Capitolul 34 - Primul jubileu papal

Avariţia clerului roman şi superstiţia poporului au fost stimulate mult prin cruciade. Timp de patru sute de ani, cruciadele au fost o sursă de imense bogăţii pentru biserică şi de mari nenorociri, faliment şi degradare pentru naţiunile Europei. În aceste aşa-numite războaie sfinte au pierit vreo şase milioane de europeni şi s-au cheltuit aproximativ două sute de milioane în bani, şi, pe deasupra, proprietăţile cruciatului erau de regulă încredinţate episcopului, ele rămânând în mâinile episcopului în cazul morţii cruciatului – ceea ce se şi întâmpla de regulă. Dar, din fericire, “ceea ce rămâne în templul istoriei ca un monument al absurdităţii umene şi al orbirii unanime”, a luat sfârşit la încheierea secolului al treisprezecelea.

În 1291, Acra, care rămăsese ultima bază militară a creştinilor în Palestina, a căzut în mâinile turcilor. Necredincioşii stăpâneau sfântul mormânt al lui Hristos şi locurile sfinte la care se făceau elerinaje. Aşa a luat sfârşit marele plan papal şi gloria cu care se lăudau cruciaţii în Ţara Sfântă.

Atunci au apărut două mari probleme: cum să se umple visteria papală şi cum să fie satisfăcută dorinţa poporului de indulgenţe? Papa dorea bani, iar poporul dorea să aibă păcatele iertate şi era dispus să plătească pentru aceasta. Şi papa a găsit noi mijloace pentru a atinge cu mult succes aceste două obiective importante. Am ajuns în ultimul an al secolului al treisprezecelea, a spus papa Bonifaciu, aşa că primul an din al paisprezecelea secol va fi un an de jubileu. Palestina fusese iremediabil pierdută, crucea Mântuitorului şi mormântul Lui fiind în mâinile sarazinilor, dar sfânta cetate a Romei şi mormintele apostolilor erau deschise vizitelor pelerinilor. Cu mult talent, locul de pelerinaj a fost schimbat pentru ca să nu mai fie Ierusalimul, ci Roma, şi astfel a fost atins scopul propus. Şi nicicând nu a avut mai mutl succes superstiţia.

La 22 februarie 1299 a fost emisă o bulă care promitea indulgenţe extraordinare tuturor celor care, pe parcursul anului următor, cu penitenţă şi devoţiune, va fi vizitat mormintele sfinţilor Petru şi Pavel – romanii câte o dată pe zi pe o perioadă de treizeci de zile consecutive, iar străinii timp de cincisprezece zile consecutive. Bula a fost imediat promulgată şi transmisă în toată creştinătatea. Ea afirma că toţi cei care-şi mărturiseau şi-şi deplângeau păcatele, făcând un pelerinaj evlavios la mormintele “celor mai mari dintre apostoli”, avea să primească indulgenţă deplină, sau, cu alte cuvinte, iertarea deplină a păcatelor din trecut, a celor prezente şi a celor din viitor. Până atunci acest gen de indulgenţe fuseseră numai pentru cruciaţi, iar consecinţa ofertei a fost izbucnirea nebuniei religioase în întreaga Europă. Mari mulţimi, din toate părţile, s-au grăbit să meargă la Roma. Vestea bună a Jubileului a atras întreaga creştinătate occidentală în această cruciadă paşnică. “Pe tot parcursul anului, drumurile din cele mai îndepăratate regiuni ale Germaniei, Ungariei şi Britaniei erau pline de pelerini de toate vârstele, bărbaţi şi femei, care căutau ispăşirea păcatelor nu printr-un pelerinaj periculos la Ierusalim, purtând arme, ci printr-o călătorie la Roma, mai puţin costisitoare şi mai fără pericole”.

Anul de aur

Calculul numărului de persoane nu este simplu şi nu poate fi nici exact, dar ni se dau asigurări că aceia care au asistat la ceremonie - în cetate fiind fiind mereu prezenţi aproximativ două sute de mii de locuitori, la care s-a adăugat marea mulţime venită de peste tot – au fost în număr de de două milioane. Cu ocazia acelui jubileu, în cuferele papei a intrat o bogăţie imensă. Presupunând că fiecare om a dat numai o sumă mică, ce comoară regească trebuie să se fi strâns! Dar darurile s-au îngrămădit pe altare. Romanii au numit acel an “Anul de aur”. Un martor ocular ne spune că a văzut doi preoţi cu greble în mâini, care zi şi noapte strângeau cu grebla mormane de aur şi argint din ceea ce lăsau pelerinii la mormintele apostolilor. Şi acest tribut nu a avut, ca sumele date pentru cruciade, destinaţii speciale, cum a fost înzestarea armatelor şi aprovizionarea lor, ci totul a ajuns să fie pus la dispoziţia papei în mod gratuit, fără ca acesta să-şi asume vreo responsabilitate. Dar vrăjmaşii bisericii, sau, mai curând vrăjmaşii lui Bonifaciu, erau excluşi de la beneficiile indulgenţelor.

Toată creştinătatea, cu excepţia câtorva răzvrătiţi împotriva Scaunului de la Roma, însemnaţi anume, a primit în dar iertarea şi viaţa veşnică, şi, în schimb, a pus la picioarele papei o bogăţie extraordinară. Autorităţile au luat măsuri înţelepte şi eficiente pentru a nu ajunge la foamete cu ocazia strângerii unor atât de mari mulţimi, dar mulţi au fost călcaţi în picioare şi au pierit la înghesuială în mulţime.

Experimentul a depăşit cu mult aşteptările papei şi ale partizanilor lui. Bonifaciu a propus ca jubileul să fie sărbătorit la fiecare o sută de ani, dar avantajele pe care le adusese bisericii au fost atât de mari încât, în mod firesc, acel interval a ajuns să fie considerat mult prea lung. În 1350, Clement al-VI-lea a repetat Jubileul, ceea ce a atras la Roma mari mulţimi şi bogăţii incredibile. Au fost aproape tot atât de mulţi pelerini ca în 1300. Străzile care duceau la bisericile de vizitat – Sf. Petru, Sf. Pavel şi Sf. Ioan Lateran – erau atât de aglomerate încât trecătorul nu se putea mişca altfel decât în sensul în care curgea mulţimea. Romanii puneau preţuri mari pentru hrană şi pentru găzduire, aşa că mulţi au petrecut nopţile în biserici şi pe străzi. Şi nu puţini din sărmanii pelerini amăgiţi au pierit. În 1389, Urban al-VI-lea a redus intervalul la treizeci de ani, perioada de timp care se presupune că a trăit pe pământ Domnul nostru. În final, în 1475, Paul al-II-lea a stabilit ca festivalul Jubileului să aibă loc o dată la douăzeci şi cinci de ani, ceea ce a continuat până în ziua de azi să fie perioada la care are loc festivalul.

Am ajuns deja să ne familiarizăm cu marile imposturi religioase ale evului mediu şi cu păcatul care amăgeşte poporul credul, dar este deosebit de dureros să vedem că asemenea blasfemii sunt crezute şi practicate până şi în zilele noastre, cu toată educaţia primită şi în pofida marelui număr de martori pentru adevărul cuvântului lui Dumnezeu şi pentru lucrarea desăvârşită a lui Hristos. Următorul text, care este extras dintr-o bulă emisă de papă în 1824, prin care esra stabilit Jubileul pentru anul următor, va arăta ceea ce dorim să spunem.

“În virtutea autorităţii care ne este dată din cer, am hotărât să deschidem comoara sacră a meritelor, suferinţelor şi virtuţilor lui Hristos, Domnul nostru, şi ale mamei Sale fecioare şi ale tuturor sfinţilor pe care Autorul mântuirii oamenilor ni le-a încredinţat nouă spre administrare. Vouă, deci, venerabili fraţi, patriarhi, primaţi, arhiepiscopi, vă revine să explicaţi clar puterea indulgenţelor, eficacitatea lor pentru iertarea păcatelor, nu numai iertarea de la penitenţa canonică, ci şi de pedeapsa temporală pentru păcatele din trecut, şi marele ajutor oferit prin comoara cerească a meritelor lui Hristos şi ale sfinţilor Săi celor care au plecat ca adevăraţi penitenţi, în iubirea lui Dumnezeu, chiar înainte de a fi îndeplinit complet penitenţa cuvenită, pentru păcatele prin omisiune şi pentru cele comise, şi care acum sunt curăţiţi în focul purgatoriului[1]”.

