Capitolul 36 - Protestantismul
Protestul reformatorilor la cea de-a doua dietă de la Spires marchează o epocă deosebită în istoria reformei bisericii. Cu toate acestea, trebuie să avem în vedere că protestantismul nu era ceva nou. Antichitatea cu care se laudă religia romano-catolică este doar una din deșertăciunile pe care le prezintă susținătorii ei, care spun că papalitatea își are originea în vechime, pe când protestantismul este copilul lui Luther și Calvin. În accepțiunea secolului al șaisprezecelea, acel termen chiar era o noutate, dar ceea ce reprezenta el nu era ceva nou, pentru că protestanții luptau pentru adevărul lui Dumnezeu și autoritatea lui asupra conștiinței. În acest sens, protestantismul există de când există creștinismul, deși din vremea lui Constantin și până în secolul al șaisprezecelea el a fost ascuns sub mulțimea de erori și superstiții care s-au acumulat.
În acea perioadă întunecată întâlnim mulți protestanți. Dar, cum existau credincioși și exista adevărul lui Dumnezeu, chiar sub despotismul și eroarea care domneau, s-au arătat principiile protestantismului. Înafară de paulicieni, nestorieni și arminieni în est, îi avem și pe binecunoscuții prieteni din vest - valdezii, albigenzii, wycliffiții și boemii. Au mai fost și alții numiți cathari, leoniști, etc., dar acestea au fost cele patru mari ramuri ale viței nobile de martori ai lui Hristos și ei evangheliei Sale, care, deși au primit diferite nume, au avut aceeași origine și o credință comună.
Protestantismul despre care vorbim acum datează de la cea de-a doua dietă de la Spires, din 1529. Atunci s-a născut el, și în scurt timp a fost cuprins în constituția națională a Germaniei, și a ridicat armele pentru apărarea religiei și a libertății. Acesta a fost protestantismul în forma lui politică, care, vai! nu se potrivește deloc cu creștinismul, nici cu biserica lui Dumnezeu, nici cu trupul lui Hristos.
Să facem o scurtă pauză pentru a medita la mesajul Domnului către biserica din Sardes, pentru că începutul creștinătății protestante este momentul potrivit pentru a-l prezenta. Acest mesaj cuprinde aprecierea Domnului Însuși și nu cea a unui scriitor partizan sau a unui istoric având anumite prejudecăți, ceea ce-l face să fie deosebit de solemn și nespus de valoros. Să ne ajute Domnul să înțelegem gândurile lui asupra acestui subiect important!
Epistola către biserica din Sardes
“Şi îngerului adunării din Sardes scrie-i: «Acestea le spune Cel care are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: Ştiu lucrările tale - că ai numele că trăieşti, şi eşti mort. Fii veghetor şi întăreşte cele care rămân, care sunt aproape să moară, pentru că nu am găsit lucrările tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu. Aminteşte-ţi deci cum ai primit şi ai auzit şi păstrează şi pocăieşte-te! Deci, dacă nu vei veghea, voi veni ca un hoţ şi nicidecum nu vei şti în ce ceas voi veni asupra ta. Dar ai în Sardes câteva nume care nu şi-au întinat veşmintele; şi vor umbla cu Mine în. haine albe, pentru că sunt vrednici.
Învingătorul va fi îmbrăcat în veşminte albe şi nicidecum nu-i voi şterge numele din cartea. vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Săi». Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune adunărilor” (Apoc. 3.1-6).
Am văzut starea generală și agenții papalității în evul mediu, iar acum svom cerceta o altă perioadă a istoriei bisericii și o nouă ordine a lucrurilor rezultată în urma reformei. În Sardes există, fără-ndoială, multe din caracteristicile morale ale epocilor anterioare, dare această perioadă are un caracter destul de deosebit pentru a marca o nouă epocă în istoria ecleziastică și în cea seculară.
Primele patru biserici pe care le-am cercetat descriu starea lucrurilor înainte de reformă, iar ultimele trei reprezintă aspectul general al mărturisitorilor după vremea lui Luther. Însă trebuie să fim atenți să deosebim lucrările bune ale Duhului lui Dumnezeu, făcute prin intermediul reformatorilor, de formalismul fără viață care a apărut curând în bisericile lutherane și reformate, care corespunde atât de bine tristei stări din Sardes. Abia de au gustat binecuvântările eliberării de sub asuprirea Romei, că au și căzut în robia guvernelor lumii și într-o stare de moarte spirituală. Cu privire la acea stare de lucruri, Domnul Isus, în mesajul Său spune: “ Ştiu lucrările tale - că ai numele că trăieşti, şi eşti mort”. Aceasta este starea a ceea ce este cunoscut sub numele de protestantism după zilele primilor reformatori. Sigur că adevărații creștini nu sunt morți, ci viața lor este “ascunsă cu Hristos în Dumnezeu”, dar Domnul declară caă acel sistem în care se află ei este fără viață. Este un crez ortodox, o corectitudine aparentă, îi merge numele că trăiește, nu mai are duhul necurat al papalității și casa a fost măturată și împodobită – acestea sunt caracteristicile protestantismului, dar cuvântul grav de pe buzele Domnului Isus - ești mort, ne descoperă adevăratul lui caracter, așa cum îl vede El. Diversele sisteme ale bisericilor noastre naționale și ale marilor confesiuni protestante sunt descrise prin cuvântul fatal “moarte” – nu mai există viața adevărată.
