Capitolul 33 - Reforma în Germania

Se apropia sfârşitul dominaţiei exclusive a bisericii latine romane. De la pontificatul lui Grigore cel Mare, sau timp de aproape o mie de ani, biserica Romei a domnit suprem. Dar teutonii oprimaţi şi-au ridicat braţul răzvrătindu-se împotriva tiraniei romane. Războiul s-a închaiat cu marea secesiune a teutonilor, care au smuls papalităţii o mare parte din teritoriile pe care le stăpânise şi cu divizarea creştinătăţii asemenea corabiei cu care Pavel a mers la Roma, care s-a sfărâmat.

Am avut dorinţa de a-i prezenta cititorului o imagine corectă a caracterului şi căilor bisericii Romei în timpul îndelungei perioade a dominaţiei sale, rămânând ca cititorul să judece în ce măsură istoria îndreptăţeşte interpretarea noastră a epistolei către Tiatira. Convingerile noastre că am dat o interpretare corectă şi am făcut o aplicaţie justă a cuvintelor Domnului către biserica din Tiatira sunt de o mie de ori mai profunde la sfârşit decât la începutul istoriei noastre. Numai Lui urmărim să-i slujim şi numai Lui dorim să-i fim plăcuţi scriind această istorie, pentru că pentru nimeni altul nu ne-am luptat să parcurgem aceşti o mie de ani.

Ceea ce am scris reprezintă doar o mică parte din ceea ce ar trebui citit pentru a fi deplin convins de veridicitatea celor scrise. Şi nu numai atât, ci o mare parte a istoriei papale nu se potriveşte să fie redată în paginile noastre şi este nepotrivită pentru ochii unor oameni civilizaţi, ca să nu mai vorbim pentru ochii unui creştin. Adulterele ei şi urâciunile ei este bine să rămână pe paginile scrise într-o epocă mai dură, din vreme ce, cu siguranţă, ele vor fi consemnate în regiuni deosebit de întunecate ale infernului.

Timp de aproape trei sute de ani, prin intermediul şcolilor, al noilor traduceri, al versiunilor şi al tiparului, ca şi prin intermediul intoleranţei bisericii, Domnul a pregătit calea pentru împlinirea planului său, şi odată făcută această pregătire, cel mai slab instrument a fost îndeajuns pentru a pune acei agenţi în acţiune. Când totul este bine pregătit, o scânteie accidentală poate provoca explozia. Providenţa divina produce mari rezultate prin intermediul unor instrumente slabe, şi aceasta este pentru ca să se vadă puterea lui Dumnezeu şi nu puterea omului. A apărut ocazia şi Luther a fost pregătit ca instrumentul pentru secerişul glorios al marii reforme. Dar, până atunci, pe câmp au lucrat mult numeroase inimi nobile şi mâini care nu au avut privilegiul de a strânge roadele muncii lor, cel puţin în această lume: aceştia au fost agenţii, iar Luther a fost instrumentul.

În timpul acestei mii de ani ne-am preocupat în principal cu papalitatea şi martorii pentru Hristos, dar de acum ne vom ocupa cu papalitatea şi protestantismul. Pentru a înţelege clar diferenţa dintre cele două, cititorul trebuie să gândească bine ce a fost papalitatea până la apariţia lui Luther.

Papalitatea şi omenirea

Puţini din vremurile noastre paşnice pot avea o idee cât de reală şi de atotcuprinzătoare era opresiunea papalităţii. În timpul îndelungatei perioade a evului mediu această dominaţie s-a dezvoltat complet, dar natura papalităţii a rămas aceeaşi până azi. Timpurile şi împrejurările s-au schimbat, dar nu şi papalitatea. Clerul, inclusiv călugării şi pustnicii erau o clasă socială deosebită, separată de restul omenirii. O mare falie, largă şi adâncă separa cele două comunităţi – clerul şi laicii. Viaţa, legile proprietăţii, drepturile şi îndatoririle sociale ale clerului nu numai că difereau de ale laicilor, ci deseori erau chiar antagoniste.

Educaţia, aşa cum era ea, devenise privilegiul exclusiv al clerului. Oricine avea o oarece dorinţă de cunoaştere nu putea obţine cunoştinţa şi nici nu o putea folosi altcumva decât în relaţie cu oamenii bisericii sau cu mânăstirea. Fiii tineri ai nobilimii şi chiar ai regilor au intrat în comunitatea clericală, pe măsură ce biserica devenea tot mai bogată şi mai puternică. Astfel, cele mai faimoase nume din ţară se găseau numai în rândul clerului şi biserica şi statul au ajuns să fie sudate împreună. Universităţile, şcolile şi toate domeniile intelectului uman erau sub stăpânirea clerului. Cealaltă mare diviziune a omenirii – laicii – era ţinută în cel mai adânc întuneric al ignoranţei. Şi era vai de omul care se încumeta să arate o altă cale spre inteligneţă, libertate şi putere. Cea mai slabă sclipire de lumină era stinsă imediat, orice descoperire fiind denunţată ca magie şi interzisă.

Numai preoţii puteau citi, scrie şi întocmi documente de stat sau tratate şi legi. Datorită caracterului lor considerat sacru şi a superiorităţii lor intelectuale ei erau primiţi la curţile regilor şi în consiliile lor, ei fiind negociatorii şi ambasadorii suveranilor. Iar cunoştinţele lor nu se limitau numai la tratatele secrete ale regilor, ci confesionalul le descoperea tot ce era în inima cuiva, de la cel mai înalt rang până la cel mai de jos. Nici o faptă nu rămânea necunoscută preoţimii şi abia dacă mai se găsea câte un gând sau o intenţie care să rămână secret pentru ei. Puteau fi murmure înnăbuşite pentru avariţia, mândria şi desfrânarea preotului, dar el rămânea preot sau episcop sau papă, sacramentele lui nu-şi perdeau eficacitatea şi verdictul lui de condamnare sau de absoluţiune rămânea la fel de valabil, Cei care îndrăzneau să pună la-ndoială în mod deschis puterea clerului în asemenea chestiuni erau eretici şi proscrişi numai buni de aruncat în foc acum şi pentru totdeauna.

Credinţa generală era că în persoana papei erau îmbinate toate atributele puterii supreme în tot ce priveşte religia şi guvernarea şi că puterea împăraţilor şi a regilor deriva din cea a papei. El avea autoritate divină să destituie monarhi, să-i absolve pe supuşi de îndatoririle faţă de suzeran şi de orice obligaţii, şi, dacă găsea necesar, să dizolve legăturile societăţii. Dar, mai presus de orice, el era împuternicit să păstreze integritatea credinţei şi să reprime orice formă de dizidenţă, să persecute până la exterminare pe oricine s-ar fi încumetat să-i conteste prerogativele supreme, asemenea persoane fiind rebeli şi trădători faţă de Dumnezeu şi de biserica Lui. Papa putea oricând să facă apel la guvernarea seculară fără a oferi vreun fel de compensaţii, ca să-i ofere bani şi vieţi omeneşti şi multă trudă pentru ca el să poată menţine integritatea imperiului său spiritual[1].

Situaţia bisericii la începutul secolului al şaisprezecelea

Duă cum am descris, puterea preoţimii romano-catolice era nelimitată la începutul acestui secol: nimeni nu era independent de preot; preotul stăpânea asupra conştiinţei omului şi avea putere absolută atât asupra trupului cât şi asupra sufletului, atât în timp cât şi pentru eternitate, astfel încât nimeni nu-şi putea permite să atragă asupră-şi ostilitatea preotului sau să ajungă sub interdicţia lui. Excomunicarea îl distrugea pe om indiferent ce rang sau poziţie ar fi avut, el fiind exclus din biserică, fără care mântuirea era imposibilă.

