Capitolul 35 - Luther la Wartburg
Dispariţia subită şi misterioasă al lui Luther i-a tulburat mult pe prietenii săi şi a fost un triumf pentru vrăjmaşii lui. Prin provincii circulau cele mai fantastice zvonuri, astfel încât numele lui Luther, caracterul şi lucrarea lui erau subiecte de discuţie favorite mai mult ca oricând. Dar secretul trebuia păstrat pentru siguranţa lui, aşa că, timp de mai multe luni, atât prietenii cât şi duşmanii lui nu au ştiut unde se ascundea.
Castelul Wartburg, locul captivităţii sale, pe care el l-a numit “Patmosul lui”, era vechea reşedinţă inexpugnabilă a ladgrafilor de Turingia, şi, de unde era aşezat, avea privelişte spre Eisenach, locul de naştere al mamei lui Luther, unde el fusese educat în copiărie. Pentru ca să nu existe nici o suspiciune cu privire la cine era el, a fost obligat să dezbrace sutana cu glugă, să-şi lase barba şi părul să crească şi să îmbrace hainele şi să ia titlul unui nobil de la ţară – cavalerul George. Pentru călugărul rigid şi reformatorul activ, opozantul îndrăzneţ al Romei, schimbarea era extremă. Deseori a fost lovit de boli trupeşti şi de nelinişti sufleteşti. În unele din scrisorile sale, datate din “Insula Patmos”, el se plângea amarnic de obiceiurile indolente pe cae le căpătase şi de consecinţele traiului său somptuos. Dar, dacă a fost oprit de la lucrările publice de la universitate şi de la amvon, el a fost deosebit de harnic cu pana. Vrăjmaşii l-au găsit mult prea activ în retragerea lui. A lucrat cu un zel neostenit şi a publicat multe cărţi noi. În retragerea lui a început cea mai mare şi cea mai folositoare dintre lucrările lui – traducerea Bibliei în limba Germană. În singurătate, în vara anului 1521, a încheiat lucrarea la Noul Testament şi s-a străduit mult să-şi sporească cunoştinţele de greacă şi ebraică pentru a face ca versiunea lui a întregii Biblii să fie mai exactă.
Reflecţii asupra captivităţii lui Luther
Ne oprim pentru un moment pentru a ne însuşi o lecţie de folos. Ca un vultur în lanţuri, Luther a stat toată ziua în pădurile întunecate ale Turingiei, cufundat în gânduri negre cu privire la starea bisericii şi a clerului şi agitat când se gândea la rezultatele dietei de la Worms, la situaţia prietenilor săi şi la înaintarea adevărului. Lanţul îl umplea de amărăciune pentru că nu îl primise ca de la Domnul şi sănătatea lui a avut de suferit. A avut multe nopţi nedormite şi s-au agravat tendinţele lui melancolice, el ajungând să-şi închipuie că era necontenit asaltat de Satan. “Credeţi-mă”, scria el, “sunt pe mâinile a o mie de draci dea-ai lui Satan în această singurătate şi este mult mai uşor să lupt cu duşmani în carne – adică cu oameni – decât cu duhurile rele din locurile înalte”. Tânjea după libertate şi dorea să fie în prima linie a bătăliei, şi, temîndu-se că era acuzat că părăsise câmpul de luptă, el a exclamat “mai curând aş prefera să fiu întins pe cărbuni încinşi decât să zac aici pe jumătate mort”. Şi toată omenirea va spune “a venit o criză şi eforturile active şi apelurile irezistibile ale lui Luther sunt acum mai necesare ca oricând, pentru că dacă acest conducător al puternicei mişcări este nevoit să se retragă într-un asemenea moment, Stăpânul spune: Nu. Căile Mele nu sunt căile voastre, nici gândurile Mele nu sunt gândurile voastre. Captivitatea slujitorului Meu va aduce libertate pentru milioane de oameni”. Şi aşa s-a şi dovedit a fi. Nici un alt eveniment din istoria lui nu i-a îmbogăţit atât mintea şi nu a contribuit mai mult la formarea lui cu privire la sfera de cuprindere a reformei care era impusă de acea stare a lucrurilor ca acele cărţi pe care le-a scris şi scripturile pe care le-a tradus. Fie ca noi să învăţăm să ne plecăm cu mulţumire şi atunci când Stăpânul porunceşte să stăm liniştiţi şi atunci când El ne spune să mergem în câmpul de lucru la care ne-a chemat El şi pentru care ne-a pregătit El. Moise în Madian, Pavel în Arabia şi Ioan în Patmos sunt lecţii divine pentru toţi slujitorii Domnului.
