Capitolul 32 - Căderea Constantinopole
În anul 1453, după un asediu de cincizeci şi trei de zile, capitala creştinătăţii răsăritene a căzut în mâinile turcilor victorioşi. Împăratul care purta numele fondatorului cetăţii Constantinopole a arătat multă vitejie în timpul asediului. El şi-a dat jos mantia de purpură şi a luptat la spărtură până ce, împreună cu nobilii din jurul lui, a căzut printre cei ucişi. Acesta a fost ultimul dintre Constantini şi ultimul împărat creştin al Constantinopolului. Cei mai mulţi dintre locuitorii rămaşi, fie au fost vânduţi ca sclavi, fie au fost masacraţi, iar în oraş au fost aduse cinci mii de familii de turci colonişti. Au urmat distrugeri şi violenţe pe care nu le putem descrie. Vechia biserică Sf. Sofia a fost golită de toate ofrandele aduse de veacuri, icoanele au fost făcute bucăţi, şi, după ce a suferit profanări, a fost transformată în moschee. Tezaurul ştiinţific al grecilor, despre care unii spun că ar fi cuprins o sută douăzeci de mii de cărţi manuscrise, a fost risipit sau distrus. S-a încheiat cucerirea şi Mahomed al-II-lea şi-a mutat sediul guvernului la Constantinopole.
Dar ambiţia fără limite a otomanului feroce era departe de a fi satisfăcută, pentru că el gândea să cucerească întreaga creştinătate. După victorii rapide şi uşoare asupra mai multor principate creştine din est, s-ar părea că, dacă moartea nu ar fi scăpat lumea de acel tiran, el ar fi continuat cuceririle până în inima Europei. Ce cetate, ce regat şi ce forţe s-ar fi putut opune invadatorului feroce? Întreaga europă tremura, mai ales Italia. Se spune că moartea lui Nicolae al-V-lea a fost grăbită de vestea cuceririi Contantinopolului, că supărarea şi frica au zdrobit inima bătrânului. Dar, după ce a răsturnat imperii, regate şi cetăţi fără număr, Mahomed al-II-lea a murit la cincizeci de ani, suferind de dureri interne, care se presupune că ar fi fost efectele unei otrăvi.
Veştile despre aceste mari calamităţi din est au aruncat o umbră întunecată asupra vestului, dar ceea ce ameninţa să oprească progresul civilizaţiei şi răspândirea creştinismului a fost întors, prin providenţa cea înţeleaptă şi bună, spre înaintarea amândoura. Căderea Constantinopolului în mâinile necredincioşilor a făcut ca mulţi învăţaţi greci să fugă în Italia, şi, de acolo, în multe alte ţări din Europa. Aceasta s-a întâmplat tocmai pe vremea când papa Nicolae al-V-lea se distingea prin pasiunea lui pentru literatură, pe care o promova folosindu-se de poziţia şi de bogăţia lui. Refugiaţii aduseseră cu ei cărţile pe care le putuseră salva din ruinele imperiului care căzuse, aşa că studiul limbii greceşti a ajuns să devină extrem de popular. Dintre aceşti studenţi, Dumnezeu a găsit cu cale să ridice oameni deosebit de culţi şi cu inimi evlavioase, care au pregătit calea pentru marea reformă.
Inventarea tiparului. Îmbunătăţirea hârtiei.
În acea perioadă, Domnul făcea ca “toate lucrurile să lucreze împreună spre bine” într-un mod extrem de remarcabil. Doi agenţi tăcuţi, care au însă multă influenţă şi putere au fost rânduiţi să preceadă vocile predicatorilor evangheliei Lui: invenţia tiparului şi fabricaţia hârtiei. Aceste invenţii care armonizau una cu cealaltă au fost perfecţionate în a doua jumătate a secolului al cincisprezecelea, fapt pentru care ne putem înălţa inimile cu laude şi mulţumiri lui Dumnezeu.
Am ajuns la un punct de răscruce în istoria noastră, şi nu numai în istoria bisericii, ci şi în cea a civilizaţiei şi a societăţii în statele europene şi în istoria umanităţii. Este bine să ne oprim puţin pentru a privi în jur. Vedem cum o mână divină a lucrat spre bine ducând la o conjuncţie a mai multor factori care aparent nu sunt legaţi unul de altul. Căderea imperiului, fuga câtorva greci care au adus comori ale literaturii lor, trezirea intelectului lumii occidentale, care fusese mult timp cufundat în somn, inventarea tipăririi cu caractere mobile şi descoperirea procedeului de fabricare a hârtiei din cârpe. Deşi zdrenţele de in nu par a avea nimic a face cu literatura grecilor şi cu meşteşugul lui Guttenberg, ambele nu ar fi fost de folos fără o hârtie îmbunătăţită. Mijloacele pe care omul le-ar socoti nesemnificative sunt suficiente atunci când sunt folosite de Dumnezeu. Prin puterea miraculoasă, un băţ uscat din mâna lui Moise a făcut să se zguduie Egiptul de la centru până la graniţele lui, a despicat Marea Roşie şi a scos apă din stâncă; o piatră netedă din pârâu sau un corn gol de berbec au adus mari biruinţe lui Israel. Puterea este de la Dumnezeu, iar credinţa aşteaptă totul numai de la El.
Este un fapt extrem de interesant pentru creştin că prima carte completă pe care a tipărit-o Guttenberg cu caractere din metal a fost o ediţie a Bibliei în latina vulgata, constând într-un volum cu nouă sute şaizeci şi unu de file. Hallam, în Istoria literaturii face frumoasa observaţie: “Este extrem de remarcabil că inventatorii acestei arte au fost chiar de la început atât de îndrăzneţi încât s-au încumetat să tipărească întreaga Biblie şi că au reuşit aceasta cu mult succes... Cu ochii minţii putem vedea acest venerabil şi splendid volum deschizând calea pentru zecile de mii care au urmat şi cerând binecuvântarea asupra noii arte prin dedicarea pentru cer a celui dintâi rod[1]”.