Este extrem de remarcabil că nici un pericol nu părea să ameninţe atunci dominaţia acelui sistem monstruos al nedreptăţii. De la Vatican până la cea mai mică bisericuţă, suveranitatea şi liniştea bisericii părea a fi deplin asigurată. Diferitele erezii şi agitaţii care o tulburaseră timp de mai multe secole fuseseră suprimate prin foc şi sabie, iar plângerile şi petiţiile celor mai credincioşi fii ai săi fuseseră respinse cu neruşinare şi avertismentele celor mai sinceri prieteni ai ei fuseseră neglijate sau dispreţuite. Unde mai erau valdezii, albigenzii begarzii, lolarzii, boemii şi ceilalţi sectari? Fuseseră exterminaţi prin grija papalităţii. E drept că erau mulţi care murmurau individual împotriva nedreptăţilor, fraudelor, violenţei şi tiraniei curţii de la Roma ca şi împotriva crimelor, ignoranţei şi desfrânării întregii preoţimi, dar pontifii se obişnuiseră cu acele murmure, şie fie că îi puteau împăca pe unii prin favoruri, fie că, pe alţii, îi sfida prin interdicţii, după cum se potrivea mai bine intereselor politicii lor. Ne putem imagina curva – potrivit expresiei Sf. Ioan – contemplând cu încântare stâlpii şi zidurile puterii ei. “Pentru că zice în inima ei: «Şed ca împărăteasă şi nu sunt văduvă şi nu voi vedea nicidecum întristare»” (Apoc. 18.7). Ea nu a luat aminte la vocea care spusese: “Păcatele ei au ajuns până la cer şi Dumnezeu şi-a amintit nedreptăţile ei” (Apoc. 18.5).

Venise timpul lui Dumnezeu pentru o împlinire măcar parţială a acestei profeţii. Ieşise cuvântul pentru ca ea să fie oprită. Tocmai când gândea că stăpânirea ei era asigurată pentru totdeauna se apropia sfârşitul stăpânirii ei absolute. Dar cum era să se împlinească aceasta? De veacuri se ceruse cu strigăte reformarea bisericii de la cap până la ultimii ei membri, dar toate cererile de acest fel fuseseră sfidate de ea. Ce mai era defăcut? Să coboare din cer un înger puternic pentru a răsturna despotismul Romei şi a frânge jugul papalităţii care ţinuse în lanţuri atâta timp trupurile şi sufletele oamenilor? Nu, ci asemenea agenţi nu au fost folosiţi, slăvit fie Dumnezeu! Ceea ce cei mai puternici suverani cu legiunile lor înarmate nu au reuşit, Dumnezeu a împlinit în mod glorios prin intermediul unui necunoscut călugăr din Saxonia, şi acesta de unul singur.

Acesta a fost Martin Luther din Eisleben. El a fost glasul lui Dumnezeu care a trezit Europa pentru această mare lucrare şi care a chemat lucrători la acel câmp. Dar, ca să putem aprecia corect principalul instrument pe care Dumnezeu l-a folosit pentru această mare lucrare şi harul prin care el a fost pregătit, trebuie să aruncăm o privire asupra începutului vieţii marelui reformator. D’Aubigne, în dragostea lui pentru Luther, spune că el a experimentat întâi în sufletul său diferite faze ale reformei înainte de a-şi fi împlinit lucrarea şi îl îndeamnă pe cititor să studieze viaţa lui înainte de a cerceta evenimentele care au schimbat creştinătatea.

Prima perioadă a vieţii lui Luther

Martin Luther era dintr-o familie săracă dar virtuoasă, care trăia de mult timp pe domeniile Contelui de Mansfeld, în Thuringia. “Sunt fiul unuoi ţăran,” obişnuia el să zică, “tatăl meu, bunicul meu şi străbunicul meu au fost ţărani cinstiţi”. Tatăl lui, Johan Luther, la scurt timp după ce s-a căsătorit, s-a mutat în Saxonia, la Eisleben. Acolo s-a născut Luther la 10 noiembrie 1483. Era în ajunul Sf. Martin, iar în următoarea zi a fost botezat cu numele Martin, în onoarea sfântului la a cărui sărbătoare se născuse.

Tatăl lui era un om cinstit şi harnic; deschis, dar dispus să arate fermitate până la încăpăţânare. Îi plăcea să citească şi inteligenţa lui naturală a crescut prin studiul cărţilor pe care le-a avut la-ndemână. Soţia lui, Margareta, era o femeie smerită, evlavioasă şi care se ruga mult, vecinii văzând în ea un model de virtute.

În vara următoare, când Martin era în vârstă de şase luni, familia s-a mutat înapoi la Mansfeld, unde a suferit mare sărăcie. “Tatăl meu era tăietor de lemne,” spunea Martin Luther, “iar mama mea deseori căra în spate lemnele pentru a asigura cele necesare copiilor ei”. Dar Domnul a ţinut cont de munca cinstită şi, la timpul potrivit, i-a scăpat de acea trudă. Johan a ajuns să aibă relaţii la minele de fier de la Mansfeld, şi, prin hărnicia lui şi bunul simţ a ajuns să fie respectat şi să aibă o situaţie comparativ mai bună. El a fost ales membru al consiliului orăşenesc, şi, datorită minţii lui, el şi-a croit drum în cea mai bună societate din acel ţinut.

Cea mai mare ambiţie a tatălui era să-l facă un învăţat pe fiul lui cel mai mare,  nu a uitat să se ocupe de timpuriu, de acasă, de educaţia lui. De îndată ce a ajuns destul de mare pentru a primi învăţătură, părinţii săi evlavioşi i-au vorbit despre Domnul Isus şi s-au rugat împreună cu el înainte de culcare. Martin a fost trimis la şcoală de mic. Acolo el a fost învăţat catehismul, poruncile, crezul, rugăciunea Tatăl nostru şi ceva rudimente de latină. Dar, potrivit obiceiurilor vremeii, bietul Martin a căpătat prima lui educaţie religioasă împreună cu multe biciuiri. De tânăr, el a fost educat la şcoala sărăciei, a greutăţilor şi suferinţei, fiind pregătit pentru o viaţă de lupte. Odată, potrivit cu ceea ce povestea el, a fost bicuit de necruţătorul Emilius de cincisprezece ori într-o zi. Nici acasă el nu a fost tratat cu mai multă îndurare.

“Tatăl lui îi administra cu o conştiinciozitate riguroasă,” după cum spune unul dintre biografii săi, “ceea ce de mult timp era considerat a fi singurul instrument pentru cultivarea morală sau intelectuală, şi chiar şi mama lui se angaja în acel sistem cu atât de mult zel încât îi dădea sângele prin pedepsele ei”. Caracterul aprins şi hotărât al lui Martin dădea multe ocazii pentru ca el să fie pedepsit în temeiul acestui principiu. “Părinţii mei,” spunea el în viaţa de mai târziu, “m-au tratat atât de aspru încât am devenit foarte timid. Într-o zi mama m-a pedepsit atât de aspru pentru o nucă încât mi-a dat sângele. Dar ei credeau în modul cel mai sincer că făceau ceea ce este bine[2]”.

Cea de-a doua perioadă a vieţii lui Luther

La vârsta de paisprezece ani Martin învăţase tot ceea ce putea fi învăţat la Mansfeld, şi, cum părea a promite să fie un învăţat, tatăl său l-a trimis la o şcoală franciscană de la Magdeburg. Dar severitatea în educaţia lui Luther nu a încetat atunci când el a părăsit casa tatălui său şi disciplina dură a lui Emilius. La Magdeburg s-a văzut în mijlocul străinilor, fără prieteni, fără mijloace de a se întreţine şi cu hrană insuficientă ca să trăiască. Duhul lui a fost zdrobit. Tremura în prezenţa în prezenţa învăţătorilor şi trebuia să folosească timpul de studiu pentru a cerşi pâine. Când, împreună cu tinerii săi tovarăşi, a mers de Crăciun prin satele învecinate pentru a cânta colinde, toţi erau aşa de timizi din cauza ameninţărilor şi tiraniei cu care profesorii obişnuiau să stăpânescă asupra elevilor încât au fugit atunci când un ţăran cumsecade a ieşit să le dea ceva de mâncare. Înspăimântaţi la auzul strigătului: “Unde sunteţi, băieţi?” au fugit cu toţii. Şi numai chemările repetate şi stăruinţele i-au făcut să se întoarcă pentru a avea parte de dărnicia omului.

Luther a rămas acolo aproximativ un an, dar îi era atât de greu să găsească hrană încât, cu consimţământul părinţilor, el s-a dus la Eisenach, unde era o şcoală bună şi unde locuiau şi câteva rude ale mamei sale. Dar rudele lui de acolo fie că l-au neglijat, fie că nu au avut cum să-l ajute. Atât de grea era situaţia încât părea că avea să fie nevoit să plece de acolo. Din nou, constrâns de foame, a încercat să cânte pe la uşile oamenilor pentru a căpăta o bucată de pâine. Acest obicei se mai păstrează încă în multe oraşe germane, şi în unele locuri se obişnuieşte ca băieţii de cor să ceară contribuţii pentru ajutorul instituţiei. Un asemenea mod de a-şi câştiga pâinea era extrem de umilitor pentru Luther. Fiind deseori respins, duhul lui a fost aproape zdrobit; a vărsat multe lacrimi în taină şi a avut multe nelinişti cu privire la viitor.