Luther se întoarce la Wittemberg
În timpul absenţei sale, cât a fost la Wartburg, nici unul dintre adepţii săi nu a avut capacitatea de a susţine învăţăturile reformate şi de a îndruma comunitatea reformată. Blândul şi paşnicul învăţat Philip Melanchton avea un cuget blând şi aducător de roade, bun pentru a-i îmbogăţi pe alţii, dar nepotrivit pentru agitaţia furtunoasă de idei republicane amestecate cu fanatism religios. Andreas Carlstadt, un învăţat de la Wittemberg, vechi prieten de-al lui Luther, care nu era necunoscător al adevărului, a fost convins să devină capul unei partide a câtorva persoane fanatice care-şi închipuiau că aveau comunicări directe din partea divinităţii şi-şi arogau titluri de profeţi şi apostoli. Numărul lor a crescut, alăturându-li-se tineri de la universitate. Ei denunţau înercarea de reformă a lui Luther ca insuficientă din punct de vecere al ariei de cuprindere şi, de asemenea, insuficent de produndă. În extravaganţa lor entuziastă ei strigau “Vai! Vai! Vai!” către falsa biserică şi către episcopii corupţi. Ei intrau în biserici, ardeau chipurile şi se dedau şi la alte excese care puneau în pericol zorii libertăţii şi pacea comunităţii. Au intervenit autprităţile civile şi mai mulţi dintre acei zeloţi au fost aruncaţi în închisoare.
Peste tot era cerut Luther, iar el, de la Wartburg, a auzit aceasta. Fără a fi primit consimţământul Electorului, punându-şi viaţa în pericol, el s-a grăbit să se prezinte în mijlocul acelei scene de confuzie. Dintre cei care au fost consemnaţi în istorie pentru nebunia lor ne sunt cunoscute numele lui Nicholas Storch, Marcus Thomas Stubner, Martin Cellarius[1] şi Thomas Munzer. Cel din urmă, Munzer, a apărut din nou, în 1525, în fruntea unei rebeliuni a protestanţilor, pe care el a numit-o război al ţăranilor.
În luna martie a anului 1522, Luther a revenit din Patmos-ul lui, întorcându-se la Wittemberg. A fost primit de învăţaţi, de studenţi şi de cetăţeni cu sincere manifestări de bucurie şi afecţiune. Triumful lui a venit uşor, dar numai prin forţă morală. “Voi predica,” a spus el, “voi vorbi, voi scrie, dar nu voi constrânge pe nimeni deoarece credinţa este un act de voinţă. Am stat împotriva papei, a indulgenţelor şi a papistaşilor, dar fără violenţă sau agitaţie. Am prezentat cuvântul lui Dumnezeu, am predicat şi am scris – aceasta este tot ce am făcut”. S-a urcat la amvon şi vocea lui puternică a răsunat din nou prin mulţimile agitate. A predicat şapte zile consecutiv. “A rezultat cel mai deplin succes,” spune istoricul. “Orice simptom al dezordinii a dispărut imediat şi în cetate a fost restabilită pacea şi universitatea a revenit la studiile ei legitime şi la principiile raţionale, iar Carlstadt, nefericitul aducător de tulburări, copleşit în confruntarea cu un geniu superior, s-a retras în scurt timp de pe câmpul în care a fost făcut de ruşine”. Luther s-a opus violenţei. Principiul lui frumos era că, pentru a putea înlătura în mod eficient obiectele idolatriei – imaginile - trebuie mai întâi să fie înlăturate erorile din mintea închinătorilor. Şi el credea în mod sincer că aceasta se poate face numai prin cuvântul lui Dumnezeu, pe care dorea să-l prezinte naţiunii în limba ei.
Odată restabilită pacea, el a revenit şa obiectul său favorit – traducerea Noului Testament, şi, după ce a trecut prin mai multe revizuiri critice ale lui Melanchton, el l-a publicat în septembrie 1522. Apariţia unie asemenea lucrări într-o epocă în care minţile oamenilor erau agitate a avut, după cum era şi de aşteătat, efecte extraordinare. Ca purtată pe aripile vântului, cartea s-a răspândit de la un capăt al Germaniei la celălalt, şi apoi şi în multe alte ţări. Potrivit cu d’Aubigne: “Era scris păstrând tonul sfintelor scripturi, şi totuşi cu o vigoare tinerească, care dădea la iveală pentru prima dată marile frumuseţi. Captiva, fermeca şi impresiona atât pe omul cel mai de jos cât şi pe cel de rang înalt”. Până şi istoricul papistaş Maimbourg mărturisea că “traducerea lui Luther este deosebit de elegantă şi în general este atât de bine primită încât este citită de aproape toţi în toată Germania. Femei de rang înalt au studiat-o cu mult sârg şi multă atenţie perseverentă şi au apărat cu încăpăţânare principiile reformatorului susţinându-le împotriva episcopilor, a călugărilor şi a învăţătorilor catolici”. Era o carte naţională. Era cartea poporului – cartea lui Dumnezeu. Acea lucrare a slujit mai mult ca oricare din scrierile lui Luther la răspândirea şi consolidarea învăţăturilor reformate. Reforma a ajuns să aibă temelia ei normală – cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul cel viu, care dăinuie.
