Capitolul 24 - Inocenţiu al-III-lea şi timpul luianii 1198 - 1216

În timpul domniei acestui mare pap[, Scaunul Romei a ajuns la apogeul puterii sale. Secolul al treisprezecelea se distinge, în general, ca miezul zilei gloriei pontificale. Am văzut zorii înălţării papale, sau, mai curând, mijirea zorilor ei, în planurile îndrăzneţe ale lui Inocenţiu I şi Leon cel Mare, în secolul al cincilea. Grigore cel Mare, în secolul al şaptelea, şi Nicolae şi Ioan în cel dea-al nouălea, au făcut multe pentru a pune bazele marelui edificiu papal, iar Grigore al-VII-lea a înălţat suprastructura lui. Unicul obiectiv al ambiţiei preotului fără scrupule era acela de a reda Romei papale tot ceea ce pierduse Roma imperială, astfel încât Scaunul Sf. Petru să fie deasupra tuturor tronurilor. Dar îndrăzneţul papă a pierit în lupta disperată. Roma a fost cucerită, şi, după cum am văzut, Hildebrand a fost obligat să fugă şi a murit în exil, la Salerno. Timp de mai bine de o sută de ani nu a venit nici un papă care să continue lucrarea pe care o începuse el, dar, la începutul secolului al treisprezecelea, geniul lui Grigore a fost depăşit de Inocenţiu. Planurile îndrăzneţe ale celui dinainte au fost adese la îndeplinire complet de cel din urmă. Fără-ndoială, a fost o conjunctură de împrejurări favorabile, iar puterile minţii sale erau potrivite pentru a-şi atinge obiectivul principal, el obţinând astfel ceea ce de veacuri dominase imaginaţia papilor: “supremaţia sacerdotală, monarhia regală şi stăpânire peste toţi regii pământului”. Preotul încoronat al Romei a ajuns să pună în mişcare cu o mână de maestru şi cu o perseverenţă neostenită întreaga maşinărie a papalităţii pentru a menţine şi consolida suveranitatea absolută a Scaunului de la Roma. Dar, odată ajuns la vârf, trebuie să ne oprim pentru o reflecţie. Să facem un efort pentru a vedea care este gândul lui Dumnezeu cu privire la marele sistem religios, nu numai mărturia istoriei.

Babilonul din Apocalipsa 17

De la începutul acestei lucrări am dorit să studiem istoria dintr-un punct de vedere scriptural, şi, în mod special, în lumina epistolelor adresate celor şapte biserici apocaliptice. Relele care răsăreau sunt acum complet dezvoltate. În Pergam îl avem pe Balaam care îi învăţa “să curvească”, iar în Tiatira ne este prezentată Izabela, care a impus prin forţă idolatria. Dar, în cupa femeii false din capitolul 17 din Apocalipsa mai sunt concentrate încă multe alte rele.

Considerăm că nu mai există nici o îndoială cu privire la semnificaţia simbolului folosit aici, Nu numai că este o femeie, ci o femeie prostituată şi aşezată pe un tron în mijlocul cetăţii cu şapte coline. “Aici este mintea care are înţelepciune: cele şapte capete sunt şapte munţi pe care şade femeia”. Aici ne este prezentat un aspect fizic caracteristic dintotdeauna Romei, atât în proză cât şi în poezie. Cineva care vorbea despre Arnold din Brescia spunea: “în slujba libertăţii, elocvenţa lui a tunat peste cele şapte coline”.

Fiecare cititor ştie ce vrea să spună istoricul prin această descriere, iar cucântul lui Dumnezeu este perfect clar pentru “mintea care are înţelepciune”. Roma este în mod clar indicată, iar corupţiile ei religioase sunt simbolizate prin expresia “mama curvelor”. Dar, ne putem întreba de ce anume este ea numită Babilon? Considerăm că termenul este folosit în sensul figurat, aşa cum şi numele sodoma şi Egipt sunt aplicate la Ierusalim: “şi trupurile lor moarte vor fi pe strada cetăţii celei mari, care, spiritual, se numeşte Sodoma şi Egipt, unde a fost răstignit şi Domnul lor” (Apoc. 11.8). Şi, nu numai atât, ci Babilonul istoric a fost construit înttr-o câmpie – câmpia Şinear.

Odată ce am limpezit bine aceste aspecte şi Roma este bine identificată, primim Apocalipsa 17 şi 18 ca o descriere a papalităţii. Caracterul, purtarea, relaţiile şi judecata finală a acestui Babilon spiritual ne sunt prezentate nu printr-o pană a unui istoric partizan sau imprefect, ci prin Duhul Adevărului, care chiar de la început vede sfârşitul. Întregul sistem papal este privit sub aspect moral din punctul de vedere al lui Dumnezeu, ceea ce reprezintă un mare câştig pentru omul credinţei. Vom cerceta acum câteva dintre cele mai importante trăsături de caracter prezentate.

1. În viziune, femeia este văzută că “şade pe apele cele multe”. În versetul 15 îngerul explică faptul că aceasta înseamnă “popoare şi mulţimi şi naţiuni şi limbi”. Imaginea spune că femeia, sau sistemul corupt al Romei, exercită o influneţă în conducerea sufletelor unor mari mulţimi, naţiuni şi limbi. Dar Dumnezeu vede totul şi notează totul: istoria ei rea este consemnată în cer.
2. Ea este prezentată ca având relaţii din cele mai seducătoare şi imorale cu toate categoriile de oameni. “Cu care au curvit împăraţii pământului; şi cei care locuiesc pe pământ au fost îmbătaţi de vinul curviei ei” (v. 2). Ce stare a lucrurilor la ceea ce poartă numele frumos al lui Hristos! Termenul “curvie”, aşa cum este folosit aici, fără-ndoială, înseamnă puterea de seducţie a sistemului Roman de a îndepărta afecţiunile de la Hristos, care este unicul obiect adevărat al credinţei pentru inimă. Preoţii se interpun între inimă şi Domnul binecuvântat, Biblia este ascunsă, gândul lui Dumnezeu nu este cunoscut, iar poporul este intoxicat cu falsităţile ei impresionante şi se închină la ceea ce nu cunoaşte. Întregul pământ este stricat din cauza vinului curviei ei, dar sfârşitul ei cel groaznic se apropie rapid, “pentru că păcatele ei au ajuns până la cer şi Dumnezeu şi-a amintit de nedreptăţile ei. Răsplătiţi-o cum v-a răsplătit şi ea; şi întoarceţi-i dublu, potrivit faptelor ei” (Apoc. 18.5-6).
3. Ea este apoi văzută conducând şi dând îndrumări puterii civile. “Şi am văzut o femeie şezând pe o fiară roşu-aprins, plină de nume de hulă, având şapte capete şi zece coarne”. Fie că este vorba despre imperiul roman refăcut (Apoc. 13), sau diferitele regate care se vor ridica pe ruinele unităţii lui imperiale, sau sau toate guvernele şi stăpânirile pământului, acestea erau sub sceptrul femeii, sau, mai curând, sub sabia ei însângerată, ca domeniu al stăpânirii ei, asupra căruia are drepturi divine. Purpura cezarilor a fost reclamată de papi, iar acvilele imperiale au fost înlocuite de cheile încrucişate şi Sanctitatea Sa a fost proclamat moanrh universal. Şi această nouă stăpână a lumii nu stăpânea numai cu numele, cu anticul ei nume avea o putere nouă. Roma imperială prin armatele nu a inspirat niciodată atâta groază ca Roma papală prin anatemele ei. După cum spunea cineva: “Creştinătatea, în toate domeniile întinse ale întunericului ei mental şi moral, tremura când pontiful tuna excomunicări. Monarhii se clătinau pe tronurile lor de groaza despotismului papal şi se plecau înaintea puterii spirituale asemenea celui mai de jos sclav. Clerul considera că papa era sursa autorităţii lor subordonate şi calea pentru avansarea lor în viitor. Poporul cufundat în ignoranţă şi superstiţie îl vedea, cu supremaţia lui, ca pe un dumnezeu pe pământ, care determina destinele temporale şi eterne ale omului. Bogăţia naţiunilor se scurgea în tezaurul sacru, permiţându-i succesorului pescarului galileean şi capului creştinătăţii să rivalizeze splendoarea şi măreţia orientală[1]”. Întinderea stăpânirii ei depăşea cu mult cele mai întinse cuceriri ale imperiului. Multe popoare care scăpaseră de jugul Romei imperiale erau sub jugul Romei papale. Aceasta am văzut în istoria războaielor religioase ale lui Carol cel Mare. Unii au socotit că Irlanda, Scoţia, Suedia, Danemarca, Norvegia, Prusia, Polonia, Boemia, Moravia, Austria, Ungaria şi o bună parte a Germaniei au fost strânse ca nişte oi în staului păstorului de la Roma de misionari ca Bonifaciu, dar, potrivit cu aprecierea lui Dumnezeu, acestea au fost înrobite tiraniei şi uzurpării curvei celei mari.
4. Dar, ea nu numai că stă pe multe ape şi pe fiară, ci este plină de idolatriile şi nucurăţiile curviei ei. “Şi femeia era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu, şi împodobită cu aur şi pietre preţioase şi perle, având în mâna ei o cupă de aur plină cu urâciunile şi necurăţiile curviei ei”. Cu toată gloria ei vizibilă - ceea ce lumea socoteşte a fi de mare preţ şi frumos – ea este în ochii lui Dumnezeu o femeie prostituată, cu o cupă spelndidă plină de toate urâciunile. Am văzut cât de mult iubeşte ea cu tenacitate imaginile, care aici sunt desemnate prin termenul “urâciuni”.
5. Ea pretinde a deţine în exclusivitate adevărul lui Dumnezeu. “Şi pe fruntea ei avea scris un nume: «Taină, Babilonul cel mare, mama curvelor şi a urâciunilor pământului»”. Aceasta este cel mai mare şi mai grav păcat al Romei, groaznicul fals al lui Satan şi cea mai josnică ipocrizie a ei. Despre adevăratul mister ceresc citim: “Aceasta este o taină,” spunea Pavel, “dar vorbesc despre Hristos şi biserică” (Efes. 5.32). Însă, în loc de a fi supusă lui Hristos şi credinciasă Lui, ca o femeia părăsită şi neruşinată, ea îi corupe prin îmbrăţişarea ei rea pe cei mari de pe pământ. Şi asta nu este tot, ci ea este o mamă: mama curvelor şi are multe fiice. Orice sistem religios din creştinătate care tinde, într-o cât de mică măsură, să depărteze sufletele de Hristos şi să se ataşeze de obiecte care se interpun între inimă şi Omul din glorie, se înrudeşte cu această mamă a nedreptăţii spirituale.
6. Ea are o sete nestăpânită după sângele sfinţilor lui Dumnezeu. “Şi am văzut femeia îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele martorilor lui Isus. Şi, văzând-o, m-am minunat cu mare uimire”. Această ciudată imagine – o femeie – a unei comunităţi religioase care se declară a fi adevărata soţie a lui Hristos, dar este îmbătată de sângele martirilor, al sfinţilor lui Dumnezeu, umple de uimire mintea apostolului. Şi noi nu trebzie să fim surprinşi de aceasta, pentru că în curând vom vedea această ciudată imagine nu numai în viziune ci şi în realitatea ei fără prededent. Inocenţiul al-III-lea a fost omul care a declarat război ţăranilor din sudul Franţei şi a îndreptat sabia notoriului Simon de Montfort împotriva binecunoscuţilor albigenzi şi valdenzi, şi aceasta chiar sub pretextul de a face voia lui Hristos şi de a acţiona sub autoritatea Lui.

De la versetul 7 avem explicaţia pe care a dat-o îngerul cu privire la viziune şi soarta grozavă a Babilonului, pe care o va primi atât prin mâna omului cât şi a lui Dumnezeu, aceasta ţinând până la sfârşitul capitolului 18. Dar, cum noi nu intenţionăm să dăm interpretări, nu este cazul să mai urmărim temele solemne din aceste capitole, ci acum putem urmări calea întunecată a urmelor însângerate, cu ochiul istoricului în lumina sfintei scripturi[2].