O privire la diferitele aspecte ale epistolei către Sardes ne va ajuta să înțelegem mai deplin aprecierea Domnului cu privire la sistemele protestante din jurul nostru.
1. Ca de obicei în aceste epistole, modul în care Se prezintă Domnul corespunde stării celui căruia i se adresează. “ Acestea le spune Cel care are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele”. Aici Domnul Se prezintă ca având pentru credință plinătatea Duhului Sfânt și tdeplină autoritate în guvernare, numărul șapte fiind simbolul perfecțiunii. Și această plinătate de binecuivântare spirituală care este în Hristos și de care dispune El rămâne ceea ce nu se schimbă în pofida falimentului vizibil al bisericii, astfel încât atât în mod colectiv cât și în mod individual, creștinii nu au scuze dacă aleargă după la oameni după ajutor.
Dar, vai! aceasta este cursa în care au căzut toți reformatorii. Așa s-a întâmplat și încă mai vedem efectele acestei greșeli. Așa că ar fi bine să cercetăm cu atenție acest aspect.
2. Cele două aspecte – cel spiritual și cel ecleziastic – pe care le vedem unite în Hristos, reformatorii le-au separat. Aceasta a fost marea eroare a reformei: niciodată nu au văzut și nu au înțeles acest adevăr, și, din dorința arzătoare de a obține eliberarea completă de puterea amenințătoare a papei, sprijinit de principii catolici, reformatorii s-au pus sub protecția ărincipilor protestanți. Acesta a fost eșecul lor, și după prima dietă de la Spires, din 1526, ei dispar aproape complet de pe paginile istoriei. Ei au neglijat marele adevăr, acea putere de care biserica are absolută nevoie, atât în interior cât și în exterior, atât în domeniul spiritual cât și în guvernare, acea putere care ține de Cap și pe care nici tirania Romei, nici slăbiciunea reformatorilor nu au slăbit-o cu nimic. “Indiferent cât de mare este eșecul bisericii,” spunea cineva, “indiferent cât de mult a fuzionat cu lumea, rămâne întotdeauna valabil faptul că Duhul Sfânt, cu atributele lui variate și în măsuri diferite, este acela care dă competența divină sub conducerea Celui care este Capul bisericii, pe care El o iubește, de care se îngrijește și asupra căreia veghează[ Lectures on the Addresses to the Seven Churches – J.N. Darby]”. El are și cele șapte stele. Aici însă nu spune ca în mesajul către Efes: “Cel care ține cele șapte stele în mâna Lui dreaptă”, ci că are cele șapte stele. În Sardes, deci, deși stelele nu sunt văzute în mâna Lui dreaptă, Domnul Cel binecuvântat nu le-a abandonat și nu le-ar putea abandona nicicând, ci am putea spune că le are sub mâna Lui deși nu în mâna Lui.
Probabil că, înainte de a trece mai departe, este nevoie să spunem câteva cuvinte pentru a explica stelele.
“Cele șapte stele sunt îngeri ai celor șapte adunări”. Pe tot parcursul Scripturii, stelele simbolizează puteri subordonate, în timp ce soarele simbolizează puterea supremă, iar îngerii redau ideea de reprezentare. “Atunci au spus: este îngerul lui,” sau reprezentatantul lui Petru, despre care credeau că ere în închisoare. Și, în mod sigur, îngerul cu care se luptase Iacov era îngerul lui Yahve pentru că Iacov a numit acel loc “fața lui Dumnezeu” (v. Fapt. 12, Gen. 32). Deci învățătura pe care o căpătăm din semnificația acestor două cuvinte este clară și extrem de importantă, și anume că îngerul bisericii se cuvenea să fie acela care să manifeste puterea spirituală în calitate de reprezentant al lui Hristos pe pământ. Astfel este prezentată în modul cel mai solemn responsabilitatea bisericii mărturisitoare. Indiferent care ar fi starea bisericii mărturisitoare, Domnul Isus este Cel care are cele șapte duhuri ale lui Dumnezeu, și, de asemenea, cele șapte stele, sau, cu alte cuvinte, toată puterea Duhului și toată autoritatea ecleziastică. Așa este Hristos în deplinătatea binecuvântării, atât pentru biserică, cât și pentru creștin în mod individual, așa că este clar că noi ar trebui să fim o expresie potrivită a Lui, care este viața noastră, înțelepciunea noastră și puterea noastră în această lume. Fie ca noi să rămânem mai aproape de El, în mâna Lui dreaptă, într-un duh de ascultare și dependență.
3. Nu considerăm că, după cele pe care le-am spus, ar mai fi necesar să adăugăm că titlurile “stea” și “înger” nu justifică deloc ideea de clericalism sau de slujitori numiți de oameni. Sistemul care este predominant de la reformă încoace lasă o ușă larg deschisă chiar și pentru oameni neconvertiți care sunt intelectuali. Dar cât de diferit de aceasta este sistemul divin! “Stelele” au caracterul unor autorități subordonate lui Hristos și acționează în Numele Lui, care este Capul, iar îngerii sunt reprezentanți ai bisericilor, așa cum sunt ele înaintea lui Hristos. Ce imagine sublimă - am exclama - de identificare morală cu Hristos și cu adunarea lui Dumnezeu dau aceste titluri! Și un singur om era ambele. “Cele șapte stele sunt îngerii celor șapte biserici”. El era expresia lui Hristos îb biserică, în calitate de putere subordonată, dar și a bisericii înaintea lui Hristos în starea ei morală. Unor asemenea slujitori numiți de divinitate și calificați în mod divin nu li se putea reproșa nimic, indiferent de epocă sau de țară. Și s-ar cuveni să ne rugăm ne încetat pentru asemenea slujitori.
