Capitolul 3 -Lucrarea de ispăşire a lui Hristos
„Credinţa noastră creştină poate fi rezumată în aceste câteva cuvinte: «Hristos a murit pentru mine»“ Charles Spurgeon
Al treilea lucru important pe care îl vom prezenta este lucrarea de ispăşire a lui Hristos. Mulţi care nu înţeleg credinţa creştină se împiedică de acest fapt. Pentru mintea omenească, acest subiect este mai complicat decât cel dinaintea lui. Nu numai că Dumnezeu S-a manifestat în trup omenesc, dar devenind om a fost răstignit, a murit şi a fost îngropat. Cum se poate să fie aşa lucrurile?
Pentru a înţelege ce spune Scriptura cu privire la acest subiect avem nevoie să începem punând această întrebare:
1. Ce este păcatul?
Să privim în jur ca să vedem ce este realitatea păcatului.
Priveşte la râurile de lacrimi care curg de-a lungul anilor din cauza morţii unei persoane pe care o iubeşti! Uită-te la durerea sufletelor şi la inimile zdrobite ale celor ce se duc pe la cimitire.
Întoarce-te acum de la umbra neagră a morţii şi priveşte la mulţimea războaielor şi a sângelui care pătează pământul. Uită-te la cei răniţi, schilozi, morţi şi la distrugerea atâtora care mai înainte pulsau de viaţă.
Aruncă-ţi o privire la paturile din spitale. Vei vedea bolnavi şi vei privi la feţele lor galbene, cu moartea care se strecoară încet dar sigur în trupurile lor. Ascultă-le gemetele pe care le scot uneori. Acestea toate sunt numai câteva din roadele amare ale păcatului.
Vizitează închisorile şi pe cei care stau acolo. Ia seama la ce au făcut ei societăţii şi ce a făcut societatea pentru ei.
Ce să mai spunem despre cârciumi şi localurile de dans... peşteri ale corupţiei şi cazinouri cu jocuri de noroc. Ce să mai zici despre casele acelora care frecventează aceste locuri? Cămine distruse, femei şi copii nenorociţi, soţi şi părinţi demoralizaţi.
Cât de amar este păcatul şi cât de neplăcut îi este rodul!
Îţi spun toate acestea ce este păcatul? Acestea sunt numai unele din manifestările păcatului. Sunt simptomele bolii, nu boala însăşi.
Ai putea intra în inimi să vezi că ele sunt în totul ruinate de păcat? Aici este în adevăr locul unde boala îşi are rădăcina, în inimă. Rana este mai adâncă decât pielea. [ Citez expresia aceasta din cartea Levitic 13.3, 20, 25, 30 despre rana leprei. Este o expresie exactă a păcatului care nu are vindecare printre oameni. Ea este în adâncime şi nu numai la suprafaţă. Este în inimile lor (Ier. 17.9; Marcu 7.20-23).]
Păcatul este îndreptat împotriva lui Dumnezeu. Este o insultă adusă gloriei lui Dumnezeu.
Definiţia păcatului este „a nu nimeri ţinta“. Această ţintă pe care noi n-o nimerim este gloria lui Dumnezeu. El a creat pe om pentru propria Sa glorie (Isaia 43.7). Cunoscându-L pe Dumnezeu, noi trebuie să-L glorificăm (Romani 1.28). Dar noi n-am făcut aşa. „Toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu“ (Romani 3.23). Dacă nu vezi păcatul în felul acesta, nu vei înţelege ispăşirea. Trebuie mai întâi să cunoşti natura problemei ca să cauţi s-o rezolvi. Păcatul este îndreptat împotriva gloriei lui Dumnezeu. Profestul David spunea: „Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea ochilor Tăi..“. (Psalmul 51.4). Cât de serios lucru este să păcătuieşti înaintea lui Dumnezeu, ai cărui ochi sunt prea curaţi ca să privească răul! (Habacuc 1.13).
Da, păcatul este îngrozitor, îngrozitor, îngrozitor în ceea ce a făcut în noi şi pentru noi. Dar el este şi mai mult înaintea ochilor lui Dumnezeu şi în lumina sfinţeniei Lui.
Aceasta ne duce la punctul următor, care este:
2. Înţelesul pe care-l are ispăşirea
Sensul literal pe care-l are acest cuvânt este „a acoperi“. A ispăşi ceva înseamnă a acoperi, a ascunde. (El vine de la cuvântul ebraic „kaphar“.) Ce are nevoie de acoperire este starea noastră în păcatele noastre, situaţia plină de păcat în care ne aflăm. Este necesar să fie acoperită înaintea ochilor lui Dumnezeu.