“Trebuie oare să abandonez speranţele mele cu privire la educaţie, la îmbunătăţiri şi la avansare? Trebuie oare să mă întorc la Mansfeld şi să fiu închis în mine pentru totdeauna?” Acest fel de întrebări erau o realităţi presante pentru tânărul student. Dar Cineva veghea asupra lui, chiar dacă el nu ştia încă aceasta, şi Acela hotărâse pentru el să muncească în alte mine decât cele din Mansfeld. Mâna Tatălui conducea şi cântărea fiecare încercare, iar vrăjmaşul nu putea adăuga nici măcar un gram la greutate peste măsura divină. El îşi pregătea viitorul slujitor în şcoala adversităţilor, iar după ce avea să fi învăţat lecţiile urma să vină răsplata. A venit o criză, dar şi ajutorul de la Domnul.

Luther şi evlavioasa Ursula

Într-o zi, când LŞuther se întorcea de la lucrările lui foarte dezamăgit şi deprimat după ce cântase la trei case fără a fi fost răsplătit, dintr-odată s-a deschis o uşă şi în prag a apărut o femeie care l-a invitat înăuntru şi i-a dat cele necesare. Acesta a fost buna Ursula, soţia lui Conrad Cotta. Ea îl observase de mai demult şi fusese impresionată de vocea lui dulce şi de seriozitatea expresiei feţei sale. Conrad a aprobat bunăvoinţa soţiei sale şi ei au fost de acord ca el să rămână cu ei ca un fiu adoptiv. Scăpat de grijile temporale şi bucurându-se de privilegiile unei familii creştine, mintea ageră a lui Luther s-a trezit pentru noi simpatii, bucurii şi speranţe, la o nouă existenţă fericită. În îndurarea Lui, Dumnezeu deschisese inimile şi casa bunei Ursula şi a soţului ei pentru tânărul cu duhul zdrobit. Abia dacă mai trebuie să spunem că iubirea lor s-a imprimat în inima lui Luther şi că ea este consemnată îb ceruri pentru a fi răsplătită în eternitate.

La studiile lui literare şi ştiinţifice, pe care le putea urma cu o nouă vigoare, el a adăugat şi farmecul muzicii. Ca semn de recunoştinţă faţă de mama lui adoptivă, în orele lui de recreere el a învăţat să cânte la flaut şi la lăută şi să şi cânte vocal, pentru că ea avea o pasiune pentru cântarea lui ca acompaniement la lăută. Aşa a început iubirea lui pentru muzică, care a continuat până la bătrâneţe şi a fost deseori o alinare pentru el în timpuri când a fost în necazuri şi ispite. El a compus melodiile la multe cântece şi cuvintele pentru multe imnuri frumoase.

În atmosfera plăcută a familiei Cotta, era normal să aibă loc o transformare a caracterului lui Luther. Neliniştile lui au dispărut, la fel şi timiditatea lui, cugetul lui era în pace, căile lui erau vesele şi fericite, iar talentele lui remarcabile l-au făcut să devină un favorit la şcoala franciscană. Aşa a petrecut patru ani fericiţi. “El i-a depăşit pe tovarăşii săi,” spunea Melanchton, “în elocinţă şi în compoziţii, atât în proză cât şi în versuri”.

Trebonius, stareţul mânăstirii şi şeful colegiului, îşi scotea întotdeauna pălăria pentru a-i saluta pe elevii săi când intra în clasă. Colegii săi, care nu aveau acelaşi obicei, s-au arătat surprinşi de condescendenţa lui. El le-a răspuns: “Printre aceşti băieţi sunt unii care vor fi buni primari, cancelari, doctori şi magistraţi. Deşi nu-i poţi vedea încă purtând însemnele demnităţii, este bine să-i tratezi cu respect”. Tânărul Luther, care era prezent, şi-a amintit fără-ndoială cuvintele stimatului său profesor.

Încurajat de triumfurile lui la Eisenach şi simţind că studiile lui aveau un curs asigurat, el înseta după mijloace de înaintare intelectuală şi distincţie. Dorea să urmeze o universitate. Tatăl său, a cărui situaţie se îmbunătăţise, a fost de acord, dar a dorit ca el să studieze dreptul.

Luther la Universitatea de la Erfurt

În anul 1501, Luther a ajuns la Universitatea de la Erfurt, cea mai renumită din Germania. Ajunsese la 18 ani şi intrase cu mult interes în studiile lui de maturitate. “Tatăl meu,” spunea Luther, “m-a ţinut acolo cu multă iubire şi credincioşie şi m-a întreţinut cu sudoarea frunţii”. Unul dinte biografii săi, făcând consideraţiuni de ordin moral asupra acestei declaraţii a fiului recunoscător observa: “Cu siguranţă, toate volumele istoriei omenirii nu consemnează răsplătirea trudei părintelui printr-un atât de glorios seceriş ca acela care a rezultat în urma hărniciei perseverente a minerului din Mansfeld. Fiecare picătură de sudoare ce a căzut de pe sprâncenele lui a fost transformată, prin providenţa divină, spre înaintarea scopurilor ei şi a fost mijlocul prin care a ajuns să rodească mintea care fusese rânduită să schimbe principiile predominante în lumea creştină[3]”.

Nu avem motive să credem că Luther avea pe atunci în minte alte motive înafară de cultivarea intelectului său. Intervenţia plină de îndurare a lui Dumnezeu prin bunătatea familiei Cotta şi ceea ce văzuse şi învăţase acolo au produs o impresie profundă şi de durată asupra sufletului său. El obiecta energic împotriva studiului lui Aristotel, deşi sistemul lui avea o reputaţie deosebită la colegiu şi era reprezentat ca fiind cea mai bună, sau, mai curând, singura disciplină pentru mintea omului. “Dacă Aristotel nu ar fi fost om,” spunea el, “atunci nu aş ezit să consider că a fost un demon”. Aşa de mare era aversiunea lui faţă de filozofia învăţatului grec. Lucrările marilor învăţaţi din alte epoci, cum ar fi Scotus, Aquinas, Ockham şi Bonaventura i-au fost recomandate ca unicele resurse pentru evlavie şi învăţătură, dar, când pentru problemele conştiinţei neliniştite, acestea nu erau mai bune decât logica lui Aristotel. Şi totuşi, în înţelepciunea lui Dumnezeu, a fost necesar ca el să fie cunoscător al acestor scrieri pentru a avea capacitatea şi temeiurile pentru a arăta că ele nu au nici o valoare pentru slujirea lui Dumnezeu şi închinarea adusă Lui. A studiat şi cei mai buni autori latini, şi, având capacitatea de a cerceta, perseverenţă şi memorie bună, a progresat rapid în studii şi în scurt timp a dobândit reputaţia de dialectician abil.

În anul 1503 şi-a luat primul titlu de licenţiat în arte, iar în 1505 pe cel de Doctor în Filozofie. După ce a ajuns să fie bine pregătit în multe ramuri ale literaturii, supunându-se dorinţelor tatălui său, el şi-a îndreptat atenţia către domeniul juridic. Dar Domnul avea să-i încredinţeze lui Luther alte lucrări: harul lucra deja în inima lui. În acel timp era foarte ocupat cu rugăciunea şi obişnuia să spună că “rugăciunea este cea mai bună parte a studiului” – o maximă bună pentru toţi studenţii creştini.

Cum a văzut Luther prima dată o Biblie

Fiind foarte neliniştit cu privire la mântuirea sufletului său, într-o zi căuta ceva nou prin biblioteca de la Erfurt, când mâna lui Dumnezeu l-a condus la o Biblie. A citit titlulŞ era într-adevăr Sfânta Biblie. El a fost foarte emoţionat şi extrem de interesat răsfoind rapid paginile. Avea douăzeci de ani şi până atunci nu văzuse acel preţios volum. Cititorul protestant să-şi amintească faptul că el fusese crescut de părinţi evlavioşi, că tim de patru ani trăise într-o familie creştină, şi, cu toate acestea, până atunci el nu văzuse o Biblie! Necunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu este predominantă în comunităţile romano-catolice până în ziua de azi[4]. Biblia nu face parte deloc din educaţia unui preot catolic, iar poporului îi este interzis să o citească. În prezent sunt în circulaţie zeci de milioane de Biblii, dar într-o zonă strict romano-catolică abia dacă poţi găsi un singur exemplar. Câteva extrase sunt folosite în slujbele din biserică şi până şi cei mai evlavioşi catolici sunt dispuşi să creadă că aceste câteva extrase cuprind esenţa întregii Biblii. Aşa de nesigură este temelia credinţei lor şi aşa este puterea de a orbi şi de a distruge a acestui groaznic sistem al întunericului şi idolatriei.

