Capitolul 23 - Teologia bisericii Romei
Trecem acum ân secolul al treisprezecelea. Protagoniştii şi marile evenimente ale secolului al doisprezecelea au trecut. Avem de reflectat în mod solemn. Este bine că nu putem trece dincolo de hotarul care separă cele două stări ale fiinţei. Dacă marea agitaţie din secolul al doisprezecelea nu ar fi – deşi destul de departe – în relaţie cu reforma din secolul aş şaisprezecelea, aceasta nu ar prezenta mai deloc interes pentru noi în secolul al nouăsprezecelea, dar la acei oameni, în timpul lor, putem vedea principalele curente de gândire şi sinţire umană care au apărut în mânăstire şi rezultatele lor în ceea ce priveşte libertăţile cetăţeneşti şi religioase de care noi ne bucurăm acum, prin providenţa cea bună a lui Dumnezeu.
A apărut o nouă generaţie, un alt fel de oameni. Papii, primaţii, împăraţii, călugării, filozofii şi demagogii despre care am aflat ceva au făcut loc altora- Dar unde s-au dus? Unde sunt ei acum? Punem această întrebare numai pentru ca să ne fie de folos în ziua de astăzi şi să nu ne scape ocazia pe care o avem, ca să nu ajungem să ne lamentăm împreună cu profetul din vechime: “A trecut secerişul, s-a sfârşit vara, şi noi tot nu suntem mântuiţi” (Ier. 8.20)
Considerăm că a venit timpul ca martorii pentru Dumnezeu şi adevărul Lui să ocupe un loc deosebit în istoria noastră. Ei ies în evidenţă spre sfârşitul secolului al doisprezecelea. Dar, mai întâi, ar fi bine să prezentăm cititorilor noştri câteva definiţii teologice şi obiceiuri ale bisericii romane din acel timp, pentru că vom vedea că pe temeiul acestora au fost judecaţi acei martori şi prin ele a câştigat papalitatea putere asupra vieţii şi libertăţii sfinţilor lui Dumnezeu.
În Noul Testament, totul este simplu şi clar. Citim doar despre două sacramente sau instituţii divine rânduite pentru un popor mântuit: botezul şi masa Domnului. Dar, atât în biserica greacă, cât ţi în cea latină, numărul a fost umflat mult şi a fost diferit în învăţăturile diferiţilor teologi. A ajuns să nu mai fie ceva care ţine de revelaţia divină, ci de imaginaţia omenească. Unii vorbesc chiar despre douăsprezece sacramente, dar în biserica occidentală a fost, în cele din urmă, stabilit numărul mistic şapte, care corespunde ideii darurilor înşeptite ale Duhului Sfânt. Acestea sunt: botezul, confirmarea, euharistia, penitenţa, ultima ungere şi căsătoria[1].
Astfel le-a fost întinsă o cursă celor care-L urmează pe Hristos. Nu mai conta cât de sincer Îl credea un om pe Dumnezeu şi cât asculta de cuvântul Lui, pentru că, dacă nesocotea sacramentele bisericii şi numeroasele ei ceremonii, se expunea acuzaţiei de erezie, cu toate consecinţele ei. Pe de altă parte, nu conta că era dispreţuit complet cuvântul lui Dumnezeu dacă cineva mărturisea ascultare faţă de biserică. Cei care Îl urmau pe Domnul potrivit Cuvântului Său nu aveau nici o posibilitate de a scăpa: erau prinşi în cursă.
Transsubstanţierea
O enumerare a rânduielilor religioase exterioare adăugate ar fi interminabilă. Multe ritualuri, ceremonii, obiceiuri, zile sfinte şi sărbători au fost adăugate pe parcursul istoriei, atât de către pontifi în mod public, cât şi de preoţi în particular. Dar nici o invenţie preoţească nu a deschis în mod mai clar o cale şi nu avut un efect mai mare asupra minţii poporului decât cea a transsubstanţierii. Această dogmă nu apare nicăieri în scrierile părinţilor greci, nici în ale celor latini. Prima urmă a acestei învăţături poate fi găsită în secolul al optulea. În secolul al nouăşea, perioadă de întuneric gros, călugărul Pascasius pare să fi dat forma definitivă monstruoasei superstiţii. În secolul al nouălea, Berengar de tours s-a opus energic acestei învăţături, iar Anselm de Canterbury a apărat-o în mod abil. Ea a continuat să fie un subiect disputat printre învăţători până la cel de-al patrulea consiliu de la Lateran, în anul 1215, când ea a fost pusă în rândul învăţăturilor oficiale ale bisericii Romei. Un canon al consiliului afirmă că, atunci când preotul oficiant rosteşte cuvintele consacrării, elementele sacramentale – pâinea şi vinul – se transformă în substanţa trupului şi sângelui Domnului Isus Hristos. “Trupul şi sângele lui Hristos,” spun ei, “sunt cuprinse la altarul sacramental sub forma pâinii şi vinului; pâinea fiind transsubstanţiată în trupul lui Isus Hristos, iar vinul în sângele Său, prin puterea lui Dumnezeu, de către preotul oficiant. Schimbarea produsă astfel este declarată atât de perfectă şi de completă încât elementele îl conţin în integralitate pe Hristos, cu divinitatea Lui, umanitatea, sufletul, trupul şi sângele, cu toate părţile ei componente[2]”.