Să ne întoarcem spre cel dintâi păcat al lui Adam şi al Evei în paradis. În Geneza 2 citim cum Dumnezeu a creat pe om şi cum, spre deosebire de alte creaturi, El a suflat în nările lui suflare de viaţă, prin care el a ajuns în armonie cu Dumnezeu, ca să se închine în mod conştient lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu a dat omului autoritate şi stăpânire peste toată creaţia. Această stăpânire a fost arătată când Dumnezeu a adus toate animalele şi păsările la om ca să le dea nume. Şi oricum numea omul pe fiecare creatură vie, aşa îi era numele.
De asemenea, Dumnezeu a dat omului o poruncă, pentru a-l pune la probă, cum aprecia El harul lui Dumnezeu. Şi ce s-a întâmplat?
Satan a venit, folosind şarpele (Geneza 3) şi i-a şoptit Evei nişte cuvinte prin care spunea că Dumnezeu este mincinos. Nu ţi-a spus El că dacă vei mânca din rodul pomului aceluia vei muri? Eu îţi spun, nu vei muri. Pe lângă aceasta, nu este cinstit ca El să-ţi ia libertatea. De ce te opreşte pe tine, coroana creaţiei, să-ţi arăţi stăpânirea peste acest pom? De asemenea, El nu te iubeşte. Dacă te-ar iubi, te-ar fi oprit El să te bucuri de orice lucru? „Pentru că Dumnezeu ştie că în ziua când veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul“ (Geneza 3.5). Şi Dumnezeu nu vrea să fiţi ca El. El vrea să-I fiţi inferiori.
Acestea au fost cuvintele şarpelui către femeie. Este trist să spunem că femeia a ascultat de toate acestea şi a mâncat şi a dat şi soţului ei să mănânce. Rezultatul a fost tragic. „Şi li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi“.
Care a fost cel dintâi lucru pe care l-a făcut omul în grădină după ce a căzut şi a văzut că era gol? Biblia spune: „Şi ei (Adam şi Eva) au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri“, ca să-şi acopere goliciunea. Cu alte cuvinte, ei au încercat să-şi ascundă consecinţele păcatului făcut.
Este adevărat că au reuşit într-o oarecare măsură să-şi ascundă unul faţă de altul rezultatul păcatului.
Dar când au auzit glasul Domnului care umbla prin grădină, ei s-au ascuns în mijlocul pomilor. Şi când Domnul l-a chemat pe Adam: „Unde eşti?“, răspunsul a fost plin de ruşine: „Am auzit glasul Tău în grădină şi m-am temut, pentru că sunt gol, şi m-am ascuns“.
Unde sunt şorţurile din frunze de smochin pe care le-au făcut Adam şi Eva? Ele nu aveau nici un preţ înaintea lui Dumnezeu. Frunzele de smochin şi pomii grădinii arătau simţul de ruşine şi de înjosire al lui Adam şi al Evei, şi nevoia lor de a fi acoperiţi. Dar ei n-au putut să-şi ascundă păcatul dinaintea ochilor lui Dumnezeu. Poate creaţia să ascundă creatura de vederea lui Dumnezeu?
3. Ispăşire în jerfă
Omul n-a reuşit să se acopere singur, dar Dumnezeu a intervenit ca să facă faţă căderii omului. Istoria căderii nu s-a sfârşit decât cu aceste cuvinte: „Şi Domnul Dumnezeu a făcut lui Adam şi soţiei sale îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat“ (Geneza 3.21). De unde a luat Domnul aceste piei? De la un animal omorât şi jupuit. Ce frumos este să citim „şi Domnul le-a făcut îmbrăcămintea“! Dumnezeu Însuşi a venit la omul păcătos ca să-i acopere goliciunea. Ce har străluceşte în aceste cuvinte: „i-a îmbrăcat“! Ce frumos că în grădină, unde a avut loc cel dintâi păcat – acest păcat care pe drept merita moartea lui Adam şi a Evei – nu ei aveau să moară întâi pentru păcatul lor. În schimb, un animal nevinovat a fost jertfit şi a murit în locul lor. Adam şi Eva au fost acoperiţi cu pielea lui şi ei au scăpat întregi.
Vom explica mai pe urmă că acest animal a fost o simplă imagine a planului măreţ al lui Dumnezeu de răscumpărare prin cea mai mare jertfă.
Să rezumăm ce am învăţat de la păcatul celui dintâi om aşa cum ni se istoriseşte în Geneza 3:
Întâi: nevoia omului de a fi acoperit (ispăşire)
Al doilea: incapacitatea omului de a se acoperi el singur
Al treilea: grija lui Dumnezeu pentru a avea o acoperire.
Cineva ar putea întreba: Există vreo altă cale de a te apropia de Dumnezeu fără să ai această acoperire? Am putea noi acoperi sau ascunde păcatele noastre de vederea lui Dumnezeu prin fapte religioase şi dedicaţii? Sau chiar prin pedepsirea şi umilirea trupului? Ar putea ritualurile şi tradiţiile unor anumite practici religioase să ne acopere – să facă ispăşire pentru noi? Ce să spunem despre fapte bune şi binefaceri faţă de alţii?