Următoarele statistici arată minunatul succes al lucrării: “A doua ediţie a apărut în luna decembrie, iar până în 1533 au fost tipărite şaptesprezece ediţii la Wittemberg, treisprezece la Augsburg, doisprezece la Basel, una la Erfurt, una la Grimma, una la Leipzig şi treisprezece la Strasbourg”.
Între timp, Luther a continuat marea sa lucrare – traducerea Vechiului Testament. Cu ajutorul lui Melanchton şi a altor prieteni, lucrarea a fost publicată în părţi, pe măsura finalizării lor şi a fost încheiată complet în 1530. Marea lucrare a lui Luther s-a împilimit. Până atunci vorbise el, dar de atunci a rămas ca Dumnezeu să vorbească inimii şi conştiinţei oamenilor. Ce gând minunat, profund şi puternic! Mărturiile divine prezentate unei mari naţiuni, care până atunci “pierea din lipsă de cunoştinţă” (v. Osea 4.6). Cuvântul divin nu a mai fost ascuns într-o limbă străină, calea păcii nu a mai fost ascunsă de tradiţiile oamenilor, iar mărturia lui Dumnezeu însuşi cu privire la Hristos şi la mântuire i-a salvat pe oameni de superstiţiile sistemului roman.
Mişcarea puternică nu a cunoscut limite şi nu a avut sfârşit. Trezirea din Imperiul german, revigorarea evangheliei şi interesul în creştere faţă de reformă au afectat mult starea lucrurilor în Europa. Suedia, Danemarca, Elveţia, Belgia, Italia, Spania, Franţa şi Insulele Britanice au fost atrase în curentul marii revoluţii religioase. În scurt timp a încetat să mai fie o chestiune locală sau naţională şi a devenit tema predominantă a epocii. Fiecare guvern a descoperit că, cu voie sau fără voie, reforma trebuia să intre în planurile şi politica lui şi constituţiile celor mai vechi regate au fost zguduite de aceste dezbateri noi legate de religie.
Oameni circulau de colo colo purtând veşti despre lucrurile minunate care aveau loc. Navele care soseau în porturi descărcau în secret pachete cu noi traduceri şi cu pamflete şi predici de-ale reformatorilor. Era un interes universal. Dar nu era de aşteptat ca vechea biserică, atunci când a avut sprijinul de puterii seculare, să permită dezvoltarea noilor opinii chiar în sânul ei fără să lupte pentru a le zdrobi. Cu toate acestea, oameni sinceri, văzând că era nevoie de reformă şi neputând să-şi amorţească convingerile lor, l-au predicat pe Hristos cu îndrăzneală. În acele vremuri de cernere, chiar sub sutana călugărească s-au găsit câteva inimi sincere care au îndrăznit să-l predice pe Hristos ca Acela care este sfârşitul legii, spre îndreptăţirea oricui crede în El, şi că numai Dumnezeu poate ierta păcatele prin credinţa în sângele scump al lui Hristos. Clerul, văzând că asemenea învăţături le distrugeau puterea, privilegiile şi chiar le punea în pericol existenţa, au strigat tare: “Erezie! Erezie!” Excomunicărilor bisericeşti le-au urmat edicte regale şi au fost persecuţii împotriva predicatorilor. Arestările au ajuns să fie frecvente, s-a recurs la torturi, au fost aprinse ruguri şi de atunci au început istoriile emoţionante ale martirilor protestanţi. Pentru un timp a triumfat bigotismul şi cei evlavioşi au suferit, dar puterea Domnului şi adevărul Lui au învins.
Deocamdată, însă, nu ne vom aventura pe aceste ape agitate, ci trebuie sp ne întoarcem pentru un scurt timp în Germania pentru a vedea dezvoltarea Protestantismului, care a dat o nouă direcţie istoriei spirituale a omenirii.
Răspândirea rapidă a Noului Testament al lui Luther şi efectul imens pe care acesta l-a avut în casele oamenilor a stârnit cele mai profunde temeri ale partidei papale. Puterile seculare, influneţate de ecleziastici, au interzis, aplicând cele mai severe pedepse, răspândirea cărţii condamnate. Unul dintre cei mai puternici regi din creştinătate s-a ridicat împotriva îndrăzneţului călugăr de la Wittemberg. Cavalerosul Henry al-VIII-lea, care era destinat să fie părinte al bisericii, a considerat atunci oportun să-şi arate talentul şi a scris o carte despre cele şapte sacramente ca răspuns la scrierea lui Luther “Captivitatea babiloneeană”, pentru că nici una dintre scrierile reformatorului nu a stârnit atât de mult indignarea papistaşilor. Să ne mai mirăm atunci că un asemenea susţinător a fost linguşit de papă, care l-a complimentat cu titlul de “Apărător al credinţei”, care a rămas încă unul dintre titlurile coroanei engleze? În răspunsul său la atacul adversarului regal, Luther nu s-a remarcat prin moderaţie, ci a manifestat un caracter iritabil, folosind un stil şi un limbaj dur, de la care ar fi făcut mai bine să se abţină.
