Capitolul 28

Naufragiat pe insula Malta; Dumnezeu este cu el

La Malta îl vedem exercitându şi din nou printre barbari puterea sa obişnuită. Se poate vedea că Dumnezeu este cu el. Totuşi slujirea în evanghelizare nu apare în relatarea şederii sale acolo, ori a călătoriei lui.

În Roma, ca prizonier

Ajuns în Italia, îl vedem deprimat; dragostea fraţilor îl încurajează şi îl reînsufleţeşte; apoi merge la Roma, unde locuieşte vreme de doi ani într o casă pe care o închiriază, fiind păzit de un soldat. Probabil că cei care l au adus la Roma înţeleseseră că era doar o chestiune de gelozie iudaică, fiindcă de a lungul întregii călătorii l au tratat cu tot respectul posibil. Afară de asta, Pavel era roman.

Sosit la Roma, trimite după iudei; şi aici, pentru ultima oară, starea lor ne este înfăţişată, împreună cu judecata care continuase să atârne asupra capetelor lor încă de la rostirea profeţiei (care era în mod special legată de casa lui David şi de Iuda) – judecata pronunţată de Isaia, despre care Domnul Isus a declarat că va veni peste ei din pricina lepădării Sale, judecată a cărei executare era întreruptă prin îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, până când avea să fie respinsă şi mărturia Duhului Sfânt – această judecată este reamintită de către Pavel la sfârşitul părţii istorice a Noului Testament. Avem deci starea lor definitivă declarată solemn de către slujitorul harului suveran, şi care va continua până când Dumnezeu va interveni cu putere pentru a le da pocăinţa, pentru a i izbăvi şi pentru a Se proslăvi pe Sine în ei prin har.

Înlăturarea iudeilor constituie una dintre caracteristicile cărţii Fapte

Am remarcat deja această caracteristică a cărţii Fapte, care se arată aici într o manieră clară şi izbitoare – anume punerea deoparte a iudeilor. De fapt, ei singuri s au pus deoparte prin lepădarea mărturiei lui Dumnezeu, a lucrării Lui. Ei s au pus singuri în afara a ceea ce Dumnezeu a instituit şi nu L au urmat pe drumul Său de har. Astfel ei au fost lăsaţi cu totul în urmă, fără Dumnezeu şi fără legătura prezentă cu El. Cuvântul Său şi îndurarea Sa rămân pentru totdeauna, însă alţii iau locul iudeilor în relaţia prezentă cu El. Persoane dintre iudei au intrat în mod individual într o altă sferă, pe alte temeiuri, însă Israel dispare pentru un timp din ochii lui Dumnezeu.

Acest lucru este prezentat în cartea Fapte. Răbdarea lui Dumnezeu se exercită la început faţă de iudei prin propovăduirea evangheliei şi prin misiunea apostolică. Ostilitatea lor capătă amploare treptat şi atinge apogeul în cazul lui Ştefan. Este ridicat Pavel, un martor al harului faţă de ei ca rămăşiţă aleasă, căci şi el era israelit; se introduce însă, în legătură cu un Hristos ceresc, un lucru cu totul nou ca doctrină: Adunarea, Trupul lui Hristos; şi de asemenea înlăturarea oricărei deosebiri între iudei şi naţiuni, fie ca păcătoşi, fie ca uniţi în acelaşi Trup. Totul este legat din punct de vedere istoric cu ceea ce fusese înfiinţat la Ierusalim, cu scopul de a păstra unitatea şi legătura cu făgăduinţele; însă în sine, ca doctrină, era un lucru ascuns în Dumnezeu de a lungul veacurilor, aflându se în scopurile Sale de har înainte de a fi lumea. Vrăjmăşia iudeilor faţă de acest adevăr nu s a domolit niciodată. Ei s au folosit de orice mijloc pentru a întărâta neamurile împotriva celor ce propovăduiau această doctrină şi pentru a împiedica formarea Adunării. Dumnezeu, după ce a acţionat cu o răbdare şi un har perfecte până la sfârşit, aşează Adunarea în locul iudeilor, ca şi casă a Sa şi ca vas pe pământ al făgăduinţelor Sale, făcând o locuinţa Sa prin Duhul. Iudeii au fost puşi deoparte ca popor (din nefericire, duhul lor a pus în curând stăpânire pe Adunare); iar Adunarea şi învăţătura clară şi pozitivă despre lipsa de diferenţă între iudei şi neamuri (toţi din fire copii ai mâniei) şi despre privilegiile lor egale şi comune ca mădulare ale unui singur Trup, au fost pe deplin declarate şi făcute bază a tuturor relaţiilor dintre Dumnezeu şi orice suflet înzestrat cu credinţă. Aceasta este doctrina apostolului în epistolele către Romani şi Efeseni . În acelaşi timp darul vieţii veşnice, făgăduit înainte de întemeierea lumii, a fost manifestat prin naşterea din nou (începutul unei existenţe noi cu un caracter divin) şi prin părtăşia la dreptatea divină; aceste două lucruri fiind unite în învierea noastră împreună cu Hristos, prin care, păcatele noastre fiind iertate, suntem aşezaţi înaintea lui Dumnezeu în poziţia lui Hristos Însuşi, care este deopotrivă viaţa şi dreptatea noastră. Această viaţă se manifestă prin conformitatea cu viaţa lui Hristos pe pământ, care ne a lăsat un exemplu ca să călcăm pe urmele Lui. Este viaţa divină manifestată în om – în Hristos ca Obiect, în noi ca mărturie.