Aceasta ne duce la următoarea întrebare importantă:
4. Se poate face ispăşire prin fapte bune?
Încercarea lui Adam şi a Evei de a-şi acoperi goliciunea cu frunze de smochin a fost cea dintâi încercare a omului ca să acopere consecinţele păcatului prin fapte. Toate practicile religioase omeneşti care au urmat, prin diverse ritualuri şi porunci, şi toate încercările de a fi plăcuţi lui Dumnezeu prin fapte nu sunt decât încercări de a-ţi acoperi goliciunea cu frunze de smochin, care sunt cu totul fără folos. În această privinţă profetul Isaia spune: „toţi am ajuns ca ceva necurat şi toate faptele noastre drepte sunt ca o haină mânjită“ (Isaia 64.6). Acetsea sunt faptele noastre drepte în lumina sfinţeniei lui Dumnezeu – doar nişte haine mânjite. Pot aceste haine murdare să îmbrace pe om înaintea lui Dumnezeu Cel sfânt?
Este o întâmplare de la începutul istoriei omului care ne descoperă gândul lui Dumnezeu cu privire la acest subiect. În Geneza 4 citim despre un om care vroia să se apropie de Dumnezeu. Era Cain, cel dintâi om religios, care a devenit şi cel dintâi ucigaş. Spre deosebire de Abel, Cain căuta să se apropie de Dumnezeu nu pe baza unei jertfe, fără să ţină seama de starea lui căzută, fiind născut din părinţi păcătoşi. Cain s-a apropiat de Dumnezeu pe principiul faptelor, aducând lui Dumnezeu un dar din munca mâinilor lui. De aceea, Dumnezeu l-a respins pe el şi darul pe care îl aducea, şi l-a înştiinţat spre bine. Adică, dacă te apropii de el, să aduci o jertfă care să fie primită.
Dumnezeu a respins încercarea lui Cain de a se apropia de El cu rodul pământului blestemat şi munca mâinilor sale, pentru că era păcătos. Aceasta va pune capăt oricăror eforturi de a face ispăşire pentru sine însuşi prin fapte. Dar de ce nu pot faptele noastre „bune“ să facă ispăşire pentru păcatele noastre?
Sunt 4 raţiuni principale:
1. – Faptele „bune“ pe care le facem, oricât ar fi de mari, nu sunt corespunzătoare pentru că izvorul lor este omul necorespunzător. Iar dreptatea lui Dumnezeu care a fost nesocotită din cauza păcatului este de nemăsurat. Omul necorespunzător nu poate acoperi ce este de nemăsurat. Ce este finit nu poate acoperi ce este infinit.
2. – Faptele bune, dacă suntem capabili să le facem, nu sunt favoruri pe care să le aducem lui Dumnezeu şi pentru care să merităm răsplată, ci ele ne sunt cerute, iar lipsa lor merită pedeapsă.
3. - „Pentru că plata păcatului este moartea“ (Romani 6.23), şi nu fapte bune. Nu este cinstit să ierţi un ucigaş dacă el spune în faţa tribunalului că îi pare rău, sau să-l laşi liber în schimbul unui act de binefacere, cum ar fi clădirea unui orfelinat. Desigur, aceasta n-ar fi drept. Iertarea nu poate fi cumpărată. În acelaşi fel faptele nu pot înlocui moartea, ca plată a păcatului.
4. – Faptele pe care noi le numim bune, nu sunt tot aşa înaintea lui Dumnezeu, ci sunt stricate de lipsurile şi defectele firii omului căzut. Să ne amintim ceea ce ne spunea profetul Isaia: „toate faptele noastre drepte sunt o haină mânjită“.
Oricine ignoră învăţătura Bibliei în această privinţă şi insistă să se apropie de Dumnezeu prin fapte, va urma calea lui Cain, socotind că dacă omul face tot ce poate mai bine va fi acceptat de Dumnezeu. Astăzi sunt milioane de oameni în lume care urmează pe Cain în calea lui. Pentru aceştia, Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Vai de ei! Pentru că au mers pe calea lui Cain“ (Iuda 1.11).
Deci, nu există abatere de la calea pe care Dumnezeu a rânduit-o. Faptele nu pot ispăşi – aceasta este calea greşită a lui Cain. Ispăşirea este prin jertfă. Dar care jertfă? Poate jertfirea de animale să facă ispăşire pentru om? Aceasta ne conduce la întrebarea următoare:
5. De ce jertfe de animale?
N-ar fi nevoie să mai spunem că jertfirea animalelor nu poate face ispăşire pentru om. Aceasta pentru că sub un anumit aspect jertfirea de animale poate fi privită ca un tip al lucrării pe care o face omul (vezi Psalmii 50.7-15; 51.16, 17). Cum am văzut mai înainte, faptele bune, oricât de mari, sunt limitate. Aşa sunt jertfele de animale. Şi cum ar putea un animal pieritor să răscumpere sufletul nemuritor al omului din moartea eternă? Aceasta este clar din cuvintele categorice pe care le avem în Evrei 10.4: „Pentru că este imposibil ca sângele de tauri şi de ţapi să înlăture păcatele“.