După ce am văzut – așa considerăm noi - care este gândul lui Hristos cu privire la ce este El în sinte și ce este el pentru bisericp în toate timpurile și în orice situație, vom putea să înțelegem mai bine poziția bisericilor reformate ca întunecată de starea lucrurilor din Sardes.
4. În vechiul sistem, cel catolic, mântuirea nu era doar ceva care ținea doar de credință, ci era un privilegiu al bisericii. Orice binecuvântare era dependentă de relația cu biserica Romei. Înafara comuniunii cu ea nu era nici iertare a păcatelor, nici pace cu Dumnezeu, nici viață eternă în Hristos, nici mântuirea sufletului. În timpul evului întunecat, această dogmă îndrăzneață și blasfemiatoare i-a dat o putere imensă, făcând ca excomunicarea ei să fie cea mai insuportabilă pedeapsă ce putea fi aplicată unei persoane sau chiar unei națiuni. Când biserica pronunța interdicțiile, victima tunetelor ei nu avea nici o putere să se opună și orice un om, de la cel mai puternic monarh până la cel mai umil supus, tremura cu teama că trăznetul îl putea lovi. Războiul, foametea și ciuma mai putea fi suportate, fiind calamități temporale, dar blestemul papei usca sufletul pentru totdeauna, destinându-l pentru o eternitate în infern. Indiferent cât de sinceră ar fi fost credința și evlavia unui om, dacă nu aparținea bisericii catolice și nu beneficia de sacramantele ei, era imposibil ca el să fie mântuit. Această groaznică învățătură care era crezută în acele timpuri făcea ca biserica să fie totul – învățător, legiuitor și mântuitor - și comuniunea cu ea să fie singura cale spre cer, indiferent cum ar fi fost caracterul omului. De asemenea, ea își aroga și privilegiul de a spune cine putea fi numit sfânt și cine nu, cine mergea drept în cer dupî moarte și cine mergea în purgatoriu și cât timp era să fie ținut cineva acolo. Locul și rolul fiecărui om, atât în timp cât și în eternitate, putea fi stabilit numai de către acea organizație care se numea biserică și pretindea a fi “mireasa lui Hristos”.
Dar acest rău monstruos, care a fost ascuns timp de secole sub cel mai adânc întuneric, a fost pus în lumină cu ocazia reformei. Masa coruptă, odată coaptă, nu mai putea să nu devină urâciunea omenirii. Mulți s-au ridicat revoltându-se împotriva ei, declarând că întregul sistem al papalității este minciuna lui Satan, iar mărturia lui Luther este adevărul lui Dumnezeu. Dar reformatorii, în loc să se încreadă în Hristos, care Se prezintă credinței ca fiind deasupra împrejurărilor, făcând din El adăpostul lor, ca El să fie tăria lor, au căzut în cursa de a căuta protecție la magistrați pentru a fi protejați de persecuțiile Romei, ca și cum aceia ar fi fost cei care să dea legile pentru mișcările celor șapte stele.
Autoritatea ecleziastică – numirea slujitorilor – a ajuns în mâinile lumii. Acesta a fost eșecul protestantismului chiar de la început. Să vedem mărturia altcuiva.
“Protestantismul a fost întotdeauna greșit din punct de vedere ecleziastic pentru că a apelat la guvernatorul lumii ca la unul investit cu autoritate ecleziastică, astfel încât, dacă sub papalitate biserica a fost conducătoarea lumii, în protestantism lumea a ajuns conducătoarea bisericii... Sardes descrie ceea ce a urmat după reformă, după ce a trecut sclipirea fervorii adevărului și primul flux de binecuvântare, când s-a așternut un formalism rece... În țările protestante a fost întotdeauna o măsură de libertate a conștiinței, dar Dumnezeu are ca scop nu numai să aducă eliberarea de sub relele mari sau eliberarea de anumite detalii, ci ca sufletul să fie în relație bună cu El, ca să-I dea Domnului glorie pe calea aleasă de El – libertate pentru Domnul ca El să lucreze prin Duhul Sfânt după voia Lui. Când Lui i se acordă locul cuvenit, rodul binecuvântat este dragostea și libertatea sfântă. Noi nu dorim o libertate omenească obținută prin puterea lumii – deși, ferească Dumnezeu ca noi să spunem un cuvânt împotriva autorităților care au putere în sferele lor -, ci libertatea Duhului Sfânt. Păcatul creștinilor este acela de a fi acordat autorităților lumii o poziție care nu li se cuvine. Domnul Isus lovește la rădăcină problema prin modul în care Se prezintă bisericii din Sardes. Fie că este vorba de puterea spirituală, fie de autoritatea manifestată exterior ce derivă din aceasta, Domnul spune că ambele Îi aparțin Lui. Când există credință ca să-L privești în poziția Lui de Cap al bisericii, El va răspunde cu siguranță oricărei nevoi. Dacă El aude cel mai mic strigăt al unuia dintre mielușeii Săi, cum nu Se va ocupa El de nevoile mai profunde ale bisericii Sale, care este cel mai iubit obiect al Lui? El a devenit Cap al bisericii numai după ce a ajuns în gloria cerească și El a ajuns acolo nu pur și simplu pentru a fi acolo, ci pentru a acționa în calitate de Cap[ Apocalipsa, William Kelly]”.
