Capitolul 29 - Înaintaşii reformei

Într-un capitol anterior am urmărit şirul de martori pentru adevărul lui Dumnezeu şi pentru evanghelia Domnului Isus Hristos până la marele război împotriva albigenzilor, în care mulţi dintre ei au fost ucişi. Am ajuns şi cu istoria papalităţii la umilirea ei prin căderea lui Bonifaciu al-VIII-lea şi prin exilul tronului Sf. Petru cu măreţia şi gloria lui tradiţională sub Clement al-V-lea. Vom reveni acum la şirul de martori care considerăm că a continuat neîntrerupt din timpurile la început, deşi firul de argint al harului lui Dumnezeu a fost deseori acoperit încât este greu de urmărit tot traseul lui. Cu toate acestea, acel fir a fost mereu strălucitor înaintea ochilor lui Dumnezeu şi a fost oglinda care a reflectat harul şi gloria Lui.

Primele mari şcoli de învăţătură

Crearea şcolilor publice sau a academiilor în secolul al doisprezecelea şi extinderea activităţilor intelectuale au contribuit, fără-ndoială la slăbirea papalităţii şi a aristocraţiei feudale. Aceasta a dus la formarea şi consolidarea celei de-a treia stări – clasei de mijloc – şi a întreprinzătorilor comerciali. De atunci, iluminarea şi libertpţile au progresat constant în Europa. Aproape peste tot au fost înfiinţate şcoli şi a crescut cunoştinţa. “Regii şi principii Europei, văzând ce avantaje aduce unei naţiuni cultivarea literaturii şi a artelor, au invitat oameni învăţaţi în teritoriile lor, au încurajat dorinţa de informare şi au oferit ca recompense onoruri şi sponsorizări”. Dar, odată cu intensificarea activităţii mentale, au fost avansate multe învăţături şi opinii nebuneşti şi periculoase. Teologia scolastică, filozofia aristoteliană, legea sacră şi cea civilă au alternat ca modă. Cam pe la jumătatea secolului al doisprezecelea au fost întemeiate marile universităţi de la Oxford, Cambrige şi Paris şi altele de pe continent. Era studiată limba greacă şi ebraica şi se ţineau prelegeri şi se făceau comentarii asupra sfintelor scripturi, pe care Domnul le-a folosit spre binecuvântarea studenţilor, şi pentru a-i binecuvânta şi pe alţii prin intermediul lor.

“Pentru a impune unele restricţii,” spune Dean Waddington, “în domeniul intelectual unde unii îşi permiteau orice, pentru a revigora respectul faţă de autorităţile din vechime şi a pune, dacă nu o barieră, cel puţin o bornă pentru a-i îndruma pe contemporanii săi, Pierre Lombard a publicat celebra «Cartea celor patru hotărâri[1]»”. După ce a studiat un timp la faimoasa şcoală din Bologna, el s-a dus la Paris pentru a urma studiul teologiei. Această carte a hotărârilor este o colecţie de pasaje din părinţii bisericii, mai ales din Sf. Hilarie, Sf. Ambrozie, Sf. Ieronim şi Sf. Augustin – un trist amalgam de erori şi adevăr; însă Domnul este deasupra tuturor şi a putut folosi cuvântul Lui, chiar şi amestecat cu subtilităţi la modă, pentru convertirea sufletelor şi pentru binecuvântarea lor. această carte a fost mult timp autoritatea nedisputată în şcolile teologice, iar autorul ei a fost onorat mult.

Adevăratele valori din istoria ecleziastică

Adevăraţii pionieri ai reformei şi cei mai vrednici oameni din istoria ecleziastică sunt greu de descoperit. În smerenie şi necăutând lauda de la oameni, ei au umblat înaintea Domnului, făcând în linişte voia Lui. Slijirea lor plină de compasiune, milosteniile lor şi strădaniile de a răspândi cunoştinţa Cuvântului Său sunt lucruri pe care ochiul istoricului nu prea le urmăreşte. Şi, cu cât era mai mare evlavia, cu atâta erau ei mai puţin cunoscuţi. Dar răsplata lor este în cer, unde sunt consemnate faptele lor. Mulţi sfinţi ai lui Dumnezeu, pe parcursul lungii nopţi întunecate a evului mediu, şi-au îndeplinit astfel misiunea şi au trecut prin lume fără a lăsa vreo urmă în analele timpului. Altfel stau lucrurile cu prelaţii deşerţi, cu sfinţii făcători de minuni, cu cardinalii intriganţi şi rapaci, cu polemicile zgomotoase şi cu oştirea ambiţioşilor mândri, lor fiindu-le consacrate în general paginile cronicilor[2].

După o examinare atentă a personalităţilor remarcabile care apar pe paginile istoriei din secolul al doisprezecelea până la reformă, aceste personalităţi se împart în trei categorii: 1. Literaţi; 2. Teologi; 3. Reformatori sau protestanţi. Cercetând aceste categorii de oameni în ordine vom avea o imagine destul de bună a înaintaşilor reformei.