Dacă aşa stau lucrurile, de ce Dumnezeu a cerut să I se aducă jerfe de animale în Vechiul Testament? Răspunsul este că Vechiul Testament arăta un timp de umbre şi tipuri. Dumnezeu a vrut să înveţe pe poporul său 4 principii importante şi de bază:
1. El a vrut să aducă păcatul în mintea şi conştiinţa celor din poporul Său şi să le arate ura Sa faţă de păcat.
2. Dumnezeu a vrut să înveţe poporul Său că judecata împotriva păcatului nu este nimic altceva mai puţin decât moartea.
3. Dumnezeu a vrut ca poporul Său să ştie că în îndurarea Sa El are mijloacele care înlătură păcatul şi iartă pe păcătosul vinovat.
4. Dumnezeu a vrut să dea poporului Său o anumită înţelegere a marii lucrări de ispăşire, şi să le arate măreţia şi perfecţiunea acelei Persoane glorioase care face ispăşirea – Răscumpărătorul care a fost cunoscut înainte de întemeierea lumii (1 Petru 1.18). Toate aceste jertfe în toate amănuntele lor nu sunt decât tipuri ale jertfei perfecte a lui Hristos.
Am mai putea adăuga, aceste jertfe de sânge aveau valoare în Vechiul Testament în măsura în care îndreptăţeau pe cei care le aduceau prin credinţă (Evrei 11.4); ele nu aveau valoare în ele însele, ci pentru că arătau spre jertirea lui Hristos cunoscută înainte de întemeierea lumii (1 Petru 1.18-20). Acele jertfe erau primite de Dumnezeu pentru că reprezentau sângele lui Hristos, deşi el încă nu fusese vărsat. Totodată, spre deosebire de om, Dumnezeu nu are trecut, prezent şi viitor. El vede sfârşitul de la început. Aceasta ne duce la o altă întrebare fundamentală:
6. Răscumpărătorul – Cine este El?
Găsim în Cuvântul lui Dumnezeu următoarele calificări pe care trebuie să le aibă răscumpărătorul:
1. El trebuie să fie fără păcat, altfel ar fi avut nevoie de ispăşire pentru sine însuşi şi n-ar fi avut calitatea de a răscumpăra pe alţii. Pentru acest motiv era necesar ca jertfa, în tip, să fie fără cusur.
2. Să nu aibă o valoare mai mică decât o are omul, ca să poată face ispăşire pentru el; deci să-l acopere şi să-l ocrotească. De aceea un animal nu putea face această lucrare.
3. Ca să fie în stare să răscumpere pe mulţi, valoarea lui trebuie să depăşească pe toţi cei care aveau să fie răscumpăraţi. Un om obişnuit nu ar avea acest merit.
4. Să nu fi fost creat. O fiinţă creată nu este stăpână pe ea însăşi, sufletul îi este dependent de Creatorul ei. Ea nu are dreptul să se ofere pe sine lui Dumnezeu. Aceasta îi exclude şi pe îngeri şi pe arhangheli, pentru că ei au fost creaţi de Dumnezeu.
5. Ce să reprezinte pe om înaintea lui Dumnezeu trebuie să fie un om. În felul acesta poate ţine locul omului înaintea lui Dumnezeu.
Ce dilemă! Ce situaţie complicată!
Unde să găseşti o astfel de persoană care să împlinească toate aceste condiţii?
Un om, fără păcat, necreat, cu mai mare valoare decât toată omenirea!
Noi nu avem o soluţie pentru această problemă, dar Dumnezeu are.
Elihu – unul din prietenii lui Iov – spunea: „Dacă ar fi un înger cu El (Dumnezeu), un mijlocitor, unul dintr-o mie, ca să arate omului dreptatea Lui (a lui Dumnezeu), atunci va fi îndurător cu el şi va spune: „Scapă-l, ca să nu coboare în groapă; am găsit o răscumpărare (ispăşire)“ (Iov 33.23, 24). Se baza acest om pe Dumnezeu? Da! Apostolul spune: „Ştiind că aţi fost răscumpăraţi“ şi apoi ne spune cine este Răscumpărătorul: „Hristos... cunoscut dinainte, în adevăr, mai înainte de întemeierea lumii“ (1 Petru 1.18-20).
