Capitolul 26

Conştiinţa lui Agripa este mişcată

În Agripa era, cred, mai mult curiozitate decât conştiinţă, deşi poate să fi fost ceva dorinţă de a profita de ocazie pentru a cunoaşte care era învăţătura ce agitase atât de mult minţile oamenilor; o înclinaţie de a cerceta, care era mai mult decât curiozitate. În general cuvintele lui sunt luate ca şi cum n ar fi fost departe de a fi convins că creştinismul este adevărat; probabil că aşa ar fi stat lucrurile dacă propriile sale patimi nu i ar fi stat în cale. Însă se pune întrebarea dacă aceasta este forţa expresiei în greacă, aşa cum se presupune în general, şi nu cumva remarca lui are mai degrabă rolul de ascunde stânjeneala sa la apelul făcut înaintea lui Festus, cu privire la convingerile sale iudaice. Acesta cred să fie sensul. Noţiunea de “aproape creştin” este cu totul greşită, deşi mintea unui om poate fi sub influenţe care ar trebui să l conducă la acest rezultat, însă el să l respingă. I ar fi părut bine ca Pavel să fie eliberat. El îşi exprimă convingerea că s ar fi putut face acest lucru dacă apostolul n ar fi apelat la Cezar. El îşi expune părerea către Festus ca un om înţelept şi cumpătat, însă în realitate cuvintele îi erau dictate de către conştiinţă – cuvinte pe care s a putut aventura să le rostească atunci când Festus şi toţi ceilalţi erau de acord că Pavel nu făcuse nimic vrednic de moarte sau de lanţuri.

Dumnezeu a dorit ca nevinovăţia iubitului Său slujitor să fie dovedită în faţa lumii. Discursul său are această direcţie. El merge mai departe de atât, însă scopul este de a da socoteală de purtarea sa. Convertirea miraculoasă este relatată pentru a justifica activitatea sa de după aceea; însă este povestită în aşa fel încât să acţioneze asupra lui Agripa, care era familiarizat cu lucrurile iudaice şi care în mod evident dorea să audă ceva despre creştinism, despre care bănuia că ar fi adevărul. Prin urmare el se foloseşte de oportunitatea de a l auzi pe apostol explicându l. Însă Agripa rămâne în mare parte în poziţia în care se afla. Totuşi starea lui de suflet face ca gura lui Pavel să se deschidă, iar acesta se adresează direct şi în mod deosebit împăratului; care, evident preocupat de subiect, îl chemase să vorbească. Pentru Festus totul nu era decât vorbărie goală.

Trimis de Dumnezeu înaintea naţiunilor

Demnitatea purtării lui Pavel înaintea acestor cârmuitori este perfectă. El se adresează conştiinţelor cu uitarea de sine a unui om în care comuniunea cu Dumnezeu şi simţământul relaţiei sale cu Acesta purtau gândurile deasupra oricărui efect al împrejurărilor. El acţiona pentru Dumnezeu; şi, cu un respect pentru poziţia celor cărora li se adresa, vedem ceea ce era cu totul superior lor din punct de vedere moral. Cu cât împrejurările îi erau mai umilitoare, cu atât mai multă frumuseţe este în această superioritate. Înaintea neamurilor el este un misionar de la Dumnezeu. Pavel este din nou (binecuvântat fie Dumnezeu!) în locul său corect. Tot ceea ce a spus iudeilor a fost drept şi meritat; însă de ce s a supus el, care fusese scos din mijlocul naţiunii, lipsei lor totale de conştiinţă şi patimilor lor oarbe care nu îngăduiau nici un loc mărturiei? Totuşi, după cum am văzut, s a întâmplat aşa pentru ca iudeii să şi umple cu totul măsura fărădelegii lor şi ca într adevăr binecuvântatul apostol să calce pe urmele Stăpânului său.