Dar şi noi, protestanţii, trebuie să ne amintim că Biblia nu este o putere în sine şi că ea nu se interpretează singură. “Pentru că cine dintre oameni ştie lucrurile omului, decât duhul omului, care este în el? Astfel, şi lucrurile lui Dumnezeu nimeni nu le cunoaşte decât Duhul lui Dumnezeu” (1 Cor. 2.11). Fără învăţătura şi puterea Duhului Sfânt, prin credinţa în Isus, nu poate exista o înţelegere corectă a cuvântului lui Dumnezeu şi nici inima nu se poate supune autorităţii sale absolute. Ca urmare, deşi unele axiome protestante sună bine şi sunt în contrast cu papalitatea, sunt totuşi incorecte şi conduc pe căi greşite, cum ar fi: “Biblia, întreaga Biblie şi nimic altceva decât Biblia”. Această afirmaţie este relativ adevărată dacă Biblia este considerată un standard, dar dacă este luată în sensul că Biblia în sine este o putere şi că ea se interpretează singură, atunci este fals, pentru că prin aceasta este exclus Duhul Sfânt. Şi despre “dreptul fiecărui om de a judeca” se vorbeşte mult la protestanţi, dar aceasta a avut efecte din cele mai dăunătoare, printre roadele acestui principiu protestant fiind mândria intelectuală şi încrederea în competenţa raţiunii omeneşti, deşi acest principiu a fost iniţial susţinut ca fiind în contrast cu infailibilitatea cu care se lăuda preoţimea romană şi cu înrobirea duhului laicilor.

Cum poate oare un păcătos pierdut, fiind condamnat, să mai aibă vreun fel de drepturi individuale? El nu are nici un fel de drepturi, ci are doar un loc printre cei pierduţi. Iar dacă Dumnezeu găseşte cu cale să-i vorbească, el este dator să asculte şi nu are nici un drept să judece ceea ce găseşte potrivit Dumnezeu să-i spună şi nu are dreptul de a avea o opinie proprie în chestiunile divine. Oamenii, în general, nu prea cred că sunt cu adevărat pierduţi. Ei cred că au păcate, că sunt vinovaţi, dar nu cred că, în starea în care sunt ei în prezent, sunt deja condamnaţi. Cei mai mulţi oameni nu ştiu nici că sint pierduţi, nici că sunt mântuiţi, ceea ce-i face să vorbească despre drepturile lor ca oameni liberi. Şi unii pot întreba: “Atunci la ce mai este bună raţiunea noastră dacă nu se cuvine să o folosim?” A citi, a cerceta şi a afla gândurile lui Dumnezeu din cuvântul Său este, cu siguranţă, cea mai înaltă ocupaţie a minţii omeneşti şi cel mai înalt privilegiu. Dar, iată ce spunea cineva:

Cum să studiem Biblia

“Având Scriptura în mână, fiind sârguincios în studiu, care este garanţia că o voi înţelege? Să fie competenţa mea? Să fie faptul că ea se potriveşte cu ceea ce este în mine şi în jurul meu – fapt care este un adevăr divin? Nu! ... În smerenie, omul trebuie să se supună, şi atunci Dumnezeu nu se va tăgădui pe Sine – Duhul Îl oborează întotdeauna pe Domnul Isus. Şi este scris «Dacă vrea cineva să facă voia Lui, atunci va cunoaşte învăţătura, că este de la Dumnezeu». Acesta este temeiul binecuvântat pentru sufletul omului, în contrast cu terenul neologist sau necredincios al competenţei omeneşti şi a strădaniei omului. Totul este sigur pentru cel cu duh de ascultare şi supunere[5]”. A face ceea ce este potrivit cuvântului lui Dumnezeu trebuie să vină înaintea cunoaşterii. Omul trebuie să fie dispus să facă voia Lui pentru ca să poată înţelege învăţătura Lui. Dar mândria omului prezintă lucrurile în sens invers: întâi trebuie să cunosc cuvântul Lui, mai înainte ca să mă supun voii Lui.

Atât romano-catolicilor cât şi protestanţilor le-a fost încredinţat Cuvântul lui Dumnezeu, şi pe baza acestei Cărţi Sfinte vor fi judecaţi oamenii înaintea tronului mare şi alb, dar, sub aspect istoric, unii au ţinut cuvântul înfăşurat în ştergar, afirmând că este prea sfânt pentru ochii oamenilor ca să-l vadă sau pentru urechile oamenilor ca să-l audă, pe când ceilalţi l-au scos la lumină, l-au vestit în toate ţărilşe şi au făcut să fie auzit pe drumuri şi pe străzile oraşelor. Aşa s-a produs reforma. Roma îşi înfipsese rădăcinile adânc în credulitatea şi devotamentul mulţimii şi nu s-a clătinat până ce mintea oamenilor de rând nu s-a deschis. Şi aceasta s-a făcut prin răspândire Bibliei. “Mişcarea a venit de sus, prin harul cel mare al lui Dumnezeu. Duhul, tot dând mărturie pentru Isus, Stăpânul tuturor, a făcut să se aufă cuvântul. Dumnezeu era cu el în vasele pe care El le pregătise pentru lucrare, fie că aceasta era pentru a da viaţă şi a lumina calea către glorie şi a-i lumina pe cei pe cale, fie că era pentru a dezvălui şi a-l condamna pe Satan şi pe slujitorii lui, care, în răzvrătire, se îndreptau spre iad, Duhul Sfânt era puterea pentru înţelegerea, pentru vestirea şi pentru aplicarea cuvântului”. Revenim acum la istoria lui Luther.

Iarăşi şi iarăşi Luther a mers în biblioteca mânăstirii. El a cercetat cu o încântare crescândă paginile curate ale Bibliei în latină şi a dorit în inima lui ca într-o zi să posede o asemenea comoară. A fost uimit de cât de multe cunoştinţe cuprindea şi a fost captivat de simplitatea naraţiunilor ei, în mod special de istoria Anei şi a micului Samuel. Dar, cu toate că îl atrăgea cuvântul lui Dumnezeu şi găsea plăcere să-l citească, el era departe de a vedea calea mântuirii. Munca foarte intensă prin care a trecut examenele magna cum laudae a făcut ca el să se îmboşnăvească. Când părea să se apropie moartea, care era refugiul lui? “Sfântă Maria, ajută-mă!” chema el cu glas tare în timpul nopţii. El nu cunoştea un mântuitor mai puternic decât Fecioara Maria. La mulţi ani după aceea, el spunea: “Dacă aş fi murit atunci, aş fi murit bizuindu-mă pe Maria”. Nu-i fusese niciodată prezentat temeiul real pentru iertarea şi mântuirea unui păcătos, deşi el primise cea mai perfectă educaţie acasă şi în biserică şi în universităţi.

Luthed devine călugăr

Încurajat de demnităţile şi popularitatea pe care le dobândise, când şi-a recăpătat sănătatea, el a fost dispus să se dedice în totul studiului dreptului şi a început să predea etica lui Aristotel împreună cu alte ramuri ale filozofiei. În timp ce era angajat în astfel de preocupări seculare, s-a produs un eveniment deosebot care i-a schimbat complet sensul vieţii de atunci înainte. Unul dintre prietenii lui favoriţi din colegiu, Alexius, a murit subit, probabil în urma violenţei. Nu se cunosc exact detaliile, dar urmarea a fost deosebit de importantă. Luther tremura. Ce avea să se întâmple cu sufletul lui dacă avea să fie chemat aşa, în mod neaşteptat? Groaza de moarte, care îl afectase, a revenit cu şi mai multă putere şi a pus stăpânire complet pe sufletul său. Fiind în această stare de afgitaţie a minţii, rămas cu problema mântuirii sufletului tot nerezolvată, a fost surprins de o furtună cu fulgere în apropiere de Erfurt. Fulgerele sclipeau, tunetele răsunau, iar Luther îngrozit s-a aruncat la pământ închipuindu-şi că sosise ceasul morţii, judecata şi eternitatea. Cuprins de spaimele morţii şi necunoscând calea către Dumnezeu prin credinţa în Isus, el a chemat-o pe Sf. Ana şi a jurat că, dacă Domnul ava să-l scape din acel pericol, el urma să lase lumea şi să se închidă într-o mânăstire pentru restul zilelor lui.