Vânzarea indulgenţelor

În anul 1513, Leon al-X-lea s-a suit pe tronul papal. El era cel de-al treilea fiu al lui Lorenzo de Medici, Magnificul, şi a adus la curtea pontificală stilul de viaţă luxos, rafinat şi costisitor al familiei sale. Apoi, Michelangelo îi prezentase proiectul final pentru Catedrala Sf. Petru, a cărei construcţie era în desfăşurare, sporind şi aceasta cheltuielile. Marea problemă era cum să găsească banii pentru a încheia construcţia marii catedrale şi pentru a umple visteria papală potrivit cu obiectivele pontificatului lui Leon?

Scrisorile adresate de Luther acestui pontif pot induce în eroare. S-ar părea că el nu cunoştea caracterul lui Leon, deşi a avut mult a face cu el. Toate scrisorile par a fi linguşitoare. Deşi Leon are reputaţia de a fi fost unul dintre cei mai civilizaţi şi culţi oameni ai acelui timp, el era departe de a fi măcar un om moral. Curtea lui era veselă, dedată la plăceri şi mai deloc preocupată cu îndatoririle religioase. În comparaţie cu predecesorii săi imediaţi – desfrânatul Alexandru[2] al-VI-lea, al cărui nume cu greu poate fi menţionat fără scârbă - şi papa războinic Iuliu al-II-lea[3], a cărui carieră furtunoasă a răspândit masacre într-o bună parte din Europa -, deci, putem spune că, în comparaţie cu asemenea papi, Leon cu curtea lui apărea într-un contrast favorabil, şi, fără-ndoială, Luther i s-a adresat cu acea veneraţie superstiţioasă pe care o avea atunci faţă de capul bisericii, la care se adăuga şi faima lui de îmvăţat.

Pentru a acoperi marile cheltuieli ale extravagantului Leon, se cerea cu glas din ce în ce mai puternicŞ “Bani, bani, bani!” Cineva spunea: “Atunci, banii şi nu dragostea acopereau o mulţime de păcate”. Necesitatea a impus scăderea preţului indulgenţelor şi să folosirea unor vânzători abili, care să poart negoţul în toată Europa. Planul a fost adoptat, dar Dumnezeu a schimbat lucrurile făcând ca, în final, în urma acelui comerţ neruşinat, să se înfăptuiască reforma şi să fie răsturnat despotismul Romei. S-a hotărât ca Germania să fie locul preferenţial pentru vânzarea indulgenţelor, din vreme ce poziţia ei geografică îi împiedica pe mulţi din locuitorii ei să beneficieze de avantajele Jubileului de la Roma.

S-ar părea că ideea originală a indulgenţelor nu a fost nimic altceva decât o scurtare a penitenţelor impuse celor care se pocăiau, aceasta făcându-se prin plata unui fel de amendă, după modelul din tribunalele noastre, unde hotărârea este, să zicem: “Amendă cinci lire sau şase luni de închisoare”. Dacă se plătesc banii, se consideră că este achitată datoria delicventului şi el este eliberat. Similar, sărmanul papistaş amăgit îşi închipuie că indulgenţa pe care o cumpără este trecută în contul lui în evidenţele ţinute în ceruri, echilibrându-i balanţa faţă de minciuni, calomnii, furturi, crime şi tot felul de răutăţi, sau, după cum au spus unii, că ar fi un fel de scrisoare de garanţie pentru cer, semnată de papă în vederea valorii primite.  Sigur că dacă păcatele delicventului sunt multe şi grele, atunci el trebuie să plătească mult pentru indulgenţe.

Sistemul indulgenţelor s-a extins şi a fost folosit de preoţime astfel încât a ajuns să fie mijlocul prin are papalitatea a dobândit mari bogăţii. Păcătosului i se cereau lucrări vrednice de pocăinţă - şi tioţi sunt păcătoşi -, acele lucrări fiind posturi, biciuiri, pelerinaje, şi, după moate, urmau mulţi ani în purgatoriu. Dar păcătosului i se amintea că sarcina acelor lucrări putea fi uşurată şi că anii în purgatoriu puteau fi scurtaţi prin puterea delegată de Hristos binecuvântatului Petru şi succesorilor săi, dar cu anumite condiţii, cea mai simplă pentru penitent dintre acestea şi, în acelaşi timp, cea mai convenabilă pentru papă fiind: bani, bani şi iar bani!

Agenţii papei – Johan Tetzel

Speculaţiile lui Leon au fost un mare succes comercial. El a trimis agenţi potriviţi în diferite regiuni ale Europei purtând saci de indulgenţe şi dispense. Pentru o anumită sumă putea fi cumpărată o dispensă pentru a mânca şi carne vineri şi în zilele de post, sau pentru a te căsători cu o rudă apropiată, şi, în general, pentru a te bucura de orice plăcere interzisă. Vânzătorii ambulanţi umblau din loc în loc lăudându-şi marfa cu strigăte puternice şi cu glume, asigurându-i pe oameni că iertarea şi mântuirea sufletului putea fi cumpărată la preţuri reduse. Au venit mari mulţimi de cumpărători şi banii credincioşilor au curs din abundenţă. În cele din urmă au apărut şi în Saxonia. Arhiepiscopul de Meinz şi alţi demnitari spirituali îi promiseseră papei sprijinul lor în acest comerţ neruşinat, gândind că vor avea şi cotă parte din profit, astfel încât afacerea se extindea continuu până ce zgomotoşii neguţători au ajuns în apropiere de Wittemberg.

Dintre numeroşii negustori din această mare piaţă papală era unul care atrăgea în mod special atenţia spectatorilor: călugărul dominican Johan Tetzel, nume care a căpătat o tristă notorietate în istoria Europei. Aceşti negustori străbăteau ţara călătorind cu mult fast, duceau o viaţă în stil mare şi cheltuiau bani din belşug. Când procesiunea se apropia de un oraş, un emisar era trimis la magistrat pentru a spune: “Harul lui Dumnezeu şi al Sfântului Părinte este la porţile voastre”. În acele vremuri dominate de superstiţii, o asemenea proclamaţie era îndeajuns pentru a produce impresie şi a stârni agitaţie până şi în cele mai liniştite orăşele din Germania. Clerul, preoţii, călugăriţele, consiliile orăşeneşti, breslele cu steagurile lor, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, toţi ieşeau în întâmpinarea negustorilor purtând candele aprinse şi înaintând în sunetul muzicii. Pe străzi erau arborate drapele, sunau clopotele, iar călugării şi călugăriţele mergeau în procesiuni strigând: “Cumpăraţi! Cumpăraţi!” Marele călugăr negustor şedea într-un car având în mână o cruce mare şi roşie şi bula papală aşezată pe o pernă de catifea înaintea lui. Bisericile erau prăvăliile. Pe crucea roşie erau însemnele papei, iar aceasta era aşezată înaintea altarului. Tetzel se urca la amvon şi preamărea cu voce tare, într-o elocinţă grobiană, eficacitatea indulgenţelor[4].

Un specimen din predicile lui Tetzel

Luaţi următorul extras ca un specimen al cuvântărilor blasfemiatoare ale acestui impostor îndrăzneţ, care făcea totul cu aprobarea papei şi a arhiepiscopului.

“Indulgenţele sunt cele mai preţioase şi mai nobile dintre darurile lui Dumnezeu. Veniţi şi vă voi da scrisori pecetluite după cuviinţă, prin care până şi păcatele pe care aveţi de gând să le comiteţi pot fi iertate. Nu aş renunţa la privilegiile mele nici în schimbul celor ale Sf. Petru din cer, pentru că eu prin indulgenţele mele am salvat mai multe suflete decât apostolul prin predicile lui. Nici un păcat nu este atât de mare încât să nu poată fi iertat printr-o indulgenţă. Şi nu numai atât, ci indulgenţele sunt de folos nu numai pentru cei vii ci şi pentru morţi. Preoţi, nobili, negustori, neveste, tineri şi fete! Nu-i auziţi voi pe părinţii voştri şi pe alţi prieteni care au murit cum cheamă din fundul abisului? «Suferim chinuri groaznice! Un fleac de milostenie ne-ar scăpa». Puteţi da, dar nu vreţi! Popor prost şi abrutizat, care nu înţelegeţi harul ce vi se oferă din belşug! Chiar în clipa în care banii voştri sună căzând în ladă, sufletul vostru scapă de purgatoriu şi zboară liber spre cer. Domnul Dumnezeu nu mai domneşte El, ci i-a cedat Papei toată puterea”.