Inocenţiu şi regii pământului

Diferitele trăsături şi caracteristici ale Babilonului, pe care Duhul lui Dumnezeu ni le-a prezentat clar în aceste capitole, care sunt atât de mult urâte de El, le vom vedea manifestate deplin în istoria acestui pontif. Atât cititorul cât şi scriitorul trebuie să vegheze ca duhul Babilonului să nu se strecoare în inima lor. Nu trebuie să presupunem că acest duh se limitează numai la papalitate, deşi în mod public tronul lui este acolo şi acolo va fi el judecat public. Dacă nu ne strângem în jurul lui Isus cel respins şi nu umblăm în părtăşia suferinţelor Lui şi având speranţa gloriilor Lui, atunci suntem în pericol de a cădea în cursă. Oamenii, chiar creştinii, prea adesea leagă prosperitatea şi plăcerile de care se pot bucura în prezent în lume cu numele şi cu aprobarea lui Hristos. Aceasta este însăşi esenţa Babilonului: amestecul necurat compus din Hristos şi lume, din cer şi pământ. Cel care mărturiseşte a avea credinţă într-un Hristos respins, dar a cărui inimă este ataşată de lumea care L-a respins pe El, este profund pătruns de spiritul Babilonului: este ca unul care este logodit cu Prinţul cerului, dar care tot mai ascultă linguşirile şi mai acceptă propunerile şi favorurile stăpânitorului lumii acesteia. Şi, nu vedem noi oare, vai! peste tot, cum oamenii se bucură de plăceri lumeşti şi mărturisesc în acelaşi timp numele Domnului? Aceasta este o inconsecvenţă şi o confuzie care este ofensatoare pentru Dumnezeu şi pe care El o va judeca într-un mod atât de groaznic. Fie ca Domnul să ne păzească de a căuta să amestecăm crucea şi gloria cerească a lui Hristos cu lumea rea de acum.

Duhul papalităţii este în totul legat de lumea aceasta deşi are cele mai mari pretenţii că este în totul pentru Hristos. Ea spune: “Şed ca împărăteasă şi nu sunt văduvă şi nu voi vedea nicidecum întristare” (Apoc. 18.7). Dintotdeauna, unica ei dorinţă a fost aceea de a stăpâni, asupra bisericii şi a statului, pe mare şi pe pământ, peste sufletele şi trupurile oamenilor, având puterea de a deschide şi a închide porţile cerurilor şi ale iadului după bunul plac. Aşa gândea Inocenţiu, şi potrivit acestor gânduri a acţionat el, după cum vom vedea.

La origine, numele lui Inocenţiu a fost Lothario de Conti. El era din familia conţilor de Segni, una dintre marile familii ale Romei. Sub îndrumarea celor doi unchi ai săi, cardinalii Sf. Sergiu şi Sf. Paul, marile abilităţi înnăscute ale lui Lothario promiteau ca el să aibă acea distincţie pe care o doreau cel mai mult prietenii şi rudele lui. El a căpătat apoi faimă în şcolile de la Roma, Bologna şi Paris pentru învăţătura lui, iar legea canonică a fost obiectul lui favorit de studiu. După moartea lui Celestin al-III-lea, el a fost ales după cuviinţă în scaunul papal rămas vacant şi a fost consacrat la 22 februarie 1198, la vârsta tânără de treizeci şi şapte de ani. Cardinalii l-au salutat cu numele Inocenţiu, ca mărturie despre viaţa lui ireproşabilă.

Concepţiile lui Inocenţiu despre papalitate

Câteva extrase din predica de inaugurare şi alte câteva scrieri ale lui Inocenţiu îi vor da cititorului o imagine clară a pretenţiilor papale sau babilonice. Afirmarea puternică a demnităţii sale, însoţită şi de cea mai zgomotoasă declaraţie de smerenie trădează adevăratul spirit al papei. Astfel, el spunea: “Vedeţi ce fel de slujitor este acela pe care Domnul l-a pus peste poporul său; nimeni altul decât viceregele lui Hristos, succesorul Sf. Petru. El este unsul Domnului; el stă ca mijlocitor între Dumnezeu şi om: mai jos decât Dumnezeu şi deasupra omului. El îi judecă pe toţi şi nu este judecat de nimeni, pentru că este scris: «Eu voi judeca». Dar acela care este înălţat în demnitate, prin slujba lui se coboară, astfel încât cel smerit să fie înălţat iar mândria să fie umilită; pentru că Dumnezeu stă împotriva celor mândri şi arată îndurare faţă de cei smeriţi, iar cel care se înalţă va fi smerit”. El a descoperit papalitatea până şi în cartea Geneza. El spunea: “Firmamentul înseamnă biserica. După cum Creatorul tuturor lucrurilor a pus în ceruri doi mari luminători, cel mai mare pentru a guverna ziua, iar cel mai mic noaptea, tot aşa a pus pe firmamentul bisericii Sale două mari puteri: cea mai mare pentru a guverna peste suflete, iar cea mai mică pentru a guverna trupurile oamenilor. Acestea două sunt puterea pontificală şi cea regală, dar luna, fiind mai mică, primeşte de la soare toată lumina ei şi ea este inferioară soarelui atât cantitativ cât şi calitativ în ceea ce priveşte lumina pe care o dă ca şi în poziţia şi funcţia ei în ceruri. În mod asemănător, puterea regală primeşte toată demnitatea şi strălucirea ei de la cea pontificală, astfel încât, cu cât ea este mai aproape de lumina cea mai mare, cu atât razele ei sunt absorbite şi gloria pe care a primit-o este eclipsată. Mai mult chiar, este rânduit ca aceste glorii să-şi aibă sediul lor stabil şi definitiv în Italia noastră, din vreme ce în această ţară este, prin îmbinarea primatului imperiului şi preoţiei, întreaga temelie şi structură a credinţei creştine, şi, odată cu aceasta, dominaţia asupra amândorura[3]”.

Cititorului nu-i va fi greu ca, din aceste declaraţii, chiar şi îmbrăcate într-o formă metaforică, să vadă marile pretenţii ale planurilor papale ajunse la maturitate în mintea celebrului pontif. El a afirmat, în modul cel mai neechivoc, că orice stăpânire pământească derivă de la papă şi că toţi regii şi prinţii acestei lumi sunt supuşii şi slujitorii papei, el fiind acela care are stăpânirea universală.

Inocenţiu şi cetatea Romei

Ca un om înţelept, el şi-a început operan prin reforme în casa lui. În locul luxului de curte, el a stabilit o simplitate rigidă. Mulţimea de nobili şi paji de neam ales, care în ultima vreme forfotea prin palat, a fost expediată la ale lor, dar primind daruri bogate prin care papa a păstrat prietenia lor şi şi-a asigurat serviciile lor pentru ocazii deosebit de ceremonioase. Nu a uitat nici de cetăţenii care se agitau să primească daruri la începutul fiecărei noi domnii, astfel că şi-a asigurat şi favoarea mulţimii. El îmbina îndrăzneala lui Grigore al-VII-lea cu precauţia politică şi răbdarea lui Alexandru al-III-lea. Îi cunoştea pe romani şi ştia cum să îi guverneze. Ei aveau cel mai rău caracter arătat de vreun popor în cursul istoriei. Ascultaţi mărturia Sf. Bernard, care-i scria papei: “Ce să spun despre popor? Poporul este roman. Nu găsesc cuvânt mai scurt sau mai clar care să exprime opinia mea despre enoriaşii voştri. Ce este oare mai cunoscut de toţi oamenii din toate timpurile, decât desfrânarea şi trufia romanilor? Sunt o naţie care nu vrea pacea, este obişnuită cu zarva, o naţie neîndurătoare şi refractară şi care până acum batjocoreşte orice autoritate cât timp are mijloce pentru a-şi asigura existenţa... Pe cine veţi găsi în toată întinderea cetăţii care să vă vrea ca papă altfel decât pentru un profit sau în speranţa unui profit? Promit fidelitatea pentru a avea mai bune mijloace de a-i răni pe aceia care se încred în ei. Sunt oameni prea mândri pentru a se supune, prea ignoranţi pentru a conduce, fără credinţă faţă de superiori, insuportabili pentru subordonaţii lor, fără ruşine când este vorba să ceară, obraznici în refuzul lor, grăbiţi să obţină favoruri, agitându-se pentru a le obţine şi apoi nerecunoscători după ce le-au obţinut; grandomani, numai vorbe şi ineficienţi; foarte darnici în promisiuni, dar zgârciţi în împlinirea promisiunilor; cei mai abili linguşitori şi cei mai veninoşi detractori. Printre asemenea oameni vei fi păstor, acoperit cu aur şi cu toate splendorile. Ce doresc oile tale? Dacă am îndrăzneală să folosesc expresia, aş spune că mai curând este slujba de a paşte demoni decât de a paşte oi[4]”.

Potrivit mărturiei celei mai mari autorităţi, acesta era caracterul poporului din jurul noului păstor al Romei, asupra căruia el trebuia să vegheze. Dar el nu a fost descurajat nici chiar de stilul exhaustiv al Sf. Bernard, ci, cu multă putere, prudenţă şi abilitate, şi-a început domnia plină de sucess.

După chestiunile legate de casa lui, şi-a îndreptat atenţia spre problemele cetăţii. Primul lui obiectiv a fost acela de a desfiinţa ultimul vestigiu din Roma al suveranităţii imperiale. A fost un pas îndrăzneaţ, dar el şi-a netezit calea distribuind bani prin toate cele treisprezece cartiere ale oraşului. Până atunci, prefectul Romei primea funcţia de la Împărat şi era reprezentantul autorităţii imperiale, dar Inocenţiu l-a influenţat să respingă autoritatea imperială şi să se supună în totul numai puterii papale. El a luat din mâna lui sabia seculară, vechea emblemă a puterii, şi i-a dat în schimb o cupă de argint, ca simbol al păcii şi prieteniei. El l-a absolvit pe prefect de jurământul de credinţă faţă de împăraţii germani şi l-a obligat să jure credinţă papei şi să primească din mâinile lui investitura. Aceasta a fost ultima legătură a puterii imperiale care s-a rupt la Roma.

În mod asemănător, noul papă l-a convins pe senator sau pe reprezentatul legislativ să demisioneze, pentru ca el să poată pune un altul în locul lui, pe care l-a legat printr-un jurământ de credinţă faţă de el ca suveran. Judecătorilor, funcţionarilor şi tuturor cetăţenilor li s-a cerut să jure supunere majestăţii sale spirituale şi să recunoască suveranitatea exclusivă a Sfântului Scaun.

 Inocenţiu şi regatul Siciliei

Dar cetatea imperială era atunci înconjurată de mulţi vecini periculoşi, astfel încât cea mai importantă problemă a lui Inocenţiu a fost cum să scape de ei. Cele mai bogate provincii din Italia centrală şi de sud, chiar până la porţile Romei şi regatul Siciliei erau sub jugul dur al unor aventurieri germani feroci. Lucrurile au decurs după cum urmează.

Henric al-VI-lea, Împăratul Germaniei, supranumit cel Sever, s-a căsătorit cu Constanţia, moştenitoarea legitimă a coroanei Siciliei, cu seniorul provinciilor normande din sudul Italiei.

Avantajele evidente pentru Împărat ale acestei alianţe, ca şi pericolul la fel de evident pentru papalitate, l-au alarmat pe pontiful Lucius al-III-lea, făcându-l să ia măsuri pentru a împiedica acea căsătorie, dar el a murit subit, aşa că nu a reuşit nimic. Succesorul lui, Urban al-III-lea, nu a reuşit nici el să rupă logodna, astfel încât căsătoria a avut loc la 27 ianuarie 1186. Dar, ca de obicei, s-a găsit un pretendent la tronul Siciliei, pe care l-a sprijinit papalitatea, ceea ce a dus la un război crud şi pustiitor, care a durat mai mulţi ani. Henric a invadat teritoriile italiene cu scopul declarat de a intra în stăpânirea moştenirii soţiei sale, iar expediţia a avut succes deplin. Provincie după provincie a căzut în mâinile lui, şi, în scurt timp, tot sudul Italiei şi regatul Siciliei s-au supus tiranului neîndurător, soţul cel rău al Constanţiei. “Înainte de a părăsi teritoriile cucerite” – spune Greenwood –“ toate marile comandamente militate le-au fost încredinţate celor mai distinşi ofiţeri ai armatei sale. Castele, pământuri, venituri şi puteri din cele mai mari şi mai incert delimitate le-au fost încredinţate unei mulţimi de aventurieri şi mercenari, al căror obiectiv era numai prada şi a căror rapacitate nu era înfrânată de vreo urmă de respect faţă de drepturile celor asupra cărora ei au fost puşi să guverneze”.