Răspunsul la întrebarea cine este răscumpărătorul a fost dat nu de om, ci de Dumnezeu. Da, de la El a venit Cel trimis, Mijlocitorul pe care îl dorea Iov când striga: „Nu este între noi un mijlocitor care să-şi pună mâna peste amândoi“ (Iov 9.33). Dacă mijlocitorul poate să-şi pună mâna pe Dumnezeu şi pe om în acelaşi timp, trebuie deci să fie egal şi cu Dumnezeu şi cu omul.
Cine poate fi această persoană?
El este Persoana unică, fără asemănare în tot universul (Apoc. 5.2-5). El este omul care este tovarăşul Domnului oştirilor (Zaharia 13.7). el este Fiul etern care a devenit Fiul Omului.
Dacă El n-ar fi devenit om, n-ar fi putut reprezenta pe om, să-i poarte păcatele şi judecate, în locul lui. Dacă El ar fi fost cu ceva mai puţin decât Tatăl, n-ar fi putut satisface cerinţele Lui drepte.
Hristos, deci, este singurul Răscumpărător. Dar putea El să ne răscumpere prin viaţa Sa, prin învăţăturile şi minunile Sale? Sau era nevoie de altceva? Aceasta ne conduce la un punct foarte important:
7. Sângele
Cuvântul „sânge“ are un loc deosebit de important în Biblie, unde este menţionat de 427 de ori. Atât Vechiul, cât şi Noul Testament ne învaţă că nu poate fi ispăşire fără sânge. Nu este vorba de sângele care aleargă prin vene, ci de sângele vărsat. „Şi fără vărsare de sânge nu este iertare“ (Evrei 9.22).
Printre cele mai importante capitole care vorbesc despre acest subiect este Exod 12. El ne spune despre noaptea când poporul lui Dumnezeu a părăsit casa robiei în Egipt, după ce au înjunghiat mielul de Paşte. Ce a cerut Dumnezeu de la poporul Său pentru ca cel întâi născut dintre fiii lor să fie cruţat? El le-a spus: „Să-şi ia fiecare un miel... fără cusur... şi toată mulţimea adunării ... să-l înjunghie. Şi să ia din sânge şi să pună pe amândoi uşorii uşii şi pe pragul de sus... Şi sângele vă va fi semn pe casele în care sunteţi; şi Eu voi vedea sângele şi voi trece peste voi“. Deci, ce anume i-a salvat de la moarte în noaptea aceea? Răspunsul este: sângele. Dumnezeu nu le-a cerut să facă liste cu fapte bune de-ale lor cu practici religioase, şi să le pună pe uşorii uşii. Mântuirea nu este prin astfel de fapte, ci: „Eu voi vedea sângele şi voi trece peste voi“.
Un evreu care s-a întors la Dumnezeu istorisea cum a ajuns să-şi pună încrederea în Hristos:
M-am născut în Palestina acum 70 de ani. Am fost învăţăt din copilărie să citesc Tora şi obişnuiam să mă duc la sinagogi să învăţ doctrina iudaică de la rabini. De atunci am fost convins că religia noastră era cea adevărată. Când m-am făcut mare şi am început să citesc Tora pentru mine, am rămas surpsrins de un fapt pe care nimeni nu mi-l menţionase mai inainte. Este vorba de locul important pe care sângele îl are în toate rânduielile lui Dumnezeu, în toate cărţile divine ale Scripturii. Am citit capitolul 12 din Exod de mai multe ori. Deseori m-am oprit la Levitic 16 şi când am ajuns la Levitic 17 am rămas tulburat de un verset de care nu mai scăpam zi şi noapte: „sângele este cel care face ispăşire pentru suflet“ (vers.11). Înţelegeam că aveam nevoie de ispăşire – pentru că înăuntrul meu simţeam că sunt un păcătos, cu toată aparenţa mea religioasă. Şi chiar aici Tora precizează clar că ispăşirea este în sânge, şi în mine altceva. De unde să am parte de acest sânge?
Încurcat şi tulburat, am întrebat pe unul din cei mai renumiţi rabini. Mi-a spus că astăzi Dumnezeu este mâniat pe poporul Său. Templul – singurul loc unde se permitea să ne aducem jertfele – a fost dărâmat. De aceea, închinarea noastră este acum fără sânge. Când templul va fi rezidit, vom începe să aducem iar jertfe. Până atunci le înlocuim cu învăţătura Talmudului şi alte practici.
N-am fost satisfăcut cu acest răspuns. Cum se poate înlocui un astfel de subiect fundamental cu învăţăturile omeneşti? M-am dus la mulţi alţi învăţăţori, căutând un răspuns pentru întrebarea mea: Cum aş putea avea ispăşirea? Dar toate eforturile mele erau în zadar.