Odată încheiată cuvântarea vehementă a călugărului necioplit şi zgomotos, mulţimea superstiţioasă speriată se grăbea să cumpere iertarea păcatelor lor şi salvarea prietenilor lor din flăcările purgatoriului. De la familia regală până la cei care trăiau din mila altora, toţi găseau bani pentru a cumpăra iertarea. Banii curgeau din belşug şi cufărul papal da pe dinafară. Dar, vai! efectele morale erau groaznice. Condiţiile uşoare în care oamenii puteau obţine permis de la papă pentru orice răutate a deschis calea către cea mai scandaloasă imoralitate şi către nesupurerea faţă de autorităţi. Însuşi Tetzel a fost condamnat la Innsbruck pentru adulter şi purtare infamă, Împăratul Maximilian dând sentinţa ca să fie pus într-un sac şi aruncat în râu, dar Electorul Saxoniei, Friedrich, a intervenit şi a obţinut graţierea lui. Neruşinatul dominican a continuat şi după aceea ca reprezentant al Sfinţiei Sale Papa, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Apelul public al lui Lutheranul 1517

Se ajunsese la o criză. Luther, care urmărise îndeaproape lucrarea lui Tetzel, a luat atitudine lansând marele lui apel la bunul simţ şi la conştiinţa poporului german. El şi-a afişat tezele bătându-le în cuie pe uşa bisericii din Wittemberg. În nouăzeci şi cinci de propoziţii el chema întreaga biserică catolică să-l oprească pe Tetzel şi să înceteze vânzarea indulgenţelor.

Securea a fost deci înfiptă la rădăcina copacului pentru că sămânţa reformei era cuprinsă în acele propoziţii. “Indulgenţa,” spunea Luther, “nu poate înlătura păcatele, ci numai Dumnezeu este acela care iartă păcatele şi îi graţiază pe cei care se pocăiesc cu adevărat, şi aceasta fără asistenţa absoluţiunii din partea omului. Biserica poate absolvi numai de la acele pedepse pe care ea le aplică. Şi biserica îşi poate exercita puterea numai în această lume, puterea ei neextinzându-se dincolo de moarte. Cine este omul care îndrăzneşte să spună că pentru atâtea coroane poate fi salvat sufletul unui păcătos? Orice creştin adevărat, prin harul lui Dumnezeu, este părtaş tuturor binecuvântărilor lui Hristos, fără a avea vreo scrisoare de indulgenţă”. Acesta era stilul nobilului protest al lui Luther, deşi era amestecat destul de mult cu catolicismul care mai era încă obişnuit.

Luther se angajase în lupta împotriva abuzurilor bisericii Romei. Universitatea şi tot oraşul Wittemberg au fost tulburate. Toţi au citit acele teze şi propoziţiile tulburătoare erau transmise din gură în gură. Pelerinii din toate părţile care erau atunci prezenţi la Wittemberg au adus acasă faimoasele teze ale călugărului augustinian, răspândindu-le peste tot. “Aceasta a fost prima scânteie electică,” spunea Pfizer, “după torţa care a fost aprinsă şa rugul funerar al martirului Huss, care a ajuns până în cele mai îndepărtate colţuri ale ţării, dând semnalul pentru mari evenimente viitoare”. În mai puţin de paisprezece zile, se spune, aceste teze au fost citite în toate regiunile din Germania, şi, înainte să fi trecut patru săptămâni, ele erau răspândite în toată creştinătatea, ca şi cum îngerii din ceruri ar fi fost mesagerii care le-au prezentat întregii lumi.

Roma a strigat să fie aprins rugul. “Casele religioase din toată Germania,” spune Froude, “erau ca nişte coteţe pline de dulăi care urlau unul către altul pe faţa pustiului spiritual. Dacă sufletele nu pot fi scoase cu vorba din purgatoriu, atunci ei nu mai au de lucru. Dar pentru tinerii laici, pentru spiritele nobile din toată Europa, Wittemberg a devenit un far călăuzitor în întunericul universal”. Dacă Luther nu ar fi fost călăuzit de înţelepciunea lui Dumnezeu, atunci s-ar fi lăsat dus de valul popularităţii căpătate dintr-odată, dar, prin har, el nu a avut păreri înalte despre sine însuşi, ci a rămas liniştit la locul lui în biseica augustiniană de la Wittemberg, aşteptând ca Dumnezeu să-l cheme la momentul hotărât de El.

Luther la Heidelberg

În primăvara anului 1518 s-a ţinut la Heidelberg o adunare generală a ordinului augustinian. Fiind invitat, Luther a fost prezent acolo. Prietenii săi, cunoscând planurile şi duplicitatea dominicanilor, au făcut tot ce le-a stat în putere pentru a-l convinge să nu meargă acolo, dar Luteher nu era omul pe care teama să-l împiedice să facă ceea ce el considera a fi datoria lui, pentru că el se încredea în Dumnezeul cel viu. O atât de bună ocazie de a predica evanghelia, a răspândi adevărul şi tezele lui nu trebuia să fie lăsată să treacă. A plecat la 13 aprilie cu un ghid care l-a ajutat cu bagajele şi a făcut pe jos cea mai mare parte a călătoriei.

Curiozitatea generală, numele lui Luther, şi faima tezelor lui au atras mari mulţimi la Heidelberg şi la universitatea de acolo. Aco,lo, înaintea unei mari adunări, el a avut dezbateri cu cinci doctori în teologie pe mai multe teme, dar în principal în legătură cu teologia şi filozofia. Cunoştinţele lui din Scriptură şi cele cu privire la dogmele tradiţionale, lipsa lui de respect faţă de numele şi sistemul lui Aristotel şi marea lui capacitate de a aduce argumente au arătat oponenţilor săi că el nu era un om obişnuit. S-a întors la Wittemberg bine protejat şi însoţit de mulţi prieteni.

Aceste controverse au avut efectul minunat de a-l determina pe Tetzel să încerce să dea o replică la atacul lui Luther împotriva indulgenţelor. Cu multă laudă deşartă şi blasfemie el a afirmat iarăşi şi iarăşi puterea papei, şi a clerului ca emisari ai lui, de a ierta deplin şi pentru totdeauna orice păcate. Ca răspuns la acele afirmaţii îndrăzneţe, Luther a scris o serie de propoziţii pe care le-a numit “Rezoluţiile” sau explicaţii la tezele sale anterioare. În acest tratat se remarcă mai clar reformatorul, el scoţând în evidenţă marele adevăr al Reformei: acela că omul este îndreptăţit numai prin credinţă, fără faptele legii. “Pe Cel care n-a cunoscut păcat (Hristos), L-a făcut păcat pentru noi, ca npi să devenim dreptate a lui Dumnezeu în El” (2 Cor. 5.21).

Luther a ajuns deci sp sfideze însăşi hotărârea papei. El i-a trimis o copie a Rezoluţiilor sale însoţită de o scrisoare foarte smerită, datată 30 mai 1518. Chiar aşa de lipsit de interes faţă de chestiunile religioase cum era, Papa Leon nu a putut rămâne indiferent la scrisoarea lui Luther, mai ales având în vedere că şi împăratul Maximilian a solicitat atunci intervenţia lui. Papa a poruncit ca Luther să fie trimis la Roma şi acolo să răspundă pentru îndrăzneala lui. Luther a refuzat să dea ascultare citaţiei, dar a declarat că era gata să compară în Germania înaintea unor judecători imparţiali şi învăţaţi pentru a-şi apăra cauza. Aflând că Luther era sub protecţia lui Friederich, Electorul Saxoniei, papa i-a scris prinţului cerându-i să-l dea pe călugărul eretic pe mâna cardinalului Thomas Cajetan, care avea instrucţiuni exacte cum anume să procedeze cu învăţătorul neascultător. Dar, spre lauda lui, acel prinţ deosebit de înţelept a refuzat să dea ascultare papei şi l-a protejat pe Luther. Papa a fost atunci nevoit să propună măsuri mai puţin grăbite, mai fără a cere sânge şi mai corecte sub aspect formal. Prin urmare, citaţia pentru a veni la Roma a fost schimbată într-o citaţie pentru a se prezenta la Augsburg, faţă de care Luther s-a arătat ascultător.

Luther la Augsburg

Unii deintre prietenii săi, care erau îngrijoraţi cu privire la siguranţa vieţii lui, au căutat să-l convingă să nu se ducă, dar, cu toate pericolele, el s-a încrezut în providenţa divină, fiind hotărât să se înfăţişeze. În sutana sa maronie de călugăr, el a pornit pe jos de la Wittemberg, însoţit de cetăţeni de rang mai înalt sau mai umili, şi a mers până la Augsburg cu o bunp dispoziţie.