Filip, ducele de Şvabia, fratele lui Henric, a căpătat guvernarea Italiei centrale, care cuprindea domeniile Contesei Matilda şi ducatul Toscanei.

Markwald, un cavaler din Alsacia, favoritul împăratului, a fost făcut duce de Ravenna şi Romagna. Conrad de Lutzenburg, un cavaler şvab, ca duce de Spoleto, poseda cetatea şi domeniile ei. Astfel, domeniile pontificale au fost înconjurate din toate părţile cu un lanţ de fortăreţe ostile şi comunicaţia lor cu lumea de afară era aproape complet întreruptă. Dar mâna stăpînului, care era necesară pentru a conduce diferitele garnizoane, s-a retras brusc.

Henric a murit la Messina la 28 septembrie 1197, la puţin mai mult de trei luni după înălţarea pe tron a lui Inocenţiu[5].

Am descris rapid ocupaţia militară care era în ţară atunci când Inocenţia a apucat frâiele guvernării. Pentru mai multe detalii puteţi consulta istoriile generale. Dar, cum obiectivul nostru în acest capito este să arătăm cât de complet a fost triumful puterii ecleziastice asupra celei civile, am considerat că era necesar să arătăm ce poziţie puternică avea aceasta din urmă. Acum prezentăm problema de rezolvat. Cum putea un singur om, numai printr-un cuvânt, să răstoarne forţa fizică a imperiului şi să-i oblige şi pe prinţi şi pe popor să se supună unui despotism spiritual? Nu avem nici o îndoială că puterea nevăzută este de dedesupt. Îmbinarea mielului cu balaurul, sau omul păcatului, într-o singură putere sau într-un sistem arată originea ei (Apoc. 13.11-18).

Inocenţiu şi statele bisericii

Moartea lui Henric, geloziile şi rivalităţile conducătorilor germani şi starea exasperantă a italienilor a pavat calea pentru exercitarea deplină a marilor puteri administrative ale lui Inocenţiu. Cruzimile împăratului Henric împotriva supuşilor săi italieni copseseră întreaga ţară pentru revoltă. Ei aşteptau un eliberator de sub jugul german, iar acel eliberator a fost Inocenţiu. El l-a somat pe Merkwald, cel mai grozav dintre locotenenţii imperiali, să-i predea Sf. Petru toate domeniile bisericii. Markwald a stat pe gânduri: deşi era un om îndrăzneţ şi ambiţios şi avea mari averi şi multă putere, el dorea să evite un conflict deschis cu papa. El era conştient de pericolul din partea poporului din cauza urii faţă de jugul străin, aşa că, prin promisiuni că va aduce mari servicii bisericii, s-a străduit să şi-l facă aliat pe papă. Dar papa a rămas ferm şi a respins toate ofertele în bani sau servicii şi i-a cerut să predea imediat şi necondiţionat toate teritoriile bisericii. Markwald a refuzat. Papa s-a ridicat pentru a-şi afirma pretenţiile. Aşa a început războiul. Stindardele germane au fost rupte şi oraş după oraş s-a revoltat şi a călcat în picioare tot ce era german. Markwald, ofensat şi plin de furie, “s-a răzbunat ieşind din cetatea Ravenna şi făcând ravagii în toată regiunea, arzând, jefuind şi distrugând gospodării şi recolte, castele şi biserici. Inocenţiu a deschis tezaurul papal, a împrumutat mari sume de bani, a alcătuit o armată, a pronunţat excomunicarea împotriva vasalului răzvrătit al bisericii, prin care îi absolvea de jurămintele lor de credinţă pe toţi vasalii lui Markwald[6]”.

Căderea lui Markwald i-a umplut de consternare pe ceilalţi. Ei au propus condiţii de pace şi au oferit să plătească tribut, dar Inocenţiu nu a acceptat nici un compromis. El a cerut să intre în posesia domeniilor patrimoniale, declarându-se moştenitorul donaţiei Contesei Matilda şi suveranul ducatului Toscanei. Dar nici un eveniment după moartea împăratului nu a fost mai important pentru papalitate decât purtarea necredincioasă a împărătesei Constanţia. Imediat după moartea soţului ei, deşi fusese lăsată păzitoarea ţinutului, ea s-a disociat de cauza germană şi s-a întors în Sicilia împreună cu copilul ei mic, Friedrich. Ea a susţinut interesele ţării ei natale şi, împreună cu fiul ei, s-a aruncat în braţele Sfântului Scaun, făcând ca fiul ei să fie încoronat la Palermo şi cerând pentru fiul ei investitura pontificală ca dar al Sfântului Scaun. Inocenţiu şi-a cunoscut puterea şi a cunoscut slăbiciunea ei, aşa că şi-a impus condiţiile. Împărăteasa şi fiul ei trebuiau să recunoască suveranitatea feudală absolută a papei asupra întregului regat al Napoli şi al Siciliei şi să plătească un mare tribut anual. Războinicii germani erau obligaţi să se retragă în castele din ţara lor, dar aceasta au făcut-o numai pentru a medita la înfrângerea lor şi a cloci răzbunarea.

Cuceririle lui Inocenţiu au fost rapide şi păreau a fi complete: în mai puţin de un an de la înălţarea lui pe tronul papal, el era practic regele Siciliei şi stăpân al teritoriilor sale. El şi-a făcut simţită prezenţa prin intermendiul nunţiilor săi şi a impus supunerea faţă de el în teritoriile de curând dobândite. Teritoriile, fortăreţele, cetăţile şi veniturile care au fost recuperate de la germani au fost reclamate de Scaunul papal ca posesiuni ale sale. Dar acele pretenţii erau şi nedrepte şi ilegale, aşa că a rezultat, în mod natural, rezistenţă din partea cetăţenilor şi a guvernatorilor imperiali, aşa că timp de mulţi ani Sicilia şi provinciile ei au fost o scenă a anarhiei, violenţei, vărsării de sânge şi a unor intrigi necontenite. Şi totuşi, chiar în acel moment, Inocenţiu le-a reamintit cetăţilor care obiectau că nu-i vor preda lui toate beneficiile eliberării pe care o câştigaseră cu greu de natura puterii căreia ei îndrăzneau să i se opună: neîncrederea lor faţă de el era o crimă împotriva Domnului Isus însuşi, al cărui succesor era el, “unul în care nu exista păcat, nic nu s-a găsit vicleşug în gura Lui”. Poate exista o blasfemie mai îndrăzneaţă şi mai neruşinată? Poate oare exista o mai perversă încercare de a îmbina mielul cu balaurul?

Inocenţiu şi imperiul

Înainte de a se sfârşi anul tumultos pe care l-a parcurs, Constanţia, prinţesa siciliană şi împărăteasa germană, a murit. La 27 noiembrie 1198, ea şi-a dat ultima suflare. Se spune că moartea ei a fost grăbită de grija de mamă pentru copilul ei mic, Friedrich. El avea pe atunci cam patru ani şi fusese încoronat rege al Siciliei şi moştenitor al imperiului. În testamentul ei, ea şi-a încredinţat fiul în grija papei ca suzeran al lui şi a prevăzut ca treizeci de mii de monede de aur să-i fie plătite anual papei pentru protecţia evlavioasă pe care o va asigura fiului ei şi că toate celelalte cheltuieli vor fi achitate din veniturile ţării.

Dar Roma nu s-a liniştit după acel mare succes, ci războiul civil cu ororile lui a reînceput. Pontiful nu a pierdut nici o clipă în a face cunoscut nobililor Siciliei, prin cea mai trufaşă frazeologie, faptul că el devenise guvernator al Siciliei ca regent, şi şi-a trimis nunţiul pentru a administra jurământul lor de credinţă. Între timp, auzind de moartea împărătesei, Markwald şi-a reluat titlul de Seneşal al Imperiului, şi, printr-un document care se pretindea a fi testamentul împăratului răposat, a pretins regenţa Siciliei cât timp tânărul rege era minor. Pentru a-şi susţine pretenţiile, el a strâns un mare număr de aventurieri, a asediat şi a cucerit cetatea papală Germano şi aproape că a ajuns să cucerească marea mânăstire Monte Casino, care a fost apărată timp de opt zile de o garnizoană a papei până ce trupe proaspete şi provizii de la Roma au ajuns să întărească poziţia călugărilor războinici, obligându-l pe marele duce să ridice asediul. Potrivit celor mai de încredere surse, Inocenţiu a luat atunci o atitudine extrem de războinică. El a emis o proclamaţie prin care chema la arme toate ţinuturile Napoli şi Siciliei. El a strâns trupe din Lombardia, Toscana, Romagna şi Campania, plătindu-le din tezaurul papal. Markwald şi complicii lui au fost excomunicaţi în modul cel mai solemn în fiecare duminică, cu stingerea de lumânări, cu clopotem – clopote, cărţi şi lumânări. Întregul regat a fost jefuit, pustiit şi umplut de jale de armatele papei şi de soldaţii imperiului. Dar moartea căpeteniei rebelilor, Markwald, în anul 1202, l-a scăpat pe papă de cel mai puternic şi mai cu succes opozant.

Ne îndreptăm acum puţin atenţia spre modul în care a lucrat acea minte deosebită în afacerile încurcate ale imperiului.

Împăratul copil, ajuns orfan şi tronul vacant şi disputat cu ferocitate de prinţi rivali, au deschis o cale mai largă pentru înaintarea ambiţiei papale.

Obiectivul imediat al politicii lui Inocenţiu a fost acela de a separa regatul Siciliei de imperiu: cât timp ambele rămâneau în aceleaşi mâni, pe tronul Siciliei putea să se aşeze un suveran mai puternic decât el. Posibilitatea de a avea un vecin periculos trebuia înlăturată. Atunci, competiţia pentru coroană i-a oferit ocazia pe care o dorea. Trupele necesare acasă au fost retrase din Sicilia, Apulia şi Capua. Garnizoanele fiind reduse, stăpânirea germană a fost răsturnată şi ţările s-au separat de imperiu, iar autoritatea papală s-a impus prin forţă.

Imediat după moartea lui Henric, fratele lui, Filip, duce de Şvabia, a luat în stăpânire tezaurele imperiale şi s-a declarat regent şi protector al intereselor tânărului său nepot. Din cât se ştie, s-ar părea că el a acţionat din motive drepte. Dar un împărat copil era ceva contrar obiceiului german, mai ales nepotrivit în vremuri tulburi ca acelea. A apărut rapid o partidă adversă, care s-a opus energic alegerii copilului ca rege. Aderenţii casei Hohenstaufen l-au rugat pe Filip să devină reprezentantul familiei, în opoziţie cu ceilalţi candidaţi la coroană. El a consimţit şi a fost ales apărător al regatului de către un mare număr de prinţi şi prelaţi adunaţi la Mulhausen.

Partida opusă familiei din Şvabia era condusă de Adolph de Altena, arhiepiscop de Koln. Această facţiune era compusă în principal din mari prelaţi din zona Rinului. Aceasta era principala ocupaţie a clerului în acel timp. Ei erau hotărâţi să susţină un opozant al casei Hohenstaufen. După ce mai mulţi prinţi au refuzat să candideze la demnitatea imperială, oamenii bisericii s-au gândit la casa de Saxonia, adversarul neîmpăcat al casei de Şvabia. Ei l-au ales pe Otto, al doilea fiu al lui Henric leul, duce de Saxonia.

Ca urmare a faptului că familia tatălui său ajunsese să fie sub interdicţia imperiului, fiind izgonit din Germania, el a crescut la curtea Angliei. Mama lui, Matilda, a fost sora regelui Richard Inimă de Leu. Tânărul cavaler a arătat semne de vitejie de genul celor pe care le admira Richard, astfel încât el l-a făcut pe Otto Conte de York şi Poitou. Dotat cu aur englez şi având câţiva adepţi, el a pornit la drum şi a ajuns la Koln, unde a fost proclamat împărat şi apărător al bisericii.