De atunci, pâinea sfinţită a euharistiei a primit onoruri divine. Au fost introduse schimbări importante şi în modul de administrare a acestui sacrament. S-a spus că vinul sfinţit era în pericol de a fi profanat prin înmuierea bărbii în potir sau pentru că aceia care erau bolnavi nu puteau să-l înghită, iar copiii puteau să-l verse, aşa că acea cupă nu le-a mai fost dată laicilor, nici celor bolnavi, iar comuniunea copiilor a fost oprită complet la latini, pe când grecii încă o mai practicau.
În modul cel mai firesc, din această doctrină a transsubstanţierii au rezultat cele mai grozave superstiţii. Într-un anumit moment al serviciului mesei, preotul ridică ostia consacrată, iar poporul se prosternează în închinare. În unele situaţii, pâinea este aşezată într-un fel de sicriu frumos şi purtată în mod solemn în procesiune pe străzi, fiecare om îngenunchind în închinare la trecerea ei. În Spania, când preotul aduce pâinea sfinţită la cineva care e pe moarte, este însoţit de un om care sună dintr-un clopoţel, şi, la sunetul acelui clopoţel, toţi sunt datori să cadă în genunchi şi să rămână în acea poziţie cât timp aud clopoţelul. Preoţii au făcut poporul să creadă că Dumnezeul cel viu este în acel sicriu sub forma pâinii şi că poate fi purtat dintr-un loc într-altul. Sigur că aceasta este culmea nelegiuirii, idolatriei şi blasfemiei şi face ca toate lucrurile sfinte să poată fi ridiculizate de către cei neevlavioşi. Acest obicei a fost produs şi întreţinut într-un timp de mare ignoranţă, depravare şi superstiţie.
Aşa a fost răutatea îndrăzneaţă a preoţiei papale şi atât de jalnică, dar şi vinovată, a fost orbirea bisericii romane. Cu toate acestea, Dumnezeu a îngăduit-o timp de o mie de ani. Dar va veni o zi a judecăţii, când El va judeca secretele inimilor oamenilor nu după standardul ritualurilor romane, ci potrivit evangheliei lui isus Hristos, Domnul nostru. “Pentru că este scris: «Viu sunt Eu,» spune Domnul, «că orice genunchi se va pleca înaintea Mea şi orice limbă Îl va mărturisi pe Dumnezeu». Astfel că fiecare dintre noi va da socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu” (Rom. 14.11-12).
Închinarea la fecioara Maria şi-a avut sursa iniţial în spiritul ascetic, care a ajuns să domine secolul al patrulea. Înainte de acea perioadă nu s-a găsit nici un indiciu că ar fi existat închinare către Maria. Cam în acelaşi timp, adică spre sfârşitul secolului al patrulea, s-a descoperit şi s-a răspândit mult vorba că în templul de la Ierusalim erau fecioare închinate lui Dumnezeu, printre care a crescut Maria cu jurământul de virginitate perpetuă. Această nouă învăţătură a dus la venerarea Mariei ca reprezentanta stării ideale de celibat şi a susţinut mărturisirea castităţii religioase. În scurt timp s-a ajuns ca fecioara să fie numită “Mama lui Dumnezeu”, ceea ce a dus la controvetrsa nestoriană. Dar, în pofida opoziţiei, închinarea la Maria a ajuns predominantă şi imagini frumoase ale fecioarei ţinând în braţe pruncul Isus au apărut în toate bisericile. Odată ce s-a ajuns la aceasta, ea a ajuns repede un obiect al închinării directe şi mariolatria a ajuns pasiunea dominantă a bisericii romane. Slujbele zilnice pentru Maria şi zilele şi sărbătorile în onoarea ei au fost confirmate de Urban al-II-lea la Consiliul de la Clermont, în anul 1095.