Cardinalul s-a prefăcut a fi un părinte tandru şi plin de compasiune şi i s-a adresat lui Luther numindu-l fiul său, dar totuşi i-a dat de înţeles în cele mai clare cuvinte că papa insista ca el să retracteze rezoluţiile sale şi că nu ar fi acceptat alte condiţii. “Binevoiţi să mă informaţi cu ce am greşit,” a spus Luther. Cardinalul şi curtenii săi italieni, care se alteptaseră ca bietul călugăr german să cadă în genunchi şi să le ceară iertarea, au fost uimiţi de calmul lui şi de purtarea lui demnă. “Sunt aici pentru a porunci,” i-a răspuns Cajetan, “nu pentru a dezbate”. “Mai bine,” i-a răspuns Lutehr, “să cercetăm chestiunile controverate şi să ajungem la o înţelegere prin hotărâri ale sfintei scripturi”. “Cum?!” a exclamat cardinalul, “îţi închipui că papei îi pasă de părerea unui ţăran german? Degetul cel mica al papei este mai tare decât toată Germania. Te aştepţi cumva ca prinţii tăi să ridice armele pentru a te apăra pe tine, un vierme nenorocit? Îţi spun eu că nu! şi unde vei ajunge atunci, unde vei ajunge atunci?”

Reţineţi răspunsul nobil, nu al unui biet călugăr, ci al unui om al lui Dumnezeu în încercări: “Atunci, ca şi acum, voi fi în mâna lui Dumnezeu”. Roma a fost învinsă. Adunarea s-a dizolvat. “Spre uimirea italianului cel mândru, fiul unui ţăran sărac – un nenorocit de călugăr dintr-un orăşel german de provincie – a fost gata să sfideze puterea ţi să se opună rugăminţilor suveranului creştinătăţii”. Deşi primise toată autoritatea pentru a-şi zdrobi victima, el a trebuit să se întoarcă la Roma pentru a reporta înfrângerea şi a-i spune stăpânului său că nici mustrările, nici ameninţările, nici rugăminţile şi nici promisiunile legate de cele mai înalte distincţii nu l-au putut depărta pe germanul ce încăpăţânat de ereziile lui. Martorul cel credincios, ştiind că era în mare pericol, a părăsit în secret localitatea şi s-a întors la Wittemberg.

Enervat de eşecul total, papa i-a scris din nou Electorului, rugându-l să-l predea justiţiei pe acel criminal sau să-l expulzeze din domeniile lui. Friederich a ezitat pentru că o ciocnire frontală cu papa ridica mari probleme. Pentru a nu-i cauza necazuri prinţului său, Luther se gândea în mod serios să fugă în Franţa. Dar Cel care “îndreaptă inima regilor oriîncotro doreşte El” l-a determinat pe Elector să ridice scutul spre a-l apăra pe supusul său.

Cum misiunea lui Cajetan nu a dat nici un rezultat satisfăcător, Leon a trimis un alt agent în persoana nunţiului Karl von Miltitz. Acest emisar a adus un trandafir de aur parfumat ca dar al papei pentru Electorul Friedrich. Darul era socotit de obicei ca un semn de favoare a pontifului, dar, în acea situaţie, fără doar şi poate, era oferit ca o mită pentru Friedrich cel ezitant.

Ajungând în Saxonia, Miltitz s-a întâlnit cu vechiul lui prieten, Spalatin, care l-a pus la curent cu situaţia din Germania. El l-a asigurat pe nunţiu că dezbinările din biserică erau în principal din cauza falsităţii, imposturii şi blasfemiilor vânzătorului de indulgenţe Tetzel. Miltitz s-a arătat surprins şi l-a chemat pe Tetzel să se prezinte la Augsburg pentru a răspunde pentru purtarea lui. Dar lucrurile se schimbaseră mult cu dominicanul, care nu mai umbla dintr-un oraş într-altul purtând bula papală într-un car aurit, ci se ascundea de furia duşmanilor în colegiul de la Leipzig. “Oboseala călătoriei nu ar fi o problemă pentru mine” – îi scria el lui Miltitz – “dacă aş putea părăsi Leipzig fără ca viaţa să-mi fie în pericol pentru că augustinianul Martin Lutehr a incitat aşa de rău oameni puternici împotriva mea încât nicăieri nu sunt în siguranţă”. Ce sfârşit şi ce tablou trist al celor care s-au angajat să fie slujitori ai lui Dumnezeu şi ai adevărului Său! Cu conştiinţa chinuită şi fiind un om laş, în mare mizerie, el a murit în scurt timp. Remarcaţi ce contrast faţă de curajul moral al slujitorului lui Dumnezeu şi al adevărului Său, care a mers pe jos de la Wittemberg la Augsburg.

Luther la Altenburg

În scurt timp nunţiul papal a văzut cât de populară era cauza lui Lutehr, aşa că a adoptat o metodă opusă celei a trufaşului Cajetan. El s-a apropiat de Luther arătând o mare prietenie, ardesându-i-se cu formula “dragul meu Martin”. El urmărea să-l atragă pe reformator de partea lui prin linguşiri şi înşelăciune pentru a-l face să retracteze, punând astfel capăt disputei. Şi abilul nunţiu a reuşit până la un punct. El era un diplomat abil şi un papistaş linguşitor, în cursa căruia Luther a fost prins pentru un moment.

“Mă ofer,” a spus Luther, “să nu mai spun nici un cuvânt pe această temă şi să las ca subiectul să se stingă de la sine, numai ca adversarii să păstreze şi ei tăcerea”. Miltitz a acceptat oferta cu mare bucurie, l-a sărutat pe călugărul eretic şi l-a determinat să-i scrie papei o scrisoare de penitenţă, neprecupeţind nici un cuvânt de afecţiune şi bunătate faţă de Luther. Aşa părea să se încheie marea controversă dintre adevăr şi falsitate, dintre papalitatea şi reforma pe cale să se nască, însă reforma nu avea să înceteze din cauza aparentei reconcilieri a lui Luther cu Roma.

Tocmai când Luther a fost redus la tăcere după ce a încheiat o pace nedemnă cu Roma, s-a auzit o altă voce: cea a Doctorului Eck, autorul lucrării Obelisken, susţinător al papalităţii, care l-a provocat le Carlstadt, prietenul lui Luther, la o dezbatere publică a unor chestiuni teologice controversate şi a declaraţiei lui Luther cu privire la indulgenţe. În curând, la Leipzig, a avut loc o dezbatere publică ce s-a întins pe mai multe săptămâni. Doctor Eck susţinea papalitatea, iar Luther şi Carlstadt reforma. Aceste faimoase dezbateri au fost folosite de Dumnezeu pentru ca adevărul să fie răspândit nu numai în Germania, ci în întreaga creştinătate. Modul în care Luther făcea apel la scriptură a stârnit la mulţi – mai ales înn minţile studenţilor de la universităţile din Leipzig şi Wittemberg – un spirit de ercetare, care nu putea fi satisfăcut de nimic altceva decât de adevărul temeinic al lui Dumnezeu. Aşa a înaintat lucrarea Domnului şi minţile Europei au fost pregătite pentru marea revoluţie care a avut loc în scurt timp.

Oameni eminenţi ai secolului al şaisprezecelea

Aici ne oprim puţin pentru a prezenta câţiva dintre protagoniştii de pe scena acelei epoci agitate. Epoca reformei este una dintre cele mai remarcabile din istorie în ceea ce priveşte oamenii mari şi evenimentele deosebite.

Martin Luther este acela pe care Duhul lui Dumnezeu l-a folosit în mod deosebit, el fiind figura centrală şi cea mai proeminentă. Fiind în mare pericol, el ar fi putut gândi că era singur, dar Dumnezeu strângea în jurul lui nişte oameni distinşi care-şi declaraseră de la început simpatia faţă de poziţie lui şi care s-au angajat în apărarea lui. În 1518, Philip Melanchton a fost numit profesor de greacă la universitatea din Wittemberg, şi de atunci el a devenit prieten apropiat şi colaborator al reformatorului, rămânând aşa până la sfârşitul vieţii sale. Oecolampadius, profesor la Basel, Ulrich Zwingli, doctor în teologie la Zurich, Martin Bucer şi mulţi alţii s-au ridicat prin harul providenţial tocmai în acea epocă, ei numărându-se printre cele mai renumite instrumente ale reformei.

Faptul că tronul imperial rămas vacant în ianuarie 1519 prin moartea lui Maximilian a favorizat reforma pentru că atenţia Romei s-a abptut de la problemele cu Luther la problema mai urgentă de a avea un nou împărat. În perioada de interregnum, Friedrich, din poziţia de vicar al imperiului, a putut să-l protejeze şi mai bine pe Luther. Electorii i-au oferit lui Friedrich coroana imperială, dar el a refuzat acea distincţie periculoasă, nedorind să ia asuprăşi povara imperiului.