Filip şi Otto

Filip era în vârstă de douăzeci şi doi de ani, Otto de douăzeci şi trei. “Din punct de vedere al personalităţii,” soun cronicarii, “al averii şi numărului de susţinători, Filip era în avantaj. El era apreciat pentru cumpătarea lui şi pentru dragostea de justiţie. Fusese cultivat prin literatură la un nivel puţin obişnuit printre prinţi, iar prin purtarea lui populară apărea într-un contrast favorabil cu mândria şi duritatea lui Otto. Dar Otto era favoritul majorităţii clerului, care îl găsea pe Filip de nesuportat pentru că era reprezentantul unei familii care era considerată opusă intereselor ierarhiei[7]”.

Dar - se poate întreba cititorul – cum era cu tânărul Friedrich, care fusese încoronat şi uns şi căruia prinţii şi prelaţii îi juraseră credinţă? Cu cel pentru care papa era plătit din greu pentru a-i apăra drepturile? Putem găsi răspuns la această întrebare numai în politica secretă şi perfidă a lui Inocenţiu. Obiectivul lui principal, pentru care permitea, dacă nu chiar şi producea, acest mare conflict naţional pentru coroana imperială era umilirea mândrei case de Şvabia, aşa că orice alte considerente trebuiau sacrificate în scopul limitării puterii lor. Iar conştiinţa elastică a papalităţii a găsit întotdeauna motive aparent evalvioase pentru a înfăptui cele mai mari răutăţi şi pentru cel mai infidel şi înşelător comportament. Inocenţiu nu putea nega drepturile lui Friedrich, şi, de aceea, el s-a afişat ca om drept, recunoscându-le. Aceasta era vocea balaurului. El a recunoscut că alegerea lui era legală, ca şi că jurământul de credinţă al nobililor imperiului, dar, pe de altă parte, a descoperit că acel jurământ le-a fost impus de tatăl copilului înainte ca acel copil să fi devenit creştin prin botez. El a decretat deci că un copil de doi ani, nebotezat, este o nulitate, şi, de aceea, jurămintele lor erau nule şi ei nu mai aveau nici o obligaţie faţă de tânărul moştenitor.

Ce caracter a rămas pentru posteritate! Putem exclama. Cel care se pretindea “reprezentantul dreptăţii eterne şi neschimbate a lui Dumnezeu pe pământ, cel absolut deasupra oricăror interese şi pasiuni”, a ajuns să absolve întreaga Germanie de cel mai solemn jurămînt de credinţă faţă de moştenitorul legitim al regatului! În loc să susţină drepturile celui căruia îi fusese dat în grijă, despre care scrisese atunci când îl acceptase: “deşi Dumnezeu l-a cercetat prin moartea tatălui şi a mamei sale, El i-a dat un tată mult mai vredinic - pe însuşi locţiitorul Lui pe pământm şi o mamă mai bună - biserica”, mustrând partidele rivale şi convingându-le să facă pace, îl vedem agitând animozităţile lor şi vedem cum dreptatea, adevărul şi pacea şi orice urmă de omenie sunt sacrificate în speranţa de a creşte şi a consolida puterea papală. Abilul papă a rămas în fundalul scenei, dar a întărâtat şi a alimentat flacăra conflictului, ştiind că, în urma sângelui vărsat şi a cheltuielilor, ambele părţi vor fi obligate să aducă înaintea lui cauza lor, ca atunci el să se afirme ca suveranul şi îndrumătorul regilor şi să-şi impună condiţiile. Aceste convingeri sunt prezentate complet în următoarea apreciere a decanului Milman: “zece ani de război civil în Germania sunt din cauza, dacă nu a instigării directe, atunci a inflexibilităţii papei Inocenţiu al-III-lea[8]”.

Războiul civil în Germania

Richard, regele Angliei şi Philippe Auguste, regele Franţei – care a îmbrăţişat cu căldură cauza lui Filip – nu su precupeţit nici un pic linguşirile şi declaraţiile că-l vor câştiga pe papă pentru candidatul lor favorit. Dar papa a amânat pentru că avea prea multe alte obiective pentru ca să fie direct şi deschis. Războiul a izbucnit de-a lungul Rinului. La început Filip a câştigat mult şi a înaintat până în apropierea porţilor Koln-ului, dar o armată puternică a prelaţilor de pe Rin şi a nobililor flamanzi l-a făcut să se retragă. Cea mai mare şi mai puternică parte a imperiului sprijinea cauza lui Filip; clerul şi Contele Flandrei erau aproape singurii susţinători ai lui Otto.

A fost un război civil plin de nelegiuiri barbare şi feroce. La sfârşitul primului an de război sorţii erau în favoarea lui Filip. Moartea lui Richard în 1199 au făcut ca Otto să fie lipsit de cel mai puternic aliat al său. John, care i-a urmat lui Richard, nu era dispus să-şi cheltuiască banii într-un joc atât de îndepărtat şi riscant. Războiul s-ar fi putut termina într-un mod destul de onorabil chiar şi pentru Otto, dar răzbunarea papală împotriva urâtei case de Hohenstaufen nu se împlinise. Papa s-a declarat deschis de partea uzurpatorului Otto, şi, timp de nouă ani lungi şi groaznici, cu numai scurte armistiţii, Germania a fost lăsată de blândul păstor de pe Tibru pradă ororilor războiului civil. Dar politica duplicitară a lui Inocenţiu a ajuns să fie evidentă pentru toţi. Trma lui care suferise îndelung l-a acuzat şi i-a reproşat că se făcuse vinovat de toate nenorocirile lor pentru că provocase, incitase şi întreţinuse conflictul dezastruos numai pentru a-şi atinge scopul lui rău de a ruina casa regală a lui Henric cel Sever. A fost nevoie de toată abilitatea şi de ajutorul lui Satan ca el să se dezvinoăţească de acea acuzaţie.

Dar războiul îşi făcuse lucrarea lui, acea lucrare de balaur. “A fost un război nu cu bătălii decisive, ci cu jafuri, devastări, pustiiri, distrugerea recoltelor şi prădarea ţinuturilor fără apărare de la ţară; purtat de un prelat împotriva altuia, de un prinţ împotriva altuia, de boemi sălbatici şi de soldaţi bandiţi de orice naţie care străbăteau toate provinciile”. Aşa de rău, ba chiar mai rău a fost războiul civil din Germania. Totuşi cugetul neînduplecat al acelui om nenorocit a continuat să tune anateme împotriva lui Filip, să declare nule jurămintele de credinţă faţă de el şi să acorde privilegii şi imunităţi de tot felul episcopilor şi societăţilor monastice care îmbrăţişau partida lui Otto. Dar tunetele Vaticanului au ajuns să fie zadarnice şi puterea lui Filip a crescut an de an[9].

Cursul evenimentelor nu se putea sa nu-l marcheze până şi mintea inflexibilului Inocenţiu. El ajunsese să fie ameninţat cu unilinţa unei înfrângeri totale. După zece ani, cauza lui Otto era fără speranţă. Dar cum ar fi putut papa uita jurămintele lui de vrăjmăşie neînduplecată împotriva casei de Şvabia şi cum putea el să iasă de sub jurămintele de alianţă pentru totdeauna cu casa de Saxonia? Trebuia să găsească ceva motive sfinte şi evlavioase pentru a îmbrăţişa cauza lui Filip. I-a fost dificil să acopere ruşinea situaţiei în care căzuse. Dar Filip, prin ambasadorii pe care i.a trimis papei, a făcut asemenea declaraţii şi promisiuni că vedea că este de datoria lui să fie primit înapoi ca fiul lui penitent şi să fie absolvit de interdicţiile bisericii. Nunţiul papal a mers la Metz, unde l-a proclamat Împărat victorios.

Moartea lui Filip

Pacea părea să fi fost asigurată din toate părţile. Filip obţinuse ceea ce dorise cel mai mult şi papa aprobase o propunere de căsătorie între Otto şi Beatrice, fiica lui Filip, sub pretextul de a vindeca lupta îndelungată dintre casele de Şvabia şi Saxonia. Dar stabilitatea oricărei poziţii omeneşti şi a gloriei omului este foarte nesigură. La 21 iunie 1208, împăratul Filip, unul dintre cei mai capabili şi mai blînzi din neamul lui, a fost asasinat în mod josnic de Contele Palatin de Bavaria pentru o ofensă particulară. Ţara a rămas înmărmurită la vestea teribilei crime. Ura omenirii l-a urmărit pe ucigaş: castelul lui a fost ras de pe faţa pământului, iar asasinul a fost ucis prin multe răni.

Inocenţiu şi-a refăcut planurile. Crima bavarezului îl scutise de umilinţa apostaziei. El s-a grăbit să le scrie prinţilor germani, îndemnându-i să recunoască declaraţia evidentă a providenţei divine în favoarea lui Otto. El a folosit toate mijloacele pe care le avea la dispoziţie pentru a împiedica o nouă alegere şi pentru a uni toate partidele în sprijinul lui, şi l-a îndemnat cu multă căldură pe Otto să arate moderaţie şi să fie conciliant. De ambele părţi era o mare dorinţă de pace, aşa că Otto a ajuns împărat necontestat.

În anul următor, 1209, el a mers în Italia pentru a primi coroana imperială. El a fost însoţit de prinţi, prelaţi şi nobili ai imperiului, cu o mare armată. Marşul lor a fost o succesiune de recepţii festive. Oraşele îşi deschideau porţile pentru a-l primi pe luptătorul bisericii şi pe împăratul ales de papă. Inocenţiu şi Otto s-ai întâlnit la Viterbo. “S-au îmbrăţişat şi au vărsat lacrimi de bucurie în amintirea încercărilor lor comune pe calea lor spre triumful lor comun”. Dar papa nu a uitat prerogativele tronului său pontifical şi a cerut garanţie de la Otto că, imediat după încoronare, va reda pământurile bisericii şi va renunţa la orice pretenţie asupra îndelung disputatei moşteniri a Contesei Matilda. Dar Otto a fost atât de bun, de smerit şi de supus când a îngenuncheat pentru a primi diadema, încât inima lui s-a întristat când a văzut suspiciunea pe care o avea sfântul lui părinte în legătură cu loialitatea lui. El a exclamat: “Tot ce am fost, tot ce sunt şi tot ce voi fi vreodată, după Dumnezeu, îl datorez bisericii”.

Apostazia lui Otto

Coroana imperială ajunsese pe capul lui Otto, şi nu numai că el fusese încoronat de Inocenţiu în catedrala Sf. Petru de la Roma, ci fusese şi înălţat în demnitate prin politica abilă şi crudă a Sfantului Scaun. Dar înşelătorul a fost şi el înşelat şi trădătorul a fost trădat. Abia de s-a încheiat ceremonia încoronării, că Otto a şi dat jos masca ascultării sub care îşi ascunsese adevăratele intenţii. Coroana de fier a avut un efect irezistibil: el s-a simţit un om nou, într-o poziţie nouă şi dator să-şi susţină prerogativele coroanei împotriva ingerinţelor puterii spirituale. Împăratul şi papa au ajuns vrăjmaşi neînduplecaţi. Aşa de mare a fost dezamăgirea pontifului cel fără scrupule, hotărâtă prin guvernarea dreaptă a lui Dumnezeu. Satan poate hotărâceva, dar Dumnezeu întotdeauna schimbă hotărârea. “Nu vă amăgiţi”, spune apostolul, “Dumnezeu nu se lasă batjocorit; pentru că ce seamănă omul aceea va şi secera” (Gal. 6.7). Inocenţiu îl învăţase pe candidatul lui să mintă, aşa că după aceea a fost nevoit să mănânce roadele amare ale propriei sale învăţături.