Literaţi

Cei mai importanţi din această categorie sunt oameni ca Dante, Petrarca, Boccacio şi englezul nostru Chaucer. La scurt timp după întemeierea colegiilor şi marea trezire a minţii omeneşti, aceste patru “stele ale literaturii” s-au ridicat aproape simultan. Dumnezeu a găsit cu cale, în infinita Lui înţelepciune, să folosească scrierile acestor oameni şi ale altora pentru a expune relele sistemului roman şi pentru slăbirea puterii lui. Pe când mulţi, pentru ofense mai mici, au suferit întemniţarea şi moartea, acestor scriitori li s-a permis nu numai să scape de răzbunarea bisericii, ci chiar să-şi urmeze cursul. Scrierile lor atrăgătoare au fost atât de populare încât preoţilor le-a fost teamă să-i molesteze. Astfel, prin providenţa lui Dumnezeu, corupţia jumătate ascunsă care era predominantă în rândurile clerului, al călugărilor şi al oricărui ordin al sistemului, a fost prezentat în lumină. Corupţia sistemului ecleziastic a fost expusă prin intermediul unor poeme populare, a unor istorii plăcute şi satire. Patimile nestăpânite şi imoralităţile neruşinate ale curţii de la Avignon şi viciile clerului în general au ajuns să fie subiectul principal în cântecele şi piesele de teatru ale fiecărei ţări europene. Dar nici poezia şi nici proza unor asemenea scriitori nu se potriveşte să fie repetate în paginile acestei scurte istorii.

Dante, care este considerat părintele poeziei italiene şi este renumit în principal pentru descrierile pline de imaginaţie ale purgatoriului, iadului şi cerului, a murit în anul 1321. Petrarca, care a fost cu câţiva ani mai tânăr, a fost mai renumit pentru proză. Despre Boccacio se spun mai puţine, scrierile lui având un caracter mai general. Chaucer este bine cunoscut în această ţară ca autor al “Povestirilor de la Canterbury”. El s-a născut în anul 1328 şi a murit în 1400. Dar am spus suficient despre această categorie de oameni şi vom trece la

Teologii

Robert Grostete sau Greathead, un prelat englez din secolul al doisprezecelea, va ilustra ce înţelegem prin teolog şi protestant, deşi nu a fost de fapt un reformator. Ca mulţi alţii din toate epocile, vederile lui despre reformă se limitau numai la sfera disciplinei şi a administraţiei în biserică nu la smulgerea din rădăcină şi desfiinţarea falsităţii incurabile, cum s-a pus problema în secolul al şaisprezecelea. El avea mult respect pentru papalitate, deşi putea spune despre unii papi individuali că erau antihrişti din cauza imoralităţii lor şi a răzvrătirii lor împotriva lui Hristos. Caracterul anticristic al papalităţii nu era cunoscut atunci, iar marile adevăruri fundamentale ale creştinismului erau doar vag cunoscute. Grostete s-a născut la Stradbroke, în Suffolk, prin anul 1175. După ce a studiat la Oxford, el s-a dus la Paris, cum era pe atunci la modă, din vreme ce Universitatea de la Paris era cea mai renumită din Europa. Acolo el a studiat greaca şi ebraica şi a ajuns să cunoască la perfecţie limba franceză. Potrivit ideilor vremii, el era considerat un mare teolog şi filozof.

În anul 1235, la vârsta de şaizeci de ani, el a devenit episcop de Lincoln şi a lucrat cu un zel aproape intolerant şi cu multă seriozitate pentru reformarea diocezei sale, care era una dintre cele mai mari din Anglia. Se spune că el se ocupa mult cu studiul sfintelor scripturi în limbile originale şi că recunoştea autoritatea suverană a scripturilor. Acesta era un mare progres faţă de trecut, o înaintare în direcţia cea bună, deşi, dacă este să analizăm acum, vederile lui prezentau inconsistenţe evidente. La început el a fost captivat de ordinele călugăreşti noi – Dominican şi Franciscan – datorită aparentei lor sfinţenii, dar, pe parcursul vieţii sale, a descoperit ipocrizia lor şi i-a denunţat ca înşelători. Adevărata reformă denunţa nu numai existenţaabuzurilor, ci chiar că acele ordine călugăreşti erau complet contrare Cuvântului lui Dumnezeu. El a fost, în acelaşi timp, un om curajos, evlavios şi energic. El şi-a ridicat glasul împotriva pretenţiei blasfemiatoare a lui Inocenţiu al-III-lea când s-a proclamat vicar nu numai al Sf. Petru, ci chiar al lui Dumnezeu. “A-l urma pe un papă” – spunea el – “care se răzvrăeşte împotriva voiei lui Hristos înseamnă a te despărţi de Hristos şi de trupul Său, iar dacă va veni vreodată o vreme când toţi îl vor urma pe un pontif care greşeşte, aceea va fi marea apostazie”. Rapacitatea curţii de la Roma, abuzul indulgenţelor şi patronajul acordat unor oameni nevrednici au fost unele dintre relele împotriva cărora a luptat el. Un episcop atât de activ, de zelos şo de neînfricat nu se putea să nu-şi facă mulţi duşmani. Contemporanii lui l-au acuzat de vrăjitorie, iar papa l-a acuzat de îngâmfare plină de îndrăzneală. Abia de a scăpat de a fi martirizat. Prin grija plină de îndurare a Domnului, slujitorul său a murit în pace în anul 1253[3].