Deşi nu prea se potriveşte cu domeniul scurtei noastre istorii să prezentăm chiar şi pe scurt istoria marii descoperiri, totuşi, de dragul cititorilor noştri care să nu fi citit asemenea istorii, vom spune câte ceva, din vreme ce tiparul a fost unul dintre cei mai puternici agenţi ai reformei.
Din timpuri vechi se practica tipărirea folosind blocuri de lemn. Uneori gravurile erau însoţite de câteva rânduri de litere cioplite în blocul de lemn. Treptat, acestea au fost extinde până la a avea câteva file care au fost numite blocuri de filă. Se spune că, în secolul al unsprezecelea, un fierar ingenios a inventat litere separate făcute din lemn. Celebrul Johannes Guttenberg, care s-a născut într-un sat de lângă Mentz, în anul 1397, a făcut litere din metal în loc de litere din lemn, iar asociatul lui, Schaeffer, a pus caracterele într-o matriţă, după care acele caractere au fost turnate. Astfel s-a perfecţionat meşteşugul tipăririi, ajungând în forma ăn care este în prezent.
Pergamentul, hârtii preparate din paie, coajă de copac, papirus şi bumbac au fost suficiente pentru scribi până în secolul al paisprezecelea, dar aceste metode de preparare a hârtiei erau inadecvate pentru cerinţele noului proces de tipărire. Din fericire, însă, descoperirea procedeului de fabricare a hârtiei din cârpe a coincis cu inventarea literelor şi a tipăririi la presă. Prima fabrică de hârtie din Anglia a fost construită în 1588, la Drtmouth, de un german nunmit Spielmann, care a fost făcut cavaler de către Regina Elisabeta.
Toţi istoricii par să fie de acord că Guttenberg, după ce timp de zece ani a experimentat pentru a-şi perfecţiona procedeele, ajunsese atât de sărac încât a fost nevoit să invite un capitalist să-i fie asociat. Johann Faust, un fierar bogat din Mentz, căruia i-a făcut cunoscute secretele lui, a fost de acord să intre într-un parteneriat cu el şi să-i furnizeze mijloacele pentru a-şi îndeplini planul. Dar nu s-ar părea că Guttenberg şi asociaţii săi, Schoeffer şi Faust, ar fi fost însufleţiţi de motive mai nobile pentru a executa această lucrare glorioasă, ci că obiectivul lor a fost acela de a obţine mari sume de bani. Scrierile erau o imitaţie atât de exactă a celor mai bune copii manuscrise încât ei au intenţionat să le vândă ca manuscrise pentru a obţine preţuri deosebit de mari, ia angajaţii erau obligaţi să păstreze cu stricteţe secretul. Prima ediţie pare să se fi vândut la preţuri ca de manuscrise fără ca să se fi aflat secretul. A doua ediţie a fost scoasă în 1462, când Johann Faust a mers la Paris cu un număr de copii. I-a vândut regelui un exemplar pentru şapte sute de coroane şi altul arhiepiscopului pentru patru sute de coroane. Prelatul a fost încântat să obţină o copie atât de frumoasă la un preţ atât de mic şi i-a arătat-o regelui, iar majestatea sa i-a arătat copia lui, pentru care plătise aproape dublu, şi atunci mare le-a fost uimirea să vadă că acele copii erau identice până la ultima trăsătură şi până la ultimul punct. Ei s-au speriat ajungând la concluzia că aşaceva trebuia să fi fost rezultatul magiei şi au presupus că acele litere majuscule scrise cu cerneală roşie trebuiau să fi fost cu sânge şi nu au mai avut nici o-ndoială că era o lucrare făcută în alianţă cu diavolul, care i-a ajutat în lucrul magic.
Poliţia a fost imediat informată cu privire la Johann Faust, locuinţele lui au fost percheziţionate şi au fost confiscate alte exemplare ale Bibliei, şi au fost strânse şi alte copii pe care le vânduse, care au fost comparate. Toate copiile fiind exact la fel, el a fost declarat magician. Regele a poruncit ca Faust să fie aruncat în închisoare şi nu peste mult timp ar fi fost aruncat în flăcări dacă el nu ar fi mărturisit înşelăciunea şi nu ar fi descoperit toate secretele meşteşugului său. Taina a fost descoperită, iar lucrătorii care nu mai erau obligaţi să păstreze secretul au ajuns să se disperseze peste hotare, văzând că meşlteşugul lor era bine primit peste tot, aşa că sunetul presei tipografice a ajuns să se audă în multe ţări. Tiparul a fost introdus în Anglia prin 1474 de William Caxton, iar în 1508 în Scoţia de Walter Chapman.
Înainte de zilele tiparniţei, multe cărţi valoroase existau sub formă de manuscrise şi seminarii de învăţătură au înflorit în toate ţările civilizate, de cunoaştere, prin necesitate, beneficia numai un număr mic de oameni. Manuscrisele erau atât de rare şi de scumpe încât numai regii, nobilii şi stabilimentele colegiale sau ecleziastice le puteau cumpăra. O copie a Bibliei costa între patruzeci şi cincizeci de lire numai pentru scris deoarece copistului îi trebuiau cam zece luni pentru a scrie una. Deşi multe alte cărţi au ieşit de sub prese, Biblia latină a fost cartea favorită a tipografilor. Oriunde-şi inaugurau operaţiile, ei începeau cu o ediţie a Bibliei latine. Era cartea cea mai căutată şi se vindea la preţuri bune. Aşa au fost multiplicate rapid Bibliile latine. Atunci şi-au început lucrarea traducătorii, şi, prin reformatori individuali din diferite ţări, cuvântul lui Dumnezeu a fost tradus în diferite limbi în decurs de câţiva ani. Astfel, în 1474 a apărut o versiune italiană, una boemă în 1475, una olandeză în 1477, una franceză în 1477 şi una spaniolă în 1478, ca un fel de vestitori ai apropiatei reforme.