Numărul mare şi puterea armatei care-l însoţea pe Otto şi care îşi aşezase tabăra sub zidurile Romei a ajuns să fie privit cu gelozie de locuitorii cetăţii. Conflictele care erau ceva obiţnuit în asemenea ocazii, au izbucnit din nou cu mare intensitate. Mulţi germani au fost ucişi şi mai mulţi cai de-ai lor au fost omorâţi – sau cel puţin aşa se spune că a fost. Dar nu aceasta a fost deajuns, pentru că ambiţia pe care Otto şi-o înnăbuşise până atunci, a izbucnit într-o flacără de indignare. S-a retras din cetate plin de mânie şi a cerut compensaţii. Inocenţiu a refuzat. Trupele au fost atunci distribuite în domeniile Sf. Petru, aducând prejudicii poporului şi umplându-l de teamă pe papă. Împăratului i s-a cerut să-şi retragă soldaţii din împrejurimile Romei, dar el a declarat că vor rămâne acolo până ce vor fi epuizat resursele ţării. El s-a îmbogăţit prădându-i pe pelerinii pe care soldaţii lui i-au oprit pe drumurile care duceau la Roma. A intrat în Toscana şi a luat în stăpânire cetăţile de la frontiera teritoriului Contesei Matilda, luând oraşele şi fortăreţele pe care mai înainte le ocupase papa. Domeniile şi demnităţile pe care pontiful le reclama pentru sine, el le-a dat favoriţilor săi, iar cel mai puternic adversar al papei, Contele Diephold, a primit de la el ducatul Spoleto. Succesul i-a umflat ambiţia, astfel că el se gândea să invadeze Sicilia şi să pună mâna pe tânărul Friedrich, ultimul descendent al casei de Hohenstaufen.

Cel care se proclama infailibil a ajuns la disperare: după toate strădaniile, sacrificiile şi trădările lui, a văzut că-şi ridicase cel mai grozav vrăjmaş, mult mai crunt decât fusese vreodată vreunul din familia de Şvabia. Cele mai solemne apeluri la recunoştinţă şi admonestări şi cele mai puternice tunete ale excomunicării, toate au fost nesocotite de încăpăţânatul elev al lui Richard Inimă de Leu.

Căderea lui Otto

Otto lipsise din Germania timp de trei ani, timp în care ţara a avut o pace puţin obişnuită şi cetăţenii s-au întărit. Rudele tânărului Friedrich se temeau pentru siguranţa lor, iar Friedrich ajunsese la vârsta de optesprezece ani. L-au consultat în secret pe papă, care s-a schimbat şi a găsit motive puternice pentru a lua măsuri împotriva lui Otto şi a se da drept prieten al lui Friedrich. Erau multe dificultăţi din cauza ocupaţiei lui Otto, dar doi cavaleri şvabi viteji şi loiali au întreprins o expediţie periculoasă pentru a-l aduce pe Friedrich din însoritul Palermo în regiunile mai reci ale Germaniei, unde a fost primit cu braţele deschise pentru a-şi ocupa tronul strămoşesc. Dar cauza lui Friedrich împotriva lui Otto a fost în final căştigată prin Philippe Auguste, regele Franţei.

Între cei doi rivali pentru imperiu nu a fost nici o bătălie mare. Franţa a fost tot timpul prietenul statornic al şvabilor, după cum Anglia a fost aliatul saxonilor. Philippe a făcut o alianţă strânsă cu Friedrich. Contele Flandrei, prinţii de pe Rinul inferior şi regele Angliei s-au aliat cu Otto. În fruntea unei mari armate, Otto a înaintat spre frontierele Franţei mânat de patima răzbunării. El îl privea pe Philippe ca fiind autorul tuturor nenorocirilor lui. Dar adversarul lui era vigilent şi a fost pregătit să-l întâmpine. La 27 iulie 1214, lângă satul Vouvines, în apropiere de Lille, a avut loc o mare bătălie. Philippe Auguste i-a învins definitiv pe Otto şi aliaţii săi. Otto a supravieţuit cinci ani după înfrângere, timp pe care l-a petrecut în penitenţă, într-o mânăstire, fiind destituit în mod oficial.

Anul următor, Friedrich al-II-lea a fost încoronat la Aix-la-Chapelle, şi, în entuziasmul momentului, împreună cu mulţi alţii, el a jurat să meargă personal într-o cruciadă în Ţara Sfântă. Acea promisiune făcută în pripă i-a adus necazuri la care nu s-ar fi aşteptat pe tot parcursul îndelungatei sale domnii de treizeci şi cinci de ani.

Inocenţiu şi Philippe Auguste

Am văzut cum s-a implicat Inocenţiu în ridicarea pe tronul Germaniei a trei împăraţi şi politica pe care a dus-o pentru a obţine mai multă putere seculară pentru Scaunul de la Roma şi o stăpânire cât mai largă peste gândirea şi căile omenirii. Îl vom urmări acum în regatul Franţei pentru a fi martori la aceeaşi expresie a puterii pontificale, dar pe alt temei şi cu alte scopuri. El ni se înfăţişează acum ca protector al nevinovăţiei împotriva nedreptăţii, ca predicator al moralei creştine şi susţinător al sfinţeniei legăturii căsătoriei. Suntem dispuşi să admitem că, în conflictul cu Philippe, el se poate să fi fost însufleţit de motive drepte, dar purtarea lui a fost marcată de acelaşi spirit dictatorial care a caracterizat domnia lui până atunci. El şi-a asumat funcţia de a conduce în mod suprem toate chestiunile oamenilor, de ultim arbitru, fie că era vorba de un tron disputat sau de legătura sacramentul căsătoriei. Dar principalul nostru obiectiv, sub acest titlu, este acela de a-im da cititorului un exemplu cum un regat întreg a ajuns sub interdicţie papală. În zilele noastre ne este greu să credem ce consecinţe a avut aşaceva.

O împrejurare deosebită legată de cea de-a doua căsătorie a lui Philippe i-a oferit lui Inocenţiu ocazia pe care o căuta pentru a-l pedepsi şi a-l umili pe aliatul şi sprijinitorul casei de Şvabia. La întoarcerea lui din cruciadă, în anul 1193, el a fost atras de faima frumuseţii şi virtuţilor prinţesei Ingeburga – sau Isamburga -, sora regelui Danemarcei. Ea a acceptat cu bucurie mâna regelui Franţei şi a fost stabilită zestrea. Prinţesa a ajuns în Franţa cu o escortă de nobili danezi, iar regele s-a grăbit s-o întâmpine la Amiens. În următoarea zi după căsătorie, cuplul regal a fost încoronat, dar, în timpul ceremoniei încoronării, unii au observat că Philippe s-a înfiorat şi a pălit. Nu mult după aceea s-a descoperit că el căpătase o aversiune nestăpânită faţă de noua lui regină. Cum nu a putut fi descoperită nici o cauză rezonabilă pentru o asemenea schimbare la rege, în mod popular s-a considerat că era din cauza vrăjitoriei sau a unei influenţe diabolice. Ea este descrisă ca fiind blândă şi foarte frumoasă şi o creştină sinceră. Philippe şi-a propus să o trimită înapoi în Danemarca, dar slujitorii ei au refuzat acea misiune ruşinoasă şi ea însăşi era hotărâtă să rămână în Franţa.

Regele era în dificultate. A cerut un divorţ, dar ştia că, dacă nu obţinea o anulare a căsătoriei într-o formă legală, el nu putea avea pace. Genealogiile caselor regale au fost urmărite, şi episcopi devotaţi regelui au descoperit că acel cuplu regal era compus din rude între care căsătoria era interzisă, motiv pentru care clerul Franţei, în frunte cu erhiepiscopul de Rheims, a pronunţat căsătorie anulă. Când acea hotărâre i-a fost explicată Ingeburgăi, care abia de spune un cuvânt în franceză, ea şi-a exprimat indignarea excalmând: “Rea Franţă! Roma! Roma!” Fratele ei i-a preluat cauza şi a apelat la bătrânul papă Celestin, care însă nu era capabil să se angajeze într-un conflict cu puternicul rege al Franţei, aşa că în restul pontificatului său nu s-a întreprins nimic decisiv. Între timă, Ingeburga a fost închisă într-o mânăstire, iar Philippe s-a căsătorit cu Agnese, frumoasa fiică a ducelui de Meran. Afecţiunea lui faţă de Agnes a fost la fel de intensă ca ura lui faţă de Ingeburga. Agnes a fost introdusă în cercul regal cu orice ocazie, pe când cea din urmă a fost dusă de la o mânăstire la alta, sau, mai curând, de la o închisoare la alta.

Aşa stăteau lucrurile în Franţa când Inocenţiu a îmbrăţişat cauza prinţesei daneze repudiate. El i-a scris întâi episcopului Parisului, apoi regelui însuşi. După ce a vorbit pe larg despre sfinţenia căsătoriei, el l-a admonestat pe rege ca să o îndepărteze pe Agnes şi s-o repună în drepturi pe Ingeburga. Regele a declarat în mod semeţ că chestiunile legate de căsătoria lui nu erau treaba papei, dar Philippe a trebuit, nu peste mult timp, să simtă groaza tunetelor papale aşa cum nu mai fuseseră nicicând simţite în Franţa.

Nunţiul papal în Franţa

Pietro, cardinal de Sf. Maria din Via Lata, a fost trimis în Franţa delegat cu autoritate pentru cazul regelui încăpăţânat pentru a pune sub interdicţie papală toate stăpânirile lui. Dar regele a primit cu dispreţ şi a sfidat porunca de a o îndepărta pe iubita lui Agnes şi a o primi înapoi pe Ingeburga, pe care o ura. Papa a rămas inflexibil: “Dacă până într-o lună,” îi scria el nunţiului, “după această comunicare, regele Franţei nu o primeşte pe regina lui cu afecţiune conjugală, îi vei pune toate ţinuturile lui sub interdicţie, cu toate consecinţele ei grozave”. S-a ţinut un consiliu la Dijon şi au venit mesageri de la rege care au protestat în numele lui împotriva procedurilor care ar fi fost aplicate acolo şi au făcut apel la Roma. Dar ordinele date nunţiului era categorice şi a fost pronunţată interdicţia cu toate consecinţele ei grozave. Ea este descrisă astfel: “La miezul nopţii, fiecare preot, ţinând o torţă, a cântat psalmul pentru cel nenorocit[10] şi rugăciuni pentru morţi: ultimele rugăciuni rostite de clerul Franţei în timpul interdicţiei. Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul a fost acoperită cu pânză neagră, relicvele au fost închise din nou în cripte şi ostia a fost consumată. Cardinalul, în veşmântul său violet de jale, a pronunţat interdicţia asupra teritoriilor regelui Franţei. De atunci au încetat toate slujbele religioase. Nu se mai da acces în cer prin rugăciuni sau daruri. Numai gemetele bătrânilor, femeilor şi copiilor întrerupeau tăcerea. Interdicţia a fost pronunţată la Dijon. În perioada cât ţara a fost sub interdicţia papală biserica a mai permis doar botezul copiilor şi ungerea extremă pentru muribunzi”.

Pentru vina suveranului trebuia să sufere întreaga naţiune – aşa socotea papa -, pentru ca inima regelui să se înmoaie fie din milă faţă de nenorocirea poporului, fie din teamă de numulţumirea lor. Şi, în acele timpuri superstiţioase, oamenii se simţeau extrem de nenorociţi, pentru că moartea într-o asemenea perioadă era considerată a fi pierzare veşnică. “Vai, ce groaznic,” exclama un martor ocular, “şi ce jalnic spectacol este în toate oraşele noastre! Să vezi uşile bisericilor păzite şi creştinii alungaţi de acolo ca nişte câini; toate slujbele divine au încetat; sacramentele trupului şi sângelui pentru suflet nu se mai dau; nu mai are loc nici o strângere laolaltă a poporului, cum erau la sărbătorile pentru sfinţi; trupurilor morţilor nu li se administrează o înmormântare creştinească, ci duhoarea lor infectează aerul şi priveliştea lor scârboasă îi îngrozeşte pe cei vii: numai ungerea extremă şi botezul sunt permise. Peste toată ţara este o mare tăcere, cât timp orgele şi vocile care cântau laude lui Dumnezeu au amuţit peste tot[11]”.

Furia regelui

Philippe Auguste era un prinţ mândru, semeţ şi arbitrar, care nu era obişnuit să primească în linişte ingerinţele. El a izbucnit în cea mai mare furie şi a jurat pe sabia lui Carol cel Mare că mai curând ar pierde jumătate din stăpânirile lui decât să se despartă de Agnes de Meran. El a ameninţat clerul cu cele mai dure măsuri dacă ascultă de papă. Ingeburga a fost luată, târâtă din mânăstirea ei, şi întemniţată în castelul întărit Etampes. Dar mânia regelui nu a biruit asupra decretului sever al papei. Baronii, a căror putere el o redusese, nu au vrut să i se alăture, iar poporul era într-un fel de revoltă evlavioasă. Ei s-au strâns în jurul bisericilor, au forţat uşile şi erau hotărâţi să nu fie lipsiţi de slujbele religioase. Regele a fost speriat de revoltele din popor şi a promis să de ascultare papei.