Roger Bacon, un om de geniu pătrunzător, care a văzut clar starea lucrurilor, atât în şcoli cât şi în biserică, merită să fie menţionat, deşi nu prea există dovezi cu privire la autenticitatea evlaviei sale şi la iubirea lui pentru adevărul evanghelic. Se spune că el a fost cel mai mare filozof englez, cu mult înaintea timpului său. S-a născut în apropiere de Ilchester, în Somersetshire, prin anul 1214. După ce a studiat la Oxford şi la Paris, el a devenit călugăr franciscan pe la treizeci şi patru de ani. Cunoştinţele lui de fizică – astronomie, optică, mecanică şi chimie – ca şi cunoaşterea învăţăturii greceşti şi orientale au făcut ca el să fie deosebit de popular dar şi să aibă reputaţia periculoasă de magician. Prin cercetările sale, el a fost i-a depăşit cu mult pe superiorii săi monastici, care au găsit potrivit să-şi acopere ignoranţa acuzându-l de magie pe acel călugăr. El a fost persecutat aspru şi mulţi ani a fost închis într-un beci pestilenţial.

Deşi el a vorbit cu mult respect despre sfintele scripturi, el a militat pentru o ciudată alianţă între filozofie şi creştinism, între raţiune şi credinţă. El a denunţat sofismele învăţăturii la modă din vremea lui şi a deplâns neglijarea limbilor originale ale Vechiului şi Noului Testament, ca şi faptul că copiii primeau învăţături despre scriptură nu din Biblia însăşi, ci din variante prescurtate şi versificate. A obiectat şi că prelegerile din “Hotărâri” erau preferate faţă de cele din scriptură. Pe această cale el a expus ignoranţa, superstiţia şi trândăvia ordinelor religioase, atrăgând asupră-şi acuzaţia de erezie şi interdicţia bisericii, deşi a trăit şi a murit fiind un romano-catolic strict. A murit probabil în anul 1292. Ultima sa lucrare a fost un compendiu de teologie.

Thomas Aquinas, “învăţătorul angelic”, a fost cel mai renumit dintre învăţaţii din secolul al treisprezecelea şi cel mai autentic teolog. El descindea dintr-o familie ilustră şi s-a născut în vecinătatea Napoli, prin anum 1225. A intrat în ordinul dominican de la o vârstă foarte tânără, făcând aceasta împotriva voinţei celor mai apropiate rude ale sale. A studiat la Koln şi la Paris. În 1257 era profesor de teologie. A murit la vârsta de cincizeci de ani şi a fost canonizat de către papă. În 1570, când scrierile lui au fost publicate la Roma, ele erau cuprinse în şaptesprezece volume folio.

Doctorii ecleziastici din zilele noastre ne spun – pentru că noi nu suntem deloc cunoscători ai scrierilor unor asemenea autori – că dintre cele mai cunoscute lucrări ale lui sunt “Suma theologica”, un comentariu asupra celor patru evanghelii şi al altor cărţi ale Vechiului şi Noului Testament; un comentariu foarte elaborat asupra “Hotărârilor” liui Pierre Lombard, manualul de bază în şcoli; expunerile lui asupra lui Aristotel; un tratat în favoarea credinţei catolice şi împotriva bisericii greceşti. Dar, cu toată vasta lui învăţătură şi marele număr de cărţi pe care le-a scris, ne temem că el era complet străin de învăţătura mântuitoare a îndreptăţirii numai prin credinţp, fără faptele legii, şi aceasta cu toate că, pe patul de moarte, el a arătat mari semne de evlavie, similare cu cele ale lui Augustin. Astfel, putem spera că el făcea parte din rămăşiţa mântuită a învăţaţilor din acele zile. Ne bucurăm având convingerea că, din toate aceste clase – împăraţi, regi, papi şi filozofi – va fi o rămăşiţă mântuită, aceasta arătând suveranitatea şi puterea harului lui Dumnezeu în toate timpurile şi faţă de toţi oamenii. Bogăţiile şi puterile harului vor fi spre lauda Lui în veci.

Bonaventura, originar din Toscana, a intrat în ordinul franciscan în anul 1243, la vârsta de douăzeci şi unu de ani. El şi-a încheiat studiile la Paris cu un asemenea succes încât a obţinut titlul de “doctor serafic”. El a murit în anul 1274, fiind cardinal şi episcop de Albano. Lucrările lui nu au fost atât de voluminoase ca ale contemporanului său, Thomas Aquinas, şi au fost mai puţin intelectuale şi mai mult pentru închinare. “Lucrările lui,” se spune, “le depăşesc ca utilitate pe toate celelalte din epoca lui în ceea ce priveşte duhul de iubire de Dumnezeu şi de dăruire creştină care vorbeşte prin el. El este profund fără a fi scris prea mult, subtif fără a fi curios, elocvent fără vanitate, plin de ardoare fără a fi exagerat. Închinarea lui este instructivă, iar învăţătura lui inspiră închinarea”. Pe când era pe patul de moarte el a fost întrebat din ce cărţi a fost inspirată învăţătura lui, la care el a răspuns arătând spre curucifix. El avea obiceiul să facă trimiteri la scripturi mai curând decât la Sf. Francisc, întemeietorul ordinului. Dar mai trebuie să aşteptăm ceva până să întâlnim învăţaţi care să prezinzinte doctrina cea mai importantă: cea a îndreptăţirii prin simpla credinţă în Domnul Isus Hristos. Ca teolog, Bonaventura îi reprezintă pe mistici. Se poate ca el să fi fost autorul lucrării “Imitatio Cristi”, care se spune că a fost scrisă pe vremea lui de Thomas a Kempis, dar nicicând nu a primit vreo carte un titlu mai puţin potrivit. Această carte începe cu eul şi se termină cu eul, iar emoţiile care pătrund sufletul sunt mistice. Este un creştinism monastic. Iubirea lui Hristos este pur altruistă: El şi-a dat viaţa pentru a-i mântui pe vrăjmaşii Lui. “Pe când eram noi păcătoşi, Hristos a murit pentru noi” (Rom. 5). Şi credinţa poate spuneŞ “El m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (Gal. 2).