Dar, ca de obicei, vrăjmaşii adevărului şi luminii şi libertăţii s-aualarmat. Arhiepiscopul de Mentz a impus o cenzură strictă asupra tipografilor; Papa Alexandru al-VI-lea a emis o bulă prin care le interzicea tipografilor din Mentz, Koln, Treves şi Magdeburg să publice vreo carte fără a avea permisiunea specială a arhiepiscopilor. Văzând că citirea Bibliei era din ce în ce mai răspândită, preoţii au început să predice de la amvoane împotriva ei. “Ei au descoperit,” spunea un călugăr francez, “o limbă nouă numită greacă, de care trebuie să fim foarte atenţi să ne păzim. Acea limbă va fi mama la tot felul de erezii. Văd multe persoane având în mâini o carte scrisă în această limbă, numită «Noul Testament»; este o carte plină de mărăcini având vipere în ei. Iar, în ceea ce priveşte ebraica, oricine o învaţă devine imediat evreu”. Bibliile şi Testamentele erau confiscate, indiferent unde erau descoperite, şi erau arse. Dar şi mai multe Biblii şi Testamente apăreau, parcă prin magie, din cenuşa celor arse. Şi tipografii erau luaţi şi arşi. “Trebuie să smulgem din rădăcină tipărirea sau tipărirea ne va desfiinţa pe noi,” spunea vicarul de Croydon într-o predică ţinută la Paul’s Cross. Universitatea de la Paris, panicată, declara înaintea parlamentului: “Dacă se permite studiul limbii greceşti şi al ebraicii, s-a terminat cu religia”.
Marele succes al noilor traduceri a alarmat toată biserica romană, care tremura pentru a asigura supremaţia versiunii Vulgata, favorita ei. Temerile preoţilor şi călugărilor au crescut atunci când au văzut poporul citind scripturile în limba lui maternă şi au observat cum se răspândea din ce în ce mai mult predispoziţia de a pune sub semnul întrebării valoarea participării la mesă şi autoritatea preoţiei. În loc ca oamenii să/şi spună rugăciunile în latină prin intermediul preoţilor, ei începeau să se roage direct lui Dumnezeu în limba lor maternă. Clerul, văzând că-i scădeau veniturile, a apelat la Sorbonna, cea mai renumită şcoală teologică din Europa, iar Sorbonna a făcut apel la parlament să intervină cu mână forte. Imediat s-a declarat război împotriva cărţilor şi a tipografilor. Tipografii care erau condamnaţi pentru că tipăriseră Biblii erau arşi. În 1534, vreo douăzeci de bărbaţi şi o femeie au fost arşi de vii la Paris. În 1535 Sorbonna a obţinut o poruncă de la rege pentru a suprima tipărirea. “Dar era prea târziu,” după cum observă un scriitor talentat, “pentru că meşteşugul era deplin dezvoltat şi nu putea fi suprimat după cum nu poat fi suprimate lumina sau aerul sau viaţa. Cărţile deveniseră o necesitate publică şi ele veneau în întâmpinarea unei mari cerinţe a publicului, aşa că an de an ele s-au înmulţit din ce în ce mai mult[2]”.
În timp ce Roma tuna groaznicele ei interdicţii împotriva libertăţii gândirii şi, pentru a persecuta - cel puţin în toată Franţa -, îşi întindea braţul peste tot unde ajunsese Biblia şi găsise oameni care s-o urmeze, Dumnezeu, prin cuvântul său şi cu ajutorul presei tipografice, grăbea marea revoluţie care avea să schimbe destinele bisericii şi statului. Dacă planurile rele ale catolicilor ar fi reuşit, şi acum am mai bâjbâi în întunericul gros al evului mediu. Roma a fost dintotdeauna ostilă invenţiilor şi îmbunătăţirilor, mai ales dacă ele încercau răspâdirea cunoştinţelor, promovau civiliyaţia şi tindeau să micşoreze distanţa dintre cler şi laici sau să slăbească în vreun fel puterea preoţiei. Ignoranţa, robia, superstiţia şi supunerea oarbă faţă de preoţime sunt elementele de bază aşe existenţei ei. Dintre toate invenţiile, nici una nu a exercitat o mai mare influenţă asupra societăţii decât aceea a tiparului, şi nu numai atât, ci, cu ajutorul acestei invenţii sunt păstrate toate celelalte invenţii. Astfel, nu avem de ce să le mulţumim catolicilor pentru civilizaţia noastră modernă şi pentru privilegiile libertăţilor noastre civile şi religioase. Dar Dumnezeul cel viu era deasupra ostilităţii Romei şi urma să-şi îndeplinească planurile harului său.
Întunericul evului mediu se risipea rapid, iar soarele reformei care răsărea avea să risiească bezna domniei lungi de o mie de ani a Izabelei. Supremaţia universală cu care se lăuda ea nu mai este şi nu se va mai reface niciodată. Stâlpii puterii ei sunt deja zdruncinaţi şi mai multe cauze în conjuncţie grăbesc prăbuşirea ei completă. Vom cunoaşte curând aceste cauze.
Precursorii imediaţi ai lui Luther
Am urmărit relativ cu grijă lanţul martorilor din primele zile ale bisericii până la începutul secolului al şaisprezecelea, aşa că mai avem de menţionat numai câteva nume care constituie legătura dintre această nobilă linie şi numele şi mărturia marelui reformator. Din lanţul divin nu lipseşte nici o verigă. Cei mai notabili dintre aceştia au gost Girolamo Savonarola, Johan din Wesalia şi Johan Wessilus din Groningen.