A fost trimisă o delegaţie la Roma. Regele s-a plâns de tratamentul dur aplicat de nunţiu, dar s-a declarat gata să respecte hotărârea papei. “Care hotărâre?” a exclamat cu seriozitate Sfinţia Sa; “doar el cunoaşte decretul nostru; s-o îndepărteze pe concubina lui şi să-şi primească soţia după lege; să-i repună în slujbă pe episcopii pe care i-a exclus şi să le dea compensaţii pentru pierderile lor. Atunci vom ridica interdicţia, vom primi garanţiile lui, vom cerceta ceea ce se spune despre acea relaţie şi ne vom pronunţa hotărârea”. Răspunsul a străpuns inima Agnesei şi l-a înnebunit pe rege. “Mă fac mahomedan!” a exclamat el. “Ferice de Saladin că nu are un papă peste el!” Dar mândrul Philippe a trebuit să se plece. Afecţiunile şi sentimentele religioase ale oamenilor din toate clasele sociale erau alături de cler. El a convocat parlamentul la Paris, la care au venit toţi vasalii coroanei. “Ce este de făcut?” a întrebat regele, având-o alături pe frumoasa Agnes. “Daţi ascultare papei, expediaţi-o pe Agnes, primiţi-o înapoi pe Ingeburga” a fost răspunsul zdrobitor. Astfel, acela care dublase întinderea Franţei prin ascuţişul săbiei sale şi prin politica lui înţeleaptă, care înălţase coroana făcând-o independentă de marii seniori feudali, a trebuit atunci să bea până la fund cupa umilinţei înaintea nobililor Franţei, după cum ceruse papa.

Scena a fost copleşitoare. Agnes a declarat că ei nu-i păsa de coroană, ci că ea îl iubea pe soţul ei. O străină, fiica unui prinţ creştin, tânără şi necunoscătoare în chestiunile lumii, ea se căsătorise cu regele şi îi născuse doi copii. “Nu mă despărţiţi de soţul meu” a fost apelul ei emoţionant. Dar decretul neînduplecat fusese emis: “Ascultaţi de papă, expediaţi-o pe Agnes şi primiţi-o înapoi pe Ingeburga”. Regele a acceptat în final o reconciliere cu Ingeburga. Ea a fost adiusă, dar aversiunea regelui a fost stârnită aşa de rău numai la vederea ei încât negocierile era cât pe ce să fie întrerupte. În cele din urmă, regele s-a stăpânit pentru moment şi s-a plecat înaintea hotărârii papale. A jurat s-o primească şi s-o onoreze ca regină a Franţei. În acel moment, sunetul clopotelor a vestit încetarea interdicţiei care apăsase atât de greu asupra poporului timp de mai bine de şapte luni. “Au fost înlăturate pânzele care acopereau statuile şi crucifixele, iar uşile bisericilor au fost deschise şi mulţimea a curs în râuri pentru a-şi satisface dorinţele evlavioase care fuseseră suprimate în perioada interdicţiei”.

Roma şi-a atins obiectivul: a triumfat asupra celui mai mare rege al creştinătăţii; cuvântul lui Dumnezeu a fost împlinit. “Femeia pe care ai văzut-o este acea cetate mare care stăpâneşte peste împăraţii pământului”. Stăpânirea universală asupra trupurilor şi sufletelor şi afacerilor tuturor oamenilor era dorinţa ei nesătulă, scopul ei dintotdeauna. Şi nu putem presupune că Roma avea în vedere alte lucruri mai înalte decât să-şi afişeze puterea, din vreme ce ea acceptase la marele predecesor al lui Philippe o purtare mult mai scandaloasă.

Regele necăjit s-a despărţit de Agnes a lui, cea cu inima frântă. Nu mult timp după aceea, ea a murit de supărare, după ce a născut un fiu căruia i-a pus numele Tristan – fiu al tristeţii. Ingeburga a fost primită cu aparente onoruri, dar ea a fost de fapt ca o prizonieră, deoarece nimic nu l-a putut determina pe Philippe să trăiască cu ea ca soţie a lui, deşi a acceptat ca ea să trăiască în palat. Noi conflicte între Franţa şi Anglia au făcut ca atenţia lui Inocenţiu să se abată de la regina cea neglijată şi i-au deschis un câmp mai promiţător pentru ambiţia lui. Vom schimba pentru un timp scena.

Inocenţiu în Anglia

Richard Inimă de Leu, să ne reamintim, a fost marele susţinător al lui Otto, candidatul papal la imperiu. Anglia era atunci într-o strânsă alianţă cu Scaunul de la Roma. După moartea lui Richard, Ioan, fratele lui, fiul cel mai tânăr al lui Henry al-II-lea, a ocupat tronul rămas vacant. După legile succesiunii existente atunci, nepotul lui, Arthur, duce de Bretagne, unicul fiu şi moştenitor al fratelui său mai mare, Geoffrey Plantagenet, ar fi trebuit să fie rege, dar pe atunci coroanele erau cam în aceeaşi măsură elective şi ereditare.

Întreaga domnie a lui John, din 1199 până în 1216, a fost o istorie a slăbiciunii şi violenţei, a răutăţii şi degradării, a celui mai crud, senzual şi infidel monarh. Dar mâna Domnului s-a manifestat clar în viaţa politică a angliei în acel timp. Nicicând nu a purtat coroana un prinţ mai rău, dar Dumnezeu, în îndurarea Lui şi în grija lui faţă de Anglia, a făcut ca multele lui defecte şi greşeli să lucreze în final în folosul bisericii şi poporului Angliei. Spunem aceasta cu privire la mersul general al lucrurilor. În timpul domniei lui a apărut scârba sănătoasă a Angliei faţă de papalitate şi entuziasmul ei faţă de libertăţile civile şi religioase. Deşi domnia lui Ioan a fost cum nu se poate mai dezastruoasă, umilitoare atât pentru rege cât şi pentru naţiune, totuşi glasul unanim al istoriei afirmă că atunci au fost puse bazele “caracterului englez, ale libertăţilor engleze, a măreţiei engleze, şi începând de la această domnie şi de la încercările de a reduce regatul la un fief al Scaunului de la Roma pot fi văzute primele semne de independenţă şi acea gelozie împotriva uzurpării papale care au condus mai apoi la Reformă”. Mâna lui Dumnezeu, Cel care schimbă lucrurile, în grija lui deosebită faţă de Anglia, s-a arătat în toate revoluţiile din ţară începând de atunci. Nici statul, nici biserica, nu au avut aproape nici un beneficiu în urma intervenţiei papei în Franţa în problemele lui Philippe, ci numai că s-a făcut simţită grozăvia puterii papale. Dar nu a fost semnată nici o Magna Charta, nici nu s-a înfiinţat vreo Cameră a Comunelor.

Unul dintre primele mari scandaluri ale lui John pune în modul cel mai clar în lumină caracterul neprincipial al politicii lui Inocenţiu. Înainte de a ajunge pe tron, John fusese căsătorit timp de doisprezece ani cu fiica Concelui de Gloucester, dar, după aceea, dorind să aibă legături cu o familie regală, a căutat o anulare a căsătoriei, iar slugarnicul arhiepiscop de Bordeaux a anulat legătura căsătoriei. El a ajuns dintr-odată să se îndrăgostească de o doamnă care era logodită cu Contele de la Marc, pe care a luat-o şi s-a căsătorit cu ea, cât timp soţia lui mai trăia încă. A spus atunci ceva papa cu privire la sfântul sacrament al căsătoriei? El, care în cazul lui Philippe şi Agnes s-a arătat oripilat de asemenea relaţii? Ne-am fi aşteptat ca fulgerele lui să fie reppezi şi dese împotriva regelui adulter. Dar nu! Roma nu a pronunţat nici o interdicţie, nici împotriva regelui, nici împotriva arhiepiscopului. El a confirmat anularea căsătoriei ănaintea lui Dumnezeu, a bisericii şi a lumii. Aşa de flagrantă a fost răutatea “Sanctităţii Sale”, a celui infailibil! Cum a putut să fie el atât de părtinitor faţă de John? Pentru că el era susţinător al lui Otto şi vrăjmaş al casei de Şvabia.

Dar, dacă papa a stat liniştit, lumea a fost scandalizată. O asemenea nelegiuire din partea unui vasal mai mare ar fi fost o încălcare a celei dintâi legi a feudalismului. Baronii de Anjou, Touraine, Poitou şi Maine, au fost dornici să răzbune demnitatea ofensată a lui Hugh de la Marc, şi de atunci ei s-au considerat absolviţi de jurământul lor de credinţă faţă de John. Ei au apelat la Philippe, regele Franţei, pentru a îndrepta lucrurile. Philippe Auguste s-a simţit tare şi l-a chemat pe regele Angliei la curtea de la Paris ca să răspundă pentru nedreptatea făcută Contelui de la Marc. John nu s-a prezentat, iar aceasta a dus la un război dezastruos şi Anglia a pierdut imense teritorii pe care le deţinuse ăn Franţa. În câteva luni, Philippe i-a smuls lui John moştenirea Lui Rollon – marele ducat anglo.normand, care, în zilele lui Henry al-II-lea, tatăl său, era egal ca întindere a teritoriilor, ca venituri, forţe şi bogăţie, cu întregul regat de sub sceptrul monarhului francez[12].

John şi papalitatea

Lăsăm acum istoria civilă şi ne îndreptăm spre istoria ecleziastică a Angliei în acest moment interesant.

Am văzut cum papa a trecut cu vederea cele mai grave imoralităţi ale lui John, presupunem că deoarece era partizan al lui Otto şi aliat al Sfântului Scaun, dar apoi John s-a făcut vinovat de crime pe care Sanctitatea Sa nu le-a mai putut trece cu vederea. Neregulile lui matrimoniale, indiferent cât de criminale vor fi fost, au putut fi trecute cu vederea, dar faptul că el dispunea de episcopate, că taxa mânăstirile şi a intervenit pentru numirea primatului l-au făcut să vintre în coliziune cu papalitatea şi a dus la un conflict violent între el şi fostul lui aliat, Papa Inocenţiu.

Imediat după mortea lui Hubert, arhiepiscopul de Canterbury, călugării mai tineri şi-au ales în grabă stareţul adjunct, pe Reginald, în postul rămas vacant. Dar, la scurt timp după aceea, ei au descoperit că procedaseră imprudent şi au apelat la rege pentru a le permite să treacă la o nouă alegere. Alegerea unui episcop era de fapt în mâinile suveranului, deşi nominal era în mâinile clerului. Aşa era sistemul anglo-normand. Regele l-a recomandat pe unul dintre principalii săi consilieri, pe John de Grey, episcop de Norwich, care a fost ales după cuviinţă şi investit cu toate beneficiile Scaunului episcopal şi trimis la Roma spre confirmare. Papa a găsit atunci ocazia aşteptată, şi, dornic să-şi extindă sfera de influenţă, a invalidat ambele alegeri, atât pe cea a lui Reginald cât şi pe cea a lui John de Grey, şi a poruncit alegerea lui Stephen Langton, un englez prin naştere, om învăţat şi înţelept şi cu un caracter deosebit. Nu se putea ca papa să numească o persoană mai potrivită, dar acţiunea lui sfida privilegiile pe care le reclamau călugării, episcopii cu drept de a alege şi regele însuşi. Zadarnic au susţinut reprezentanţii de la Canterbury şi delegaţii regelui necesitatea consimţământului regal, pentru că Inocenţiu a hotărât altfel. El a coonstituit un consiliu prin “autoritatea lui Dumnezeu şi a Scaunului Apostolic”. Călugării au ajuns atunci să fie prinşi între doi tirani: unul spiritual şi altul temporal. Cei doisprezece juraseră regelui să nu aleagă pe altcineva decât pe episcopul de Norwich, iar papa le-a poruncit să-l aleagă pe Langton, în caz contrar ameninţându-i cu anatema şi excomunicarea. Biruiţi de acea ameninţare groaznică, consiliul a cedat înaintea tiranului spiritual şi a trecut să-l aleagă pe Stephen, pe care, la 17 iunie 1207, papa l-a cnsacrat arhiepiscop de Canterbury.