Pavel relatează lui Agripa istoria sa personală

Cuvântarea lui Pavel către împăratul Agripa ne furnizează cea mai completă imagine a întregii poziţii a apostolului, aşa cum el însuşi o privea la momentul când lunga sa slujbă şi lumina Duhului Sfânt îi luminau privirea înapoi.

El nu vorbeşte despre Adunare – aceasta era o învăţătură spre instruire, nu parte a istoriei lui. Însă el prezintă în detaliu tot ce ţinea de istoria sa personală, în legătură cu slujba sa. Fusese un fariseu strict; şi aici el pune în legătură doctrina lui Hristos cu nădejdile iudeilor. Era în lanţuri “pentru speranţa promisiunii făcute părinţilor”. Fără îndoială că învierea îşi avea locul aici. De ce ar crede împăratul că învierea este imposibilă, că Dumnezeu n ar putea învia morţii? Acest lucru îl conduce către un alt punct. Pavel crezuse cu adevărat că trebuia să facă multe lucruri împotriva lui Isus din Nazaret şi le făcuse cu toată energia caracterului şi cu bigotismul unui iudeu devotat. Starea lui prezentă, ca un martor printre neamuri, depindea de schimbarea lucrată în el prin revelaţia Domnului atunci când el era preocupat să I distrugă numele. Aproape de Damasc, o lumină mai strălucitoare decât soarele i a trântit pe toţi la pământ şi el singur a auzit glasul Celui Drept, aşa că a aflat din gura Sa că era Isus şi că i considera pe cei care credeau în El ca fiind El Însuşi. N a putut rezista unei astfel de mărturii. Însă de vreme ce aceasta era marea pricină de întristare pentru iudei, el a arătat că poziţia sa a fost oficial desemnată de către Domnul Însuşi. Fusese chemat să fie martor al slavei pe care o văzuse; adică al lui Isus în acea slavă; şi al altor lucruri de asemenea, pentru manifestarea cărora Isus avea să i Se arate din nou. Un Hristos slăvit, cunoscut (personal) doar ca aflat în cer, era subiectul mărturiei încredinţate lui. Pentru acest scop îl separase Domnul şi dintre iudei şi dintre neamuri, misiunea lui aparţinând în mod imediat cerului, avându şi originea acolo; şi el era trimis oficial de către Domnul slavei la neamuri pentru ca acestea să şi schimbe poziţia faţă de Dumnezeu prin credinţa în acest Isus slăvit, deschizându le ochii, aducându le din întuneric la lumină, de sub puterea lui Satan la Dumnezeu şi dându le o moştenire împreună cu cei sfinţiţi. Aceasta era o lucrare clară. Apostolul nu fusese neascultător viziunii cereşti şi învăţase pe cei dintre neamuri să se întoarcă la Dumnezeu şi să se poarte ca atare. Din această pricină iudeii căutau să l omoare.

Nimic mai simplu, nimic mai adevărat, ca această istorie. Ea punea cauza lui Pavel şi purtarea iudeilor în cea mai limpede lumină. Când a fost chemat să şi vină în fire de către Festus, care nu vedea altceva decât un entuziasm lipsit de raţiune, el face apel cu o demnitate perfectă şi cu un discernământ ascuţit la cunoaşterea de către Agripa a lucrurilor pe care toată relatarea sa se baza; căci nu se petrecuseră într un colţ.

Împăratul faţă în faţă cu sărmanul întemniţat, dar bogat în Domnul

Agripa nu era departe de a fi convins, însă inima îi era neschimbată. Dorinţa pe care Pavel o exprimă aduce chestiunea înapoi la realitatea ei morală. Întâlnirea ia sfârşit. Împăratul îşi reia poziţia împărătească însoţită de curtoazie şi îngăduinţă, iar ucenicul pe cea a unui întemniţat; însă, oricare ar fi fost poziţia apostolului, vedem în el o inimă cu totul fericită şi umplută de Duhul şi de dragostea lui Dumnezeu. Cei doi ani de temniţă nu i provocaseră nici o deprimare a inimii sau a credinţei, ci doar îl eliberaseră de hărţuirea iudeilor pentru a i oferi momente petrecute cu Dumnezeu.