Duns Scottus a fost un învăţător foarte celebru, dar naşterea lui şi prima parte a vieţii lui nu sunt cunoscute. Decanul Waddington spune cu siguranţă: “Acest învăţător a murit în anul 1308. El era originar din Dunse, Scoţia, şi era franciscan”. El a fost un dialectician şi era numit “învăţătorul fineţurilor”. El a avut multă îndrăzneală pentru a pune sub semnul întrebării anumite afirmaţii ale marelui Sf. Thomas, ceea ce a iscat o mare controversă între dominicani şi franciscani, care a durat sute de ani şi care a angajat papii şi consiliile, controversă care chiar şi în prezent mai divizează şcolile latinilor. Principalele puncte asupra cărora aceşti mari învăţători erau în dezacord sunt “natura cooperării divine şi măsura de har divin necesară pentru mântuirea omului”, împreună cu ceea ce se numeşte concepţia imaculată a fecioarei Maria. Dominicanii susţineau că sfânta fecioară avea şi ea pata păcatului originar, pe când franciscanii susţineau concepţia imaculată[4].

William din Ockham, numit astfel datorită naşterii sale în comitatul Surrey, a studiat la Paris, avându-l ca profesor pe Duns Scottus şi a devenit mare învăţător al franciscanilor. Potrivit obiceiului şcolilor, el a primit ca distincţii titluri răsunătoare, cum ar fi cel de “învăţător fără seamăn şi invincibil”. Dar el a fost mai curând un metafizician decât un teolog. El a atacat cu multă îndrăzneală mai multe dintre pretenţiile papalităţii, mai ales cea cu privire la stăpânirea temporală şi la “puterea deplină”. El a negat infailibilitatea papei şi a consiliilor generale şi a susţinut că Împăratul nu era dependent de papă, ci că Împăratul avea dreptul să-l aleagă pe papă. Aceste opinii antipapale s-au răspândit rapid în toate părţile şi şi-au croit drum în toate clasele sociale prin intermediul călugărilor cerşetori. Când a fost ameninţat cu cele mai severe interdicţii ale bisericii, el şi-a găsit adăpost la curtea Sf. Ludovic, care îi preţuia mult pe franciscani. William i-a spus regelui: “Apăraţi-mă cu sabia voastră, iar eu vă voi apăra cu Cuvântul lui Dumnezeu”. El a murit sub sentinţa de excomunicare la Munchen, în 1347[5].

Reflecţii asupra învăţaţilor

Având în vedere scopul acestei scrieri, considerăm că am spus destul despre învăţaţi şi teologii filozofi. Cercetarea unui număr de asemenea personalităţi şi selectarea câtorva mai reprezentativi a fost o muncă seacă şi obositoare, dar ei au constituit o verigă în lanţul evenimentelor dintre secolul al doisprezecelea şi secolul al şaisprezecelea, având astfel o anumită importanţă, iar cititorul va vedea care este sensul general al termenului “învăţaţi” în acea epocă din istorie. O lecţie salutară pe care o căpătăm prin exemplele care ne-au stat înainte este că, indiferent cât de învăţat ar fi un om, dacă el nu crede Cuvântul lui Dumnezeu în simplitatea lui divină, atunci el rămâne în întuneric adânc şi raţionamentele lui ajung într-un impas. Un singur text: “Cel drept va trăi prin credinţă”, când a fost folosit de Dumnezeu prin intermediul lui Luther, a fost suficient pentru a risipi întunericul evului mediu, în timp ce cele şaptesprezece volume folio ale lui Thomas Aquinas, împreună cu toate celelalte volume ale marilor învăţaţi, nu au făcut decât să crească şi să adâncească ignoranţa şi incurcătura cu privire la Dumnezeu şi la calea mântuirii. Cea mai asiduă cultivare a capacităţilor naturale ale minţii omeneşti nu-l poate aduce pe nici un păcătos vinovat la crucea lui Hristos, la sângele scump, care numai el poate curăţi orice păcat. Vrăjmaşul sufletelor s-a folosit de faima crescândă a filozofiei aristoteliene pentru a-i seduce pe cei mai buni dintre învăţaţi făcându-i să creadă că cea mai importantă lucrare în care se puteau angaja era aceea de a căuta să reconcilieze învăţătura lui Hristos cu afirmaţiile filozofului grec, ca nu cumva învăţaţii să-l aprecieze mai mult pe cel din urmă decât pe cel dintâi. În acest gen de lucrare nefericită au fost angajaţi cei mai buni învăţaţi ai vremii, dar, fără-ndoială, mulţi care aveau raţionamente mai simple, care nu erau orbiţi de subtilităţile logicii, au găsit calea adevărului şi a mântuirii chiar fiind înconjuraţi de întuneric, chiar dacă erau încurcaţi şi dezorientaţi.