Furtuna a trecut şi Luther a revenit la Erfurt, însă nu pentru a-şi relua prelegerile şi nu pentru a urma studiul dreptului, ci, cum făcuse acel jurământ, a abandonat perspectivele strălucite pentru întunericul unei mânăstiri. Acela era obiceiul vremii pentru toţi cei care deveneau deosebit de religioşi, cu speranţa că aşa vor căpăta o sfinţenie prin care să ajungă potriviţi să se întâlnească cu Dumnezeu. Ştia că aceea avea să fie un mare necaz pentru tatăl lui, şi acel gând îl îndurera profund, dar hotărârea lui a rămas neschimbată. La aproximativ două săptămâni după eveniment, la 17 august 1505, el a invitat la cină câţiva dintre prietenii de la universitate. Ca de obicei, muzica şi conversaţiile au însufleţit adunarea. La o oră înaintată, Luther le-a comunicat intenţia lui. Fusese un fel de petrecere de rămas bun, un adio al lui faţă de lume. În aceeaşi noapte, în pofida tuturor mustrărilor prietenilor, el a intrat în mânăstirea augustiniană de la Erfurt.

Nu se putea ca Luther să facă ceva cu răceală sau fără tragere de inimă. Să-l vedem părăsindu-şi prietenii, cărţile şi hainele şi grăbindu-se în întunericul nopţii spre poarta mânăstirii. “În numele lui Dumnezeu, deschideţi-mi!” a strigat el. “Ce doreşti?” i-a răspuns călugărul. “Să mă consacru pentru Dumnezeu”. Poarte s-a deschis; Luther a intrat, apoi poarta s-a închis din nou. A ajuns să fie despărţit de părinţi, de prieteni, de studii şi de lume, şi, conform idelilor epocii, sufletul lui ar fi fost atunci în deplină siguranţă, fiind singur cu Dumnezeu.

Experienţa lui Luther în călugărie

La şaisprezece ani după aceea, Luther explica motivele care îl împinseseră să facă acel pas în grabă: “În inima mea nu am fost niciodatî călugăr şi nu am făcut aceea pentru a ucide poftele mele carnale, ci, chinuit de spaimele morţii, am făcut un jurământ sub constrângere”. Imediat după ce a intrat în mânăstire, el a trimis înapoi la universitate roba şi inelul lui oficial. S-a despărţit de hainele pe care le purtase până atunci, pentru ca să nu-i mai rămână nimic care să-i amintească de lumea la care renuţase. Tatăl lui a fost foarte îndurerat de aceste lucruri, iar prietenii săi de la erfurt au fost uluiţi. Numai călugării s-au bucurat, fiind fără-ndoială flataţi că un atât de distins doctor devenea membru al ordinului lor.

Dar dorinşa inimii lui Luther de multă lectură şi contemplaţie nu putea fi satisfăcută în mânăstire. De îndatî ce a intrat, cu toată reputaţia lui în universitate, el a fost supus la cele mai degradante corvezi mânăstireşti. I s-a poruncit să măture dormitoarele, să întoarcă ceasul, să deschidă şi să închidă porţile, să facă slujba de portar şi să fie cel mai de jos servitor în mânăstire. Şi nu numai atât, ci a trebuit să fie umilit în public. Studentul eminent trebuia să fie umilit public. Când bietul călugăr obosea de muncile manuale şi aştepta să aibă un timp pentru lectură şi studiu, el era scos afară cu punga pentru a cerşi pentru mânăstire. I s-a spus că nu prin studiu avea să fie de folos comunităţii, ci mai curând cerşind pâine, grâu, ouă, carne şi bani. Şi aşa, purtându-şi sacul, umbla de colo-colo pe străzile Erfurtului, cerşind de la o uşă la alta, dar, de data aceea, nu ca un biet băiat cântăreţ, ci ca licenţiat în arte şi Doctor în Filozofie.

Aceea a fost o educaţie severă pentru Luther, care însă, fără-ndoială, a fost îngăduită în providenţa înţeleaptă pentru ca prin experienţa personală el să cunoască bine viaţa monastică şi să ştie bine cât de amăgitoare este, mai bine decât ar fi putut cunoaşte pe alte căi. Dar, ca de obicei, vrăjmaşul a mers prea departe. Universitatea a fost ruşinată să vadă că unul dintre foştii săi membri de onoare purta sacul cerşind pentru mânăstire, şi aceasta poate chiar la uşile vechilor săi prieteni. Au vorbit stareţului mânăstirii, aşa că Luther a fost scutit de slujba de cerşetor.

Convertirea lui Luther

Fiind eliberat de unele din îndatoririle lui de slugă, Luther s-a întors cu zel reînnoit la studiile lui. Lectura şi meditaţia erau plăcerea lui. Lucrările părinţilor, în special ale Sf. Augustin, i-au atras atenţia. Într-un anumit loc era în mânăstire o Biblie legată cu un lanţ. Acolo se ducea deseori tânărul călugăr să citească din cuvântul lui Dumnezeu, chiar dacă încă nu avea discernământ spiritual pentru a înţelege sensul lui. Unul dintre călugări, Johan Lange, pe care Luther ajunsese să-l cunoască, cunoştea destul de bine atât greaca cât şi ebraica, limbi pe care Luther nu găsise timp să le studieze. Odată ce i s-a prezentat această ocazie, el a profitat de ea cu mult interes şi cu multă sârguinţă. Astfel, în izolarea chiliei lui şi cu ajutorul lui Johan Lange, a început să înveţe greaca şi ebraica, punând astfel bazele pentru ceea ce avea să fie cea mai folositoare dintre lucrările lui – traducerea Bibliei în limba germană. Tocmai apăruse Lexiconul lui Reuchlin, care i-a fost de mare ajutor.

Dar lecturile şi exerciţiile lui intelectuale asupra scripturilor, în situaţia în care nu le înţelegea, l-au făcut să se fie şi mai tulburat. Cea mai mare dorinţă a sufletului său tulburat era să fie sigur de mântuire şi fără aceasta nu putea avea odihnă. Intrase în mânăstire şi devenise călugăr, se luptase necontenit împotriva răului din inima sa, petrecuse nopţi întregi în genunchi pe podeaua chiliei, îi depăşise pe toţi fraţii în vegheri, posturi şi chinuri, dar nu a găsit nici o linişte în perfecţiunea călugărească, ci aceasta l-a făcut să cadă într-o disperare şi mai adâncă, ceea ce aproape că l-a costat viaţa. Prin rigoarea ascetismului şi-a slăbit trupul până ce mintea i-a luat-o razna, închipuindu-şi că era înconjurat de duhuri şi demoni. De ce oare? ar putea întreba unii. Să fie că nu era sincer? Cu siguranţă el căuta să obţinî pacea cu Dumnezeu prin intermediul exerciţiilor sale religioase, iar în aceasta el a fost profund dezamăgit. El încerca prin faptele lui să realizeze ceea ce Hristos făcuse pentru el în mod desăvârşit. Şi oare nu sunt şi astăzi mii de oameni care caută să facă acelaşi lucru ca şi Luther, cu diferenţa că nu sunt atât de sinceri, nu sunt atât de serioşi şi nu dau dovadă de atâta lepădare de sine? Ei privesc la ei înşişi. Fie că este vorba de sentimentele lor, fie că este vorba de faptele lor, de raţiunea lor sau de înţelegerea lor, tot eul este obiectul preocupărilor lor şi nu Hristos şi lucrarea Lui încheiată. “Priviţi la Mine şi veţi fi salvaţi, toate marginile pământului! Pentru că Eu sunt Dumnezeu şi nu este altul” (Isa. 45.22). “Priviţi la Mine,” spune Domnul binecuvântat, şi care va fi rezultatul imediat? Mântuirea! Mânutirea imediată, completă şi personală. Şi fiecare suflet trebuie să se plece înaintea acestui adevăr pentru ca să poată gusta dulceaţa păcii cu Dumnezeu. Dar Luther tot nu cunoştea simplitatea şi gloria morală a evangheliei harului lui Dumnezeu.

În acea perioadă a istoriei sale, Luther considera că nici un sacrificu nu ar fi fost prea mare, numai să dobândească acea sfinţenie care să-i asigure acum mântuirea şi în final cerul. El chiar gândea că putea dobândi fericirea eternă prin strădaniile lui personale. Aşa este întunericul bisericii Romei şi aşa sunt amăgiţi cei mai credincioşi dintre fiii ei. La nişte ani după aceea îi scria Ducelui George al Saxoniei: “Eram cu adevărat un călugăr evlavios şi urmam regulile ordinului mei cu o stricteţe cum nu se poate mai mare. Dacă vreun călugăr ar fi putut obţine vreodată cerul prin strădaniile lui călugăreşti, atunci eu aş fi avut acel drept. Toţi călugării care m-au cunoscut pot da mărturie despre aceasta. Dacă aş fi continuat mai mult timp aş fi mers cu chinuirea până la moarte prin veghi, rugăciuni, citire şi alte lucrări”. Obiectivul lui era să fie primit în cer pe baza meritelor lui personale, şi urmărea aceasta cu tot zelul, chiar punându-şi viaţa în pericol.