A fost ales nepotul lui Maximilian, Carol, care era nepot şi al lui Ferdinand cel Catolic. La demnitatea imperială mai aspirau şi tinerii, chipeşii şi cavaleroşii prinţi Henry al-VIII-lea, regele Angliei şi Francisc I, rege al Franţei, dar drepturile ereditare ale lui Carol au înclinat rapid balanţa în favoarea lui. El era suveranul Spaniei, al Burgundiei şi al Ţărilor de Jos, al Neapolului şi Siciliei şi noul imperiu al Indiilor, descoperit de Columb, lumea nouă, se adăuga la stăpânirile lui. De la Carol cel Mare nici un monarh nu stăpânise peste ţinuturi mai întinse.

Papa, deşi la început s-a opus înălţării lui Carol, din cauza conflictelor de interese de la Vatican, şi-a retras obiecţiile şi s-a îngrijit ca el să fie ales mai repede, Carol fiind încoronat la Aix-la Chapelle, la 22 octombrie 1520.

Astfel, la vârsta tânără de nouăsprezece ani, sub numele Carol al-V-lea, el a căpătat puterea imperială asupra Germaniei. El este descris ca un tânăr deosebit de inteligent, cu o înclinaţie naturală spre exerciţii militare. Era remarcabil pentru seriozitatea şi calmul care întrecea mult caracteristicile obişnuite pentru o asemenea vârstă şi ştia să fie foarte plăcut când îi convenea. El avea subtilitatea şi spiritul pătrunzător al unui italian, care se îmbina cu caracterul taciturn şi rezervat al unui spaniol şi era un catolic ferm şi devotat. “Era evlavios şi tăcut,” spunea Luther; “şi m-aş încumeta să spun că el nu vorbeşte întt-un an cât vorbesc eu într-o zi”.

Acela era omul căruia i-a revenit să se ocupe de cazul lui Luther. Şi nu se putea găsi un om mai potrivit pentru a pune în aplicare hotărârile Vaticanului şi a face lucrările lui. Reflecţiile evlavioase ale lui D’ Aubigne asupra acestei schimbări la guvernare sunt demne de biograful afectuos al lui Luther. “Pe scenă apărea un nou actor. Dumnezeu plănuise să-l pună pe călugărul din Wittemberg faţă în faţă cu cel mai puternic monarh european de la Carol cel Mare până atunci. El a ales un prinţ cu toată vigoarea tinereţii, care avea toate indiciile că va avea o domnie lungă ... şi l-a adus în confruntare cu acea umilă reformă care începuse în chilia izolată de la Erfurt prin neliniştile şi gemetele unui biet călugăr. Istoria acestui monarh şi a domniei lui pare să fi fost destinată pentru a da lumii o lecţie importantă, pentru a arăta nimicnicia celei mai mari puteri pe care o poate avea omul atunci când el se încumetă să se măsoare cu slăbiciunea lui Dumnezeu. Dacă pe tronul imperial s-ar fi aşezat un prinţ prieten lui Luther, atunci succesul reformei ar fi fost atribuit protecţiei lui. Dacă un împărat ostil noilor învăţături, dar conducător slab, ar fi purtat coroana, triumful acestei lucrări ar fi fost considerat ca fiind datorită slăbiciunii monarhului. Dar mândrul învingător de la Pavia a fost cel destinat să se smerească înaintea puterii cuvântului lui Dumnezeu, şi lumea întreagă a privit cum omul căruia i-a fost uşor să-l ducă pe Francisc I ca prizonier la Madrid a fost obligat să lase jos sabia în faţa fiului unui miner sărac[5]”.

Luther şi bula de excomunicare

Revenim la Luther şi la încheierea dezbaterii de la Leipzig. Dr. Eck, renumitul teolog papal, înfuriat că a fost înfrânt şi cu o ură turbată împotriva lui Luther, s-a grăbit să meargă la Roma pentru a obţine excomunicarea adversarului. Incapabil să anuleze apelurile potrivite şi fervente la cuvântul lui Dumnezeu pe care le făcea reformatorul, el a dorit imediat condamnarea şi nimicirea lui: aceasta a fost întotdeauna calea emisarilor Romei.

Biruiţi de cererile insistente ale Dr. Eck şi ale prietenilor săi, mai ales dominicani, Papa Leo, în mod neînţelept, după cum consideră cei mai mulţi, a emis multceruta bulă de excomunicare la 15 iunie 1520. Scrierile lui Luther au fost condamnate să fie arse şi Luther însuşi să fie dat lui Satan ca un eretic rău dacă în termen de şaizeci de zile nu va retracta şi nu va implora clemenţa pontifului. Dar trecuse vremea când Luther şi prietenii săi ar fi putut fi reduşi la tăcere de tunetele ecleziastice. Dacă aşaceva ar fi avut loc cu cincizeci de ani mai înainte, atunci ar fi fost cu totul altfel. Dar nici Papa Leo, nici Carol, nici Henry, nici Francisc nu cunoşteau starea de spirit a poporului din Germania, nici efectele tăcute dar stabile pe care le-au avut în Europa tipariturile. Cei care l-au văzut pe Guttemberg lucrând la presă, pe Column întorcându-se după descoperirea Americii, pe Vasco da Gama după ce a dublat Capul Furtunilor[6] sau i-au întâlnit pe învăţaţii greci risipiţi printre naţiunile Europei după căderea Constantinopolului în mâinile turcilor, au fost martori la evenimente care au stimulat tipărirea de cărţi, care au deschis orizonturile minţii omeneşti şi au trezit omenirea din letargia în care fusese cufundată în lunga perioadă a evului întunecat[7].

Înainte ca bula Papei Leo să fi ajuns la Wittemberg, cea mai mare parte a Germaniei era cu inima alîturi de Luther, în special studenţii, meşteşugarii şi negustorii. El a văzut cum stăteau lucrurile şi că trebuia să treacă la acţiuni decisive. Trebuia proclamat răzoi deschis. Adresase papei, cardinalilor şi episcopilor scrisori din cele mai supuse şi mai paşnice, ca şi prinţilor şi învăţaţilor. A apelat de la pontif la tribunalul suprem al unui consiliu general, dar fără nici un folos. Ca urmare, a hotărât să părăsească biserica Romei şi să se opună în public autorităţii ei. La 10 decembrie 1520, la ora nouă dimineaţa, după ce făcusre un anunţ public, Luther a luat bula de excomunicare împreună cu o copie a legii canonice pontificale şi câteva scrieri ale lui Eck şi emser, şi le-a ars în prezenţa unei mari mulţimi de spectatori. După ce a făcut aceasta afară din cetate, Luther a revenit în oraş însoţit de profesori de la universitate, de studenţi şi de popor. După ce a ieşit astfel de sub jugul Romei, s-a adresat poporului în mod energic spunându-le ce era de datoria lor. A înflăcărat publicul şi toată naţiunea s-a strâns în jurul lui. Luther a ajuns să fie eliberat: se rupseseră legăturile lui cu Roma, pe care le păstrase mult timp. De atunci el şi-a asumat poziţia de opozant deschis şi categoric al papei şi al emisarilor săi. A publicat multe pamflete împotriva sistemului roman şi pentru adevărul lui Dumnezeu.

Luther şi Carol al-V-lea

Leo, fiul lui Lorenzo Magnificul, sfidat astfel de Luther, fiul unui miner din Manseld, s-a îndreptat spre Carol pentru a primi ajutor. I-a reamintit tânărului împărat de jurămintele pe care tocmai le făcuse, de a fi susţinător şi apărător al bisericii, şi i-a cerut să-i aplice pedeapsa cuvenită acelui călugăr răzvrătit Martin Luther. În multe regiuni a fost mare nelinişte în legătură cu politica pe care avea s-o adopte noul împărat. Avea el să arate simpatie faţă de principiile progresiste care se manifestau peste tot în literatură, politică şi religie? Sau să fie instrumentul docil al puterii papale? Acestea erau în acel moment întrebările cele mai serioase.

Carol a fost rezervat pentru că avea multe lucruri de gestionat. Au trecut doi ani până ca el să treacă se ocupe de acea chestiune. Acel timp a fost bine folosit de Luther şi de prietenii săi. În anii 1518-19-20, numeroasele pamflete şi prezentări din cuvântul lui Dumnezeu care au ieşit de sub presă şi-au făcut lucrarea. Prin providenţa cea bună a lui Dumnezeu, opiniile cele noi s-au răspândit mult nu numai în Germania ci şi în Elveţia, Franţa şi Anglia. Prejudecăţile adânc înrădăcinate de secole în mintea oamenilor au fost răsturnate în multe locuri din Europa.

