Capitolul 24

Învierea şi dovezile ei multiple

Când vin femeile, ele găsesc piatra dată la o parte, iar trupul Celui pe care Îl iubeau nu se mai afla în mormânt; dar, neştiind ce să creadă în această privinţă, ele văd doi îngeri alături de ele, care le întreabă de ce Îl caută pe Cel Viu printre cei morţi, şi reamintesc cuvintele atât de clare pe care Isus Însuşi le spusese în Galileea. La întoarcere, ele vestesc aceste lucruri ucenicilor, care însă nu pot crede istorisirea lor; Petru însă aleargă la mormânt, vede toate lucrurile aşezate la locul lor şi pleacă minunându‑se de cele întâmplate. Nimic din toate acestea nu dovedea credinţa în cuvântul lui Isus, sau în ceea ce spuneau Scripturile. Însă în drumul spre Emaus, Domnul leagă Scripturile de tot ceea ce I se întâmplase Lui, descoperind celor doi ucenici, încă preocupaţi de gândul unei împărăţii pământeşti, că potrivit Scripturilor care descoperă planurile lui Dumnezeu, Hristosul trebuia să sufere şi să intre în gloria Lui: un Hristos respins şi ceresc. El trezeşte în ei această atenţie arzătoare, care le atinge şi le captivează inima. Apoi li Se descoperă frângând pâinea, act care vorbea despre moartea Lui; nu este vorba despre sărbătorirea cinei, ci acest act particular era legat în semnificaţia lui de actul solemn al cinei. Atunci ochii ucenicilor sunt deschişi, iar Isus Se face nevăzut. Era El cu adevărat, El înviat, care le expusese conţinutul Scripturilor şi li Se prezentase viu alături de simbolul care vorbea despre moartea Lui. Cei doi ucenici se întorc la Ierusalim.

Domnul Se descoperise deja lui Simon, fapt despre care nu mai vorbeşte decât Pavel (1 Corinteni 15), ca fiind prima arătare a Domnului faţă de apostoli. Cei doi ucenici îi găsesc pe cei unsprezece strânşi împreună şi pe alţii alături de ei, şi în timp ce descriu cele întâmplate, Isus Însuşi Se arată în mijlocul lor; dar gândurile lor nu erau încă clare cu privire la faptul că El Se afla acolo înviat; ei nu pot realiza ideea învierii trupului; prezenţa lui Isus îi tulbură. Domnul foloseşte neliniştea lor (lesne de înţeles dintr‑un punct omenesc de vedere), pentru binecuvântarea noastră, dându‑le dovezile cele mai sensibile că Cel pe care‑L vedeau era cu adevărat El, Cel înviat, El cu trupul şi cu sufletul pe care le avusese înainte de moartea Sa. Îi invită să‑L atingă şi mănâncă în faţa lor; nu exista nici o îndoială că era El cu adevărat.

Temelia adevăratei credinţe; înţelegerea Scripturilor ca primă condiţie pentru mărturie

Mai era un lucru important care trebuia să le fie comunicat – temelia adevăratei credinţe: cuvintele lui Hristos şi mărturia Scripturilor; iar El pune aceste lucruri înaintea lor. Mai erau însă necesare încă două lucruri: primul, capacitatea de a înţelege Cuvântul. Isus deschide deci înţelegerea lor pentru a pricepe Scripturile. În al doilea rând, îi trimite ca martori care să spună nu doar „Astfel stau lucrurile, căci noi le‑am văzut“, ci „Aşa a trebuit să fie, căci astfel a vorbit Dumnezeu în Cuvântul Său“; iar mărturia lui Hristos Însuşi a fost adeverită prin învierea Sa.

Harul rânduit să fie predicat în mijlocul tuturor naţiunilor

Acum harul manifestat în Isus cel respins de iudei, în Isus mort pentru păcatele noastre şi înviat pentru mântuirea sufletelor noastre, trebuie vestit tuturor naţiunilor spre pocăinţă şi iertarea păcatelor. Este un har manifestat imediat după învierea lui Isus, după ce El a făcut pace şi a dăruit viaţa potrivit puterii învierii Sale, după ce a făcut curăţirea păcatelor, iertarea fiind deja asigurată prin dăruirea acestei vieţi. Harul trebuia predicat tuturor naţiunilor începând de la Ierusalim, acel loc cu care harul răbdător al lui Dumnezeu încă mai păstra o legătură prin mijlocirea lui Isus de pe cruce. Dar Ierusalimul nu putea fi atins decât prin harul suveran, cetate în care păcatul cel mai grav făcea iertarea cu atât mai necesară; şi putea fi atins printr‑o mărturie care, venind din cer, trebuia să fie prezentată Ierusalimului în acelaşi fel în care era prezentată tuturor. Ei trebuiau să predice pocăinţa şi iertarea păcatelor către toate naţiunile, începând de la Ierusalim. Iudeul, copil al mâniei ca şi ceilalţi, nu se afla mai presus de cei dintre naţiuni. Mărturia venea dintr‑o sursă cu mult mai înaltă, unde diferenţa dintre iudei şi naţiuni era ştearsă, deşi regula rămânea „iudeului mai întâi“.