O asemenea ingerinţă care încălca drepturile bisericii oficiale şi prerogativele coroanei era ceva complet nou în Anglia. Dacă John ar fi fost un prinţ popular, care să se fi bucurat de simpatia poporului ofensat, atunci ar fi putut să râdă cu dispreţ în faţa pretenţiilor şi ameninţărilor unui preot străin, dar nebunia şi nepopularitatea regelui i-au dat papei ocazia pe care o dorise. La întoarcerea de la Roma, călugării de la Canterbury au fost învinuiţi de înaltă trădare, şi, în consecinţă, au fost expulzaţi, iar proprietăţile le-au fost confiscate. Dar furia regelui nu a cunoscut limite, aşa că el a trimis trupe pentru a-i scoate din ţară pe călugări şi a-i omorâ în caz că se împotriveau. Ordinele lui au fost executate exact în spiritul în care fuseseră date: soldaţii au năvălit în mânăstire cu săbiile scoase şi stareţul şi călugării au primit ordinul de a părăsi regatul, fiind ameninţaţi că, dacă se opuneau sau întârziau, mânăstirea lor va fi arsă şi că ei înşişi vor fi aruncaţi în flăcări. Mulţi din tre ei au fugit şii s-au adăpostit în Flandra. Regele a găsit plăcere să protesteze în limbajul cel mai insultător împotriva pătimaşului papă, spunând că niciodată nu-l va accepta pe Stephen langton ca primat şi că va susţine dreptul la episcopat al lui Norwich, şi că, în caz că papa refuză, va întrerupe orice relaţii dintre stăpânirile sale şi Roma. Papa a trecut la acţiuni la fel de energice ca şi John, însă cu un calm mai demn.

Pe parcursul unui schimb de scrisori, papa a vorbit pe larg despre învăţătura şi evlavia lui Langton şi l-a îndemnat pe rege să se abţină de a ridica armele împotriva lui Dumnezeu şi a bisericii Sale, dar, cu John nu a făcut nici o concesie, Inocenţiu le-a poruncit episcopilor de Londra, Worcester şi Ely să pună tot regatul sub interdicţie. Când episcopii i-au transmis regelui mesajul lor, mânia acestuia a izbucnit în jurăminte crude şi blasfemii. A jurat că dacă papa sau vreun prelat avea să pună regatul lui sub interdicţie, el urma să-i alunge din regat pe episcopi cu tot clerul “fără ochi, urechi sau nasuri, ca să fie sperietori pentru toate naţiile”. Prelatul s-a retras, şi, odată ajuns destul de departe de John, a vestit public inderdicţia.

Anglia sub interdicţie

Într-o clipă, slujbele divine au încetat în tot regatul, cu excepţia botezului şi a ungerii extreme. “De la Berwick până la Canalul Mânecii ” – spune o relatare despre acest teribil blestem – “şi de la Land’s End până la Dover, bisericile au fost închise, clopotele au amuţit , iar singurii clerici care mergeau în tăcere ici şi colo erau aceia care se duceau să boteze un copil nou-născut sau să asculte confesiunea unui muribund. Morţii erau scoşi afară din oraşe şi îngropaţi ca nişte câini în pământ nesfiinţit, fără rugăciune, fără sunet de clopot şi fără slujbă de înmormântare. Pot înţelege efectele interdicţiei papale numai aceia care se gândesc că întreaga viaţă a tuturor claselor sociale era afectată de ritualurile şi rânduielile de zi cu zi ale bisericii. Orice lucru mai important nu se făcea fără sfatul unui preot sau al unui călugăr. Sărbătorile bisericii erau singurele sărbători, iar procesiunile bisericii erau singurele spectacole şi ceremoniile ei singurele distracţii. Să nu mai auzi nici o rugăciune şi nici o cântare, să crezi că întreaga lume a fost lăsată pradă puterii nestăvilite a diavolului şi a duhurilor lui rele, fără vreun sfânt care să mijlocească, fără vreun sacrificiu care să abată mânia lui Dumnezeu; când nici o statuie nu mai era lăsată la vedere şi nici o cruce nu rămăsese neacoperită, că relaţia dintre im şi Dumnezeu era complet întreruptă şi că sufletele erau lăsate să piară sau, cu multe reticenţe, li se acorda absoluţiunea în clipa morţii”. Din alte părţi aflăm că, pentru a face ca întunericul să fie mai adânc şi fanatismul mai mare, părul nu mai era tuns şi barba nu mai era rasă, carnea era interzisă şi până şi salutul obişnuit era interzis.

Aceasta a fost starea ţării noastre, Anglia, timp de cel puţin patru ani. Nenorocirea publică era mare şi universală, dar nici nenorocirea supuşilor, nici privaţiunile religioase ale creştinilor nu au înduioşat inima dură a pontifului deoarece păstorul de la Roma dorea mai mult să triumfe asupra unui regat mare decât bunăstarea turmei sale. Prelaţii care au publicat edictul, împreună cu alţi episcopi bogaţi, au părăsit regatul. “Acolo,” spune un istoric, “ei trăiau în educaţie şi lux în loc să stea pentru a apăra casa Domnului, lăsându-şi turma la cehremul lupului răpitor”. John, tiranul răzbunător, părea să sfideze şi să trateze cu cel mai neruşinat dispreţ efectele grozave ale edictului asupra supuşilor săi. Şi-a vărsat răzbunarea asupra episcopilor şi preoţilor care dădeau ascultare papei. El a confiscat proprietăţile clerului superior şi ale mânăstirilor din toată Anglia şi, prin închisoare şi torturi, i-a silit pe evrei să-i dea avuţia lor. Această situaţie dura de aproape doi ani când a fost emisă o nouă bulă.

Abilul papă urmărise îndeaproape efectele primei sale bule, şi, văzând că John îşi pierdea prietenii şi devenea tot mai nepopular, a publicat sentinţa de excomunicare împotriva numelui şi persoanei suveranului. Totuşi obiceiurile destrăbălate ale lui John erau de aşa natură că, în timp ce-l sfida pe papă şi ierarhia lui, el s-a făcut urât de toate categoriile sociale din ţară. Papa a văzut aceasta şi a emis o altă bulă, mult mai groaznică: supuşii lui John erau absolviţi de jurământul de credinţă faţă de el şi li se poruncea să-l evite. Dar, cu indiferenţa stoică faţă de suferinţa omenească pe care o manifesta în toate, el a hotărât ca, atât el cât şi naţiunea, să se opună răzbunării Romei. Tunetele papale păreau să fi răsunat degeaba asupra regelui fără sentiment religios şi el îşi gestionase abil nobilii şi poporul. Cel mai mare dintre papi şi cele mai puternice fulgere ale lui nu ar fi avut nici un efect asupra poporului Angliei, dar rapacitatea, barbariile şi purtarea scandaloasă a regelui îl înstraăinaseră de toate clasele sociale. Aversiunea a dus la murmure şi aproape la revoltă. Observând că acest aluat al aversiunii lucra aşa de eficient în Anglia, s-a pregătit să lanseze cel mai periculos fulger împotriva suveranului. “Interdicţia lovise ţara, excomunicarea desacralizase persoana regelui şi mai rămânea numai ca el să fie destituit de pe tronul părinţilor săi, ceea ce a şi fost pronunţat: John, regele Angliei, este deposedat de coroana şi demnitatea regală, iar supuşii săi sunt dezlegaţi de jurământul lor de credinţă şi sunt liberi să dea tronul vacant unei alte persoane mai vrednice[13]”.

În public, în modu solemn, tronul Angliei fusese declarat vacant prin decretul papei, iar stăpânirile regelui erau considerate pradă dereaptă pentru oricine i le putea smulge din mâinile lui păgâne. Aşa era puterea papei în acel timp şi atât de multă groază produceau tunetele lui. El lovea naţiuni puternice cu anatemele lui, iar ele cădeau uscate înaintea lui; da jos de pe tron regi mari şi îi obliga să se plece înaintea furtunii mâniei sale şi să se supună cu umilinţă voinţei sale. Toţi, fără excepţie, atât în biserică cât şi în stat, trebuiau să accepte condiţiile lui de împăcare sau să moară fără mântuire şi să fie chinuiţi pentru totdeauna în flăcările iadului. Semeţul şi abilul Philippe Auguste al Franţei a fost îmblânzit şi supus în câteva luni, în timp ce slabul şi nemernicul de John nesocotea fulgerele lui de mai mulţi ani. Aceasta însă a fost numai pentru ca să primească în final o lovitură mai puternică şi să fie supus la o umilinţă şi mai mare. Vom vedea acum cum s-a petrecut aceasta, şi, pe parcursul intrigii, cititorul va putea observa marea viclenie a papei. Nu este nici o dificultate ca în aceste chestiuni să distimgem adâncimile lui Satan.

Coroana Angliei oferită Franţei

După ce sentinţa papală de destituire a regelui Angliei a fost promulgată public în mod solemn, Philippe al Franţei a fost delegat să execute hotărârea. Delegaţii i-au înmânat o misiune oficială, prin autoritatea apostolică, dându-i îndrumarea de a invada Anglia pentru a-l da jos pe rege şi a-i lua coroana. Un istoric observa că delegaţii şi prelaţii se prefăceau a fi eosebit de plini de zel şi de serioşi în acea chestiune, când totul era numai o înşelătorie. Nimic nu era mai departe de planurile lui Inocenţiu decât a uni cele două coroane punându-le pe acelaşi cap, pentru că aşaceva ar fi întărit Franţa şi nu Scaunul de la Roma. Philippe nu uitase obrăznicia papei de a-i fi pus regatul sub interdicţie şi de a-l fi excomunicat, dar ura lui împotriva lui John, dorul lui de aventură şi înşelăciunea papei l-au orbit complet. El a coontat pe fidelitatea papei, dar a făcut o greşeală dezastruoasă. Philippe nu a pierdut nici o clipă şi a strâns o flotă şi o armată numeroasă pentru a invada Anglia.

În acelaşi timp, papa a vestit în toată creştinătatea o cruciadă împotriva neevlaviosului rege John, promiţând tuturor celor care ar fi participat la acest război sfânt iertarea păcatelor şi privilegiile cruciaţilor. Dar regelui căzut nu i-a lipsit nici energia, nici abilitatea. El a strâns o flotă mare la Portsmouth şi o armată pe Barnham Downs, lângă Canterbury. S-a arătat agresiv, dar curând a descoperit că în marea sa armată nu erau mulţi pe care să se poată bizui. Înnebunit de patimă, el a ameninţat că avea să devină mahomedan şi să caute să se alieze cu Califul, dar, în acel moment, duhul regelui nerăbdător s-a schimbat brusc, şi, de la înălţimea celei mai sfidătoare furii, el a căzut în cea mai umilă frică şi prostraţie.

Anglia predată Romei

Cum nu era în interesul Sanctităţii Sale să lase ca lucrurile să fie duse până la capăt, vigilentul papă a văzut că era momentul să intervină. Doi nunţii, Pandulph şi Durand, au fost trimişi pentru a-i prezenta lui John cererile finale ale lui Inocenţiu. Ei l-au asigurat că regele Franţei era gata să invadeze Anglia cu o armată mare şi o flotă puternică şi că el urma să fie însoţit de arhiepiscopii, episcopii şi ceilalţi clerici pe care John îi exilase, care vor jura credinţă rivalului său, Philippe, pe care îl vor încorona. Prin multe asemenea declaraţii, ei l-au înspăimântat pe rege, care şi-a pierdut stăpânirea de sine şi s-a predat fără rezerve, împreună cu tot regatul lui, în mâinile nunţiilor. Cu un spirit josnic cu n u s-ar putea închipui şi cu o supunere abjectă nemărginită , el şi-a pus coroana la picioarele semeţului nunţiu papal şi a dat Anglia şi Irlanda în mâinile papei, ca suzeran al său şi jurând credinţă lui şi succesorilor săi. Acest remarcabil jurământ este destul de lung, dar, în principiu, sensul lui este prezentat în Encyclopedia Britannica în felul următor:

“Eu, John, prin harul lui Dumnezeu rege al Angliei şi Lord al Irlandei, pentru a-mi ispăşi păcatele, de bună voie şi sfătuit de baronii mei, dau Bisericii Romei, Papei Inocenţiu şi succesorilor săi, regatul Angliei împreună cu toate prerogativele coroanei mele. De acum încolo mă voi considera vasal papei. Îi voi fi credincios lui Dumnezeu, Bisericii Romei şi papei, stăpânul meu şi succesorilor săi aleşi în mod legitim. Promit să-i plătesc un tribut de 1000 merk[14], adică 700 pentru regatul Angliei şi 300 pentru regatul Irlandei”. Această memorabilă supunere s-a petrecut la 15 mai 1213, în al paisprezecelea an al domniei lui, la casa templierilor, în apropiere de Dover.