Crucea lui Hristos ca temelie a întregii noastre relaţii cu Dumnezeu

Crucea lui Hristos este temelia, centrul fundamental al tuturor acestor adevăruri: relaţiile dintre Dumnezeu şi om aşa cum este el; responsabilitatea sa; harul; ispăşirea; sfârşitul vieţii, în ce priveşte păcatul, legea şi lumea; înlăturarea păcatului prin moartea lui Hristos şi consecinţele acestei morţi în noi. Totul este stabilit la cruce şi face loc puterii vieţii care era în Hristos, care L a proslăvit desăvârşit pe Dumnezeu acolo, face loc acelei noi existenţe în care El a intrat ca om în prezenţa Tatălui, fiind înviat dintre cei morţi prin slava Acestuia, prin propria putere divină şi prin energia Duhului Sfânt.

Căile lui Dumnezeu cu iudeii în guvernare şi cu neamurile în judecată

Această nouă existenţă a lui Hristos şi a Adunării nu L împiedică pe Dumnezeu să Şi reia căile în cârmuire cu iudeii pe pământ, atunci când Adunarea va fi completă şi în slavă; lucru pe care l va face potrivit cu făgăduinţele Sale şi cu declaraţiile profetice. Apostolul explică şi acest lucru în epistola către Romani, însă acest aspect ţine de studiul acelei epistole. Căile lui Dumnezeu de judecată cu privire la neamuri în aceeaşi perioadă ne vor fi arătate în Apocalipsa, ca şi în pasajele profetice din epistole în legătură cu venirea lui Hristos şi chiar cu cârmuirea de către El a lumii în general de la început până la sfârşit; la acestea se adaugă avertizările necesare pentru Adunare atunci când zilele înşelăciunii încep să apară şi să se dezvolte moral în cadrul ruinei Adunării, văzută ca martorul lui Dumnezeu în lume.

Istoria lui Pavel se încheie

Apostolul nostru, când este adus la Roma, declară (în urma manifestării necredinţei printre iudei, lucru pe care l am semnalat) că mântuirea lui Dumnezeu este trimisă neamurilor; şi locuieşte vreme de doi ani în casa pe care o închiriase, primindu i pe cei care veneau la el (căci nu îi era îngăduit lui să meargă la ei) şi propovăduia Împărăţia lui Dumnezeu şi acele lucruri care L priveau pe Domnul Isus cu toată îndrăzneala şi fără nici o piedică. Aici se încheie istoria acestui scump slujitor al lui Dumnezeu, iubit şi cinstit de către Stăpânul său, prizonier în acea Romă care, ca şi cap al celei de a patra împărăţii, avea să fie centrul împotrivirii neamurilor faţă de Împărăţia şi slava lui Hristos, precum Ierusalimul cel al împotrivirii iudeilor. Timpul pentru manifestarea deplină a acestei împotriviri nu era încă sosit, însă slujitorul Adunării şi al evangheliei slavei este prizonier acolo. Astfel îşi începe Roma istoria în legătură cu evanghelia pe care apostolul o propovăduia. Totuşi Dumnezeu era alături de el.