Spre sfârşitul anului 1521 a avut loc o schimbare importantă în politica Vaticanului. Leo al-X-lea a murit. Da, strălucitul dar şi imoralul notoriu Leo a murit, nemaifiind în poziţia de a judeca, ci pentru a fi judecat, nemaiavând posibilitatea de a tuna împotriva ereticilor, ci ajungând să fie el însuşi măsurat după standardele adevărului etern şi cântărit în balanţa sfântului locaş. A murit denunţând învăţătura îndreptăţirii prin credinţă ca una care nimiceşte orice obligaţii morale, în timp ce el şi cardinalii lui desfrânaţi îşi iroseau timpul în risipă şi plăceri, promovând spectacole de teatru scumpe şi imorale. I-a urmat Alexandru al-VI-lea, un om mult mai rigid ca morală decât Leo, dar la fel de mult împotriva adevărului evangheliei.
La scurt timp după întoarcerea lui Luther de la Wartburg, stările Imperiului s-au adunat în Dieta de la Nuremberg. Episcopii, care constituiau o bună parte din adunare, au cerut sus şi tare executarea sentinţei date împotriva marelui eretic, dar după nişte certuri, neajungând la nici un acord, dieta a fost suspendată până în toamna următoare.
Între timp, reformatorul, sfidând pe faţă excomunicarea papală şi edictul imperial, îşi continua statornic lucrarea, predicând şi scriind, alături fiindu-i Melanchton cu teologia lui. Se poate, pe bună dreptate, spune că în acel timp “cuvântul lui Dumnezeu creştea şi se întărea”. Călugări ieşeau din mânăstiri şi lucrau pentru răspândirea evangheliei. Într-o scrisoare către Spalatin. Luther spune despre evadarea a nouă călugăriţe din mânăstirile lor, printre care şi Catherine von Bora, care mai târziu a devenit soţia lui. Treptat au fost introduse noi slujbe de închinare în ceea ce ajunsese să fie numite “biserici lutherane”, aceasta însă făcându-se cu multă delicateţe şi blândeţe. Ca om înţelept, Luther a arătat multă răbdare faţă de cei care ieşeau încet din vechiul sistem. După poziţia pe care a luat-o, cu nobleţe, la Worms, el s-a manifestat foarte puţin în ceea ce am putea numi frontul de luptă al reformei. Acolo el a dat mărturie pentru Dumnezeu şi pentru adevărul Său aşa cum foarte puţini au mai făcut vreodată. Poziţia lui în la Worms este de o grandoare unică în istoria lui, pentru că de atunci adevărata glorie morală a reformei a fost în declin. În curând elementul politic intrat în joc a ajuns să fie predominant. Acţiunile agresive ţi protecţia bisericilor reformate au ajuns în mâinile principilor lumii. Acesta a fost eşecul, tristul eşec şi păcatul originar al reformatorilor. Dar vom vedea aceasta mai pe larg atunci când vom cerceta epistola către Sardes.
Noul papă, Adrian al-VI-lea, şi-a îndreptat spre problema cu Luther pentru a restabili pacea bisericii. El a mărturisit că deplângea marile abuzuri ale Sfântului Scaun sub predecesorul său şi a hotărât să adopte o altă politică. La 25 noiembrie 1522, el a adresat o wcrisoare dietei strânse din nou la Nuremberg. El a deplâns ravagiile faăcute în biserică de perversitatea unui eretic, pe care nici mustrarea părintească a lui Leo, nici condamnarea lui, confirmată şi de edictul de la Worms, nu au fost capabile să-l reducă la tăcere. El a implorat suveranii să folosească sabia, amintind că Dumnezeu i-a pedepsit pe Datan şi Abiram pentru că se împotriviseră marelui preot şi a insistat asupra exemplului nobil al strămoşilor lor evlavioşi, care, printr-un act de justiţie perfectă, au scăpat lumea de eretici ca Huss şi Ieronim, care atunci prinseseră din nou viaţă în Luther.
Partida papală s-a ridicat in corpore şi a strigat pentru răzbunare împotriva lui Luther. Dar cea mai mare parte a principilor lumii a considerat că sosise momentul ca ei să scuture jugul şi robia Romei, sub care gemuseră mult timp şi de care se plânseseră atât de des, dar fără efect. Astfel, în timp ce luptau pentru învăţăturile reformei, ei au pregătit memorandumul celor “O sută de plângeri”, atât de celebru în analele Germaniei.
Cu această ocazie s-a remarcat contrastul dintre elementele spirituale şi cele lumeşti ale mişcării reformatoare, deşi ambele au lucrat împreună pentru umilirea şi răsturnarea asupritorului universal. Nu mai era doar călugărul solitar, fără prieteni, care mergea, cu puterea lui Dumnezeu şi a adevărului său, să-l înfrunte pe Goliatul papalităţii, nici triumful paşnic de la Worms, ci se angaja mânia, rivalitatea politică şi forţa militară. Lumina şi adevărul lui Dumnezeu în legătură cu reforma par să se fi oprit în acel momnet al istoriei şi nu vom reuşi să descoperim nici o altă înaintare a reformatorilor în înţelegerea adevărului după momentul în care principii au ieşit înainte pentru a-l impune cu sabia. Cu toate că Luther a fost un om cu o credinţă autentică, el nu a înţeles efectele cooperării principilor care aveau propriile lor scopuri egoiste şi aceasta a avut un rezultat dezastruaos după triumfurile credinţei.