Când eram de 30 de ani am imigat în SUA. Eram încă apăsat şi neliniştit cu privire la păcatele mele. Într-o seară neuitată, pe când mă plimbam pe stradă, am văzut un semn referitor la o întâlnire pentru evrei. Curiozitatea m-a dus acolo, unde şi începuse adunarea. Îndată ce m-am aşezat pe un scaun, am auzit pe vorbitor spunând: „sângele lui Isus Hristos, Fiul Său, ne curăţeşte pe orice păcat“ (I Ioan 1.7). Cuvântul „sânge“ mi-a atras atenţia. Era chiar ceea ce căutam de mulţi ani. Am ascultat cu atenţie pe cel care vorbea şi citea din epistola către Evrei 9.22: „şi fără vărsare de sânge nu este iertare“. Vorbitorul a început să explice cum jertfele din Vechiul Testament erau numai tipuri şi umbre ale Mielului: cunoscut înainte de întemeierea lumii, prin sângele căruia suntem răscumpăraţi (1 Petru 1.18-20). De asemenea, cum la împlinirea timpului, Dumnezeu a trimis pe singurul Său Fiu ca să moară în locul nostru, şi cum scumpul său Fiu Şi-a vărsat sângele ca să ne răscumpere, şi cum El „a intrat odată pentru totdeauna în locurile sfinte, după ce a obţinut o răscumpărare enernă“ (Evrei 9.12).
A fost o seară hotărâtoare pentru acel om.
Sângele preţios a fost vărsat pentru păcătoşi ca noi. Dumnezeu a fost pe deplin satisfăcut. Ai nevoie numai de atât să vii la Dumnezeu cu credinţă şi să te încrezi în Persoana lui Hristos care a murit pe cruce, ca să te bucuri de iertarea păcatelor şi de viaţa eternă.
8. Este dreaptă această învăţătură?
Da, ea este cu totul acceptabilă. De la început Dumnezeu a hotărât că moartea este plata păcatului. El i-a spus lui Adam: „În ziua în care vei mânca din el (din pomul cunoştinţei binelui şi răului) vei muri negreşit“ (Geneza 2.17). El a şi repetat aceste cuvinte după cădere, aşa cum citim în Ezechiel 18.4: „sufletul care păcătuieşte, acela va muri“. În Noul Testament, apostolul repetă această sentinţă: „Plata păcatului este moartea“ (Rom. 6.23).
Cum să scăpăm de moarte? Cum ar putea păcătosul să fie iertat şi păcatele să-i fie iertate, dacă pedeapsa morţii nu este purtată de un altul care să-i fie substituire? Îşi poate Dumnezeu schimba cuvântul? Poate legea să fie schimbată? Poate Dumnezeu să acţioneze împotriva propriului Său cuvânt? Absolut imposibil!
Ţi se pare de neînţeles că putem avea viaţă spirituală prin moartea altuia în locul nostru?
Lucrul acesta nu este deloc neobişnuit.Gândeşte cum obţii şi menţii viaţa ta naturală.
Nu se hrăneşte această viaţă din moarte? Este ucis un animal sau o pasăre. Sângele îi este vărsat şi moare ca să-ţi dea ţie viaţă. Se pare că Dumnezeu în înţelepciunea Sa ne-a dat să experimentăm gândul acesta în viaţa de fiecare zi; viaţa noastră fizică se hrăneşte din moarte... şi din moarte izvorăşte viaţa. Este atunci de neînţeles că viaţa noastră spirituală este susţinută în acelaşi fel? Oare nu aceasta înţelegea Domnul când spunea iudeilor: „Adevărat, adevărat vă spun, dacă nu veţi mânca deci carnea Fiului Omului şi nu veţi bea din sângele Lui, nu aveţi viaţă în voi înşivă“ (Ioan 6.53)? el vroia să spună prin această expresie spirituală că, prin credinţa în El Însuşi care a murit pe cruce, când S-a dat pe Sine pentru păcătoşi şi Şi-a vărsat sângele Său scump pentru răscumpărarea lor, primim viaţa.
Da. Viaţa noastră fizică provine din moartea altuia. Aşa este şi viaţa noastră spirituală, deşi sunt şi diferenţe importante. Animalele nu mor de bunăvoie şi moartea lor nu are nimic a face cu ispăşirea. Dar Hristos a murit de bunăvoie şi moartea Lui a fost ispăşire pentru păcate. Totuşi, principiul rămâne acelaşi în viaţa naturală ca şi în cea spirituală. Noi dobândim viaţa prin moartea altuia.
Aceasta ne duce la cea din urmă parte a subiectului, adică:
9. Absoluta necesitate a ispăşirii
Este o întreită necesitate:
Întâi: pentru a restabili gloria lui Dumnezeu.
A doua: pentru a menţine dreptatea lui Dumnezeu.