5. Renunțând la erorile papalității cu privire la puterea bisericii, reformatorii au fost atrași în extrema cealaltă – aceea de a da prea multă importanță opiniei individuale. Principiul catolic este acela că biserica îl face pe cineva creștin, iar principiul protestant este că aceia care sunt creștini alcătuiesc biserica. Deci, practic, în ambele situații Hristos nu mai are locul care I se cuvine. Un preot spune că omul poate primi ceea ce este bun pentru sufletul său numai prin legătura cu Sfânta Mamă Biserica, și, de îndată ce încetează să mai facă parte din biserică, el este pierdut, singurul mijloc pentru a obține iertarea și a fi mântuit fiind sacramentele ei. A fi exclus din biserică era tot una cu a fi aruncat în iad. Sigur că, dacă exista pocăință sau vreun fel de temei pentru care preotul să acorde absoluțiunea, sufletul putea fi salvat de la acea soartă groaznică și readus în biserică, în care este viața eternă. Iar locul omului în cer, pe pământ sau în iad trebuie să fie hotărât de biserică. Acesta este principiul de bază al romano-catolicismului și ceea ce dă preoțimii pueri nelimitate asupra închinătorilor amăgiți. Dar acest gen de influență nu se limitează în exclusivitate la romano-catolicism, ci are mai multă sau mai puțină putere oriunde este recunoscut un fel de preot, așa cum a fost din zilele părinților bisericii.
Rezultatele puterii care a încăput pe mâinile preoțimii Romei au ajuns de nesuportat pentru toate clasele sociale spre începutul secolului al șaisprezecelea. S-a născut protestul, care curând s-a răspândit în toată Europa. S-a făcut apella Biblie ca autoritate absolută, iar îndreptățirea numai prin credință, fără faptele legii a devenit deviza reformatorilor. A fost sfărâmat jugul Romei. Aceasta a fost lucrarea Duhului lui Dumnezeu, iar energia prin care s-a înfăptuit reforma a fost numai de la El. Unul dintre rezultatele acestei mari revoluții, care a fost și caracteristic, a fost faptul că puterea a și importanța a fost transferată de la biserică la individ. A fost respinsă ideea că biserica era aceea care împărțea binecuvântările și fiecare om era chemat să citească Biblia individual, s-o studieze individual, s-o creadă, să fie îndreptățit individual și să-i slujească lui Dumnezeu individual, din vreme ce el este responsabil în mod individual. Acesta a fost curentul de gândire al reformei – întotdeauna just, dar mult timp respins prin uzurparea romano-catolicismului – întâi este binecuvântarea individuală, apoi se formează biserica. Aceasta era noua ordine, dar vai! adevărata ideea cu privire la biserica lui Dumnezeu s-a pierdut atunci complet și nu a fost recuperată până în secolul nostru[ n. tr.) reamintim că este vorba de secolul al XIX-lea, când scria autorul], după cum vom vedea, cu voia Domnului.
Până la un punct reformatorii au avut dreptate. Numai Domnul este Acela care zidește pietre vii pe Stânca de temelie, dar nu a fost avut în vedere locul care I se cuvine Domnului în adunare, prin Duhul Sfânt, astefel încât oamenii au început să se unească și să zidească așanumite biserici după mintea lor. Au răsărit rapid o mare varietate de biserici sau societăți religioase în multe părți ale creștinătății, fiecare țară având niște idei proprii cu privire la cum trebuie să se constituie o biserică și cum trebuie să fie guvernată. Unii au gândit că puterea trebuie să o aibă în biserică magistratul, alții au considerat că biserica trebuie să aibă acea putere conducătoare în ea însăși. Și diferențele de opinii au dus la biserici naționale și la nenumărate adunări dizidente pe care le vedem peste tot în jurul nostru. Dar gândul lui Hristos cu privire la caracterul și constituția bisericii Sale, care este prezentat pe larg în epistole, pare să fi fost neglijat complet de conducătorii reformei. Peste tot se insista asupra credinței individuale ca marele principi pentru mântuirea sufletului - mulțumiri fie aduse Domnului! Dar, odată stabilit acest principiu, oamenii se aliau pentru a constitui biserici după mintea lor. Celui care studiază istoria bisericii având înaintea lui Noul Testament, acest fapt îi va părea deosebit de dureros.
De exemplu, în Efeseni 4 citim că “este un singur trup și un singur duh”, dar, potrivit protestantismului ar fi să citim “sunt multe trupuri și un singur duh”. Dar nu se poate să fie mai mult decât o constituție divină. Și mai citim: “străduindu-vă să păstrați unitatea Duhului în legătura păcii”. Aceasta înseamnă în moc clar unitatea pe care o face Duhul, Duhul Sfânt fiind puterea care formează biserica, care este trupul lui Hristos. Creștinii sunt unitățile formate prin Duhul Sfânt pentru a fi într-o unitate perfectă. Deci trebuie să ne străduim să păstrăm, nu să facem noi unitatea, ci să ne străduim s-o menținem, s-o manifestăm și s-o arătăm în mod practic. “Pentru că, după cum trupul este unul singur și are multe mădulare, iar toate mădularele trupului, fiind multe, sunt un singur trup, tot așa este și Hristosul. Pentru că, de asemenea, noi toți am fost botezați de un singur Duh într-un singur trup, fie iudei fie greci, fie robi, fie liberi; și tuturor ni s-a dat să bem dintr-un singur duh” (1 Cor. 12.12-13[ acest subiect este prezentat complet în două prelegeri ale lui William Kelly pe tema 1 Corinteni 12]).