Nu este cazul să enumerăm aici plângerile, care aveau în principal un caracter ecleziastic, fiind cu privire la ceea ce a făcut să geamă toate naţiunile creştinătăţii: taxele asupritoare, continua luare de zeciuieli sub fel de fel de pretexte, ingerinţa cardinalilor în cele mai rentabile afaceri, ignoranţa şi incapacitatea preoţilor de parohie, abundenţa de sărbători, traficul de absoluţiuni şi indulgenţe, extorcarea practicată de cler pentru administrarea sacramentelor, deşertăciunea universală a lucrurilor proclamate sfinte şi imoralitatea generală a ordinelor spirituale. “Dar, cu toate că principii aveau ca obiectiv” – spune Waddington – “doar reformarea exterioară a bisericii, Luther dorea o regenerare a religiei indiferent cum ar fi periclitat aceasta biserica. Totuşi diferenţa de vederi se poate să nu fi fost observată de nici una dintre părţi din cauza urii lor comune, şi, într-o oarecare măsură, deoarece aveau o cauză comună[2]”. Cu toate acestea, am adăuga că rezultatele au fost catastrofale pentru înaintarea luminii şi a adevărului.
În timp ce reforma, prin intermediul lui Luther, prindea putere şi se răspândea rapid în toate părţile Europei, au apărut mai multe rele care i-au încetinit înaintare şi i-au pătat caracterul.
În toamna anului 1524, ţăranii germani, de mutl timp asupriţi de sistemul papalităţii, s-a răsculat împotriva tiranilor ecleziastici. Trebuia ca ţăranii să întreţină nu numai luxul clerului superior, ci şi mulţimea clerului inferior. Şi nu numai atât, ci mereu apăreau noi ordine şi vechii călugări cerşetori se răspândeau ca lăcustele pe toată faţa ţării, înghiţind avuţia poporului. De mult timp erau murmure şi au mai fost şi unele mici revolte, dar surescitarea generală a epocii pare să fi dat semnalul pentru o revoltă generală. Aproape toate provinciile Germaniei erau într-o stare de răzvrătire. Ca o furtună din senin, ţăranii s-au abătut asupra aşezămintelor religioase, au prădat mânăstirile, au sfărâmat statuile şi s-au făcut vinovaţi de alte asemenea excese. După cum era obişnuit în acel timp, nobilii spirituali şi călugării-lăcuste provocaseră revolta, aşa că ei au fost primii loviţi de şuvoiul indignării poporului.
Cea mai mare parte a gloatei o constituiau ţăranii, aşa că acea calamitate a fost numită războiul ţăranilor. Revolta a fost la început de natură seculară, pentru că acei bieţi ţărani nu doreau decât să fie scutiţi de o parte din corvezile lor pentru a se bucura de mai multă libertate. Dar lor li s-au alăturat nişte fanatici religioşi periculoşi, care au transformat răscoala într-un război sfânt. Furtuna a bântuit cu violenţă pentru un timp, dar, ca de obvicei, s-a încheiat cu măcelărirea răzvrătiţilor. În nefericita bătălie a ţăranilor de la Mulhausen, din anul 1525, împotriva armatei principilor germani, Thomas Munzer, cea mai importantă căpetenie, a fost luat prizonier şi apoi executat public.
Papistaşij şi vrăjmaşii reformei s-au străduit să identifice acele revolte cu principiile lui Luther, dar nu au găsit temeiuri: revoltele nu erau legate de adepţii lui Luther şi nici cauzate de scrierile lui.
După moartea lui Munzer şi nimicirea sau risipirea ţăranilor, a apărut o altă sectă, numită în mod obişnuit anabaptişti deoarece ei îi cufundau în apă pe convertiţii lor deşi ei fuseseră deja botezaţi. Această sectă i-a necăjit mult şi i-a pus în încurcătură pe reformatori. Anabaptiştii au fost pentru reformatori cam ceea ce au fost gnosticii pentru părinţii bisericii şi maniheiştii pentru catolici. Au fost pur şi simplu fanatici. “Conducătorii lor pretindeau a avea darul de a fi inspiraţi în mod direct, că aveau privilegiul de a avea în mod frecvent relaţii directe cu Dumnezeu, iar cei care-i urmau erau nişte amăgiţi care îi credeau. Ei aveau vise şi revelaţii despre trecut şi despre viitor. Numărul lor a crescut rapid şi ei au apărut peste tot în urma reformei”. Peste tot, strigătul acestor entuziaşti era: “Nu daţi taxe, nu daţi zeciuieli, aveţi toate lucrurile în comun. Fără magistraţi pentru că împărăţia lui Hristos este aproape. Botezul copiilor este o invenţie a diavolului”. Ei au chinuit mult duhul lui Luther, din vreme cei ei se pretideau a fi reformatorii cei autentici, care duceau reforma până la capăt. Cu privire la ei el observa: “Satan face ravagii. Noii sectanţi numiţi anabaptişti sporesc numeric şi au manifestări exterioare de viaţă austeră şi mult curaj înaintea morţii, fie că mor prin foc sau prin apă”.