Carol a descoperit că era nevoie de mult mai mult decât polemici pentru a opri mişcarea care ameninţa să desfiinţeze religia strămoşilor săi şi tulbura pacea imperiului său. Prima lui dietă sau adunare a Stărilor din Germania a fost stabilită la Worms. Luther a fost chemat să compară înaintea acelei adunări pentru a da socoteală pentru nesupunerea lui. Papa şi partizanii lui se aşteptau aşteptau ca, indiferent prin ce mijloace, să scape de adversarul lor. Dar Electorul, cunoscând că ecleziasticii erau capabili de trădare şi bănuind că Luther ar fi avut aceeaşi soartă ca şi Ian Huss şi Ieronim din Praga atunci când au venit la Consiliul de la Constanz, a consimţit ca supusul său să meargă la Worms punând însă următoarele două condiţii: “1. El să aibă un salvconduct semnat şi pecetluit de Împărat; 2. Dacă judecata avea să fie împotriva lui, Luther urma să fie liber să se întoarcă de unde venise, rămânând ca el, Electorul, să decidă mai apoi ce să facă cu el”. Luther însuşi era gata să dea ascultare citaţiei când Electorul a fost satisfăcut cu privire la siguranţa lui.

Dieta de la Wormeianuarie – mai 1521

Călugărul de le Erfurt, înarmat cu cuvântul lui Dumnezeu şi cu încredere că Dumnezeu era cu el alungase armata vânzătorilor de indhulgenţe, căştigase victoria la Augsburg asupra nunţiului papal şi asupra apărătorilor papalităţii în sălile de le Leipzig. La tunetele papei răspunsese arzând la Wittemberg bula papală. Roma era înmărmurită: îşi epuizase toate resursele şi ameninţările îi erau nesocotite. Ceea ce ei numeau biserică nu mai putea conduce lucrurile în stilul cel vechi pentru că oamenii începuseră să judece cu mintea lor şi să stea să gândească în ce măsură se cuvenea să dea ascultare unor asemenea ordine. Dar pe tronul impterial era un bun catolic, aşa că lupta finală trebuia purtată împotriva lui.

Carol, slujitorul credincios al Sf. Petru, a deschis dieta la 28 ianuarie, la sărbătorirea lui Carol cel Mare. Nicicând în istoria de până atunci a omenirii nu se mai strânseseră laolaltă într-o dietă atâţia prinţi, prelaţi şi nobili, atâtea puteri ale lumii. “Electori, duci, arhiepiscopi, landgrafi, markgrafi, conţi, episcopi, baroni şi stăpâni peste ţinuturi, delegaţi ai cetăţilor şi ambasadori ai regilor creştinătăţii s-au îmbulzit pe drumurile spre Worms. Urmau să fie discutate mari chestiuni care priveau pacea Europei, a lumii şi triumful adevărului”. În principal era vorba de Luther şi de reformă.

Alexandru, nunţiul papal, un om cu o elocinţă deosebită, a adresat Împăratului, prinţilor şi delegaţilor un mesaj care a durat trei ore. El avea înaintea sa cărţile lui Luther şi bulele papale şi a spus tot ce putea spune Roma împotriva cărţilor şi a autorului lor. A susţinut că în scrierile lui Luther erau suficiente erori pentru a arde o sută de mii de eretici. Forţa lui ca orator şi limbajul lui entuziast au produs o impresie puternică asupra adunării. Curând, din toate părţile, s-au auzit murmure împotriva lui Luther şi a partizanilor săi. Dar din lunga cuvântare a lui Meander a reieşit clar că principalul lui obiectiv era acela de a face ca reformatorul să nu fie chemat să se înfăţişeze înaintea adunării. Partida papală se temea grozav de amploarea pe care ar fi putut-o lua opiniile cele noi în urma prezenţei lui Luther într-o adunare atât de selectă. Leo a personal scris pentru a cere ca salvconductul lui Luther să nu fie respectat. Episcopii au fost de acord cu papa că salvconductele nu îi pot proteja pe eretici.

Chemarea lui Luther şi salvconductul

Tânărul împărat avea mari dificultăţi: în confruntarea dintre nunţiul papal şi Elector, căruia îi datora coraoan, ce să facă el? Dorea să-i satisfacă pe amândoi. A-l cruţa sau a-l sacrifica pe călugăr nu era mare lucru, dar altfel era înaintea Celui care cârmuieşte peste conducători. Luther trebuia să dea mărturie pentru adevărul lui Dumnezeu şi împotriva minciunii lui Satan în acea mare adunare. În cele din urmă, împăratul s-a hotărât pentru că prezentarea lui Luther înaintea dietei părea a fi singura cale posibilă pentru a pune capăt unei chestiuni care afecta tot imperiul. În final citaţia şi salvconductul au fost trimise şi Luther s-a pregătit să dea ascultare mandatului imperial.

La 2 aprilie Luther şi-a luat rămas bun de la prietenii săi şi a pornit în călătorie. A mers cu mijloace de transport din cele mai modeste, însoţit de prietenii săi Schurff, Amsdorf şi Suaven, iar aprodul imperial mergea înaintea lui purtând salvconductul. Cu fiecare etapă a călătoriei, Luther a descoperit presinţirile negre din inimile prietenilor săi. A fost avertizat că “erau pregătite lucrări incorecte, că el era deja condamnat şi că scrierile lui fuseseră arse de călău, şi, dacă se ducea acolo, era un om mort”. Dar Luther a răspuns netulburatŞ “Mă încred în Dumnezeul cel atotputernic, ale cărui cuvinte şi porunci le am înaintea mea...” Pe drum el a predicat în mai multe locuri şi a aceptat ospitalitatea prietenilor săi, dar, pe măsură ce se apropie de Worms, furtuna pe care o stârnise devenea şi mai violentă. Inamicii reformei fierbeau de indignare când au auzit că el se apropia de oraş. Spalatin, capelanul Electorului, şi prietenul credincios al lui Luther, a trimis un mesager pentru a-i ieşi înainte cu cuvintele: “Nu intra în Worms!” Dar temerarul călugăr, plin de curaj sfânt, privind la mesager a răspuns: “Spune-i stăpânului tău că voi merge acolo chiar dacă în Worms sunt atâţia demoni câte ţigle pe acoperişurile caselor”. În dimineaţa zilei de 16 aprilie a văzut zidurile vechii cetăţi. Nobili de rang înalt i-au ieşit în întâmpinare şi a fost însoţit de mai bine de două mii de oameni care l-au condus până la locul lui de găzduire. De la pavaj până la acoperişurile caselor, totul era plin de spectatori.

A doua zi el a fost condus în dietă de mareşalul imperiului, Ulrich von Pappenheim. Mulţimea care umplea străzile pentru a-l vedea era atât de numeroasă încât a trebuit să fie dus prin case şi grădini private pentru a ajunge la sala de conferinţă. Mulţi cavaleri şi nobili care se îmbulzeau în hol i-au spus lui Luther cuvinte de încurajare în drumul spre sala de consiliu. Unul care probabil primise adevărul şi-L iubea pe Mântuitorul, i-a amintit cuvintele Stăpânului: “când vă vor preda nu vă îngrijoraţi cum sau ce veţi vorbi, pentru că vi se va da în ceasul acela ce să vorbiţi” (v. Mat. 10.18-19). Altul,deşi era înveşmântat în armură sclipitoare, i-a pus pe umăr mâna cu mânuşa de oţel spunând: “Înflăcărează-ţi duhul, călugăraşule: unii dintre noi cei de aici au văzut lucruri mari la vremea noastră, dar nici eu şi nici vreun alt cavaler de aici nu a avut vreodată nevoie de atât curaj cât îţi trebuie ţie acum. Dacă ai credinţă în învăţăturile tale, atunci mergi pentru numele lui Dumnezeu”. “Da, pentru numele lui Dumnezeu,” a spus Luther înălţându-şi capul, “pentru numele lui Dumnezeu, înainte!”