6. Sistemele religioase reprezentate de Sardes sunt fara viață, iar lucrările lor sunt nedesăvârșite. “Nu am găsit lucrările tale desăvârșite înaintea Dumnezeului Meu” spune Domnul Isus (Apoc. 3.2). El așteaptă roade conform standardelor date credinței și a resurselor puse la dispoziția credinței. El se prezintă ca Acela care are toată perfecțiunea puterii spirituale și toată energia necesară bisericii Sale și care așteaptă roade potrivite caracterului Său. Și El nu-Și va coborâ standardele pentru a lua de bună nedesăvârșirea noastră.
“Amintește-ți deci cum ai primit și ai auzit și păstrează și pocăiește-te”. El îi atenționează prin avertismesmentul solemn cu privire la harul pe care l-au primit și la cuvântul pe care l-au auzit. El așteaptă lucrări desăvârșite potrivit măsurii harului pe care l-au primit și al adevărului care le-a fost transmis. Dar, vai! sub pretextul că “nimic nu este perfect”, fie că este vorba de biserică, fie de o persoană luată individual, gândul ascultării de cuvântul lui Dumnezeu nu mai are prioritatea pe care se cuvine s-o aibă în mintea creștinilor.
Spre exemplificare vom lua o situație obișnuită.
Un tânăr s-a convertit în urma vizitei unui evanghelist. Și el nu are mai multe relații sau prieteni într-un loc de închinare decât în altul, dar trebuie să meargă totuși undeva. I se recomandă să viziteze diferite biserici din apropierea locuinței sale și să se stabilească în aceea care crede că-i va face cel mai bine. Deci, criteriul după care va judeca este ceea ce este spre binele lui personal. Binecuvântarea noastră personală este, fără-ndoială, un aspect important, care nu se cuvine să fie neglijat, dar atunci când aceasta este considerată cel mai important lucru în detrimentul voinței lui Hristos, va rezulta o cale care duce la întunecarea minții și la uscăciunea sufletului. Ascultarea de cuvântul lui Dumnezeu va fi, cu siguranță, o mai profundă sursă de binecuvântare decât căutarea binelui personal neglijând gândurile lui Dumnezeu care sunt descoperite în epistole. Dar, vai! De obicei se spune: “Este ceva bun în orice denominațiune, dar nici una dintre ele nu este bună în toate privințele, așa că trebuie să judecăm singuri și să alegem pe aceea care ni se pare a fi cea mai apropiată de scriptură, pentru că nici un sistem nu este perfect”. Dar această abordare obișnuită, indiferent cât de rezonabilă ar părea, se aplică numai la sistemele de religie ale oamenilor, pentru că sistemul lui Dumnezeu trebuie să fie perfect și El nu se va adapta la un sistem care nu este perfect. Imperfecțiunile celor care sunt în sistemul lui Dumnezeu sau care se străduiesc să funcționeze în acel sistem nu afectează perfecțiunea divină a sistemului.
Deseori este pierdută din vedere deosebirea dintre un sistem și cei care fac parte din sistem. Presupunând că în jurul centrului dat de Dumnezeu se adună câțiva creștini slabi sau chiar vinovați de anumite lucruri, aceea nu face ca centrul să fie slab sau deficitar. Iar, pe de altă parte, dacă unii dintre cei mai buni creștini din creștinătate se strând în jurul unui centru desemnat de om, acel centru nu va deveni divin. Hristos este centrul lui Dumnezeu, iar aceia care se strâng în jurul acelui centru prin puterea Duhului Sfânt sunt pe terenul lui Dumnezeu, în prezența Lui și cu siguranță vor primi binecuvântarea Lui. Acesta se cuvine să fie obiectivul nostru principal: să fim acolo unde este Dumnezeu, având siguranța deplină a credinței și toată încrederea în El pentru binele sufletelor noastre. “Unde doi sau trei sunt adunați pentru Numele Meu, acolo sunt și eu în mijlocul lor” (Mat. 18.20, v și Efes. 4.3-4).