Pe parcursul a doi ani, aceşti fanatici s-au răspândit în mare număr prin Silezia, Bavaria, Şvabia şi elveţia. Dar, cum unele dintre principiile lor căutau să răstoarne ordinea socială, împotriva lor au fost luate hotărâri politice. A început persecuţia, şi, cum atât reformatorii saxoni cât şi cei elveţieni au fost împotriva lor, ei au fost peste tot pedepsiţi aspru de autorităţile seculare. Dar ei au suferit cu un curaj neasemuit: nici focul, nici sabia, nici ştreangul nu i-au făcut să retracteze sau să arate teamă. După capturarea şi executarea conducătorilor lor la Munster, în 1536, secta pare să fi fost suprimată.
În acelaşi an în care au apărut anabaptiştii (1524), s-a iscat o îndelungă şi dăunătoare controversă între cei care au ieşit din comuniunea cu Roma. Aceasta este cu privire la modul în care trupul şi sângele lui Hristos sunt prezente la cina sfântă. Luther şi adepţii săi, deşi denunţau eroarea papală a transsubstanţierii – cum că pâinea şi vinul, în urma consacrării, nu rămân doar pâine şi vin ci sunt transmutate devenind trupul şi sângele lui Hristos -, susţineau totuşi că persoanele care vin la cina sfântă au parte în mod real de trupul şi sângele lui Hristos odată cu pâinea şi vinul. Această învăţătură a dat naştere termenului de consubstanţiere. Ulrich Zwingli, reformatorul elveţian ţi adepţii lui au fost mult mai simpli şi mai bine eliberaţi de tradiţiile Romei: ei susţineau că trupul şi sângele Domnului nu sunt prezente la cina sfântă, iar pâinea şi vinul sunt doar simboluri prin intermediul cărora oamenii să-şi amintească de moartea lui Hristos şi de binecuvântările care decurg din ea.
Aproape toţi teologii elveţieni şi nu puţini din Germania de sus au urmat învăţătura lui Zwingli, iar Luther şi prietenii lui au contestat energic acea învăţătură, ceea ce a creat dezbinare printre prietenii reformei, care a fost exploatată în mod abil de papistaşi. Despre aceasta, dacă va voi Domnul, vom vorbi mai mult ceva mai departe. Acum vom vedea
Conducătorii politici ai reformei
Tulburările naţiunilor Europei, frecventele războaie dintre Carol al-V-lea şi Francisc I şi atitudinea ameninţătoare a turcilor l-au preocupat atât de mult pe împărat încât, timp de mai mulţi ani, nu a putut acorda multă atenţie preocupărilor Germaniei pe tema dificilă a reformei, acea nouă erezie. În toate acestea se vede mâna Domnului. În timp ce Carol veghea asupra problemelor cu francezii, spaniolii şi italienii, Luther şi tovarăşii lui, prin scrierile lor, prin prelegeri şi mustrări răspândeau adevărul şi-l făceau să pătrundă mai adânc în inimile oamenilor obişnuiţi, iar conducătorii politici sau principii evanghelici se aliau pentru apărarea credinţei şi a şibertăţii lor politice.
Perfidul papă Clement al-VI-lea şi abilul său nunţiu, Campeggio, erau hotărâţi să execute hotărârile edictului de la Worms pentru extirparea completă a ereziei lutherane. Dar aceasta mu se putea realiza fără cooperarea suveranilor puternici. Carol s-a arătat lent în a împlini poruncile papei. Dar, în acel moment, mai multe împrejurări în conjuncţie au favorizat politica Vaticanului, ameninţând să înăbuşă reforma în copilăria ei. Dar Dumnezeu este deasupra tuturor. “Împăraţii pământului se ridică şi conducătorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său: «Să le rupem legăturile şi să aruncăm departe de noi funiile Lor!» Cel care locuieşte în ceruri va râde, Domnul Îşi va bate joc de ei” (Ps. 2.2-4). Sabia Împăratului a fost scoasă din teacă pentru a-i măcelări pe reformatori, dar, în urma trădării papei, ea s-a îndreptat apoi chiar împotriva Romei. Lucrurile s-au petrecut în modul următor:
În anul 1526, bătălia de la Pavia, Francisc I s fost învins de Carol al-V-lea şi luat prizonier. Cum, ca prizonier, regele Franţei nu-i mai putea fi de folos papei, acesta a devenit imediat prietenul învingătorului. S-a încheiat o alianţă cu regele Angliei şi arhiducele Ferdinand. Principalul articol era acela că “toate părţile îşi vor uni forţele şi vor porni cu armele împotriva celor care tulbură religia catolică şi îl insultă pe papă şi vor răzbuna insulta adusă Scaunului episcopal al Romei”. Prin viclenia lui Satan, acelaşi spirit a dominat şi alte negocieri ale marilor puteri ale vremii. Tratatul de la Madrid, care i-a redat lui Francisc libertatea, prevedea ca şi el să se alăture aşianţei. Cei mai puternici trei principi ai Europei erau atunci asociaţi cu scopul declarat de a executa hotărârile de la Worms de exterminare prin foc şi sabie a confederaţiei lutherane.