Luther înaintea adunării

Pentru cineva care a fost educat şi format în izolarea unei mânăstiri, priveliştea unei asemenea adunări trebuie să fi fost de natură să-l copleşească. Acolo era Carol, suveran peste jumătate din lume, iar de o parte şi de alta a lui erau pairii şi puternicii imperiului German, episcopi şi arhiepiscopi în haine, cardinali în veşminte roşii, nunţii papali cu toată strălucirea lor oficială, ambasadori ai celor mai puternice regate ale creştinătăţii, ca să nu mai vorbim de delegaţi. Aşa era adunarea Stărilor Generale de la Worms. Si pentru ce era ea strânsă? s-ar putea întreba cititorul. Tocmai pentru a-l asculta şi a-l judeca pe fiul unui miner sărac. Îmbrăcat în sutana de călugăr şi cu gluga pe cap, palid şi uzat în urma pericolelor din ultima vreme, el stătea acolo tăcut şi perfectă stăpânire de sine înaintea a mai bine de cinci mii de spectatori. “Ca un profet, a stat singur, răspunzând cu cuvinte neînfricate” la toate întrebările, cu tărie dar şi cu modestie.

După momente de linişte profundă, cancelarul de Treves i s-a adresat cu voce tare, mai întâi în latină, apoi în germană: “Martin Luther, ai fost chemat de Majestatea Sa imperială ca să răspunzi la două întrebări: mai întâi, recunoşti că aceste cărţi au fost scrise de tine?” – a spus arătând spre vreo douăzeci de volume aşezate pe o masă – “În al doilea rând, eşti gata să te dezici de aceste cărţi şi de tot ce cuprind ele, sau persişti în opiniile pe care le-ai prezentat în ele?” Luther a răspuns atunci că, în ceea ce priveşte prima întrebare, el recunoştea acele cărţi şi nicicând nu ar spune că vreuna dintre ele nu este a lui. La cea de-a doua întrebare el a cerut să i se dea timp să cugete petru a formula un răspuns care să nu fie nici contrar cuvântului lui Dumnezeu, nici să-i pună sufletul în pericol. I s-a acordat o zi. Indiferent care va fi fost motivul pentru care Luther a făcut acea cerere - şi nu este nevoie să stăm să ne întrebăm -, este sigur că Dumnezeu a făcut ca să se descopere sursa puterii şi curajului lui Luther, care este aceeaşi pentru credinţa din orice epocă. Minunata rugăciune înălţată de el cu puţin înainte de cea de-a doua sa înfăţişare este cel mai valoros document din istoria reformei. Nu putem caracteriza această rugăciune, aşa că o redăm din istoria lui D’Aubigne.

Rugăciunea lui Luther

Peuntru un moment Luther a fost tulburat pentru că privirea lui nu a fost la Domnul binecuvântat ci s-a gândit la mulţimea de prinţi înaintea căreia trebuia să stea, ceea ce a făcut să-i scadă credinţa, cum s-a întâmplat cu Petru când a privit la valuri în loc să privească la Peroana lui Hristos, şi a simţit că era pe punctul de a se scufunda. În această stare de spirit, el a căzut cu faţa la pământ şi a gemut având gânduri care nu puteau fi exprimate în cuvinte: Duhul mijlocea atunci pentru el. Un prieten care auzea tulburarea lui asculta şi a avut privilegiul de a auzi strigătele unei inimi zdrobite care vine înaintea tronului lui Dumnezeu.

“O, Dumnezeule Atotputernic şi Veşnic! Cât de grozavă este această lume! Iată că ea îşi cască gura ca să mă înghită, iar eu am atât de puţină încredere în Tine! ... Cât de slabă este carnea şi cât de tare este Satan! Dacă este să mă încred numai în puterile din această lume, atunci totul s-a sfârşit ... Mi-a sunat ceasul, condamnarea mea a fost pronunţată! ... O, Dumnezeule! O, Dumnezeule! O, Dumnezeule! Ajută-mă împotriva înţelepciunii acestei lumi! Fă aceasta, Tu trebuie să faci aceasta... Numai Tu ... pentru că aceasta nu este lucrarea mea, ci a Ta. Nu pot face nimic aici, nu am pentru ce să mă lupt cu aceşti oameni mari ai lumii! Aş dori să-mi petrec zilele în pace şi fericire. Dar aceasta este cauza Ta... Şi este o cauză dreaptă şi eternă. Doamne, ajută-mă! Credincios şi neschimbat este Dumnezeu. Nu mă bizui pe nici un om, pentru că ar fi zadarnic. Tot ce este de la om e nesigur şi tot ce vine de la om eşuează... O, Dumnezeule! Dumnezeul meu! Nu mă auzi? ... Te ascuzi? Tu m-ai ales pentru această lucrare. O ştiu bine! ... Lucrează atunci, Dumnezeule! ... Fii alături de mine pentru preaiubitul Tău Isus Hristos, care este apărarea mea şi turnul meu întărit”.

După un scurt timp de luptă în tăcere cu Domnul, el a izbucnit din nou în acele ziceri profunde şi scurte, fragmentate, care, pentru a putea fi înţelese, trebuie mai întâi să fi fost trăite. Încrederea în carne şi respectul de sine sunt zdrobite ân prezenţa lui Dumnezeu. “Doamne! Unde eşti T? ... O, Dumnezeul meu! Unde eşti Tu? ... Vino! Vino! Sunt gata! ... Sunt gata să-mi dau viaţa pentru adevărul Tău ... răbdător ca un miel. Pentru că este cauza dreptăşii – este cauza Ta! Nu mă voi despărţi de Tine nici acum, nici în eternitate! ... Şi chiar dacă ar fi plină de diavoli lumea ... chiar dacă trupul meu, care este totuşi lucrarea mâinilor Tale, ar fi să fie ucis, întins pe jos şi tăiat în bucăţi ... făcut ceunşă ... sufletul meu este al Tău? ... Da! Cuvântul Tău mă asigură că aşa este. Sufletul Meu este al Tău! Şi el va fi cu tine pentru totdeauna ... Amin ... O, Dumnezeule, ajută-mă! ... Amin”,

Această rugăciune exprimă starea de spirit a lui Luther şi feşlul în care el era în comuniune cu Dumnezeu mai bine decât orice descriere scrisă de vreun biograf. Aici Dumnezeul cel viu l-a pregătit pe slujitorul Său pentru lucrarea Sa dându-i să guste amărăciunea morţii (v. 2 Cor. 4.7-12). Luther abia ieşea din întunericul superstiţiilor; încă nu înţelesese deplin adevărul binecuvântat al morţii şi învierii, că el era una cu Hristos, fiind primit în Cel preaiubit. Dar apropierea lui de Dumnezeu, puterea rugăciunii sale şi realitatea comuniunii lui ne înviorează inimile şi după trei sute de ani.

Cea de-a doua înfăţişare a lui Luther

Roadele rugăciunii sale s-au văzut la scurt timp după aceea. Stând din nou înaintea lui Carol, cancelarul a început spunând: “Martin Luther, ieri ai cerut un răgaz, care a expirat acum... Răspunde, deci, la întrebarea pusă de Majestatea Sa. Îţi vei susţine cărţile sau te vei dezice de ele?” Luther s-a întors spre împărat, şi, cu o înfăţişare sobră, în care se îmbinau într-un mod impresionant modestia şi blândeţea cu fermitatea, a abordat conţinutul cărţilor sale. Mult din ceea ce a spus i-a încâtat pe germani dar i-a supărat mult pe romani. De exemplu, următoarele: “Într-o categorie de cărţi de-ale mele am scris împotriva papalităţii şi a învăţăturii papistaşilor, ca oameni care prin preceptele lor nedrepte şi prin exemplele lor au nenorocit lumea creştină atât prin calamităţi temporale cât şi spirituale. Învăţăturile lor false, vieţile lor scandaloase şi căile lor rele sunt cunoscute de toţi oamenii. Şi oare nu este evident că învăţăturile omeneşti şi legile papilor încurcă, chinuiesc şi mâhnesc profund conştiinţele celor credincioşi, în timp ce necontenitele cereri ale Domei consumă avuţia creştinătăţii, mai ales cea a acestei ilustre naţiuni!” Dar nu asemenea explicaţii cu privire la cărţile lui cerea dieta, ci au făcut presiuni asupra lui pentru a avea o recunoaştere sau o retractare explicită. “Vei retracta sau nu?” a exclamat oratorul dietei,

Luther a răspuns fără nici o ezitare: “Din vreme ce serenisima Sa Majestate şi principii îmi cere un răspuns simplu şi precis, îl voi da astfel: nu-mi pot supune credinţa nici papei, nici consiliilor, pentru că este limpede ca lumina zilei că acestea au greşit deseori şi s-au contrazis unul cu altul. Dacă nu sunt convins prin mărturia scripturii sau prin cel mai clar raţionament şi dacă aceştia nu-mi fac conştinţa să se simtă obligată prin cuvântul lui Dumnezeu, atunci nu pot retracta şi nu voi retracta, pentru că pentru un creştin este rău să vorbească împotriva conştiinţei sale”. Şi apoi, privind în jurul său la adunare – la toţi cei puternici şi la toţi cei respectabili pentru vârsta lor -, el a răspuns cu nobleţe: “Aceasta este poziţia mea şi nu pot face altfel: Dumnezeu să mă ajute! Amin”.