În urma stricteţii şi abstinenţelor vieţii monastice a ajuns să aibă depresii. Odată, copleşit de sentimentul nevredniciei şi păcătoşeniei lui, s-a închis în chilia lui, şi, mai multe zile la rând, a refuzat să ma vadă pe cineva. Uncălugăr prietenos, care cunoştea starea minţii lui, a spart uşa chiliei şi a fost speriat văzându-l căzut cu faţa la pământ şi într-o stare de inconştineţă. Cu dificultate, după ce câţiva băieţi din cor i-au cântat, şi-a revenit. Dar apoi a leşinat din nou – povara era tot prezentă. El avea nevoie nu de muzica dulce a unei cântări ci de muzica cea mai dulce a evangheliei Domnului şi Mântuitorului Isus Hristos. Şi aceasta, prin îndurarea lui Dumnezeu, era aproape.

Luther şi Staupitz

Johan Staupitz, pe care Domnul l-a trimis la Luther cu un mesaj al îndurarării, era vicar general al augustinilor în totă Germania. Istoricii vorbesc despre el în termeni din cei mai elogioşi. “Era de viţă nobilă,” spune unul, “dar era mult mai renumit prin puterea elocvenţei, prin marea lui învăţătură, prin integritatea caracterului său şi prin viaţa lui curată[6]”. Este un fapt remarcabil, pentru care avem motive să fim mulţumitori, că un om aşa de evlavios ocupa o poziţie atât de importantă chiar în ultima fază de degenerescenţă a papalităţii. El a avut o mare influenţă spre bine. Se bucura de preţuirea lui Frederick cel Înţelept, Electorul Saxoniei, care, la îndrumarea lui, a fondat universitatea de la Wittemberg.

Vizita acestui om bun, a vicarului general, pentru a inspecta mânăstirea de la Erfurt, a fost anunţată cam atunci când neliniştile lui Luther ajunseseră la paroxism. Aspectul lui uzat şi înfăţişarea melancolică, asociate totuşi cu privirea sinceră şi hotărâtă a tânărului călugăr au atras atenţia lui Staupitz. Din experienţa lui anterioară cunoştea cauza deprimării lui, şi, cu multă bunătate, l-a învăţat şi l-a mângâiat. L-a asigurat pe Luther că gândea complet greşit că ar fi putut sta înaintea lui Dumnezeu pe temeiul lucrărilor lui personale sau a jurămintelor lui, şi că putea fi salvat numai prin îndurarea lui Dumnezeu şi că acea îndurare putea ajunge la el numai prin credinţa în sângele lui Hristos. “Ocupaţia ta de bază să fie studiul scripturilort,” i-a spus Staupitz, şi, dându-i şi alte sfaturi bune, i-a dăruit lui Luther o Biblie – lucrul pe care-l dorea cel mai mult.

O rază de lumină divină a pătruns în mintea întunecată a lui Luther. Conversaţiile şi corespondenţa lui cu vicarul general l-au ajutat mult, deşi pacea cu Dumnezeu îi era încă ceva străin. Sănătatea trupului a cedat din cauza conflictelor sufleteşti. În cel de-al doilea an al lui la mânăstire a ajuns să fie atât de grav bolnav cî a trebuit să fie mutat în infirmerie. Toate vechile lui spaime au revenit la apropierea morţii. Tot nu cunoştea valoarea pentru un credincios a lucrării încheiate a lui Hristos, după cum nu o cunoşteau nici învăţătorii lui. Grozava imagine a vinovăţiei lui personale şi cerinţele legii sfinte a lui Dumnezeu îl umpleau de groază. Nefiind un om obişnuit şi trecând prin experienţe pe care omul obişnuit nu le putea înţelege, el a fost singur şi nu i-a putut spune nimănui necazurile lui.

Într-o zi, pe când zăcea cuprins de disperare, a fost vizitat de un bătrân călugăr, care i-a vorbit despre calea păcii. Cucerit de bunătatea cuvintelor lui, Luther şi-a deschis inima înaintea lui. Venarabilul părinte i-a vorbit despre eficacitatea credinţei şi i-a repetat acel punct din Crezul Apostolilor: “Cred în iertarea păcatelor”. Aceste câteva cuvinte simple, împreună cu binecuvântarea Domnului, par să fi făcut ca gândurile lui Luther să se îndrepte de la fapte spre credinţă. Acele cuvinte îi erau cunoscute din copilărie, dar el le repetase numai ca o formă, cum au făcut în toate epocile mii de oameni care se numesc creştini, dar atunci acele cuvinte i-au umplut inima de speranţă şi mângâiere. Când bătrânul călugăr l-a auzit repetând pentru sine cuvintele “cred în iertarea păcatelor”, ca pentru a pătrunde profunzimea lor, l-a întrerupt spunându-i că nu este vorba doar de o credinţă generală, ci este o credinţă personală. Cred nu numai în iertarea păcatelor lui David sau ale lui Petru, ci în iertarea păcatelor mele. Până şi dracii au o credinţă generală, dar nu au o credinţă persoanlă. “Auzi ce spune Sf. Bernard,” a adăugat bătrânul călugăr evlavios, “Aceasta este mărturia Duhului Sfânt în inima ta: păcatele tale sunt iertate”. De atunci lumina divină a pătruns în inima lui Luther, şi, pas cu pas, prin studiul sârguincios al cuvântului şi prin rugăciune, a devenit un mare slujitor al Domnului.

Reflecţii asupra convertirii lui Luther

Aceasta este istoria simplă a convertirii lui Luther, şi a fost o convertire autentică, prin harul lui Dumnezeu, dar, în ceea ce priveşte cugetul lui Luther, nu a fost o lucrare foarte temeinică. Măsura şi caracterul adevărului prezentat de Staupitz şi de bătrânul călugăr nu l-au întărit împotriva atacurilor vrăjmaşului. Cunoscând atât de puţin gândurile lui Dumnezeu, iubirea lui Hristos, caracterul complet al lucrării Lui şi eliberarea în urma morţii şi a învierii, un suflet convertit poate curând să fie copleşit şi chinuit de îndoieli şi de temeri. Şi aceasta este ceea ce vedem la toţi în zilele noastre: foarte puţini au cu adevărat pace cu Dumnezeu. Ei speră, ei cred că sunt mântuiţi, dar nu au siguranţa deplină a mântuirii. De ce? Numai pentru că nu au o imagine clară a stării lor ca oameni pierduţi şi a lucrării lui Hristos care rezolvă în mod desăvârşit acea situaţie a lor. “Pentru că printr-o singură jertfă i-a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi” (Evr. 10.14). Dacă înţelegem bine demnitatea şi gloria Celui care a suferit, cât de mare va fi atunci credinţa noastră în valoarea sacrificiului Său? Nu este nevoie de vreo repetare, de o a doua aplicare a sângelui care niciodată nu-şi poate pierde eficacitatea. Noi putem fi curăţiţi în fiecare zi cu apa de curăţire, dar ideea unei a doua aplicări a sângelui ispăşitor este străină de scriptură. Odată spălat în sângele scump, conştiinţa este perfectă pentru ntotdeauna. Cuvântul “pentru totdeauna” înseamnă nu atât etern, cât mai ales continuu, permanent, necontenit perfectă înaintea lui Dumnezeu, aşa cum este întotdeauna Hristos. Dumnezeu nu se poate să treacă cu vederea vreodată ceea ce a şters în mod desăvârşit păcatul, ceea ce L-a glorificat perfect, ceea ce a înfrând complet orice vrăjmaş şi a câştigat în mod desăvârşit mântuirea eternă pentru norice credincios.