Girolamo savonarola, descendent al unei familii ilustre, s-a născut la 1452, la Ferara. De tânăr a avut sentimente religioase profunde şi a crezut că a avut favoarea de a fi primit viziuni cereşti cu privire la misiunea lui, ceea ce l-a determinat să se rtragă din lume şi să intre în ordinul dominican de la vârsta de douăzeci şi unu de ani. S-a dedicat studiului sfintelor scripturi cu rugăciuni continue, posturi şi chinuirea trupului. S-ar părea că era profund interesat de scripturile profetice, mai ales în Apocalipsa, asupra căreia găsea multă plăcere să facă expoziţiuni suţinând cu multă încredere că judecăţile ameninţătoare erau aproape. După ce a petrecut şapte ani în mânăstirea dominicană de la Bologna, el a fost ransferat de superiorii săi la Sf. Marcu din Florenţa. După câţiva ani el a fost ales stareţ, şi atunci el a introdus o reformă profundă şi o revenire la simplitatea hranei şi a îmbrăcăminţii.
Savonarola era un predicator neegalat, dar, ca mulţi alţii din acel timp, el combina caracterul de predicator cu acela de politician. Singura lui temă era reforma, el proclamând reforma şi pocăinţa cu voce de profet. Reformă în ceea ce priveşte disciplina în biserică, în luxul şi caracterul lumesc al preoţiei şi în moravurile întregii comunităţi. Cum italienii erau sensibili la toate apelurile cu privire la drepturile lor cetăţeneşti, marea catedrală din Florenţa s-a umplut de mari mulţimi care sorbeau civintele lui. Predicarea lui lua forma profeţiei, ca unul care avea autoritate să vorbească în numele lui Dumnezeu, deşi nu seamănă că prezicerile lui ar fi fost altceva decât emanate din convingerile lui ferme cu privire la guvernarea lui Dumnezeu şi la împlinirea profeţiilor potrivit principiilor descoperite în sfintele scripturi. Dar, cu toate că era întrucâtva amestecat cu facţiunile politice din Italia, el era un creştin sincer şi un adevărat reformator. El denunţa în mod necruţător abuzurile lui Lorenzo de Medici, despotismul aristocraţiei şi păcatele prelaţilor şi clerului şi deplângea indiferenţa faţă de lucrurile spirituale care caracteriza epoca. “Odinioară,” spunea el, “biserica avea preoţi de aur şi cupe de lemn, dar acum cupele sunt de aur iar preoţii de lemn, pentru că splendoarea exterioară a religiei a fost dăunătoare spiritualităţii”. Aşa de irezistibilă a fost elocvenţa lui, căreia îi dădea un caracter rofetic, ca şi când ar fi fost mesagerul unui Dumnezeu ofensat, a cărui răzbunare era pe punctul de a se dezlănţui asupra Italiei, încât mulţimile au crezut în misiunea lui cerească. Poporul era atât de pătruns de apelurile lui încât efectul moral al avertismentelor lui s-a văzut în tot oraşul. “Prin îmbrăcămintea lor modestă,” spune Sismondi, “prin purtarea lor şi înfăţişarea lor, florentinii au arătat că îmbrăţişaseră reforma lui Savonarola”.
Dar această evoluţie a fost urmărită de ochiul cel rău al Izabelei. Un asemenea martor neînfricat nu se cuvenea să trăiască, în special în Italia. Lumina trebuia srinsă, dar aceasta era dificil de realizat din vreme ce mulţi cetăţeni erau gata să treacă prin foc în locul lui Savonarola. Biserica Romei, sprijinită şi de partizanii familiei Medici, s-a apucat de lucrarea nimicitoare. Ca de obicei, planurile ei aveau la bază înşelăciunea şi s-au încheiat prin persecuţie. Abilul Alexandru al-VI-lea, într-un limbaj plin de curtuoazie, l-a invitat pe Savonarola să-l viziteze la Roma pentru a discuta cu el pe teme darurilor lui profetice. Dar Savonarola ştia că nu era potrivit să aibă încredere în papă şi a refuzat să se supună. Apoi, papa i-a propus să-l înalţe la rangul de cardinal, cu speranţa că aşa l-ar putea avea sub control, dar Savonarola a declarat de la amvon, cu indignare, că el nu avea să poarte alt roşu decât acela al sângelui martiriului. Atunci masca a fost dată jos, iar linguşirile au fost înlocuite cu ameninţări şi excomunicări. El a fost denunţat că semănător de învăţături false şi nimicirea lui a fost hotărâtă. Franciscanii, care erau deja geloşi pe marea faimă a dominicanilor, au intrat şi ei în conspiraţie. Relatarea uneltirilor lor nu ar prezenta interes pentru cititor, dar ei au reuşit să abată poporul şi să provoace căderea rivalului lor.
În anul 1498, Savonarola şi doi prieteni ai săi, Dominic şi Silvestru, au fost arestaţi, întemniţaţi şi torturaţi. Atât din cauza lucrărilor cât şi a exerciţiilor ascetice, sistemul nervos al marelui predicator devenise atât de sensibil încât nu a putut rezista chinurilor. “Când sunt torturat,” spunea el, “mă pierd îi înnebunesc: numai ceea ce spun când nu sunt torturat este adevărat”. De la Roma au venit doi nunţii aducând sntinţa de condamnare a lui Alexandru, iar, în ziua următoare, prizonierii au fost duşi în piaţa signoriei, unde, după obişnuita ceremonie a degradării, au fost întâi spânzuraţi şi apoi arşi. Cenuşa lor a fost strânsă cu grijă de franciscani şi aruncată în Arno, dar relicvele lui Savonarola au fost păstrate cu veneraţie de mulţi dintre prietenii şi adepţii lui.