Respectul pentru fecioara binecuvântată a devenit o doctrină şi o practică stabilită oficial a visericii Romei, continuând să fie aşa până în ziua de azi. Romano-catolicii pot nega că ei o onorează pe Maria prin acea închinare care se cuvine să-I fie adusă numai lui Dumnezeu, dar în cărţile lor de rugăciune fecioara ocupă un loc important. Bici o rugăciune nu este mai des folosită decât “Ave Maria”, care, după ce citează pasajul din salutul îngerului Gabriel, adaugă “Sfântă Marie, Mamă a lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, păcătoşii, acum şi în ceasul morţii. Amin”. În altă rugăciune se adresează din nou fecioarei: “Alergăm la ajutorul tău, O sfântă Mamă a lui Dumnezeu, nu ne dispreţui cererile în nevoile noastre, ci scapă-ne de toate pericolele, tu veşnic glorioasă şi binecuvântată fecioară!” Alta sună în felul următor: “Glorie ţie, sfântă Regină, Mamă a îndurării, viaţa noastră, dulceaţa şi speranţa noastră! Către tine strigăm, noi, sărmani fii izgoniţi ai evei, către tine se îndreaptă gemetele noastre, jalea şi plânsul nostru în valea plângerii. Întreaptă-ţi deci către noi ochii tăi plini de har şi de îndurare,” “Stea a dimineţii,” “Adăpostul păcătoşilor,” şi mulţi alţi asemenea termeni, care arată clar poziţia de idol pe care o are Maria în închinarea bisericii romane[3].
Rozariul este o serie de rugăciuni şi un şirag de mărgele care sunt numărate în cincisprezece grupe de câte zece. Fiecare grupă de zece conţine zece Ave Maria, marcate de mărgele mici, precedate de Pater Noster, marcate de mărgele mai mari şi se încheie cu un Gloria Patri. Şi breviarul roman, cartea universală pentru rugăciune, din care orice preot trebuie să citească un pasaj în particular, fiind ameninţat cu pedeapsa ca pentru un păcat de moarte dacă omite aceasta, foloseşte următorul limbaj puternic cu privire la fecioară: “Dacă se stârneşte vântul ispitei, dacă ai naufragiat pe stâncile necazului, priveşte la stea şi cheamă pe Maria. Dacă eşti aruncat încoace şi-ncolo de valurile mândriei, ambiţiei, ale distracţiilor sau invidiei, priveşte la stea şi chemă pe Maria. Dacă mânia sau avariţia sau ispita cărnii îţi chinuie mintea, priveşte la Maria. Dacă eşti tulburat de greutatea păcatelor tale, de conştiinţa ta întinată, decă eşti îngrozit de judecată, dacă începi să aluneci în prăpastia tristeţii, în abisul disperării, gândeşte la Maria. În pericole, în greutăţi, în îndoieli, gândeşte la Maria, cheamă pe Maria”. Atât de mult a ajuns închinarea la Maria să fie închinarea creştinătăţii încât fiecare catedrală şi aproape fiecare biserică mai mare are“Capela Doamnei noastre”.
Din aceste citate este extrem de evident că Mariei îi sunt adresate rugăciuni nu numai ca unei mijlocitoare la Fiul ei, ci ca celui mai înalt obiect al închinării. Şi acestea sunt numai câteva specimene calme şi sobre în comparaţie cu limbajul exotic al închinării cavalereşti, care se găseşte în imnuri, psaltiri şi breviare. Ei îi sunt atribuite toate atributele dumnezeirii şi ea este reprezentată ca Împărăteasa Cerurilor, aşezată între heruvimi şi serafimi. Dogma concepţiei imaculate a fost rezultatul firesc al acestei adoraţii a Mariei. Aceasta a fost reafirmată, ca un articol al credinţei bisericii Romei de către actualul papă şi a fost general acceptată.
Se paote considera că închinarea la sfinţi a început în aceeaşi perioadă ca şi închinarea la Maria şi că ea a răsărit pe acelaşi teren. Şi, într-adevăr, este acelaşi lucru, singura deosebire fiind aceea că Maria este înălţată deasupra întregii oşti a sfinţilor şi martirilor datorită sfinţeniei sale deosebite şi a influenţei sale mai mari în cer.