A treia: pentru a dovedi iubirea lui Dumnezeu.
a) Absoluta necesitate a ispăşirii pentru a restabili gloria lui Dumnezeu
Pentru că păcatul este o ofensă îndreptată împotriva lui Dumnezeu cel Sfânt, semnificaţia lui devine infinită şi deci merită pedeapsă infinită. Ca ilustrare, gândeşte-te la un om care insultă pe un om obişnuit. Va fi pedepsit. Dar dacă acelaşi om insultă pe un om deosebit de însemnat, pe un împărat, va avea o pedeapsă cu atât mai mare pentru că persoana insultată are o poziţie mai înaltă. Dacă păcatul este îndreptat împotriva lui Dumnezeu, cât de aspră trebuie să fie pedeapsa! În cazul acesta, pedeapsa va fi nu numai mare pentru că ofensa este împotriva unei persoane importante, ci pedeapsa va fi fără limită pentru că ofensa este împotriva lui Dumnezeu, care este infinit. Dumnezeu poate pedepsi pe toţi păcătoşii, aruncându-i în iazul de foc, şi aşa va face cu toţi cei care nu cred în lucrarea Fiului pentru cei păcătoşi. Dar va face aceasta ca Dumnezeu să-Şi încalce drepturile şi să-Şi desconsidere gloria? Nu! A ţine pe păcătos în iad milioane de ani n-ar recompensa drepturile [Aceasta este raţiunea suferinţei eterne a păcătoşilor în iad. Ei nu pot reface drepturile lui Dumnezeu care sunt fără sfârşit (infinite) pentru că ei sunt limitaţi. De aceea, ei vor petrece eternitatea, care este fără sfârşit, în iad. ] lui Dumnezeu.
Pentru aceasta a venit Hristos în lume. Deoarece El este Dumnezeu arătat în trup, El are o valoare infinită. Prin moartea [Repetăm aici ce am spus mai înainte când a fost vorba de Dumnezeirea lui Hristos, că umanitatea Sa (şi nu Dumnezeirea Sa) a murit. Dar este de notat că Dumnezeirea Sa şi umanitatea Sa nu s-au despărţit niciodată – chiar şi când El era pe cruce. Cineva a făcut pe drept această remarcă: „Dumnezeu n-a murit, deşi Cel care a murit pe cruce era Însuşi Dumnezeu“.] Sa, El a putut restabili gloria lui Dumnezeu care fusese umbrită de păcat.
Acesta este scopul principal al ispăşirii: să glorifice pe Dumnezeu. Gloria lui Dumnezeu trebuie să fie restabilită înainte de a căuta noi să avem ispăşire. Nevoia creaturii nu poate avea prioritate dincolo de gloria lui Dumnezeu, iar Dumnezeu nu poate fi glorificat fără moartea lui Hristos.
b. Absoluta necesitate a ispăşirii pentru a menţine dreptatea lui Dumnezeu
Mult timp în urmă Iov întreba: „Cum poate omul să fie drept înaintea lui Dumnezeu?“ (Iov 9.2). Ştia că Dumnezeu este îndurător şi plin de bunătate, dar de asemenea ştia că Dumnezeu este drept. În harul şi îndurarea Sa Dumnezeu doreşte să ierte pe păcătos, dar dreptatea Lui trebuie să-l condamne. Este ca o scenă de la tribunal. Acuzatorul cere pedeapsa maximă pentru cel învinuit că a încălcat principiile cereşti şi a păcătuit împotriva Creatorului său. De altă parte, apărătorul cere îndurare şi iertare pentru sărmanul acuzat pe drept. Acuzatorul şi apărătorul în cazul nostru sunt aceeaşi persoană. Caracterul pe care-l are Dumnezeu este îndurare şi dreptate în acelaşi timp, iubire şi sfinţenie unite în El. Caracterul drept al lui Dumnezeu refuză iertarea celui vinovat care caută îndurarea lui Dumnezeu, cu o singură excepţie: să fie pe un teren drept. Care anume?
Înţelepciunea lui Dumnezeu este arătată în găsirea celei mai minunate soluţii: Hristos a murit pentru păcătoşi pe cruce. Prin aceasta dreptatea lui Dumnezeu nu numai că permite iertarea celui vinovat, dar cere şi îndreptăţirea lui, pentru că drepturile Sale au fost pe deplin satisfăcute de un altul, un locţiitor. Ispăşirea făcută de Domnul Isus este deci singurul temei pe care dreptatea lui Dumnezeu se poate apropia de omul păcătos ca să-l binecuvânteze. Fără această ispăşire ar fi fost imposibil ca omul să primească binecuvântarea lui Dumnezeu.
În Hristos Cel răstignit, cele două principii opuse au fost împăcate. Aşa cum spunea psalmistul, „bunătatea şi adevărul s-au întâlnit, dreptatea şi pacea s-au sărutat“ (Psalm. 85.10).