Biserica lui Hristos abia de se mai putea vedea în Europa din acele vremi, cu excepţia bisericilor din văi, unde lumina cea adevărată a continuat să ardă şi mii de suflete au găsit calea cea mai bună, în pofida alianţei puterilor pământului, atât cele seculare cât şi cele ecleziastice, pentru a stinge lumina. Aceasta pentru că era adevărata zidire a lui Dumnezeu şi porţile locuinţei morţilor nu vor putea niciodată birui împotriva lucrăriii mâinilor Sale. Revenim pentru a-i cunoaşte mai bine pe vaudezi şi alţi protestanţi ai acelui timp.

Valdezii

Istoria noastră se întoarce, în modul cel mai natural, la fatala cruciadă din secolul al treisprezecelea împotriva albigenzilor. Acea regiune care fusese atât de frumoasă, şi, în unele privinţe, fusese cea mai bogată şi mai civilizată provincie din imperiul spiritual al Sf. Petru, am văzut că a ajuns depopulată şi pustiită. Locuitorii paşnici ai acelei provincii se încumetaseră să pună sub semnul întrebării dogmele Vaticanului şi autoritatea preoţiei, ceea ce era un păcat de neiertat împotriva măreţiei Romei. Edictele lui Inocenţiu, sabia lui De Montfort, rugurile lui Arnold, uneltirile lui Fouquet şi inchiziţia lui Dominic şi-au făcut lucrarea. Dar puterile aliate ale Europei, cu foc şi sabie şi cu teminţe pestilenţiale, nu au reuşit să ajungă la rădăcina a ceea ce Inocenţiu numea erezie pentru că principiul vital al creştinismului era dincolo de sfera puterii lor. Sabia putea tăia ramuri, focul le putea mistui, dar rădăcina vie este harul şi adevărul lui Dumnezeu, care sunt inepuizabile. Spiritul creştinismului este mai puternic decât sabia persecutorului, iar braţul pe care se sprijină credinţa este mai puternic decât toate puterile pământului şi ale iadului împreună. Slăbiciunea papalităţii s-a arătat în aparentul ei triumf din Languedoc. Izabela gândea că ereticii fuseseră înnecaţi în sânge, dar, prin providenţa Dumnezeului nostru, mai scăpase totuşi o rămăşiţă însângerată, care a dat mărturie în toate colţurile Europei despre nedreptatea, cruzimea şi despotismul spiritual al Romei papale.

Exilaţii din sudul Franţei care au scăpat de sabie s-au dus până la marginile creştinătăţii predicând învăţăturile crucii şi dând mărturie, cu o indignare sfântă, despre falsitatea şi corupţia bisericii dominante. În diferite regiuni din Franţa, Germania, Ungaria şi din vecinătatea lor au apărut mulţi sectari, iar papii au văzut că cei mai mulţi dintre regi nu prea erau dornici să facă eforturi pentru suprimarea catarilor – cum erau numiţi aceştia – sau a diferitelor secte religioase. De asemenea, este foarte probabil că mulţi dintre cei persecutaţi au găsit un adăpost în văile liniştite ale Piemontului. Cele mai izolate zone din acea regiune par să fi fost adăposturi sigure pentru martorii lui Dumnezeu până în secolul al paisprezecelea. Deşi Claudius, episcopul de Torino, ştia despre aceştia în secolul al nouălea, s-ar părea că ei nu au căpătat notorietate şi au scăpat de conflict până în secolul al treisprezecelea, dacă nu chiar până mai târziu. Dar, pe măsură ce întunericul produs de papalitate devenea tot mai gros în jurul lor, exemplul lor strălucit a ajuns să se vadă şi să se simtă din ce în ce mai mult. Au fost inventate calomnii şi valdezii cei evlavioşi au fost marcaţi ca schismatici blestemaţi. Ei erau răspândiţi în văile de ambele părţi ale Alpilor Cotieni – Dauphiny pe partea franceză şi Piemont pe partea italiană a munţilor.

Din timpuri imemoriale, aceste regiuni alpine au fost locuite de un soi de creştini care s-a perpetuat peste veacuri, care nu au recunoscut niciodată jurisdicţia pontifului de la Roma, care au fost în toate epocile istoriei ecleziastice o ramură curată a bisericii apostolice. Dar adăposturile lor paşnice, căminele lor fericite, închinarea lor simplă şi munca lor harnică aveau curând să fie invadate şi pustiite de inchizitorii romani. A început tragedia. Din secolul al cincisprezecelea până în secolul nostru[6], istoria lor este un lung şir de lupte sângeroase pentru existenţă, cu scurte răgazuri de pace. Deseori ei au fost aduşi până la disperare, dar, cu toate acestea, bisericile din văi au supravieţuit. Asemenea rugului în flăcări, ei au ars dar nu au fost consumaţi pentru că ceea ce i-a susţinut a fost nu numai relieful Alpilor ci adevărul Dumnezeului cel viu.