Dieta de la Spires[3], care a început în iunie 1526, a avut obiectivul de a da o lovitură decisivă. A prezidat Ferdinand, fratele împăratului. A fost citit mesajul împăratului către dietă, care conţinea multe repetări, cerând încetarea tuturor disputelor pe teme religioase, să fie menţinute neschimbate datinile bisericii, să fue executat edictul de la Worms şi lutheranii să fie nimiciţi. Principii germani, având obiective comune, dar mai ales fiind ameninţaţi de acelaşi pericol, au fost mai uniţi. Cei mai de seamă dintre ei au fost Johann, Electorul Saxoniei, Philip, landgraf de Hesse, arhiducele Prusiei, George şi Casimir, markgrafi de Brandenburg, Electorul Palatin, ducii de Lunenburg, Pomerania şi Mecklenburg şi prinţii de Anhalt şi Henneberg. Ei s-au întrunit şi au emis următoarea hotărâre:
“Vor face toate eforturile pentru propăşirea gloriei lui Dumnezeu şi păstrarea învăţăturii conforme cu cuvântul Lui, mulţumindu-I că revigorase învăţătura îndreptăţirii prin credinţă, care mult timp fusese îngropată sub o grămadă de superstiţii, şi că nu vor permite să fie înăbuşit adevărul pe care Dumnezeu li-l descoperise în ultima vreme”.
Aceasta este hotărârea iniţială a principilor, cea mai simplă şi mai curată care a fost promulgată vreodată, necuprinzând nimic politic sau financiar. Fermitatea partidei evanghelice şi refuzul de a da ascultare edictului împăratului i-a uimit pe papistaşi. Dar vocea Celui care este deasupra tuturor a făcut ca dezbaterile dietei să se încheie rapid: au sosit ambasadori de la regele Ungariei, care au spus despre dezastrele care loviseră ţara în urma înaintării turcilor, care reprezentau un pericol pentru întreaga Europă. Aceasta a făcut ca atenţia lui Ferdinand să se abată de la Luther şi l-a determinat să se îndrepte spre ţinuturile sale din acea regiune.
În cazul lui Ferdinand, victoriile armatelor lui Soliman au făcut ceea ce făcuse trădarea lui Clement în cazul lui Carol. De îndată ce a scăpat Francisc I din captivitate, papa, temându-se de puterea pe care o căpătase Carol în Italia, s-a aliat cu francezii, cu ducele de Milano şi cu veneţienii împotriva lui Carol. În acelaşi timp, el l-a absolvit pe Francisc de jurământul depus şi şi-a dat acordul pentru încălcarea tratatuşlui de la Madrid. Aceasta a stârnit atât de mult ura împăratului încât el a desfiinţat autoritatea papală în toată Spania şi a pornit război împotriva papei în Italia, şi, prin generalul Carol de Bourbon, a cucerit cetatea, care a suferit apoi toate ororile jafurilor. Viaţa şi proprietăţile Romei au încăput pe mâinile soldaţilor germani şi spanioli înfuriaţi. Papa însuşi a fost maltratat. În puţine locuri vedem aşa de bine în istorie răsplata prin providenţa divină.
În acele tulburări a fost emisă o hotărâre care s-a arătat extrem de favorabilă reformatorilor. Ea se prezenta în felul următor: “Se va face o petiţie la Împărat pentru a convoca, în cel mai scurt timp, un consiliu, iar până atunci fiecare va avea libertate în gestionarea chestiunilor religioase din teritoriile lui după cum crede de cuviinţă, dar făcând totuşi aceasta cu sentimentul responsabilităţii înaintea lui Dumnezeu şi a Împăratului”.
Reformatorii, revenind la ale lor, s-au folosit de această ocazie pentru a extinde şi a întări cauza reformei. Au fost introduse mari schimbări în formele de închinare şi în reglementarea chestiunilor religioase şi au fost desfiinţate multe superstiţii adânci. Principii şi poporul au luat poziţii din ce în ce mai clare şi mai deschise, şi, între 1526 şi 1529, în istoria reformei, s-au pus bazele diviziunii dintre statele catolice şi cele protestante.