Cea de‑a doua condiţie pentru mărturie: puterea Duhului Sfânt

Mai trebuia un lucru pentru împlinirea acestei misiuni, şi anume puterea; ucenicii trebuiau să rămână la Ierusalim pentru a fi îmbrăcaţi cu putere de sus, de unde Isus urma să le trimită Duhul Sfânt pe care‑L promisese şi despre care vorbiseră profeţii.

Înălţarea Domnului

Binecuvântându‑i pe ucenici – relaţia fiind cerească şi caracterizată de har – Isus a fost despărţit de ei şi a fost înălţat la cer, iar ei au revenit la Ierusalim cu bucurie (versetele 48‑53).

Principiile de temelie ale învăţăturii învierii şi dovezile ei

Vom remarca faptul că istorisirea din Luca este foarte generală şi cuprinde principiile mari pe care se întemeiază doctrina învierii, precum şi dovezile ei. Regăsim necredinţa inimii naturale descrisă de o manieră izbitoare într‑o scriere simplă şi profundă; de asemenea ataşamentul ucenicilor faţă de speranţa cu privire la Împărăţie, dificultatea cu care Cuvântul se impune în inimile lor, deşi se deschid cu bucurie faţă de această învăţătură pe măsură ce o înţeleg; vedem de asemenea pe Isus înviat, continuând să fie Om, aceeaşi minunată Persoană pe care o cunoscuseră. Tot ceea ce ţine de adevăr şi de ordinea veşnică a lucrurilor este aici scos în evidenţă: doctrina Cuvântului, înţelegerea Cuvântului dat şi făgăduirea puterii Duhului Sfânt.

Betania ca punct de contact între Isus şi ucenici

Totuşi Ierusalimul, încă recunoscut ca punct de plecare al harului pe pământ, potrivit căilor lui Dumnezeu faţă de această cetate, nu este ca localitate în sine un punct de contact între Isus şi ucenici. El nu le dă binecuvântarea la Ierusalim, deşi potrivit gândurilor lui Dumnezeu faţă de pământ, acolo trebuiau să aştepte darul Duhului Sfânt. Dar în ceea ce‑i priveşte pe ucenici şi relaţiile lor cu Domnul, El îi conduce până la Betania, locul de unde plecase pentru a Se prezenta Ierusalimului ca Împărat. Aici avusese loc învierea lui Lazăr, aici fusese primit de această familie, imagine atât de mişcătoare despre caracterul rămăşiţei credincioase care se leagă de persoana Aceluia care este respins, având în El speranţe mai bune. Aici S‑a retras Isus după ce Şi‑a împlinit mărturia faţă de iudei, pentru a‑Şi odihni inima pentru câteva clipe în mijlocul acelora pe care‑i iubea şi care, prin har, Îl iubeau şi ei. Aici stabileşte, din punct de vedere al împrejurărilor exterioare, legătura dintre rămăşiţa ataşată de persoana Sa şi cer. Şi de aici este înălţat El la cer.

Ierusalimul nu este decât punctul public de plecare al apostolilor pentru lucrarea lor, după cum fusese ultimul loc al mărturiei publice a Domnului. Dar pentru apostoli, amintirea cu privire la persoana lui Isus înălţat din mijlocul lor, se leagă de Betania şi de cer. De acolo trebuia să vină şi mărturia faţă de Ierusalim. Aceste lucruri sunt cu atât mai mişcătoare dacă facem comparaţia cu ceea ce găsim în Matei. Acolo Domnul merge în Galileea, locul asocierii Lui cu rămăşiţa credincioasă, şi nu se vorbeşte de înălţarea Lui, iar misiunea încredinţată ucenicilor este prezentată ca având exclusiv în vedere pe cei dintre naţiuni; era ca şi cum li se dădea naţiunilor ceea ce înainte fusese încredinţat iudeilor.

NOTă

Am urmat cu stricteţe pasajul din text şi adaug numai anumite detalii comparative cu celelalte Evanghelii. Există două părţi distincte în suferinţele lui Hristos: 1. Ceea ce a suferit El ca om sub puterea lui Satan, în lupta cu vrăjmaşul care avea puterea morţii – toate acestea desfăşurându‑se în comuniune cu Tatăl Său, căruia I Se adresa în rugăciuni. 2. Ceea ce a suferit pentru a împlini ispăşirea pentru păcat, atunci când, purtând păcatele noastre, a fost făcut păcat pentru noi şi a băut paharul pe care Tatăl I l‑a dat să‑l bea.