Până să-l fi întâlnit pe Staupitz şi pe acel călugăr bătrân, Luther, după propria lui expresie, era “înfăşurat în fâşiile de pânză ale papalităţii şi nu văzuse încă relele ei”. Şi aceasta este, într-un anumit sens, valabil încă pentru mii de suflete, care sunt înfăşuraţi în acel sistem de învăţătură şi cu privire la statutul bisericii fără să fi cercetat vreodată lucrurile în lumina cuvântului lui Dumnezeu. Ca urmare, ei sunt complet străini de libertatea pe care Hristos a dat-o alor săi fără plată. Luther a fost convertit atunci, dar nu a ajuns să fie scos din casa robiei. El nu cunoştea mai nimic despre privilegiile şi binecuvântările copiilor lui Dumnezeu şi poziţia lor în Hristos. Dar noi cunoaştem din scriptură ce binecuvântări avea, acele binecuvântări pe care le are orice suflet convertit. De îndată ce femeia a atins marginea veşmântului Răscumpărătorului a şi secat izvorul bolii ei. Prin atingerea uşoară a credinţei, virtutea lui Isus a devenit a ei. Ce ilustrare frunoasă a sufletului de curând convertit stând înaintea lui Dumnezeu în toată virtutea, splendoarea, viaţa, dreptatea, pacea, bucuria şi fericita libertate a lui Hristos Însuşi! Viaţa eternă a luat locul morţii spirituale, dreptatea divină a venit în locul păcatului omului şi apropierea de Dumnezeu în locul unei mari distanţe morale. Aşa este binecuvântarea fiecărui suflet de îndată ce s-a întors la Dumnezeu, chiar dacă sufletul acela este la limita disperării din cauza întunericului în care se află, aşa cum era atunci Luther.

Să mai vedem încă un exemplu: tâlharul pocăit pe cruce. La câteva minute după convertirea lui el a intrat în cer împreună cu Hristos, fiind făcut la fel de potrivit pentru locul sfânt ca Hristos Însuşi. “Astăzi vei fi cu Mine în paradis”. Credinţa în Hristos are consecinţa imediată de a-l face pe credincios potrivit pentru a avea parte de “moştenirea sfinţilor în lumină”. Vedeţi Luca 23.39-43, Marcu 5.25-34, Col. 1.12-14.

Luther – preot şi profesor

Petrecuse trei ani zbuciumaţi în mânăstirea de la Erfurt, dar acei ani nu au fost pentru el timp pierdut. Cultivarea minţii lui, disciplina sufletului şi studiul limbilor ebraică şi greacă erau lucruri necesare pentru cariera lui viitoare în slujba Domnului. Apoi, acolo a fost locul naşterii sale spirituale şi locul unde a auzit pentru prima dată de îndreptăţirea prin credinţă – acea învăţătură divină pe care s-a bazat mult din lucrarea lui ulterioară.

În anul 1507 el a fost ordinat preot, ceremonie la care a fost prezent tatăl său, deşi era tot nemulţumit de calea fiului său. Luther primise de la episcop puterea de a oferi sacrificiul pentru cei vii şi pentru morţi, puterea de a transforma, prin rostirea câtorva cuvinte, a pâinii fără aluat în trupul adevărat şi sângele Domnului. Luther s-a supus şi a acceptat pretenţiile papale, deşi erau contrare convingerilor sale, chiar cu teamă şi cu cutremur, iar sufletul său nu şi-a revenit biciodată pe deplin în urma efectelor acestei ordinări blasfemiatoare. Prin judecată, mintea lui a căzut într-o orbire care-l împiedica să înţeleagă simplitatea scripturistică a mesei Domnului. Prin harul lui Dumnezeu, i-a fost dat să se lepede de superstiţiile Romei şi să le denunţe, dar niciodată nu s-a lepădat complet de culmea enormităţilor ei, de doctrina transsubstanţierii.

Staupitz, prietenul credincios şi patronul lui Luther, la vârsta de douăzeci şi cinci de ani, l-a pus într-o poziţie potrivită pentru a arăta puterea minţii lui şi pentru dezvoltarea caracterului său. La sugestia vicarului general, Luther a fost invitat de Electorul Friederich să ocupe un post în catedra de filozofie la universitatea lui. În anul 1508 s-a mutat la Wittemberg. Dar, deşi fusese chemat pentru a fi profesor, el nu a încetat să fie călugăr, locuind într-o chilie a mânăstirii augustiniene. I s-a dat să ţină prelegeri despre fizica şi dialecticile lui Aristotel. Era o ocupaţie nepotrivită pentru cineva care era flămând şi însetat după cuvântul lui Dum nezeu. Nici fizica, nici filozofia morală nu se potriveau cu duhul minţii lui. Dar, iarăşi, putem spune că şi aceasta făcea parte din educaţia lui. Cel care trecuse prin mânăstire a trebuit să ocupe postul de profesor de filozofie scolastică pentruc a să fie mai bine pregătit pentru a expune relele şi a combate erorile ambelor sisteme şi pentru a scoate minţile oamenilor de sub influenţa lor.

În acel timp, el nu numai că a atras tineretul din Wittemberg prin vigoarea şi stilul prelegerilor sale, ci s-a şinocupat cu mult zel de studiul limbilor greacă şi ebraică. El avea dorinţa de a bea de la izvor, iar Acela care a văzut marea dorinţă a sufletului său şi strădaniile lui i-a deschis calea. La câteva luni după sosirea lui la universitate, el a obţinut titlul de licenţiat în teologie, care-i dădea dreptul de a ţine prelegeri de teologie sau despre Biblie. Atunci s-a simţit în domeniul lui şi a fost hotărât să transmită numai ceea ce a învăţat din cuvântul lui Dumnezeu. Primele lui discursuri au fost asupra psalmilor. Apoi a trecut la Epistola lui Pavel către romani.

Valoroasele lui meditaţii asupra acelor pasaje din scriptură, atât în chilia de la Erfurt cât şi în cea de la Wittemberg, au conferit un caracter deosebit prelegerilor sale. El vorbea nu numai ca un învăţat elocvent, ci ca un creştin care simţea puterea marilor adevăruri pe care le învăţa. Când. În expunerile sale, a ajuns la ultima propoziţie din Romani 1.17: “cel drept va trăi prin credinţă”, sufletul lui a fost umplut de o lumină care, am putea spune, depăşea strălucirea soarelui. Duhul lui Dumnezeu a dat acelo cuvinte lumină şi putere pentru înţelegerea şi pentru inima lui Luther. El a primit marea învăţătură despre îndreptăţirea numai prin credinţă ca prin vocea lui Dumnezeu. A înţeles că viaţa eternă nu se obţine prin penitenţă, ci prin credinţă. Întreaga istorie a reformei în Germania este în relaţie cu aceste câteva cuvinte. În lumina lor a explicat el scripturile Vechiului şi Noului Testament, şi prin adevărul lor a dat în vileag falsitatea papalităţii, a impresionat inima Europei, a pus capăt domniei imposturii şi a împlinit marea reformă. Mai presus de orice autoritate, înaintea întregii lumi, el se baza pe adevărul cuvntului lui Dumnezeu: “cel drept va trăi prin credinţă”. Cuvântul lui Dumnezeu este adevărul, iar papalitatea este minciună; cea din urmă trebuie să cadă, iar cel dintâi să triumfe; pentru suflet adevărul este sănătate, iar minciuna este otravă ucigătoare. Prin Duhul lui Dumnezeu, aceste principii ale îndreptăţirii eterne s-au înrădăcinat adânc în inima lui Luther, şi, chiar dacă par a fi simple, cu acestea, prin credinţa în Dumnezeu, a căpătat el putere pentru a învinge papii, episcopii, clerul, regi şi împăraţi, înălţând stindardul mântuirii prin credinţa în Domnul Isus Hristos, fără lucrările legii.

Începuse marea lucrare, dar lucrătorul mai avea de învăţat câteva lecţii.

Vizita lui Luther la Roma

S-au iscat nişte dispute între vicarul general şi mai multe mânăstiri augustiniene. Ca urmare, Luther a fost ales să prezinte chestiunile la Roma, înaintea Sanctităţii Sale. În înţelepciunea lui Dumnezeu, a fost nevoie ca Luther să cunoască Roma. Fiind un călugăr din nordul îndepărtat, el nu putea gândi altfel decât că papa era cel mai sfânt părinte şi că Roma era cetatea sfinţilor, iar acele prejudecăţi şi iluzii puteau fi spulberate numai prin observaţii persoanle, din vreme ce informaţia nu circula în acel timp ca acum.