Acum, atât îndurarea, cât şi dreptatea cer îndreptăţirea păcătosului vinovat care crede în Hristos, şi de aici avem versetele minunate care sunt ca un sumar al evangheliei: „fiind îndreptăţiţi fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus, pe care Dumnezeu L-a rânduit ca ispăşire, prin credinţa în sângele Lui... astfel încât El să fie drept şi să-l îndreptăţească pe acela care este din credinţa lui Isus“ (Romani 3.24-26).
c) Absoluta necesitate a ispăşirii pentru a dovedi iubirea lui Dumnezeu
Când am vorbit despre cel dintâi păcat (Geneza 3), am menţionat acuzaţia mincinoasă cuprinsă în cuvintele şarpelui:
* Dumnezeu este mincinos: v-a spus că dacă mâncaţi din el (din rodul pomului) veţi muri negreşit; adevărul este că nu veţi muri.
* Dumnezeu nu este cinstit: El v-a restrâns autoritatea pe care o aveţi asupra acestui pom, deşi voi sunteţi capul creaţiei.
* Dumnzeu nu este iubire. Dacă în adevăr v-ar fi iubit, nu v-ar lipsi de bucuria de a avea orice şi v-ar face să fiţi ca El.
Mâncând din rodul acelui pom şi dând şi soţului ei să mănânce, Eva a fost de acord cu toate aceste acuzaţii şi aceasta a fost o mare insultă adusă lui Dumnzeu înaintea întregii Sale creaţii.
De la început Dumnezeu ar fi putut dovedi că El este adevărul. Ar fi fost uşor pentru El să execute sentinţa asupra lui Adam şi Evei acolo şi atunci – dovedind înaintea tuturor cât este El de drept. Întreaga creaţie ar fi cunoscut că el este drept, pentru că păcatul şi fărădelegea s-ar fi sfârşit corect. Dar întrebarea ar fi rămas pentru totdeauna fără răspuns: Este Dumnezeu dragoste?
A fost buna plăcere a lui Dumnezeu să ofere jertfa încă din grădina Edenului şi a hotărât să aştepte 4000 de ani ca să dea răspuns acuzaţiilor lui Satan.
Cel care a oferit cea dintâi jertfă S-a oferit pe Sine Însuşi ca adevărata jertfă pe cruce! Şi Cel care a făcut haine din piele pentru om în grădină, a făcut prin Sine curăţirea păcatelor! Cel care a acoperit goliciunea omului cu mâinile Sale iubitoare în grădină, a devenit El Însuşi ispăşirea şi dreptatea noastră.
Apostolul Ioan spune despre Hristos: „Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să nimicească lucrările diavolului“ (1 Ioan 3.8). Iar în epistola către Evrei 9.26 se spune: „dar acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, pentru înlăturarea păcatului prin jertfa Sa“.
La cruce vedem nu numai ura omului faţă de Dumnezeu, dovedită prin răstignirea Fiului Său; vedem şi judecata lui Dumnezeu asupra păcatului şi a păcatelor. De aceea, cerurile au fost închise şi întunericul înfricoşător a venit atunci asupra Lui. A fost străpuns de sabia dreptăţii divine. A strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?“ (Mat. 27.46). Pe cruce n-a fost nici cea mai mică licărire a îndurării lui Dunnezeu ca să pătrundă întunericul gros care Îl cuprinsese pe Cel care n-a cunoscut păcat, când a fost făcut păcat pentru noi.
Acolo, la cruce, Hristos a dat pe faţă minciuna Satanei. În grădină Satan spunea: „nicidecum nu veţi muri“. Dar când Hristos a murit pe cruce, a arătat cât de adevărate sunt cuvintele: „plata păcatului este moartea“ (Rom. 6.23). Şi la cruce Hristos a arătat dreptatea lui Dumnezeu. Deşi Cel care ne-a purtat păcatele a fost preaiubitul Său Fiu, totuşi El a purtat o judecată deplină. Ce cuvinte minunate sunt acestea rostite pe cruce: „S-a sfârşit!“
Celălalt lucru pe care l-a arătat crucea, care în alt fel nu s-ar fi putut revela, este că Dumnezeu este dragoste.
Este vreo altă dovadă a iubirii lui Dumnezeu asemănătoare crucii lui Hristos?
„Dumnezeu Îşi arată propria Lui dragoste faţă de noi prin aceea că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi“ (Romani 5.8).
„În aceasta a fost arătată dragostea lui Dumnezeu faţă de noi, că Dumnezeu L-a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. În aceasta este dragostea, nu pentru că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că el ne-a iubit şi L-a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre“ (1 Ioan 4.9, 10).
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă eternă“ (Ioan 3.16).
Da, ce minunată dragoste a dezvăluit Dumnezeu în crucea Fiului său Isus Hristos!
Dragostea aceasta divină este pentru tine, iubite cititor. Eşti gata s-o primeşti? Primeşte-o şi vei fi salvat, să n-ai parte de moartea eternă. Primeşte-o şi bucură-te de viaţa eternă.