Diferența dintre marele sistem al sardesului și aceia care pe care sistemul îi cuprinde este evidentă din mesajul pe care li-l adresează Domnul: “Nu am găsit lucrările tale desăvârșite înaintea Dumnezeului Meu. Amintește-ți deci cum ai primit și ai auzit și păstrează și pocăiește-te!” Biserica se cuvine să fie evaluată nu ca un sistem fără viață ci prin resursele pe care le are în Hristos Capul. Situația tristă că lucrurile nu mai sunt acum ca la început nu este un motiv valabil pentru ca să se apuce creștinii să-și facă biserici după mintea lor, pe care să le guverneze după regulile stabilite de ei. Acesta a fost păcatul și practica protestanților mergând până acolo că numele lor este legiune. “Amintește-ți cum ai primit și ai auzit” este avertismentul solemn al Domnului către Sardes și către protestanți în general. Cuvântul descoperit al lui Dumnezeu trebuie să fie singura noastră călăuză și singura autoritate, iar harul Domnului Isus Hristos singura noastră putere. El amintește bisericii aceste două lucruri mari: harul primit și adevărul auzit. Acestea dau măsura responsabilității ei și constituie standardul dup care El judecă marele sistem al Sardesului,
7. Aici se vorbește despre venirea Domnului ca și cum biserica a căzut până la nivelul lumii: “Dacă nu vei vegehea voi veni ca un hoț și nicidecum nu vei ști în ce ceas voi veni asupra ta”. Aceasta seamănă foarte mult cu ceea ce se spune în 1 Tesaloniceni 5.2: “Ziua Domnului va veni ca un hoț noaptea”. Domnul dorește ca ai Săi să aibă o cale clar separată de lume, dar Sardes a eșuat în această privință. “Nu am găsit lucrările tale desăvârșite înaintea Dumnezeului Meu”. Era multă conformare cu lumea. Până și în Tiatira sfinții lui Dumnezeu sunt lăudați pentru seriozitatea lor, chiar în pofida răului, și că lucrările lor de la urmă sunt mai multe decât cele dintâi. Dar ideea ascultării de cuvântul lui Dumnezeu și a separării de lume este puțin cunoscută în protestantism. “Voi veni ca un hoț”. Așa va veni El asupra masei de simpli mărturisitori, dar nu și asupra credinciosului adevărat.
“Dar ai în Sardes câteva nume care nu și-au întinat veșmintele; și vor umbla cu Mine în haine albe pentru că sunt vrednici” (Apoc. 2.4). Aceasta este o adevărată mângâiere pentru cei care umblă cu Domnul separați de lume. Lumea, în calitate de cadru moral, este cea care întinează veșmintele creștinului. Acele “câteva nume” de aici înseamnă câțiva indivizi. Domnul îi cunoaște pe nume pe fiecare dintre aceia care umblă cu fidelitate pe pământ și îi asigură că vor umbla împreună cu El în cer. Binecuvântați sunt biruitorii; în loc ca numele lor să fie șters, El va mărturisi numele lor înaintea Tatălui și a îngerilor Săi.
După ce am cercetat semnificația mesajului către Sardes și modul în care acesta se aplică la ceea ce a avut loc după reformă, ne vom întoarce acum, cu sentimente împărțite, la istoria reformei. Suntem sincer mulțimitori pentru lucrarea mare a Duhului lui Dumnezeu, dar la fel de sincer întristați de eșecul omului, care s-a manifestat atât de curând. Dar porbabil că, înainte de a merge mai departe, este bine să-i reamintim cititorului stările prin care a trecut în mod succesiv biserica mărturisitoare pe pământ.
În Efes vedem cum dragostea bisericii față de Hristos s-a răcit: “ți-ai părăsit dragostea dintâi”. Aceasta este originea decăderii care a urmat de atunci. În Smirna vedem suferința și persecuția din partea lui Satan. În Pergam, caracterul lumesc, biserica locuind acolo unde este tronul lui Satan. În Tiatira corupția: i se îngăduie profetesei Izabela să dea învățătură și să-i amăgească pe robii Domnului să curvească și să mănânce lucruri jertfite idolilor. În Sardes moarte; Izabela nu este prezentă; Sardes s-a depărtat de stricăciunile ei și îi merge numele că trăiește, adică dă o mărturie și are un aspect de creștinism, însă nu are puterea de viață.
Bisericile lutherane
anii 1526 - 1529
Pentru a ilustra prezentarea noastră asupa mesajului către Sardes, ca dovadă pentru ceea ce am spus cu privire la constituirea bisericilor lutherane, vom prezenta organizarea lor la început. Pentru ca adevărul în această privință să fie spus corect și complet vom cita din D’Aubigne, care a spus tot ce se putea spune despre Luther și reformă.
“Reforma mai avea nevoie câțiva ani pentru a crește și a prinde putere și nu se putea bucura de pace dacă dușmanii ei nu se războieu unul cu altul. Nebunia lui Clement al-VII-lea a fost conductorul prin care reforma s-a transmis ca fulgerul și runina Romei a fost edificarea evangheliei. Au fost mai mult de câteva luni de răgaz; din 1526 până în 1529 în Germania a fost o pace de care reforma a profitat pentru a se organiza și a se extinde.
După ce a fost frânt jugul papal, ordinea ecleziastică trebuia să fie restabilită. Era imposibil ca episcopii să fie repuși în drepturi în vechile lor jurisdicții deoarece acei prelați continentali susțineau că erau slujitorii papei. Pentru ca să nu se ajungă la anarhie în biserică era nevoie de un alt set de reguli. Și au fost preocupări în acest sens. Atunci națiunile evanghelice s-au separat definitiv de stăpânirea despotică, care, timp de veacuri, ținuse vestul în robie .
În două rânduri Dieta dorise să facă din reforma bisericii o chestiune națională. Împăratul, Papa și câțiva principi se opuneau, și, de aceea, Dieta de la Spires a lăsat în seama fiecărui stat să facă ceea ce nu a putut împlini ea.
Dar ce constituție să pună în locul ierarhiei papale?
Desființând autoritatea papei, ei puteau păstra ordinea episcopală, dar aceea era o formă apropiată de ceea ce erau pe cale să distrugă.