Agripa, surprins şi captivat de povestirea clară şi directă a lui Pavel, se debarasează de presiunea adresării personale a acestuia spunând: “Curând mai vrei tu să mă îndupleci să devin creştin”. Dragostea ar fi putut spune: “Facă Dumnezeu să devii aşa!”. Este însă un izvor în inima lui Pavel care nu se opreşte aici. “Să dea Dumnezeu”, spune el, “ca nu numai tu, ci toţi cei care mă ascultaţi astăzi, să fiţi aşa cum sunt eu, afară de lanţurile acestea!” (vers. 29). Ce fericire şi ce dragoste sunt exprimate în aceste cuvinte (iar în Dumnezeu aceste două lucruri merg împreună)! Un sărman prizonier, bătrân şi respins, la sfârşitul vieţii este bogat în Dumnezeu. Binecuvântaţi au fost anii pe care îi petrecuse în închisoare! Se putea da pe sine ca un model al fericirii; căci aceasta îi umplea inima. Există stări ale sufletului care cu siguranţă se exteriorizează. Şi de ce n ar fi fost el fericit! Ostenelile se încheiaseră, lucrarea sa într un anumit sens se sfârşea, Îl avea pe Hristos şi în El toate lucrurile. Isus cel slăvit, care l adusese în truda şi dificultăţile mărturiei, era acum averea şi cununa sa. Aşa se întâmplă întotdeauna. Crucea şi lucrarea – în virtutea a ceea ce Hristos este – reprezintă savurarea a tot ceea ce este El, atunci când slujba se încheie; şi într un anumit sens sunt măsura acestei savurări. Aşa au stat lucrurile cu Hristos Însuşi în toată plinătatea lor; e valabil şi pentru noi, în măsura noastră, potrivit cu harul suveran al lui Dumnezeu. Numai că expresia lui Pavel presupune că Duhul Sfânt lucrează deplin în inimă ca ea astfel să fie liberă să se bucure şi că Duhul nu este întristat.

Obiectul glorios al inimii şi credinţei lui Pavel

Un Isus slăvit – un Isus care l iubea, un Isus care punea pecetea aprobării şi dragostei Sale peste slujba lui, un Isus care avea să l ia la Sine în slavă şi cu care era una (şi acest lucru cunoscut de Pavel potrivit cu puterea abundentă a Duhului Sfânt, în conformitate cu dreptatea divină), un Isus care L a descoperit pe Tatăl şi prin care avea locul de înfiere – constituia sursa infinită de bucurie a lui Pavel, obiectul glorios al inimii şi al credinţei sale; şi, fiind cunoscut în dragoste, îi umplea inima cu acea iubire care se revărsa către toţi oamenii. Ce lucru mai bun putea să le dorească decât să fie cum era el, afară de lanţurile sale? Şi cum, plin de această dragoste, ar fi putut să nu le dorească asta, sau să nu fie plin de o aşa cuprinzătoare afecţiune? Isus Însuşi era măsura ei.

Slujitorul eclipsat de Hristos

Deşi nevinovăţia sa a fost demonstrată pe deplin şi a fost recunoscută de către judecătorii lui, scopurile lui Dumnezeu trebuiau împlinite. Apelul său la Cezar trebuie să l ducă la Roma, ca să dea mărturie şi acolo. Din nou poziţia lui aici se aseamănă cu cea a lui Isus. În acelaşi timp însă, dacă le comparăm, slujitorul, oricât de binecuvântat este el, scade şi este eclipsat de Hristos, aşa încât nu ne mai putem gândi la el. Isus S a dat pe Sine în har; El a făcut apel doar la Dumnezeu; a răspuns numai ca să dea mărturie despre adevăr – acel adevăr era slava Persoanei Sale, arăta drepturile Lui, smerit aşa cum era. Persoana Lui străluceşte printre toţi norii întunecaţi ai violenţei omeneşti, care n ar fi avut nici o putere asupra Lui, dacă n ar fi fost momentul pentru a se împlini astfel voia lui Dumnezeu. Pentru acest scop El Se supune puterii date lor de sus. Pavel însă apelează la Cezar. El este roman – o demnitatea omenească dată de către om şi valabilă înaintea oamenilor; el o foloseşte pentru sine însuşi, Dumnezeu împlinindu Şi astfel scopurile. Unul este binecuvântat, el şi lucrările sale; Celălalt este perfect, subiectul desăvârşit al mărturiei înseşi.