Reflecţii asupra vieţii lui Savonarola
Stareţul Sf. Marcu este menţionat în istorie ca unul dintre cei mai credincioşi martori publici pentru Hristos care a apărut în Italia, dar în mersul lui au fost multe lucruri care sunt contrare spiritului şi chemării unui creştin adevărat, mai ales amestecul politicii cu religia. Se spune că el gândea să combine calităţile lui Ieremia cu cele ale lui Demostene: să deplângă păcatul şi să vestească judecăţile lui Dumnezeu ca Ieremia, dar şi să ridice poporul să lupte pentru libertăţile lui, ca Demostene. Aceasta a fost greşala pe care a făcut-o el pentru că nu cunoştea învăţătura Noului Testament şi aceasta a dus la dezonoarea şila căderea lui. Dar trebuie să avem îngăduinţă ţinând cont de educaţia lui, de împrejurări şi de spiritul vremii, mai ales că mulţi dintre reformatorii de mai târziu au căzut în aceeaşi cursă. În acele timpuri revoluţionare, reformatorii nu învăţaseră că un creştin are o chemare cerească, că, dacă evreiii erau binecuvântaţi cu toate binefacerile temporale într-o ţară plăcută, creştinul este binecuvântat cu toate binecuvântările spirituale în locurile cereşti, în Hristos. Ei nu au înţeles că sciopul lui Dumnezeu în timpul de faţă este ca, prin predicarea evangheliei, să strângă din mijlocul naţiunilor n popor pentru Numele Lui (Fapte 15). Dar cât de puţini, chiar şi în zilele noastre, înţeleg că biserica lui Dumnezeu este chemată afară şi că trebuie să umble în separare de lume!
Cel mai mare bine pe care predicatorul îl poate obţine pentru semenii săi este acela de a-i strânge înn jurul Mântuitorului respins, scoţându-i din lume. Dar asemenea predicatori nu sunt populari şi nu sunt înţeleşi nici chiar în ultimul sfert al secolului al nouăsprezecelea. Pentru că, într-adevăr, putem să ne punem întrebarea cumste starea “bisericilor” în raport cu politica şi în ce măsură este mai avansată decât ideile lui Savonarola. El s-a amestecat în conducerea societăţii pentru ca republica Florenţei să fie spre ooarea Domnului şi Stăpânului său. Motivele lui erau, fără-ndoială, drepte, dare el greşea total când gândea că poate uni cerul cu lucrurile pământeşti. Ideea lui călăuzitoare se poate vedea din faptul că una dintre monedele bătute în perioada cât Florenţa era sub influenţa lui purta inscripţia: “Hristos, regele nostru”. Dar acest om remarcabil nu numai că dorea să vadă o mare reformă, atât în biserică cât şi în stat, ci el dorea mult şi mântuirea sufletelor, în timp ce inima lui se bucura de glorioasa învăţătură a îndreptăţirii numai prin credinţă.
Următorul extras din meditaţiile lui asupra Psalmului 31, din timpul întemniţării, va prezenta cititorului gândurile lui cele mai adânci conduse de Duhul Sfânt. “Nici un om nu se poate lăuda, şi, dacă, înaintea lui Dumnezeu, fiecărui păcătos îndreptăţit i s-ar pune întrebarea: «Ai fost mântuit prin propria ta putere?» toţia r răspunde: «Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău dă glorie!» De aceea, o, Dumnezeule, caut îndurarea Ta şi nu aduc înaintea ta dreptatea mea persoanlă, ci atunci când Tu mâ îndreptăţeşti, dreptatea Ta este a mea, pentru că harul este dreptatea lui Dumnezeu. O, Dumnezule, mântuieşte-mă prin dreptatea Ta, adică prin Fiul Tău, singurul care a fost drept înaintea Ta”. În urma studiului acestui frumos psalm al durerii şi laudei triumfătoare, cu ce gânduri sfinte şi înalte trebuie să se fi preocupat mintea lui, ca om învăţat de Dumnezeu, când era închis[3]!
O, minunată cetate c-ai văzut sfârşindMartirii aleşi mistuiţi de flăcări,Care-mpreună uniţi în batjocuri şi chin,Murind zâmbeau dovedind că “a muri e un câştig”:Bogatul tău râu nobil şi largAscunde cenuşa lor binecuvântatăVedea-va marele sfarsitul marelui tiranŞi-orice necredincios nimicit de foc,Va vedea distrus orice viciu şi răuŞi noua lumină venind din cer.
Johan dinWesalia, un doctor în teologie din Erfurt, s-a distins prin îndrăzneala şi energia cu care s-a opus Romei. El a atras asupră-şi mânia ordinelor monastice prin aceea că predica faptul că oamenii sunt mântuiţi prin har, prin credinţă, şi nu ărintr-o viaţă monastică, că un om care crede în Hristos are eternitatea asigurată chiar dacă toţi preoţii din lume l-ar condamna şi l-ar excomunica. El a spus că indulgenţele, ungerea sfântă şi pelerinajele nu sunt de nici un folos; că papii, episcopii şi preoţii nu sunt instrumente prin care oamenii să fie mântuiţi. El era ceea ce, în zilele noastre, s-ar numi un calvinist strict, în ceea ce priveşte modul în care înţelegea harul. Arhiepiscopul de Mentz a poruncit să ife întemniţat şi a fost adus la judecată înaintea unui consiliu de preoţi în anul 1479. Cu toată vârsta lui înaintată, sănătatea lui precară şi slăbiciunea lui, el a fost supus unei interogări încrucişate asupra opiniilor lui timp de cinci zile consecutive. El a explicat unele lucruri, altele nu le-a recunoscut, altele le-a retractat, dar judecătorii au fost neîndurători, deşi el era încovoiat de peste optzeci de ani, şi l-au condamnat la penitenţă pe viaţă ân beciurile Sfintei Inchiziţii, unde a murit în scurt timp.
Johan Wesselus, originar din Groningen, Olanda, a fost, fără-ndoială, unul dintre cei mai remarcabili precursori imediaţi ai reformei. El era unul dintre oamenii cei mai învăţaţi din secolul al cincisprezecelea, şi, din fericire pentru el, ca şi pentru multe alte mii de oameni, el era luminat nu numai cu lumina învăţăturii omeneşti, ci era învăţat de Dumnezeu. Lumina glorioasei evanghelii a harului lui Dumnezeu strălucea puternic în inima lui, în cuvintele lui şi în viaţa lui. El a fost, succesiv, profesor de teologie la Koln, Louvain, Heidelberg şi Groningen, şi a expus cu multă îndrăzneală multe din doctrinele rele şi abuzurile flagrante ala bisericii Romei. Timp de câţiva ani a fost şi profesor de ebraiucă la universitatea de la Paris, şi chiar şi acolo a vorbit cu îndrăzneală: “Orice plăcere a oamenilor în păcat,” declara el, “este blasfemie împotriva lui Hristos”. Dar mărturia ulterioară a lui Luther face să nu mai fie necesare alte detalii despre scrierile lui Johan Wesselus şi despre opiniile lui.