Când vom medita asupra Evangheliei după Ioan voi intra mai mult în caracterul ispitirilor Mântuitorului; aici vreau doar să remarc că la începutul vieţii publice a lui Isus, Ispititorul a căutat să‑L deturneze de la ascultarea Lui, prezentându‑I atracţia privilegiilor care‑I aparţineau de drept ca Mesia şi ca Fiu al Omului, lucruri care ar fi putut să‑L atragă ca Om şi pentru care ar fi trebuit să‑Şi manifeste voinţa proprie. Satan ar fi vrut să‑L facă pe Hristos, care era Fiu, să iasă din locul pe care‑l luase ca Slujitor. Hristos, prin simpla ascultare, l‑a legat pe omul puternic în ce priveşte lucrurile acestei vieţi, apoi întorcându‑Se în Galileea în puterea Duhului, l‑a jefuit de bunurile lui. Îndepărtarea păcatului şi purtarea păcatelor noastre era însă cu totul altceva. Satan, respins în pustie, L‑a părăsit „pentru o vreme“. Dar iată‑l revenind în Ghetsimani cu spaima morţii, încercând să înfricoşeze inima Mântuitorului. Isus trebuia într‑adevăr să treacă prin moarte; iar moartea nu era numai puterea lui Satan, ci şi judecata lui Dumnezeu asupra omului, de care omul trebuia să fie eliberat. Isus era singurul care, intrând în moarte, putea să‑i zdrobească lanţurile. Dar Isus a devenit Om pentru ca omul să poată fi nu numai izbăvit, ci şi glorificat. Tulburarea sufletului Domnului a fost atât de profundă: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte“. Sufletul Domnului trăia deci ceea ce trebuia să trăiască omul în faţa prezenţei morţii atunci când Satan îşi desfăşoară toată puterea lui în ea, în vremea în care paharul judecăţii lui Dumnezeu nu fusese încă băut. Dar Hristos a fost perfect şi în această împrejurare, iar faptul că a fost încercat în tot ce era posibil să fie încercat un om, a făcut să iasă şi mai mult la iveală perfecţiunea Lui. Dar Isus face rugăciuni şi cereri cu lacrimi către Cel care putea să‑L salveze din moarte. Pentru moment, agonia Lui se măreşte; prezentarea acestei situaţii înaintea lui Dumnezeu, fac ca ea să devină şi mai acută. Aşa stau lucrurile şi în conflictele noastre mult mai mici. Astfel însă lucrurile sunt aşezate într‑un mod perfect înaintea lui Dumnezeu. Sufletul Său străbate această încercare împreună cu Dumnezeu; El Se roagă şi mai fierbinte. Acum El trebuie să bea acest pahar pe care Satan îl prezentase sufletului Său ca putere a morţii şi pe care El îl aşează înaintea ochilor Tatălui Său. Dar pentru a asculta de Tatăl, Isus primeşte acest pahar în pace. A‑l bea nu însemna decât ascultare desăvârşită, şi nicidecum autoritatea puterii lui Satan.

Pe cruce, Isus, Mântuitorul sufletelor noastre, intră în a doua etapă a suferinţelor Lui. El intră în moarte, ca judecată a lui Dumnezeu. Era separarea sufletului de lumina feţei lui Dumnezeu. Domnul a suferit tot ceea ce putea să însemne această despărţire pentru un suflet care nu se bucura de nimic altceva decât de comuniunea cu Dumnezeu; iar această suferinţă a fost atât de mare pe cât era comuniunea care era acum întreruptă. Însă, El a dat glorie lui Dumnezeu: „Totuşi Tu eşti Cel Sfânt, Tu care locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel“. Prea puţin au contat insultele şi batjocurile oamenilor; nu discut acum de ele. Paharul a fost băut. Cine ar putea descrie suferinţa aceasta înspăimântătoare? Adevăratele dureri ale morţii au fost trăite aşa cum numai Dumnezeu le putea înţelege, simţite în mod divin (pe măsura valorii prezenţei lui Dumnezeu); ele au fost partea Aceluia care, ca Om, depindea în totul de prezenţa lui Dumnezeu. Dar acum toate sunt împlinite; şi tot ceea ce Dumnezeu cerea cu privire la păcat este realizat definitiv, păcatul este îndepărtat, iar Dumnezeu este glorificat şi în această privinţă. El are acum numai binecuvântări pentru oricine care se apropie de El printr‑un Hristos care a fost mort dar acum este viu, şi care trăieşte pentru totdeauna ca Om înaintea lui Dumnezeu.

Suferinţele fizice ale lui Hristos, în totul reale, precum şi insultele şi dispreţul oamenilor, nu au fost decât o prefaţă a întristării Lui, fiind în măsură doar să‑L lase, ca Om, fără nici o mângâiere, aflându‑Se apoi în mod deplin sub judecată, fiind făcut păcat. A trăit aceste suferinţe ca judecată asupra păcatului atunci când Dumnezeu, care trebuia să fie toată mângâierea Lui, L‑a părăsit. Acesta era adevăratul motiv al suferinţei, faţă de care toate celelalte pălesc.