Regele a depus jurământul înaintea întregului popor, având mâinile lui în mâinile nunţiului. Martorii care atestau aceasta eu fost un arhiepiscop, un episcop, nouă conţi şi patru baroni. După ce a fost de acord să-l instaleze pe Langton ca primat, el a primit coroana asupra căreia se presupunea că nu mai avea drepturi. Belicosul şi politicul Pandulph, după ce a primit jurământul regelui Angliei şi optzeci de mii de lire compensaţie pentru episcopii exilaţi, şi-a strâns în grabă documentele şi sacii cu bani şi a plecat în Normandia, la prelaţii exilaţi, unde a împărţit banii. Apoi, el s-a grăbit să meargă în tabăra lui Philippe Auguste, unde, găsind armata pe punctul de a se îmbarca, l-a informat sec pe rege că “nu mai era nevoie de serviciile lui şi că orice încercare de a invada regatul sau de a aduce prejudicii regelui Angliei va leza interesele Sfântului Scaun, din vreme ce regatul făcea parte din patrimoniul bisericii. De aceea, era de datoria lui să demobilizeze armata şi să se întoarcă acasă în pace”. Când a descoperit că fusese înşelat atât de crunt, Philippe a izbucnit într-o furtună de invective împotriva papei. “Fusese condus la cheltuieli enorme; strânsese toate forţele din toate ţinuturile lui, având promisiunea amăgitoare a unui regat şi a iertării păcatelor. Făcuse totul la rugăminţile papei. Şi cum era să fie demobilizată toată cavaleria Franţei care se strânsese în jurul suveranului, cum să fie cavalerii expediaţi ca nişte slugi ale căror servicii nu mai erau necesare?” Dar furia regelui a fost întâmpinată de porunca repetată: “Renunţă la ostilităţi împotriva unui vasal al Sfântului Scaun[15]”.

Dezamăgirea şi supărarea lui Philippe a fost mare, dar, cum el nu a îndrăznit să-l ofenseze pe papă şi nici nu voia să-şi demobilizeze armata fără a fi întreprins vreo acţiune, el a intrat în Flandra. Contele Ferrand, deşi era pair al Franţei, avea o înţelegere secretă cu John, ceea ce i-a dat un bun pretext lui Philippe să-şi îndrepte armele împotriva vasalului său revoltat. Dar flotele Angliei s-au alăturat flamanzilor, aşa că încercarea de cucerire a Flandrei s-a încheiat cu o ruşinoasă înfrângere. Englezii au capturat trei sute de nave şi au distrus cam o sută, în timp ce Philippe, văzând că nu putea face nimic altceva pentru ca restul flotei să nu cadă în mâinile inamicului, a incendiat el însuşi navele rămase şi a abandonat operaţiunile. Aşa de mari au fost pierderile şi aşa de grea a fost înfrângerea lui Philippe în urma complotului subtil al lui Inocenţiu.

Magna Charta

După ce a triumfat asupra vrăjmaşului său cel mai înverşunat şi şi-a asigurat alianţa Sfântlui Scaun, John a continuat cu aceleaşi măsuri tiranice prin care se făcuse urât supuşilor săi. Îndelunga perioadă în care guvernase rău şi felul necugetat în care se deda la tot felul de excese şi vicii au ajunseseră să epuizeze răbdarea tuturor claselor, atât în biserică cât şi în stat.

Istoria Magnei Charta este atât de autentic engleză şi atât de bine cunoscută şi atât de strâns legată de biserică, ca şi de istoria civilă, încât trebuie să vorbim pe scurt despre ea în această scurtă istorie. Şi  nu numai atât, ci istoricii spun că nici un eveniment atât de important nu a avut loc în vreo altă ţară europeană în secolul al treisprezecelea şi că rezultatele nici unui alt eveniment nu au avut consecinţe pe termen mai îndelungat şi mai extinse decât acea întâlnire a baronilor la Runnymede şi convocarea burghezilor în Parlament.

În timp ce monarhia făcea mari progrese în Franţa, în Anglia s-a constituit o putere contrabalansatoare prin unirea nobililor şi ridicarea Camerei Comunelor.

Arhiepiscopul Langton, pe care Inocenţiu îl ridicase la demnitatea de primat pentru ca, prin intermediul lui, să susţină pretenţiile enorme ale Romei în Anglia, era şi el englez, şi, cu fiecare ocazie, el s-a arătat a avea, în mod sincer, consideraţie pentru interesele regatului, spre dezamăgirea papei. După ce, printre vechiturile dintr-o mânăstire obscură, el a găsit o copie a cartei lui Henry I, el s-a întâlnit în particular cu baronii şi i-a îndemnat să reînnoiască acea cartă. Aceia dintre baroni care au fost profund afectaţi de degradarea întregului regat, pe care John o produsese prin supunerea lui abjectă faţă de papă, au primit documentul cu aclamaţii puternice şi au jurat solemn să învingă sau să moară luptând pentru apărarea libertăţilor lor. După mai multe conferinţe şi amânări, patruzeci şi cinci de baroni, înarmaţi şi în zale, călare pe caii lor de luptă, înconjuraţi de cavalerii, slujitorii şi soldaţii lor, i-au prezentat regelui petiţia, rugându-l să reînnoiască şi să ratifice carta. La început John a, cu o furie pătimaşă, şi-a manifestat ura faţă de îndrăzneala lor jurând că “nu le va acorda niciodată libertăţi care l-ar face pe el un sclav”. Dar baronii au fost fermi şi uniţi, iar curtea lui John s-a subţiat rapid. În cele din umră, el s-a supus şi a acceptat o întrevedere amiabilă. Baronii au desemnat Runnymede ca loc de întâlnire. Era o pajişte situată între Staines şi Windsor, iar terenul este încă venerat ca locul unde s-a desfăşurat pentru prima dată drapelul libertăţilor engleze. La 15 iunie 1215, ceole două părţi s-au întâlnit acolo şi regele a semnat carta – marea cartă a libertăţilor engleze.

Furia lui Inocenţiu

Printre martorii la semnarea documentului a fost şi Pandulph, nunţiul cel trufaş, care a văzut aceasta ca o lovitură fatală dată puterii papale în Anglia. Inocenţiu a aflat curând veştile grozave. Cel infailibil s-a cutremurat de teamă, s-a înfuriat şi a blestemat după cum îi era obiceiul. Şi-a încruntat sprâncenele, şi, după cum spune istoricul, a izbucnit într-un limbaj uimitor: “Cum!? Au îndrăznit baronii Angliei să-l detroneze pe regele care a luat cuucea şi s-a pus sub protecţia scaunului apostolic?! Dau ei altora patrimoniul Bisericii Romei? Pe Sf. Petru, o asemenea crimă nu poate să rămână nepedepsită!” Marea cartă a fost declarată nulă şi neavenită, iare regelui i s-a interzis, în caz contrar fiind ameninţat cu excomunicarea, să respecte jurământul pe care l-a depus şi libertăţile pe care le confirmase. Dar cenzurile spirituale şi edictele de anulare au fost primite cu dispreţ de baroni.

A izbucnit războiul, şi, spre ruşinea lui John, care nu avea nici o armată a lui proprie, el a adus de pe continent bande de aventurieri şi prădători, cărora le-a promis moşiile baronilor englezi ca răsplată pentru vitejia lor. În fruntea acestor trupe de mercenari, împreună cu doi episcopi războinici, Worcester şi Norwich, el a traversat toată ţara, de la canal până la Forth şi şi-a lăsat hoardele feroci, ca nişte fiare sălbatice, fără frâu asupra nefericitelor ţinuturi. Baronii nu erau pregătiţi pentru război fiindcă nu bănuiseră că avea să fie adusă o armată străină. Şi aici vedem adâncimile lui Satan, care este întotdeauna gata să dea altuia puterea pe care el o are asupra naţiunilor, numai ca acela căruia i-o oferă să i se supună lui în totul. “Toate acestea ţi le voi da ţie, dacă vei cădea la pământ şi te vei închina mie” (Mat. 4.9). Pentru John tot una era a fi vasal al papei, al lui Mahomed sau al lui Satan. Pentru puţin timp el a fost stăpân pe câmpul de luptă şi întreaga ţară a fost pustiită cu foc şi sabie, jaful, uciderea şi tortura fiind neînfrânate. Nimic nu mai era sacru şi nimic nu mai era în siguranţă. Nobilii şi ţăranii au fugit împreună cu soţiile lor şi cu familiile lor când au putut fugi. Asasinii sângeroşi ai regelui şi ai papei au străbătut ţara cu sabia într-o mână şi torţa în cealaltă. Atunci s-a înălţat la cer strigătul: “O, nefericită Anglie! O, ţară nefericită! Să se îndure Dumnezeu de noi şi judecăţile Lui să cadă asupra regelui şi asupra papei!”

Judecata nu a întârziat mult, pentru că nici cerul, nici pământul nu mai puteau suporta mult timp cruzimile şi tiraniile. Papa a murit la 16 iulie 1216, în vârstă de cincizeci şi cinci de ani, la numai un an, o lună şi o zi după ce s-a semnat Magna Charta. John i-a supravieţuit numai câteva luni şi a murit la 12 octombrie 1216, în vârstă de parruzeci şi nouă de ani şi în al şaptesprezecelea an al domniei lui. Se spune că ar fi murit de frică şi de beţie. Când se întorcea de la una dintre scenele de măcel, carele regale traversau nisipurile Wash, dinspre Norfolk spre Lincolnshire, când a venit brusc mareea şi toate s-au scufundat brusc. Accidentul l-a umplut de groază pe rege, el simţindu-se ca şi cum pământul era pe cale să se deschidă pentru a-l înghiţi de viu. A băut din belşug cidru, fapt care, împreună cu frica şi remuşcările, a pus capăt zilelor celui mai josnic şi mai vredinc de dispreţ tiran care a ocupat vreodată tronul Angliei. Numele altor regi ale căror vicii sunt destul de negre pentru ca posteritatea să-i privească cu scârbă sunt deseori înconjurate de o aură de talent, fie în politică, fie pe câmpul de luptă, ceea ce micşorează întrucâtva asprimea sentinţei. Dar, după moartea regelui John, caracterul lui ne rămâne necompensat de nici o virtute[16].

[1]               Edgar – Variations of Popery, p. 157

[2]               Pentru detalii, vedeţi Apocalipsa de W. Kelly

[3]               Cathedra Petri, book 13, p. 363

[4]               Waddington, vol. 2, p. 158

[5]               Cathedra Petri, book 13, cap. 1, p. 339

[6]               Milman, vol. 4, p. 19

[7]               J.C. Robertson, vol. 3, p. 292

[8]               Latin Christianity, vol. 4, p. 33

[9]               J.C. Robertson, vol. 3, p. 297; Milman, vol. 4, p. 51; Neander, vol. 7, p. 236

[10]             n. tr.) Ps. 51

[11]             V. Latin Christianity, vol. 4, p. 67

[12]             n. a.) Pentru detalii vedeţin istoriile civile şi istoriile generale ale bisericii. Am urmărit în principal autori din care am citat deja în mod frecvent-

[13]             Greenwood –Cathedra Petri, book 13, p. 582; Milman – Latin Christianity, vol. 4, p. 90; Waddington History of the Church, vol. 2, p. 167

[14]             n.a.) O veche monedă scoţiană de argint, în valoare de 13 shilingi şi 6 penny. Aceasta era o taxă plătită anual înafară de “banul lui Petru”

[15]             Cathedra Petri, book 13, p. 588

[16]             Encyclopedia Britannica, vol. 8, p. 721; D’Aubigne, vol. 5, p. 98; James White, Eighteen Christian Centuries, p. 290