Sau, dimpotrivă, puteau reconstrui ordinea ecleziastică în temeiul suveranității cuvântului lui Dumnezeu, restabilind drepturile creștinilor. O asemenea formă era cea mai departe de ierarhia romană. Între aceste două extreme erau mai multe căi de mijloc... Când a început să-și încerce mâna în a întocmi constituții ecleziastice, Germania evanghelică a început cu ceea ce lovea cel mai tare monarhia papală[ Vol. 4, p. 26-47]”.
Din aceste câteva extrase cititorul va vedea cî principii Germaniei, în reconstruirea bisericii, au fost călăuziți de criterii utilitare sau de considerente politice. Deși au fost sinceri atunci când au dorit să lucreze potrivit cuvântului lui Dumnezeu, totuși nu se pare să le fi trecut prin cap faptul că Dumnezeu a dăduse deja în Noul Testament o constituție pentru biserică. Și El nu i-a dat omului permisiunea de a adăuga sau a modifica nici măcar un cuvânt din acea constituție divină, după cum nu le dăduse evreilor permisiunea de a modifica nici măcar un cui al tabernacolului. Dar, din vreme ce am prezentat foarte pe larg chestiunile care țin de inaugurarea, constituția bisericii și disciplina ei în prima parte a lucrării noastre, nu mai este necesar să mai spunem aici ceva pe această temă. Orice lucru trebuie testat după standardul cuvântului lui Dumnezeu și orice nu este validat de acel cuvânt trebuie abandonat.
Întemeierea primelor biserici lutherane
În Germania nu prea se poate spune că reforma a început de la clasele de jos. În Elveția a fost o mișcare democratică, iar în Germania una imperială. Principii au stat în prima linie a luptei și în primul rând de bănci al consiliului. “Organizarea democratică” – spune D’Aubigne – “a trebuit să facă loc unei organizări convenabile guvernării seculare”. Aceasta este o recunoaștere clară a faptului că procesul de constituire al bisericilor lutherane a fost pur omenesc și unul pur politic. A fost neglijat complet Hristos în calitate de centru și a fost neglijat și Duhul Sfânt ca puterea care îi strânge pe credincioși în jurul centrului. De aceea Domnul declară mort orice asemenea sistem. Se vorbește despre Hristos, despre Duhul Sfânt și despre cuvântul lui Dumnezeu și există credință în ele, dar nici unul dintre acestea nu capătă locul cuvenit în bisericile lutherane sau reformate. Ca urmare, acestea sunt fără viață. Luther a găsit suporteri mai ales în rândul claselor superioare ale societății. “El i-a privit pe principi ca reprezentanți ai poporului, și de atunci statul a ajuns să fie unul dintre elementele care au influențat în mod hotărâtor constituția bisericii evanghelice”.
Trebuie să avem în minte faptul că re-formarea nu este tot una cu formarea. Proclamarea inițială a adevărului și formarea bisericii, care a avut loc la Cincizecime, se cuvine să fie îndrumarul reformatorului. Re-formarea înseamnă întoarcerea gândurilor spre început, la cuvântul harului lui Dumnezeu, așa că niserica trebuie re-formată potrivit cu harul și adevărul Său. Și, cu sigunranță, dacă biserica a fost formată în primul secol fără principii lumii, nu s-ar fi putut ea re-forma tot fără ei în secolul al șaisprezecelea sau în al nouăsprezecelea? D’Aubigne pune întrebarea aceasta în modul cel mai firesc, ceea ce arata că el simțea că ceva important nu era în regulă, pentru că de ce oare pentru a re-forma să apelezi la o putere care nu a fost necesară pentru formarea la început a bisericii? Ideea că biserica este adunarea lui Dumnezeu sau trupul lui Hristos s-a pierdut deci complet. Până și catolicii vorbesc despre a păstra unitatea bisericii, chiar dacă ei corup sensul acestei unități. Protestanții au pornit prost în această privință, și de atunci până în zilele noastre s-au îndepărtat din ce în ce mai mult de adevărul cu privire la “un singur trup”.
Philip, landgraful de Hesse, un prinț întreprinzător și mărinimos, are reputația de a fi fost primul care a întocmit o constituție ecleziastică pentru bisericile din statele lui ereditare, care a fost dată ca model pentru toate bisericile noi din creștinătate.
Moartea lui Friedrich
În anul 1525 a murit Friedrich cel Înțelept, electorul Saxoniei. El fusese prietenul și protectorul lui Luther, deși nu prea fusese un reformator. Johan, fratele și succesorul lui avea un caracter mult deosebit. El a fost un reformator lutheran scrupulos. În chestiunile ecleziastice el și-a asumat supremația absolută și a determinat ca atât constituția cât și guvernarea bisericilor, forma de închinare publică și îndatoririle și salariile clerului să fie propuse de Luther și Melanchton și promulgate de asistenții lui în anul 1527. “Fiind complet satisfăcut cu învățăturile lui Luther și văzând clar că este cu neputință ca ele să fie păstrate dacă este menținută autoritatea pontifului, el a luat asuprăți toată jurisdicția în domeniul religiei. El s-a îngrijit ca în toate bisericile să fie puși învățători evlavioși și competenți, fiind destituiți cei nepotriviți. Exemplul lui a fost curând urmat de alți principi, așa că statele Germaniei au ieșit de sub dominația pontifului roman[ Mosheim. Vol. 3, p. 122]”. Așa au fost întemeiate primele biserici lutherane și reformate.