Persecuţiile valdezilor

În anul 1380, un călugăr inchizitor numit Francesco Borelli a fost pus de Clement al-VII-lea să cerceteze ereticii din văile Piemontului. Înarmat cu această bulă papală, comunele Fraissiniere şi Argentiere au fost prădate în căutarea ereticilor. Într-un interval de treisprezece ani, la Grenoble au fost arşi pe rug o sută cincizeci de valdezi, iar la Fraissiniere cam optzeci. Şi pentru persecuţie a apărut şi un al doilea motiv deoarece a fost dată o lege ca jumătate din averea celui condamnat să revină tribunalului inchizitorului, iar cealaltă parte seniorilor temporali. Avariţia, răutatea şi superstiţia s-au unit împotriva ţăranilor paşnici. Dar acele arderi pe rug erau prea puţine şi la intervale prea mari pentru a satisface setea Romei după sângele sfinţilor.

În iarna anului 1400, masacrul s-a extins de la Dauphiny la valea italiană Pragela. Sărmanii oameni, văzând că peşterile lor din munte au fost luate în stăpânire de duşmani, au fugit peste Alpi, dar iarna grea şi frigul de pe înălţimi au fost fatale pentru aproape toţi cei care au scăpat de masacru. Multe mame îşi purtau în braţe pruncii şi duceau de mână copilaşii care puteau merge în picioare, dar frigul şi foametea au pus capăt rapid chinurilor. Se spune că o sută optzeci de prunci au murit în braţele mamelor lor, după care i-au urmat şi alţi copii şi apoi şi mamele cu inimi zdrobite. Nu se pot face estimari câţi au pierit în urma tiraniei şi cruzimii Romei, dar cerul nu face estimări, ci chiar îi cunoaşte pe nume. Părinţii şi copiii martirizaţi sunt înregistraţi în ceruri, în timp ce persecutorii lor au avut timp să-şi evalueze vinovăţia şi să-şi simtă pedeapsa în aceşti patru sute de ani de chin fără speranţă. Făcând aluzie la asemenea scene, unul dintre poeţii noştri a compus următorul sonet:

“O, Doamne, răzbună-ţi sfinţii ucişi,Cu oasele risipite în Alpii friguroşi,Pe cei ce-au ţinut curat adevărul TăuCând toţi părinţii noştri se-nchinau la pietre.În cartea Ta nu uita sa treciGemetele lor, oile tale, din staulul lor vechi,

Măcelăriţi de piemontezii sângeroşi,Ce-au aruncat de pe stânci mame cu copii,Ecoul strigătelor lor, amplificate-n văiAu ajuns la cer. Din sângele de martir şi cenuşa lorSemănate pe câmpurile Italiei,

Unde încă domneşte triplul tiran,Vor creşte însutit cei care cunosc calea Ta,Curând să se termine vaiul Babilonului ”MILTON

Focurile persecuţiei au fost din nou aprinse în valea Fraissiniere în anul 1460 de un călugăr din ordinul călugărilor minoriţi, înarmat cu autoritatea arhiepiscopului de Embrun. Excluşi din societate, alungaţi din locurile lor de închinare, urmăriţi de vrăjmaşi, ei nu au mai găsit nici un fel de resurse şi nici un adăpot decât într-o conştiinţă bună şi în Dumnezeul cel viu. Inchizitorii şi-au făcut lucrarea lor crudă.

În Piemont, arhiepiscopul de Torino s-a străduit mult să promoveze persecuţia valdezilor. Ei au fost acuzaţi că nu aduceau ofrande pentru morţi, că nu preţuiau mesele şi absoluţiunile şi că nu se îngrijeau deloc să-şi scoată din chinurile purgatoriului rudele decedate. Dar principii Piemontului, ducii de Savoia, nu au dorit să-i tulbure pe supuşii despre a căror loialitate, caracter paşnic şi hărnicie primiseră numai veşti bune. Cu toate acestea, împotriva lor au fost întrebuinţat orice mijloc pe care-l poate inventa falsitatea şi calomnia, aşa că, în cele din urmă, preoţii au biruit, iar puterea civilă i-a permis balaurului să bea sângele de care era însetat.

Prin anul 1486, o memorabilă bulă a lui Inocenţiu al-VIII-lea i-a dat puteri nelimitate lui Alberto de Capitaneis, arhidiacon de Cremona pentru a face confiscări şi a ucide în văile infestate de erezie. A fost strânsă o armată de optesprezece mii de oameni, care s-a aruncat asupra adăposturilor din munţi ale valdezilor. Aduşi la diperare, ei s-au folosit de avantajele naturale ale poziţiilor lor şi s-au apărat cu măciuci şi cu arbalete, în timp ce femeile şi copii se rugau, făcând astfel ca marea armată să se retragă în derută.

