici o îndoială că voi sunteți ai lui Hristos”.

“Iar noi,” a spus Luther, “vă declarăm încă o dată că ne împiedică conștiința să vă primim ca frați”.

“Atunci, doctore,” a răspuns Bucer, “dacă refuzați să-i reunoașteți ca frați pe aceia care se deosebesc în vreo privință de dumneavoastră, veți descoperi că nu veți găsi nici măcar un singur frate în rândurile voastre”.

Elvețienii epuizaseră toate resursele. “Avem conștiința,” au spus ei, “că am lucrat ca în prezența lui Dumnezeu”. Erau pe punctul de a pleca: ei manifestaseră cu adevărat un spirit creștin universal și sentimentele celor prezenți la conferință le erau favorabile lor și învățăturii lor. Văzând aceasta, și mai ales indignarea landgrafului, Luther a părut a se înmuia. A înaintat spre elvețieni și le-a spus: “Vă recunoaștem ca prieteni, dar nu vă considerăm frați și membri ai bisericii lui Hristos și nu vă excludem de la îndurarea universală, pe care se cuvine s-o arătăm chiar și față de dușmanii noștri”.

Deși acea concesie era încă o insultă, elvețienii erau hotărâți să accepte ceea ce li se oferea fără a se angaja într-o dispută. Elvețienii și saxonii și-au strâns mâinile și au schimbat câteva cuvinte prietenoase. Landgraful a fost foarte bucuros că s-a putut obține măcar atât, și imediat a cerut să fie făcut un rezumat cu privire la acel rezultat important. “Trebuie să facem cunoscut lumii creștine,” a spus el, “că, cu excepția modului în care trupul și sângele Domnului este prezent la cina Domnului, ați fost de acord în toate celelalte articole de credință”. S-a ajuns la această hotărâre, iar Luther a fost numit pentru a face o schiță a articolelor credinței protestante.

Luther a întocmit imediat o “Formulă de Concordat”. El cuprindea paisprezece articole, cu un caracter mai curând general, despre Trinitate, întrupare, înviere, înălțare, păcatul originar, îndreptățirea prin credință, autoritatea scripturilor, respingerea tradiției, și, în ultimul rând, cina Domnului, despre care spunea că este o hrănire spirituală cu însuși trupul și sângele lui Isus Hristos. La citirea fiacăruia din cele treisprezece articole, elvețienii au spus amin din toată inima. Și, cu toate că termenii în care fusese formulat cel de-al paisprezecelea articol le păreau nepotriviți, totuși, cum era ceva neclar și care lăsa loc la diferite interpretări, au fost de acord să semneze articolele fără a mai provoca alte discuții. Acest document important a fost semnat de ambele părți la 4 octombrie 1529. A fost exprimată dorința ca ei să arate unii față de alții un spirit al îndurării creștine, evitând orice ostilitate, dar rămânând fiecare la ceea ce considera a fi adevărul lui Dumnezeu.

Mărturia de la Marburg a fost trimisă la presă, iar apariția ei le-a dat saxonilor un temei să spună că elvețienii au semnat crezul lui Luther, că ei se deziseseră de toate erorile lor, cu excepția celei cu privire la euharistie și că ar fi fost gata să o retracteze și pe aceea, dar au fost împiedicați de teama de popor, și că ei nu au adus nici un argument împotriva învățăturii lui Luther, cu excepția aceluia că ei nu puteau să creadă așaceva. Asemenea relatări s-au răspândit rapid în toată Germania, dar erau știri false. Cititorul trebuie să fi observat că încrederea și curajul elvețienilor au crescut pe măsură ce disputa a avansat și că ei au fost mai corecți și mai blânzi decât adversarii lor care s-au arătat trufași și iraționali.

La 5 octombrie, într-o marți, după patru zile de conferință, landgraful a părăsit Marburgul devreme. La scurt timp au plecat și învățătorii și prietenii lor, dar adevărurile care fuseseră prezentate s-au răspândit larg în Germania și multe inimi s-au întors la simplitatea Noului Testament în ceea ce privește ținerea cinei Domnului.