După cum era și de așteptat, efectul unor măsuri atât de hitărâte s-a arătat curând: au apărut disensiuni între principi. Moderația lui Friedrich îi menținuse pe principi într-o relativa unitate, dar demersurile lui Johan au arătat clar că el era hotărât să despartă bisericile din teritoriile lui de biserica Romei. Aceasta stârnit teama principilor catolici, ceea ce i-a făcut să se sfătuiască pentru a apăra vechea religie și a-i pedepsi pe inovatorii cei îndrăzneți. Și principii lutherani au format o alianță și numai tulburările din Europa au făcut să nu se declanșeze un război civil. Cum Carol era supraocupat cu războaie în diferite locuri, reformatorii au fost lăsați în pace până în anul 1529, acel an atât de faimos în istoria reformei, depășit în importanță numai de anul 1530, de care ne apropiem. Două lucruri au făcut ca acel an să fie deosebit de important. În primul rând
Apelul principilor
Prin eforturile partidei papale la cea de-a doua Dietă de la Spires, în 1529, a fost confirmat edictul emis la Worma împotriva lui Luther și toate inovațiile în domeniul religios au fost interzise. Împotriva acestei decizii, majoritatea principilor evanghelici a emis un protest solemn, dar, nelimitându-se la a-și exprima dezacordul față de hotărârea Dietei, protestatarii s-au adunat imediat după dizolvarea Dietei și au elaborat un document într-o formă oficială, în care treceau în revistă ceea ce avusese loc pe parcursul acelei adunări și plângerile lor și prezentau motivele pentru care luau acele măsuri, și, reafirmând în mod ferm, dar respectuos, drepturile sacre ale conștiinței în ceea ce privește mântuirea, faăceau apel la Împărat pentru un viitor Consiliu General. Documentul se încheia în modul următor: “De aceea, pentru înșine, pentru supușii noștri și pentru toți cei care au primit sau care vor primi cuvântul lui Dumnezeu, din cauza măsurilor ofensatoare din trecut, prezent sau viitoare, facem apel la majestatea voastră imperială pentu o adunare liberă și universală a sfintei creștinătăți”. Acest document umplea douăsprezece file de pergament, iar semnăturile și pecețile erau aproape aceleași ca acelea aplicate la protest[ D’ Aubigne]. O copie a acestui memorandum a fost imediat trimisp împăratului prin intermediul a trei delegați. Carol era atunci în călătorie dinspre Spania spre Italia. L-au întâlnit la Placentia, dar au fost primițI într-un mod descurajant, împăratul fiind foarte iritat de această libertate pe care și-o luaseră de a se opune cu îndrăzneală voinței sale. Tonul viu al memorandumului îi rănea mândria, șI, înfuriat, a poruncit ca delegații să fie arestați, interzicându-li-se, sub amenințarea cu pedeapsa cu moartea, să-și părăsească apartamentele sau să le scrie principilor protestanți. Dar în scurt timp s-a îmblânzit și i-a eliberat și a mers la Bologna, unde a petrecut mai multe luni alături de papa Clement al-VII-lea. Între timp, conducătorii protestanți nu au stat degeaba, ci au folosit cele mai eficiente mijloace pentru înaintarea reformei și pentru consolidarea poziției lor față de popor. La cinci mai, la unsprezece zile după elaborarea apelului, acesta a fost publicat de landgraf, apoi, la treisprezece, de elector. Marea dispută dintre catolici și protestanți căpătase deci o formă definitivă și era pusă înaintea întregii creștinătăți.
Întrunirile protestanților
Temerile principilor cu privire la intențiile Împăratului s-au confirmat. Violența cu care i-a tratat pe delegați și prietenia lui cu papa erau semne importante cu privire la măsurile pe care se gândea să le adopte. Conducătorii protestanți au considerat că era timpul să se sfătuiască pentru a se proteja împotriva lui Carol cel ofensat și indignat. Au avut întruniri în vara anului 1529 la Rothach, Aschwabach, Nuremberg șI Smalcald, dar nu s-a ajuns la nici un acord definitiv ca urmare a faptului că existau opinii diferite cu privire la masa Domnului. La una dintre întâlniri s-a hotărât oficial că “unitatea sacramantelor botezului și euharistiei era esențială pentru orice alianță între creștini”. Dar, vai! Reformatorii se împărțiseră deja în două tabere din cauza controversei cu privire la sacramente.
Partida papală cunoștea bine pamfletele îndârjite scrise de Luther și Zwingli pe această temă și se folosea de ele pentru a lărgi ruptura dintre adepții lor. În timpul sesiunii Dietei de la Spires, reformatorii au fost continuu împunșI de catolici pe această temă: “Voi vă lăudați că țineți la cuvântul curat al lui Dumnezeu, dar, cu toate acestea, voi sunteți dezbinați”. Landgraful de Hesse a fost profund îndurerat de aceste atacuri publice și era hotărât să folosească toate mijloacele posibile pentru a-i reconcilia pe reformatorii elvațieni cu cei saxoni. Pentru aceasta, în 1529, el a organizat o conferință la Marburg i-a invitat pe Luther și Zwingli și pe câțiva învățători și teologi de seamă din ambele partide.