La treizeci de ani după moartea lui Wesselus, Luther predica aceleaşi învăţături pe care le scrisese înaintaşul lui, deşi el nu văzuse lucrările lui. Ei au fost conduşi de acelaşi Duh Sfânt şi învăţaţi din aceeaşi carte sfântă şi au fost pregătiţi pentru aceeaşi lucrare. Marele reformator a fost atât de uimit şi de încântat când a dat pentru prima dată peste nişte scrieri ale lui Wesselus , încât, în 1552, a scris o prefaţă la prima ediţie tipărită a lucrărilor acestuia, în care spunea: “Printr-o minunată providenţă a lui Dumnezeu, am fost obligat să devin persoană publică şi să port lupte împotriva monştrilor indulgenţelor şi decretelor papale. În tot acel timp îmi închipuiam că eram singur, şi totuşi am perseverat cu multă râvnă în luptă, încât peste tot am fost acuzat că sunt înfierbântat şi violent şi că lovesc dur. Totuşi, adevărul este că am dorit sincer să fi terminat cu aceşti profeţi ai lui Baal printre care s-a nimerit să fiu şi să fi trăit liniştit într-un colţ, pentru că ajunsesem la disperare în încercarea de a-i impresiona pe cei cu frunţi de aramă şi gugâturi de fier ale neevlaviei. Dar, fiind în această stare, mi s-a spus că chiar în aceste zile există o rămăşiţă tainică a poporului lui Dumnezeu, şi nu numai că mi s-a spus aceasta, ci mă şi bucur să am dovada existenţei ei. Aici este o nouă publicaţie al cărei autor este Wesselus din Groningen, un om cu un geniu admirabil, cu o minte deosebit de cuprinzătoare. Este foarte clar că el a fost învăţat de Dumnezeu, cum a profeţit Isaia că aveau să fie creştinii[4]: cum a fost cu mine aşa şi cu el şi nu se poate pesupune că el a primit de la oameni învăţăturile lui. Dacă aş fi citit mai înainte lucrările lui, vrăjmaşii mei ar fi presupus că de la Wesselus am învăţat totul, pentru că atât de mult coincid opiniile noastre. Acum îmi este imposibil sî mă-ndoiesc că am dreptate în lucrurile asupra cărora am avut inspiraţie când văd un atât de perfect acord în sentimente şi aproape aceleaşi cuvinte folosite de acest om eminent care a trăit în altă epocă, într-o ţară îndepărtată şi în alte împrejurări decât mine. Sunt surprins că acest scriitor creştin excelent este atât de puţin cunoscut; poate pentru că a trăit fără vărsare de sânge şi fără conflicte, pentru că numai în aceste privinţe diferă de mine”.
Vom mai relata numai o anecdotă cu privire la Wesselus, care arată cât de mult i-a umplut inima spiritul evangheliei, satisfăcându-l deplin şi făcându-l să se ridice deasupra celor mai mari tentaţii.
Când Sixtus al-IV-lea a fost înălţat pe tronu pontifical şi-a amintit că-l cunoscuse pe Wesselus în Franţa şi s-a oferit să-i îndeplinească orice cerere i-ar face. Evlaviosul olandez i-a răspuns: “Fie ca acela care este considerat păstorul suprem al bisericii pe pământ să trăiască astfel încât, când se va arăta Marele Păstor, să-L poată auzi spunând: «Bine, rob bun şi credincios»”. “Aceasta trebuie să fie grija mea,” a răspuns Sixtus, “dar nu ai ceva de cerut pentru tine însuţi?” Atunci Wesselus a spus: “Daţi-mi din Biblioteca Vaticanului o Biblie în greacă şi una în ebraică”. “Le vei avea,” i-a răspuns papa, “dar oare nu e o nebunie? De ce nu ceri o episcopie sau ceva de felul acesta?” “Pentru că,” a spus profesorul cel fără ambiţii, “nu doresc asemenea lucruri”.
I s-a permis să-şi sfârşească zilele în anul 1489, în vârstă de şaptezeci de ani. Ultimele lui cuvinte au fost: “Dumnezeu fie lăudat! Tot ce ştiu este Isus Hristos şi pe El crucificat[5]”.
Ulrich von Hutten, un cavaler germancu zel reformator şi mare admirator al lui Luther şi-a găsit loc în multe istorii. Decendent al unei vechi familii şi având talente strălucite, el s-a distins din tinereţe ca soldat, iar apoi ca aventurier literal, dar ne temem că nu sta prea bine cu moralitatea. El a publicat nişte pamflete usturătoare împotriva lui Erasmus şi o satiră de efect împotriva curţii şi tiraniei Romei. “Puţine cărţi,” spunea Hallam, “s-au bucurat de o primire maientuziastă decât epistolele lui Hutten la prima lor publicare, în 1516”. Dar nu i s-a îngăduit mult timp nici să dezvăluie abuzurile papalităţii, nici să promoveze învăţături reformatoare. A murit în 1523, în vârstă de treizeci şi cinci de ani. “El constituie legătura,” spune d’Aubigne “dintre cavaleri şi literaţi”. El a fost prezent la asediul Padovei din 1513, iar cartea lui de efect îmotriva papalităţii a apărut în 1516.