În anul 1510, fără un ban şi desculţ, Luther a traversat Alpii. Pentru câte o masă şi un popas peste noapte el a cerşit pe la mânăstiri şi la ferme. Dar abia a coborât din Alpi, că a dat de mânăstiri de marmură şi de călugări care se hrăneau cu delicatese. Toate acestea erau lucruri noi şi surprinzătoare pentru călugărul modest de la Wittemberg. Vinerea a fost uimit să vadă că mesele benedictinilor erau pline de cărnuri. A fost atât de indignat încât s-a încumetat să spună: “Biserica şi papa nu îngăduie asemenea lucruri”. Unii spun că pentru această mustrare era cât pe ce să plătească cu viaţa. După ce a primit un îndemn prietenesc să o ia din loc, a părăsit mânăstirea şi a călătorit prin câmpiile fierbinţi ale Lombardiei, ajungând la Bologna grav bolnav. Acolo vrăjmaşul i-a îndreptat gândurile spre sine însuşi şi a ajuns să fie extrem de tulburat de sentimentul că era păcătos şi perspectiva morţii l-a umplut de groază. Dar, ca o rază din cer, cuvintele “cel drept va trăi prin credinţă”, au alungat norii întunecaţi, au schimbat cursul gândurilor lui şi i-au readus pacea cugetului. Cu forţe reînnoite, el a reluat călătoria, şi, după ce a trecut prin Florenţa, suferind sub soarele arzător al Italiei de-a lungul drumului prin Apenini, s-a apropiat de oraşul cu cele şapte coline.

Pentru a prefaţa intrarea lui Luther în Roma, vom reaminti cititorilor că, deşi el primise adevărul evangheliei, rămăsese tot papistaş şi devotamentul lui faţă de papalitate avea forma bigotismului vehement. Pentru germanul neştiutor, Roma era cetatea sfântă, sfinţită de mormintele apostolilor, de monumentele sfinţilor şi de sângele martirilor. Dar vai! adevărata Romă era cu totul altceva decât Roma din imaginaţia lui. Apropiindu-se de porţile cetăţii, inima îi bătea puternic. A căzut în genunchi, şi, cu mâinile ridicate spre cer, a exclamat: “Te salut, Sfântă Romă! Romă binecuvântată şi de trei ori sfinţită de sângele martirilor!” Astfel a salutat el metropola creştinătăşii, cu tot felul de cuvinte şi în termeni plini de respect. Şi, sub influenţa acestui entuziasm nestăvilit, s-a grăbit să ajungă în locurile sfinte, ascultând toate legendele cu privire la consacrarea lor şi crezând cu evlavie tot ce vedea şi auzea. Dar nu peste mult timp inima i s-a scârbit de neevlavia preoţilor italieni. Într-o zi, când el repeta masa cu multă seriozitate, a văzut că preoţii de la un altar alăturat repetau şapte mese înainte ca el să fi terminat una. “Repede, repede!” a strigat unul, “daţi-i-l doamnei noastre pe fiul ei”, făcând o aluzie grosolană la transsubstanţierea pâinii în trupul şi sângele lui Isus Hristos. Cu greu s-ar fi putut scoate o profanitate mai grosolana! Luther a fost complet dezamăgit, şi astfel Dumnezeu şi-a atins scopul în educaţia lui Luther.

Luther se aşteptase ca la Roma să găsească o religie austeră; “ochii ei cu cearcăne de întristare privind pământul gol, potolindu-şi setea cu roua cerului, cu îmbrăcăminte ca a apostolilor, croindu-şi drumul printre stânci, cu evanghelia sub braţ. Dar, în loc de aceasta, el a văzut pompa triumfală a pontifului, cardinalii în litiere, călare sau în trăsuri sclipind de pietre preţioase şi acoperiţi cu pene de păun ca să nu-i bată soarele. Bisericile splendide, ritualurile şi mai splendide şi splendoarea picturilor păgâne au fost de nesuferit pentru Luther, a cărui inimă era grea după ce văzuse profanităţile preoţilor. Ce era Roma lui Rafael, Michelangelo, Perugino şi Benvenuto pentru călugărul german sărac, care mersese pe jos patru sute de leghe aşteptându-se să găsească ceva care i-ar fi crescut evlavia şi i-ar fi întărit credinţa?”

Totuşi atâta putere avea superstiţia căpătată prin educaţie, că Luther, cu toată cunoştinţa din scriptură şi cu toată marea lui dezamăgire de ceea ce era la Roma, într-o zi, dorind să capete o indulgenţă promisă de papă tuturor celor care urcă în genunchi pe ceea ce se numeşte “scara lui Pilat”, se târa umil pe acele trepte despre care se spunea că fuseseră aduse de la Ierusalim la Roma, când i s-a părut că aude o voce puternică asemenea unui tunet strigând: “Cel drept va trăi prin credinţă”. Uimit, s-a ridicat de pe treptele pe care se târa, şi, ruşinat când a înţeles cât de adânc era cufundat în superstiţie, a părăsit în grabă acea scenă a nebuniei lui.

După ce a încheiat chestiunile pentru care fusese trimis, a întors pentru totdeauna spatele cetăţii pontificale. “Adio, Romă,” a spus el, “şi toţi cei care duc o viaţă sfântă să se depărteze de Roma. Orice este permis la Roma, numai să fii un om cinstit nu”. Nu se gândea să părăsească biserica romano-catolică, dar, uimit şi tulburat, şi-a urmat drumul spre Saxonia.

La scurt timp după întoarcerea lui Luther la Wittemberg, la stăruinţele lui Staupitz, el a luat titlul de doctor în teologie. Şi Senatul i-a acordat postul la amvonul bisericii parohiale, ceea ce i-a deschis dintr-odată o sferă în care să fie de folos. Dar Luther, cumva speriat de responsabilitate, cu greu a acceptat o demnitate atât de importantă. Cum vicarul care îi era prieten a căutat să-l facă să lase scrupulele şi a insistat ca el să ia acea slujbă, s-a supus, şi în îndeplinirea îndatoririlor la amvon a avut o ocazie rară de a predica cuvântul lui Dumnezeu şi evanghelia lui Hristos în mânăstiri, în capela castelului şi în biserica colegiului. Vocea lui – spune istoria – era frumoasă, răsunătoare şi electrizantă; gesturile ei erau degajate şi nobile. O originalitate îndrăzneaţă marca întotdeauna gândirea lui Luther, fermecându-i pe mulţi prin noutatea ei şi biruindu-i pe alţii prin puterea ei. În ultimii patru sau cinci ani ajunsese să cunoască destul de bine atât greaca cât şi ebraica, citise bine Noul Testament şi era deplin convins că îndreptăţirea prin credinţă era o învăţătură importantă a evangheliei şi că cuvântul lui Dumnezeu era prima şi cea mai importantă resursă pentru trezirea şi reformarea bisericii.

Între 1512 şi 1517 Luther a fost un vestitor îndrăzneţ al cuvântului vieţii. În toate el a dorit numai să cunoască adevărul şi să scuture şi să înlăture toate falsităţile şi superstiţiile Romei. Aşa îl lăsăm deocamdată pe Luther, angajat în lucrarea lui glorioasă, pentru ca să ne referim pentru câteva momente la situaţia din biserică prin care Johan Tetzel cu indulgenţele lui a ajuns în împrejurimile Wittembergului[7].

[1] Milman – Survey, Latin Christianity, vol. 6, p. 357, Greenwood Summary, cartea 14, cap. 1

[2] Waddington Reformation,  vol. 1, p. 31; D’Aubigne Reformation, vol. 1, p. 195

[3] Waddington, vol. 1, p. 34

[4] n.tr.) Autorul se referă la situația din secolul al-XIX-lea, dar oare este cu ceva diferită situația la începutul secolului al-XXI-lea? Este oare posibil ca o persoană care cunoaște relativ bine Biblia să mai rămână într-o comunitate romano-catolică? Papa Benedict al-XVI-lea le-a spus credincioșilor săi că pot să citească Biblia – personal aș crede că a spus aceasta pentru că pur și simplu în prezent nu mai are genul de autoritate pe care o avea în secolul al-XV-lea pentru a interzice citirea Bibliei -, dar că interpretările Scripturii sunt numai de competanța clerului catolic. Ca exemplu de interpretări, cu privire la Apocalipsa, acest papă spunea recent că “ea este interpretată în mod greșit ca o catastrofă iminentă care va veni asupra lumii” (23 august 2006), și mai apoi că “Apocalipsa ne prezintă o comunitate strânsă laolaltă pentru rugăciune, pentru că rugăciunea ne face mai conștienți de prezența lui Isus cu noi și în noi” (5 septembrie 2012). Lăsăm cititorul să aprecieze lucrurile.

[5] V. The present Truth and Testimony, vol. 1, p. 52

[6] Waddington, vol. 1, p. 47

[7] D’Aubigne, vol. 1; Froude – Short Studies, vol. 1; Waddington – Reformation, vol. 1; Universal History, vol, 6, Bagster and Sons