Umiţi la acea manifestare de curaj şi de adevăr nemaiîntâlnite, mulţi dintre principi cu greu şi-au putut ascunde admiraţia, în timp ce alţii au rămas încurcaţi. Dar, după cum au spus unii, în aceste cuvinte ale mărturiei oneste a lui Luther era cuprins tot sensul reformei. Trebuia oare ca oamenii să continue mereu să spună că aceasta sau aceea este adevărat numai pentru că papa a afirmat aşa? Sau hotărârile papei şi canoanele consiliilor urmau să fie cercetate de atunci încolo, după cum cuvintele altor oameni sunt cercetate prin legile obişnuite ale evidenţei, ele să fie cercetate după standardul infailibil al cuvântului lui Dumnezeu? Bătea clopotul pentru absolutism.

Când Luther şi-a încheiat cuvântarea, cancelarul a spus: “Din vreme ce nu retractezi, Împăratul şi Stările imperiului vor judeca ce măsuri să adopte faţă de un eretic încăpăţânat. Dieta se va întruni mâine pentru a auzi hotărârea Împăratului”.

Atât mesajul cât şi înfăţişarea lui Luther au avut asupra deietei un efect în general în favoarea lui. I-a făcut pe vrăjmaşii lui să se teamă. În prezenţa atâtot ecleziastici puternici însetaţi după sângele lui, el nu s-a temut să denunţe, în stilul său viguros obişnuit, nedreptăţile papalităţii. Dar şi mai mult a contat pentru cauza reformei faptul că le-a transmis prietenilor săi încrederea lui în adevăr. După o noapte de agitaţie şi discuţii purtate de toate părţile a venit dimineaţa cu veştile ei importante pentru Luther. Politica Vaticanului a biruit în consiliile lui Carol. El a prezentat dietei următorul edict:

“Descendent aş âmpăraţilor creştini ai Germaniei, ai regilor catolici ai Spaniei,  ai arhiducilor Austriei şi ai ducilor de Burgundia, care sunt toţi renumiţi apărători ai credinţei romane, sunt ferm hotărât să urmez exemplul înaintaşilor mei. Un singur călugăr, rătăcit în nebunia lui, s-a ridicat împotriva credinţei creştinătăţii. Pentru a pune capăt unei asemenea neevlavii îmi voi sacrifica regatele, comorile, prietenii, trupul şi sângele, sufletul şi viaţa. Sunt gata să-l elimin pe augustinianul Luther, oprindu-l să mai provoace dezordine în popor, după care voi lua măsuri împotriva adepţilor lui ca eretici nesupuşi, prin excomunicare, interdicţie şi prin toate mijloacele pentru nimicirea lor. Fac apel la membrii Stărilor să se poarte ca nişte creştini credincioşi”,

Cu tot tonul ei sever, aceasta era departe de a-i satisface pe papistaşi. Ei s-au străduit să obţină încălcarea salvconductului şi să reediteze tragedia pe care o înfăptuiseră înaintaşii lor la Constanz. “Rinul,” spuneau ei, “trebuie să primească cenuşa lui cum a primit-o pe cea a lui Ian Huss cu un secol în urmă”. Dar aceste sugestii spre trădare au fost respinse de spiritul de onoare naţională al principilor germani, care însufleţea cea mai mare parte a dietei. Partidei papale îi mai rămăsese o singură speranţă, aceea – ne e ruşine s-o scriem – a asasinării. Froude spunea: “A fost urzit un complot pentru asasinarea lui Luther pe drumul de întoarcere spre Saxonia. Majestatea cea insultată a Romei ar fi fost măcar răzbunată cu pumnalul. Dar şi acest complot a eşuat. Electorul a auzit ce intenţionau, aşa că o trupă călare, deghizată ca bandiţi, l-a aşteptat pe reformator pe drum şi l-a dus la Castelul Wartburg, unde a stat la adăpost până ce ridicarea întregii Germanii a faăcut ca el să nu mai fie în pericol[8]”.

Reflecţii asupra înfăţişării lui Luther la Worms

Faptul că aşaceva s-a întâmplat totuşi era semnalul pentru o victorie asupra papalităţii. Intrarea lui Luther la Worms a fost ca o procesiune triumfală. Acolo, deşi a fost condamnat în două rânduri, excomunicat ca eretic şi exclus din societate, a avut privilegiul de a se înfăţişa înaintea celei mai distinse adunări din lume. Papa îl condamnase la tăcere pentru totdeauna, dar el a fost invitat, în cel mai respectuos limbaj, să vorbească înaintea a mii de oameni. Şi, prin providenţa cea bună a lui Dumnezeu, i-a fost dat să se adreseze ascultătorilor atenţi din toată creştinătatea, să vorbească destul de mult timp şi cu multă îndrăzneală fără a fi întrerupt şi aproape fără a fi mustrat. “Prin intermediul lui Luther s-a produs o mare revoluţie” – spunea D’Aubigne – “Roma cobora de pe tronul ei şi vocea unui călugăr adusese acea umilinţă”.

Simplul fapt că procesul lui a fost la Worms anunţa întreagii lumi că se rupsese vraja papalităţii şi că victoria reformei era asigurată. Un călugăr solitar, sărac, persecutat şi fără prieteni s-a împotrivit suveranului cu cele trei coroane. A fost chemat braţul secular, dar Împăratul a refuzat să execute hotărârea papei. Interdicţia a căzut. O putere spirituală superioară amândoura a învins şi strigătul de biruinţă a răsunat în multe ţări.

Este extrem de clar că nici papa, nici prelaţii, nici suveranul nu cunoşteau adevărata stare de spirit a poporului. Crescuse o generaţie care fusese învăţată de oameni ai literelor să gândească şi să aibă opiniile lor. Luther ştia cî gândurile lui despre papalitate şi despre cuvântul lui Dumnezeu le aveau mii de oameni. Cu toate acestea, el a stat singur în acea adunare ca martor al lui Dumnezeu pentru adevăr. El a susţinut dreptul fiecăruia de a citi şi de a interpreta cuvântul lui Dumnezeu, şi datoria de a se supune autorităţii lui chiar în faţa pretenţiilor înalte ale bisericii şi a împăratului. Printre principii prezenţi acolo Luther nu a avut nici măcar un singur protector declarat în mod deschis şi nici un apărător de rang înalt sau cu influenţă în toată adunarea. Dar Dumnezeul care l-a întărit pe Ilie să stea împotrica preoţilor lui Baal pe Muntele Carmel şi care a stat alături de Pavel când s-a înfăţişat înaintea nobililor şi mai marilor acestei lumi şi înaintea Cezarului însuşi, i-a dat călugărului din Wittemberg o înţelepciune şi o putere pe care nimic nu a putut-o învinge, care a făcut ca toţi să vadă adevărata putere spirituală şi libertatea fericită care se pot găsi numai la cei cu o conştiinţă bună, prin credinţa în adevăr, dar mai ales prin credinţa în Domnul Isus Hristos şi prin prezenţa Duhului Sfânt[9].

[1] Gardner – Faiths of the World, vol. 2, p. 252

[2] n. tr.) Rodrigo Borgia sau Borjes, papă în perioada 1492 - 1503

[3] n. tr.) Giuliano della Rovere, papă în perioada 1503 – 1513. Istoricii nu pot spune sigur cât de multe dintre faptele rele atribuite familiei Borgia sunt reale și câte sunt invenții ale lui Giuliano della Rovere, care a fost un mare dușman al familiei Borgia și a urmărit răsturnarea lui Alexandru al-VI-lea de pe tronul papal, mergând până la a aduce trupe franceze în Italia pentru a-și atinge scopul.

[4] V. D’Aubigne. Vol. 1, p. 322; Froude – Short Studies, vol. 1, p. 96

[5] Vol. 2, p. 109; vedeți și Froude – Short Studie son Great Subjects, vol. 1; Universal History, Bagster, vol. 8; Waddington – Reformation, vol. 1, Mosheim, vol. 3

[6] n.a.) Așa era numit înainte Capul Bunei Speranțe

[7] James White – Eighteen Christian Centuries, p. 381

[8] Short Studie son Great Subjects

[9] Universal History, Bagster, vol. 7, p.18; Waddington, vol. 1, p. 346Ș D’Aubigne, vol. 2, p. 347. Pentru detalii vedeți Milner, vol. 4