Casa de Savoia – care era autoritatea supremă în Piemont pe la jumătatea secolului al treisprezecelea – s-a arătat blândă şi tolerantă faţă de cei proscrişi, dar, în mod trist, mama regentă, asemenea Teodorei şi Irinei, în perioada cât fiul ei era minor, a fost prima care a semnat actul de stat pentru persecuţia lor. Ea a solicitat autorităţilor din Pignerol să-i sprijine pe inchizitori pentru a-i obliga pe eretici să se întoarcă în sânul bisericii – o vrednică fiică a Izabelei. Dar nici măcar unul dintre aceia nu a putut fi forţat să revină în braţele Romei. Atunci sabia a fost îndrptată împotriva lor, şi în scurt timp văile au fost stropite cu sângele sfinţilor. Edictele care au urmat au fost ceva mai tolerante, ele desemnându-i pe supuşii valdezii nu prin termenul urâcios de eretici, ci ca religionişti, oameni din văi şi vasali loiali, recunoscându-i ca supuşi care aveau anumite privilegii datorită unor reglementări din vechime.

Până în acest moment Roma nu a reuşit deloc să-şi atingă obiectivul ei crud. Ea era hotărâtă să-i extermine pe acei încăpăţânaţi adversari ai papalităţii care erau martori credincioşi ai adevărului şi să şteargă amintirea lor din văi, dar – cât de minunat este aceasta! – nici execuţiile individuale, nici masacrele în masă, nici intrigile secrete, nici violenţa nu au reuşit să-i extermine. Dar Izabela a continuat să comploteze, iar tiara şi mitra s-au dovedit în general mai puternice decât coroana.

Misionarii valdezi

Având dublul scop de a răspândi adevărul evangheliei şi de a găsi aşezări paşnice, mulţi dintre valdezii care, spre sfârşitul secolului al paisprezecelea, şi-au părăsit locurile lor natale, s-au aşezat în Elveţia, Moravia, Boemia şi în diferite zone din Germania şi probabil şi în Anglia. Dar cele mai multe asemenea colonii s-au constituit în Calabria prin anul 1370. Fiind oameni paşnici şi harnici şi extrem de morali în umblarea lor, ei au câştigat curând încrederea seniorilor şi afecţiunea vecinilor lor. Stăpânii pământurilor şi-au văzut ogoarele fertilizate în prin chibzuinţa gospodărească deosebită a noilor colonişti şi le-au acordat privilegii. Li s-a permis să invite pastori din bisericile din alpi şi să aducă învăţători pentru copiii lor. Dar o asemenea prosperitate materială şi spirituală împreună poziţii atât de confortabile în societate era ceva de nesuferit pentru papalitate. Preoţii mârâiau şi murmurau tot mai mult, plângându-se seniorilor că acei străini nu se conformau riturilor bisericii Romei, că ei nu aveau nici un fel de slujbe pentru odihan morţilor şi că erau eretici. Totuşi seniorii nu erau dispuşi să asculte de preoţi, ci spuneau: “Sunt oameni foarte drepţi şi cinstiţi. Toţi cei care-i cunosc ştiu că sunt cumpătaţi, harnici şi foarte cuviincioşi în vorbirea lor. Cine i-a auzit vreoadată rostind vreo vorbă balasfemiatoare? Şi ei îmbogăţesc ţinuturile noastre şi îşi plătesc dările la timp. Nu găsim vreun motiv să-i condamnăm”.

În orice ţară şi în orice timp, preoţii Romei au fost cei mai mari vrăjmaşi ai religiei simple şi curate a Bibliei, ai educaţiei, ai toleranţei, ai luminii, ai libertăţii şi ai oricărei îmbunătăţiri în societate. Puterea lor, interesele lor, senzualitatea lor şi toate patimile lor rele sunt expuse şi subminate când este introdusă lumina, toleranţa şi libertatea. Dar interesele materiale ale seniorilor i-au determinat pe aceştia să-i protejeze pe arendaşii lor şi să le menţină în continuare unele privilegii. Vedem aici una dintre căile tainice ale providenţei divine, asupra căreia ne place să zăbovim puţin. Timp de aproape două sute de ani, acestor nonconformişti li s-a permis să locuiască şi să se înmulţească în districtele Calabriei, în imediata vecinătate a Romei, dar, în cele din urmă, papa a ascultat plângerile preoţilor, şi norul cel negru care începuse demult să se strângă deasupra Calabriei şi apuliei, şi-a revărsat furia asupra lor.

Anul negru 1560

Prin anul 1560, Papa Pius al-IV-lea a avut un acces de mare zel împotriva ereziei care se răspândea şi despre care se spunea că se înrădăcinase adânc în multe zone din Italia, înafara văilor Piemontului. Comunităţile subalpine şi toate regiunile infestate au fost puse sub interdicţie papală şi a fost predicată o nouă cruciadă. S-au făcut mari pregătiri pentru exterminarea completă a ereticilor. Viceregele spaniol al Napoli, comandând personal trupele şi ajutat de un inchizitor şi de mai mulţi călugări, a intrat în aşezările valdezilor din Calabria. Emanuel Philibert, ducele de Savoia, a pus în marş o armată spre Piemont, iar regele Franţei a îndreptat o armată spre Dauphiny. “Oamenii sărmani din văi,” cu soţiile şi copii lor, s-au văzut expuşi, de-o parte a alpilor puterii ostile a regelui Franţei, iar de cealaltă parte celei a Ducelui de Savoia. Harnicii lucrători ai pământului din Calabria, împreună cu pastorii lor, cu învăţătorii lor şi cu familiile lor, au fost înconjuraţi de trupele viceregelui spaniol.