Reflecții asupra conferinței de la Marburg

Cu senitmente de adâncă recunoștință, dar și de sinceră și la fel de profundă umilință, vom face o scurtă pauză pentru a medita la scenele care au avut loc la Marburg. Suntem mulțumitori lui Dumnezeu pentru că a făcut atâta publicitate învățăturii scripturii cu privire la cina Domnului, dar deplângem și suntem umiliți văzând inconsistența unuia care a avut acolo o mare infleunță. Învățăturile prezentate atât de clar de elvețieni fuseseră puțin cunoscute în Germania până atunci. Din vreme ce consubstanțierea fusese adoptată de Luther și adepții săi, adevărata semnificație și adevăratul scop al acelei instituții sacre au rămas până atunci necunoscute. Peste tot, adevărurile nou descoperite au atras mult interes și un mare număr de persoane le-au primit. Adevărul s-a răspândit rapid în toată Germania și se poate să fi fost o binecuvântare veșnică pentru mii de suflete scumpe. După cum am văzut, Lambert s-a convertit la concepțiile lui Zwingli, și însuși landgraful, cu puțin înainte de moarte, a declarat că acea conferință l-a determinat să renunțe la eroarea consubstanțierii.

Astfel, Dumnezeu a făcut ca acele dezbateri nepotrivite să ducă în final la răspândirea adevărului și la împlinirea planurilor harului Său. Luther nu știa cum avea să folosească Dumnezeu acea conferință, și că, atunci când el ținea numai la reputația lui personală, Dumnezeu se îngrijea de înaintarea reformei.

Dar, vai! ce este omul cel căzut, cel egocentric! Unde mai era Luther cel din zilele de început ale reformei? Cum a ajuns inima atât de largă, de deschisă și de plină de grijă față de toți, să degenereze până la cel mai nedeghizat și mai intolerant bigotism? Răspunsul este clar: la început, prin credință, a luat poziție pentru Dumnezeu, iar apoi, din mândrie, a luat poziție ca șef al unei partide. Și aceasta explică nu numai schimbarea extraordinară care a survenit în duhul lui Luther, ci și rușinosul eșec al multor oameni mari de atunci până astăzi. La Dieta de la Worms și în alte locuri, Luther, aproape singur, a luptat pentru adevărul lui Dumnezeu și împotriva minciunii lui Satan, dar la Marburg el a luptat pentru minciuna lui Satan sub forma acelei noi dogme contrare adevărului lui Dumnezeu. Unii ar fi gata să spună că el lupta pentru adevăr potrivit cu ceea ce-i spunea conștiința lui. Și se poate să fi fost așa până la un punct, însă trebuie să vă amintiți că el s-a opus oricărei cercetări pașnice a adevărului și oricăror mijloace reționale de a ajunge la o înțelegere potrivită a acelor patru cuvinte – “Acesta este trupul meu” - și părea să nu fie preocupat de altceva înafară de menținerea autorității lui personale în calitate de șef al partidei sale. Nici Luther, nici saxonii nu au fost atunci preocupați de interesele generale ale evangheliei sau de triumful reformei. Așa a ajuns marea lucrare a lui Luther să fie stricată de cea mai absurdă și nebunească dogmă care a fost propusă credulității omului.

Pericolele poziției de lider de partid în lucrurile lui Dumnezeu sunt exprimate clar ân următoarea opinie cu privire la Luther. “La Marburg, Luther a fost papă. Prin aclamațiile generale ale partidei evanghelice, el a ajuns să fie un despot și să joace acel rol în chestiunile spirituale. Era deajuns să fie creată prejudecata infailibilității. Dacă ceda măcar o dată într-o chestiune de doctrină, dacă admitea măcar o dată că a greșit, acea iluzie înceta, și, odată cu ea, înceta și autoritatea care se baza pe ea. Cel puțin așa era în ceea ce privește mulțimea. Prin poziția pe care credea că o ocupa sau pe care dorea s-o aibă, el era obligat să apere cu cel mai trufaș ton orice precept pe care l-a proclamat vreodată înaintea poporului...”

“Una peste alta, în urma acelei controverse, el și-a pierdut atât influența cât și reputația. Prin acel ton imperios și sofismul elaborat el a făcut să scadă admirația și respectul de care se bucura înaintea unui mare număr de admiratori inteligenți. De atunci mulți au ajuns să aibă o părere mai puțin entuziastă cu privire la talentele lui și la candoarea lui. În locul dăruirii și mărinimiei care-i conferiseră o aură în luptele lui anterioare, părea că duhul lui ajunsese să fie dominat de o aroganță și glorie deșartă, și, din cauza acelei pasiuni nedemne, mantia care ar fi putut înfășura împreună Germania și Elveția, a fost sfâșiată. El a încetat să mai fie geniul reformei. Coborând din acea poziție magnifică, din care luminase întreaga comunitate evanghelică, ajunsese să fie doar un pic mai mult decât un șef de partid, care atunci era cel mai proeminent și mai puternic partid al reformatorilor, dar care, în timp, urma să sufere căderi și dezertări, care au făcut ca denominațiunea lutherană să ajungă la o cotă puțin importantă în lumea protestantă[ Dean Waddington, vol. 2, p. 401]”.