Reuchlin şi Erasmus – aceste nume faimoase – pot fi introduse în mod normal aici. Deşi nu au fost reformatori, ei au contribuit mult la succesul reformei. Ei sunt numiţi “umanişti”, fiind învăţaţi eminenţi. Revigorarea literaturii, dar mai ales studiul critic al limbilor în care au fost scrise scripturile – ebraica, greaca şi latina – au adus mari servicii primilor reformatori. Ca în zilele lui Iosia, Ezra şi Neemia, marea reformă a fost în legătură directă cu recuperarea şi studiul cuvântului scris al lui Dumnezeu. Biblia, care zăcuse mult timp acoperită cu praf, sub formă de manuscrise pe rafturile bibliotecilor vechi, era atunci tipărită şi dată oamenilor în limba lor maternă. Aceasta era lumina de la Dumnezeu şi aceasta i-a înarmat pe reformatori cu o putere invincibilă. Până în zilele lui reuchlin şi Erasmus, Vulgata a fost textul primit, greaca şi ebraica fiind aproape necunoscute în vest.
Reuchlin a studiat la universitatea din Paris. Din fericire pentru el, celebrul Wesselus învăţa pe atunci ebraica la acea renumită şcoală de teologie. Acolo el nu numai că a primit primele dudimente ale limbii ci şi cunoştinţa evangheliei harului lui Dumnezeu. El a studiat şi greaca şi a deprins să vorbească o latină foarte pură. La vârsta de douăzei de ani el a început să predea filozofie, greacă şi latină la Basel, şi, după cum spune d’Aubigne, “atunci a părut un miracol că un german a fost auzit vorbind greaca”. El s-a stabilit apoi la Wittemberg – leagănul reformei -, l-a învăţat ebraica pe tânărul Melanchton, şi a pregătit publicarea primului lexicon şi a primei gramatici ebraice şi germane. Oare cine poate evalua cât îi datorează reforma lui Reuchlin, cu toate că el a rămas în comuniune cu biserica Romei?
Erasmus era cua aproximativ doisprezece ani mai tânăr decât Reuchlin, a urmat aceleaşi studii, dar a avut mai multă putere şi celebritate. De la 1500 până la 1518, când a început să se remarce Luther, Erasmus a fost cel mai distins literat din creştinătate. El s-a născut la Rotterdam în 1465 şi a rămas orfan la vârsta de treisprezece ani. Atunci el a fost jefuit de tuturii lui, care, pentru a-şi acoperi necinstea, l-au convins să intre într-o mânăstire. În 1492 a fost ordinat preot, dar dintotdeauna i-a repugnat viaţa monastică, aşa că s-a folosit de prima ocazie pentru a-şi recâştiga libertatea. După ce a părăsit mânăstirea augustiniană de la Stein, el a urmat studiile lui favorite la universitatea de la Paris.
Cu cel mai neobosit zel, el s-a dedicat complet literaturii şi curând a căpătat o reputaţie deosebită printre învăţaţi. Tânărul student sărac a fost curtat de multe talente ale vremii. Lordul Montjoy, pe care l-a întâlnit ca student la Paris l-a invitat în Anglia, pe care el a vizitat-o prima oară în 1498, după care a făcut mai multe vizite până în 1515, timp în care a ajuns să cunoască mulţi oameni deosebiţi, a primit onoruri, a avut prietenii călduroase şi a petrecut zilele lui cele mai frumoase. El a fost la ambele universităţi, şi, în timpul celei de-a treia vizite a lui în Anglia, care a fost şi cea mai lungă, a fost profesor de greacă la Cambridge. Toţi recunoşteau supremaţia lui în lumea literelor, şi, pentru un timp, a dominat fără rival. Dar obiectivul nostru este acela de a vedea ce influenţă a avut el asupra reformei.
Sub îndrumarea plină de har a mâinii Aceluia care, chiar de la început, vede sfârşitul, erasmus şi-a încordat toate puterile minţii lui şi a întreprins toate studiile laborioase pentru a pregăti o ediţie critică a Noului Testament în greacă. Lucrarea a apărut la Basel în 1516, cu un an înainte de reformă, fiind însoţită de o traducere latină în care el a corectat erorile din Vulgata. Aceea a fost o lucrare îndrăzneaţă pentru acel timp şi mulţi s-au ridicat împotriva acelei noutăţi periculoase. “Noul Testament al lui a fost atacat,” spune Robertson, “ – de ce oare limba grecilor schismatici să vină peste sacra şi tradiţionala latină? Cum oare să fie posibilă îmbunătăţirea traducerii Vulgata? Un colegiu de la Cambridge care se mândrea cu caracterul teologiei lui nu a admis nici o copie a lucrării. Dar editorul s-a putut adăposti sub protecţia papei Leon, care a acceptat dedicaţia volumului”.
Punerea sub semnul întrebării a fidelităţii Vulgatei era, în ochii bosericii domano-catolice, cea mai mare crimă. Vulgata înceta să mai fie autoritatea absolută exclusivă, iar greaca era superioară nu numai prin vechimea ei, ci şi pentru că era limba textelor originale. Pe atunci Erasmus era în fruntea învăţaşilor şi literaţilor, se bucura de patronajul papei, al mai multor prelai şi principi europeni. Adăpostit sub un asemenea scut, el era în deplină siguranţă, şi, ştiind aceasta, a continuat fără teamă marea lui lucrare.
Deşi Noul Testament în greacă al lui Erasmus, publicat la Basel în 1516, a fost prima ediţie în care textul original al Sfintelor Scripturi le-a fost oferit învăţaţilor, nu a fost totuşi prima lucrare nici ca elaborare, nici ca tipărire. Lucrarea la Noul Testament Complutensian a fost încheiată în ianuarie 1514, dar a aşteptat încheierea întregii Biblii şi autorizaţia Papei, nefiind publicat până în 1522. Aşa s-a făcut că ediţia lui Erasmus a apărut cu şase ani mai devreme decât Complutensian-ul, deşi s-a tipărit cu doi ani mai târziu.
Aceea a fost prima Biblie poliglotă, numită de atunci Complutensian. Au urmat ediţiile poliglote de la Paris şi Londra. Această mare lucrare pare să fi fost concepută la început de celebrul cardinal Ximenes din Toledo şi s-a făcut pe cheltuiala lui. Pentru aceasta, el a colecţionat manuscrise, a angajat mulţi învăţaţi ca editori şi a importat tipare din Germania. Se spune că pregătirea a depăşit douăzeci şi trei de mii de lire – o sumă imensă în acel timp -, dar veniturile anuale ale primatului erau de patru ori pe atât.