Măcelărirea sfinţilor fiind astfel pregătită, valdezilor li s-a poruncit să-i expulzeze pe pastorii şi pe învăţătorii lor, să se abţină de la a-şi exercita închinarea în formele specifice lor şi să participe la slujbele bisericii romane. Ei au refuzat cu demnitate. Atunci s-au dat ordine pentru confiscari, întemniţare şi moarte. Sabia nemiloasă a perseciuţiei a fost scoasă din teaca în care nu a mai revenit pentru mai bine de o sută de ani. A început lucrarea sângeroasă. Două trupe de soldaţi, având în fruntea lor agenţi de-ai papei, au străbătut Calabria ucigând, incendiind şi făcând ravagii printre ţăranii fără apărare până ce lucrarea de exterminare a fost aproape desăvârşită. O rămăşiţă a cerut îndurare pentru soţiile şi copiii lor, promiţând să părăsească ţara şi să nu se mai întoarcă, dar inchizitorii şi călugării nu ştiau să arate îndurare. S-a recurs la cele mai barbare cruzimi; au fost reînviate toate mecanismele persecuţiilor păgâne până ce protestanţii au fost exterminaţi din sudul Italiei. Unul dintre cei mai importanţi pastori ai lor, Luigi Pascale[7], care a afirmat că papa era antihristul, a fost adus la Roma, unde a fost ars de viu înaintea lui Pius al-IV-lea, pentru ca papa să se delecteze văzându-l pe eretic în flăcări, dar evlavia şi suferinţele lui Pascale au stârnit mila şi admiraţia persecutorilor.

Sute de valdezi din văi au pierit pe eşafod sau arşi pe rug, satele au fost potopite de zdrahoni, care, în numele justiţiei, i-au jefuitm pe locuitorii neajutoraţi şi i-au aruncat în închisori până ce temniţele au ajuns supraaglomerate cu victime. Câmpurile au rămas pustii; femeile, copiii şi cei slabi şi bătrâni au fost trimişi în munţii înalţi, pe stânci şi în păduri. Bărbaţii, folosindu-se de avantajul terenului, s-au hotărât să reziste. Toţi bărbaţii şi băieţii care puteau mânui o armă s-au asociat în grupe mici pentru a se apăra de trupele invadatoare. Ducelea nu prea era dornic să poarte un astfel de război de gherilă, ceea ce l-a determinat să-şi retragă trupele în scurt timp. Dar acea retragere a fost numai un scurt răgaz. Potrivit unor tratate vechi, oamenii din văi aveau anumite drepturi şi privilegii, pe care suveranii lor nu erau dispuşi să le încalce, dar deseori ei au cedat în faţa insistenţelor şi prezentărilor false ale ierarhiei romane. Din următoarea succesiune de date, cititorul va vedea cât de scurte au fost perioadele de pace: “Anii 1565, 1573, 1581, 1583 şi perioada dintre 1591 şi 1594, sunt date memorabile ale conflictului religios şi civil. Dar nicicând nu s-a arătat mai strălucit măreţia adevărului şi a nevinovăţiei ca în acele furtuni ale persecuţiei care s-au succedat la intervale timp de o sută de ani şi mai bine[8]”.

Mărturia Dr. Beatie, care a vizitat văile protestante ale Piemontului, Dauphiny şi Ban de la Roche cu aproximativ patruzeci de ani în urmă sunt în acelaşi sens: “Dar intensitatea persecuţiei părea numai să facă să crească curajul lor... Deşi erau marcaţi ca victime pentru masacru nediscriminatoriu, pentru jaf sau tortură, extorcare şi foamete, ei au rămas neclintiţi în hotărârea lor. Toate pedeapsele pe care le putea inventa cruzimea sau pe care le putea aduce sabia au fost aplicate în zadar, pentru că nimic nu le-a putut zdruncina credinţa sau scădea curajul. În apărarea drepturilor lor naturale ca oameni, în sprijinul credinţei lor ca membrii ai bisericii primare care se opun acelor edicte nimicitoare, prin care le-au fost pustiite casele şi altarele le-au fost înecate în sânge, valdezii au arătat un curaj şi o rezistenţă nemaiîntâlnite în istorie[9]”.

După ce am ajuns cu istoria martorilor până la secolul al şaisprezecelea, îi vom lăsa acum pentru a reveni la ei din nou după ce vom fi ajuns la acea perioadă cu istoria noastră generală.

[1]               n. tr.) Libri Quatour Sententiarum

[2]               Waddington, vol. 3, p. 363

[3]               Milner, vol. 3, p. 188; J.C. Robertson, vol. 3, p. 431; D’Aubigne, vol. 1, p. 99

[4]               Mosheim, cent. 4, cap. 3

[5]               J.C. Robertson, vol. 4, p. 77. Pentru relatări detaliate cu privire la asemenea oameni şi scrierile lor, vedeţi Biographical Dictionary al lui Knight

[6]               n. tr.) reamintim că autorul scria în secolul al nouăsprezecelea

[7]               n. tr.) Gian Luigi Pascale, executat la Roma la 16 septembrie 1560, după ce fusese arestat în Calabria şi închis ceva mai mult de un an.

[8]               Encyclopedia Britannica, vol. 21, p. 543

[9]               Scenery of the Waldenses, Williem Beattie M.D. Vedeţi şi ralatarea detaliată despre valdezi din Church History a lui Milner, vol. 3