Pavel, în lanţuri, însă plin de libertate şi de bucurie

Totuşi, chiar dacă pentru Pavel nu mai este timpul în care el putea să slujească în libertate prin Duhul Sfânt şi chiar dacă este prizonier în mâinile romanilor, cel puţin sufletul său este plin de Duhul. Între el şi Dumnezeu totul este libertate şi bucurie. Totul se va întoarce spre mântuirea lui, adică spre victoria sa definitivă în lupta cu Satan. Ce binecuvântare! Prin comunicările Duhului lui Isus Hristos, cuvântul lui Dumnezeu nu va fi legat. Alţii vor căpăta tărie şi libertate din pricina lanţurilor sale, chiar dacă, în cadrul stării joase a bisericii, unii vor profita de ele. Însă Hristos va fi propovăduit şi mărit, iar asta îl mulţumeşte pe Pavel. Cât de adevărat este acest lucru şi cât de perfectă este bucuria inimii, orice s ar întâmpla! Noi suntem subiectele harului (Dumnezeu fie lăudat!) şi totodată instrumente ale lui în slujbă. Hristos singur este Obiectul acestui har, iar Dumnezeu protejează slava Lui – nu mai este nevoie de nimic altceva: chiar aceasta este partea şi bucuria noastră desăvârşită.

Trebuie remarcat în această istorie interesantă că momentul în care Pavel ar fi putut să fie cel mai tulburat, când drumul său era poate cel mai puţin evident în conformitate cu puterea Duhului, când a provocat dezordine în sinedriu folosind argumente pe care mai târziu a ezitat să le justifice în întregime – atunci a fost momentul când Domnul, plin de har, i Se arată pentru a l încuraja şi întări. Domnul, care la început îi spusese în Ierusalim să plece fiindcă nu i vor primi mărturia, care îi dăduse avertismente să nu se suie acolo, dar care Îşi împlinea scopurile de har în cadrul slăbiciunii şi prin afecţiunile omeneşti ale slujitorului Său, ba chiar prin intermediul lor, exercitându Şi în acelaşi timp disciplina Sa binefăcătoare în înţelepciunea Sa divină prin aceste aceleaşi mijloace – Isus i Se arată pentru a i spune că, aşa cum mărturisise despre El la Ierusalim, la fel trebuia să mărturisească şi la Roma. Acesta este felul în care Domnul interpretează în har întreaga istorie, la momentul în care slujitorul Său ar fi putut simţi tot ce era mai dureros în poziţia lui, poate chiar să fie copleşit de ea, aducându şi aminte că Duhul îl oprise să meargă acolo; căci, când ne aflăm în încercare, îndoiala e un chin. Credinciosul şi îndurătorul Mântuitor intervine deci pentru a l încuraja pe Pavel şi pentru a da propria interpretare poziţiei sărmanului Său slujitor, şi pentru a scoate în relief caracterul dragostei Sale pentru el. Dacă era necesar să exercite disciplina pentru binele lui, din pricina stării sale şi pentru a l desăvârşi, Isus era cu el de a lungul acestei disciplinări. Nimic mai mişcător decât delicateţea şi intervenţia oportună a acestui har. Mai mult, aşa cum am spus, totul lucra spre împlinirea planurilor lui Dumnezeu cu privire la iudei, la neamuri şi la lume. Căci Dumnezeu poate uni într o singură dispensaţie cele mai felurite scopuri.