Cea de-a doua dietă de la Spires
La începutul primăverii anului 1529, Împăratul a convocat renumita a doua dietă de la Spires. Stările imperiului au venit cu mult interes. “Mai ales partida papală şi-a strâns rândurile şi a luat o atitudine belicoasă şi insultătoare. Nicicândn cu o asemenea ocazie nu s-a strâns o atât de numeroasă adunare de demnitari spirituali, care, mai mult decât orice altă categorie, prin comportamentul lor trădau scopuri rele. Unul sau doi principi care până atunci fuseseră consideraţi favorabili reformei, s-au declarat împotriva ei în acea situaţie. Alţii au venit escortaţi de cavalerie, cu un spirit de ură şi de sfidare. Se gândeau, nici mai mult nici mai puţin, decât să nimicească imediat cu sabia erezia”.
Mesajul imperial a avut un ton dur şi despotic. Împăratul a deplâns schimbările religioase şi lipsa de respect arătată chiar faţă de autoritatea lui, pentru că el pretindea a fi căpetenia lumii creştine şi cerea supunere deplină la decretele sale. A remarcat că inovaţiile religioase pe care el le proscrisese se răspândeau tot mai mult zi de zi şi că aceasta a avut loc chiar sub pretextul edictului de la Spires din 1526, prin care, în virtutea puterii sale absolute, l-a abrogat ca fiind contrar ordinelor sale.
Decretul Împăratului a fost extrem de ofensator şi de dăunător nobililor germani, el lovind la rădăcină privilegiile şi independenţa lor. Principii evanghelici şi delegaţii cetăţilor libere au luat o poziţie justă, dar o poziţie de forţă, afirmând că edictul de la Spires a fost întocmit în modul obişnuit şi că delegaţii împăratului îşi dăduseră acordul în numele lui şi că era o lege pentru întreaga republică şi nu era un act pe care împăratul să aibă putere să-l anuleze.
Au fost discuţii lungi şi deseori aprinse. Catolicii au avut acolo cei mai abili combatanţi, cum era celebrul Doctor Eck. La strigătul des repetat: “executarea edictului de la Worms” s-a adăugat “abrogarea edictului de la Spires”. Dar reformatorii au fost fermi şi uniţi şi au adus argumente juste. În cele din urmă, Ferdinand, care a prezidat dieta, a cerut cu un ton imperios supunerea necondiţionată a principilor germani faţă de hotărârile adunării. Reformatorii au protestat. Aceasta a avut loc la 19 aprilie 1529. Cum acel act a fost nesocotit de papistaşi, a doua zi reformatorii au prezentat în scris un protest mai elaborat şi au făcut apel la Împărat, cerând şi un alt consiliu în viitor. De aceea reformatorii au fost numiţi protestanţi. Aceasta este originea termenului folosit pentru a desemna numeroasele biserici şi secte care care dau mărturie împotriva principiilor, învăţăturilor, riturilor şi ceremoniilor bisericii Romei.
Acest nobil manifest, care, fără-ndoială, a uimit partida papală prin fermitatea şi justeţea lui, a fost semnat de Johann, Electorul Saxoniei, Philip, landgraf de Hesse, George de Brandemburg, Ernest şi Francisc de Lunenberg, Wolfgang de Anhalt şi de delegaţii a paisprezece oraşe imperiale. Dar nu apare semnătura nici unui doctor în teologie şi a nici unui profesor universitar. Marea reformă sau revoluţie religioasă a ajuns în mâinile puterilor lumii. La Spires nu a mai fost prezent Luther, spre deosebire de Worms. Cu toate acestea, atât el cât şi prietenii lui lucrau la studiile lor, de la amvoane şi în universităţi pentru înaintarea prin mijloace paşnice a cuvântului lui Dumnezeu, pentru triumful evangheliei harului său. Şi Domnul ştie să aprecieze şi să răsplătească lucrările slujitorilor săi. “Aşa că, nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va şi aduce la lumină cele ascunse ale întunericului şi va arăta sfaturile inimilor; şi atunci fiecare îşi va avea lauda de la Dumnezeu” (1 Cor. 4.5).
Creştinătatea papală a primit o rană de moarte. Domnia Izabelei, ca autoritate absolută, a ajuns să fie judecată ca o tiranie insuportabilă. Mintea teutonă, care niciodată nu a renunţat coplet la spiritul de independenţă, a scuturat cu vitejie jugul Romei.
Sub aspect istoric, perioada Tiatira se încheie aici. Începe perioada protestantă, cea reprezentată în nepistolele către Sardes, Filadelfia şi Laodiceea, deşi ultimele patru biserici vor exista până la sfârşit. Atunci, orice creştin adevărat, din oricare dintre sistemele din creştinătate, va fi răpit pentru a-l întâmpina pe Domnul în aer, şi apoi, la timpul potrivit, va veni împreună cu El în gloria deplină, când judecata divină va fi executată asupra apostaziei ajunse la culme.
[1] n. tr.) Martin Borrhaus, 1499 - 1564
[2] Dean Waddington, vol. 2, p. 43-45
[3] n. tr.) în prezent numit Speyer