Complutensianul poliglor, în şase volume folio, a fost întocmit la Alcala, în Spania, în 1517, dar pregătirile începuseră încă din 1502. Cele şase volume nobile cuprind Vechiul Testament în ebraică, latină şi greacă şi Noul Testament în greacă şi latină, cu un dicţionar ebraic şi alte materiale suplimentare.
Johan Froben, un publicist întreărinzător de la Basel, auzind de apariţia în curând a Bibliei şi dorind s-o amâne, l-a îndemnat pe Erasmus să scoată imediat o ediţie a Noului Testament. Aceasta a fost cu multe erori, din vreme ce graba lui Froben nu i-a lăsat suficient timp pentru a face lucrarea. În şase ani a trecut prin trei ediţii, iar cu cea de-a patra şi a cincea ediţie Erasmus a avut mai multe greutăţi, după ce, în 1522, văzuse Complutensian-ul[6].
Pentru a-i da cititorului oarece idee despre popularitatea acestui mare om, care, totuşi, în anumite privinţe, era slab, vom mai menţiona cartea lui intitulată “Laudă şi nebunie”, care a avut douăzeci şapte de ediţii în timpul vieţii lui, iar “Colocviile” au fost primite cu atâta entuziasm că într-un an s-au vândut douăzeci şi patru de mii de copii. În aceste cărţi el a atacat puternic şi cu o satiră muşcătoare inconsistenţele călugărilor, cum erau de băgăreţi şi de rapaci la patul de moarte, când era vorba de testamente şi de înmormântări. Astfel, în mod indirect, a slujit cauzei reformei[7].
Erasmus a primit multe oferte tentante pentru pensii şi avansări, dar iubirea lui pentru învăţătură l-a făcut să prefere o stare relativ mai săracă dar cu libertate deplină. În 1516 el s-a stabilit la Basel, unde lucrările i-au fost tipărite de Froben şi el a lucrat cu sârguinţă la corecturi, ajutând apoi pe tipograf în lucrările de tipărire a operelor clasice.
Dar marea lucrare pentru care pare să fi fost pregătit în mod special de Dumnezeu a fost Noul Testament în greacă. “Erasmus,” spunea d’Aubigne, “a făcut pentru Noul Testament ceea ce Reuchlin făcusr pentru Vechiul Testament. De atunci încolo teologii puteau citi cuvântul lui Dumnezeu în limbile originale, pentru ca, mai târziu, să recunoască puritatea învăţăturilor reformatoare. Noul Testament al lui erasmus a adus o sclipire de lumină. Parafrazările lui la epistole şi la evangheliile sf. Matei şi sf. Ioan, ediţiile lui ale operelor lui Ciprian şi Ieronim, treducerile oeprelor lui Origen, Athanasius şi Hrisostom, «Principiile adevăratei teologii» şi «Predicatorul» ca şi comentariile lui asupra mai multor psalmi au avut o contribuţie importantă la sporirea interesului faţă de cuvântul lui Dumnezeu şi de teologia pură. Rezultatul lucrărilor sale a depăşit intenţiile lui. Reuchlin şi erasmus au dat învăţaţilor Biblia, iar Luther a dat-o poporului[8]”.
Lanţul martorilor este complet. Wesselus, Reuchlin, Erasmus şi Luther sunt conectaţi. Firul de argint al harului lui Dumnezeu poate fi astfel urmărit din zilele apostolilor, sau măcar din zilele lui Constantin, până la Luther. Nu au existat alt fel de martori până la unirea dintre biserică şi stat. Existenţa valdezilor şi mărturia lor poate fi urmărită până la timpul de început. Apoi avem martori pentru Hristos în paulicieni, albigenzi, wycliffiţi, boemi, moravi, fraţii uniţi, Savonarola şi alţi protestanţi individuali în diferite naţiuni ale Europei.
După ce am parcurs calea grozavă prin evul întunecat până la începutul secolului al şaisprezecelea, găsim Biblia în limbile originale şi presele tipografice gata să multiplice copiile cu zecile de mii şi să le răspândească în creştinătate.
Aşa a fost pregătită calea pentru marea schimbare care era aproape. Răutatea neruşinată a Romei, sângele sfinţilor martirizaţi ai lui Dumnezeu, marile mulţimi de suflete care piereau din lipsa cunoştinţei, toate strigau tare ca o mână să pună capăt domniei papalităţii şi să salveze naţiunile europei din întunericul şi robia de o mie de ani. Aceasta s-a realizat însă nu numai prin învăţătură, nici de literaţi, ci prin credinţă în cuvântul lui Dumnezeu şi prin puterea Duhului Sfânt.
[1] Literature of Europe, vol. 1, p. 153
[2] History of the Huguenots, Samuel Smiles, p. 1-23
[3] J.C. Robertson, vol. 4, p. 548; Waddington, vol. 3, p. 383; Universal History, Bagster and Sons, London, vol. 6, p. 173
[4] n. tr.) Aici se văd totuși limitele înțelegerii marelui credincios Luther, pentru că Isaia nu vorbește despre creștini, ci despre rămășița credincioasă a lui Israel, deși unele lucruri se aplică la fel de bine la credincioșii din orice dispensațiune. Luther nu a înțeles dispensațiunile cum le-au înțeles Darby și frații.
[5] Milner, vol. 3, p. 421
[6] VedețI o carte bine scrisă și folositoare cu titlul “A Plain Introduction to the Criticism of the New Testament”, de Dr. Scrivener, editată de George Bell and Sons, Londra. De asemenea, pentru unele detalii interesante, Church History a lui J.C. robertson, vol. 4, p. 664
[7] J.C. Robertson, vol. 4, p. 673
[8] D’Aubigne, vol. 1, p. 166