În vremurile de început ale creştinismului erau veneraţi aceia care dăduseră o mărturie credincioasă şi suferiseră pentru Hristos, ceea ce a condus la practica de a-i invoca pe sfinţi şi a implora mijlocirea lor. O afecţiune scuzabilă a devenit veneraţie superstiţioasă şi a ajuns în final adoraţie. Trecerea de la veneraţie la adorare este uşoară şi firească, deşi uneori are loc fără a-ţi da seama. De aceea este important îndemnul apostolului: “Copilaşilor, păziţi-vă de idoli!” Potrivit acestui cuvânt, rezultă că toţi cei care nu au înaintea lor Persoana lui Hristos ca unicul obiect care le conduce inima, au un idol. Apostolul tocmai spusese despre un loc minunat şi de binecuvântări minunate în El, după care a spus: “Suntem în Cel adevărat, în Fiul Său Isus Hristos. El este adevăratul Dumnezeu şi viaţă eternă” (v. 1 Ioan 5.20-21). Cum avem viaţa eternă în El şi suntem identificaţi cu El în ceea ce priveşte poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu, sigur că El trebuie să fie unicul nostru obiectiv. Orice altceva este un idol. Şi chiar şi cei mai buni creştini sunt în pericol să onoreze prea mult vreun învăţător sau conducător favorit. Cum va apărea aceasta în lumina epistolei lui Ioan în ziua cea mare de la urmă? Să ne păzească Domnul de o veneraţie necuvenită pentru vreo făptură de-a Lui, fie ea în viaţă sau moartă!
Prin subtilitatea preoţilor, pornind de la aceste mici începuturi, s-a ridicat un sistem foarte influent, care în cele din urmă a adus bisericii mari bogăţii. Din acest sistem fac parte pelerinajele cu banii pentru ispăşire şi darurile de bunăvoie. În vremurile de început era obiceiul de a face slujebe religioase mai deosebite la mormintele sfinţilor şi martirilor. Dar, pe măsură ce întunericul a devenit mai gros şi a crescut spiritul superstiţios, aceasta a ajuns să nu mai fie suficient. În secolul al patrulea, pe locul umilelor lor morminte au fost construite biserici splendide şi chiar şi unele presupuse relicve ale sfinţilor au ajuns să fie puse în racle şi expuse la loc de cinste în clădirile înălţate în onoarea lor. De obicei se afirma că trupul sfântului făcător de miracole era îngropat sub altar şi că mijlocirea unor asemenea sfinţi era deosebit de eficientă. Aceasta a atras sute de mii de oameni la altarele lor, unii venind pentru a vedea minuni, alţii pentru ca să aibă parte de minuni în favoarea lor sau ca sufletele lor să aibă parte de binefaceri.
În scurt timp pelerinajele au devenit cea mai populară formă de închinare, şi, cum închinătorii erau darnici, inimile lor fiind calde şi sensibile, preoţia materialistă a încurajat mult aceasta. În timpul secolului al şaselea, a fost ridicat un mare număr de temple în onoarea sfinţilor şi au fost instituite multe sărbători în amintirea acelor oameni sfinţi.
Potrivit cu Milman şi alţii, închinarea la sfinţi ajunsese să fie atât de populară încât sfinţii puteau fi neglijaţi pentru că erau prea mulţi la număr, sau, mai curând, pentru că erau nenumăraţi. “În calendarul atât de încărcat nu se mai putea găsi o zi care să fie dedicată unui nou sfânt fără ca aceasta să se suprapună cu cea a unui sfânt vechi sau să o anuleze. Estul şi vestul se întreceau unul cu altul în fertilitate. Dar, dintre nenumăraţii sfinţi din est, numai puţini au fost primiţi în vest, iar estul a arătat un la fel de mare dispreţ faţă de mulţi sfinţi faimoşi, care erau adoraţi în vest. Mulţimea sfinţilor este o mărturie a universalităţii idolatriei”. Rivalitatea dintre o biserică şi alta, dintre un regat şi altul şi dintre un ordin călugăresc şi altul au produs emoţii timp de secole pentru a atrage mulţimi de închinători la patronul lor sfânt. Faima vreunui nou sfânt celebru, cum ar fi Sf. Thomas de Canterbury, a atras pentru un timp comerţul şi profitul în detrimentul altor locuri. Din aceasta a apărut nevoia de a produce noi emoţii prin descoperiri noi, care să atragă cursul în favoarea noului altar. Chiar când scriem noi – în septembrie 1873 -, este trist să spunem că aproape o mie de pelerini din Anglia sunt pe drum , deşi nu cu picioarele goale, ca odinioară, spre Parayle-monial, în Franţa, pentru a se pleca înaintea raclei “Inimii Sfinte”, în onoarea binecuvântatei Mame, Margaret Marie Alacoque. Aceasta este o surpriză pentru toţi şi trezeşte gânduri profunde în mintea multora cu privire la adevăratul obiectiv al papalităţii. Sigur că, în mod declarativ, este spre binele sufletului pelerinului, spre onoarea sfântului şi triumful bisericii. Dacă mergem înapoi în timp până la Origen, care a fost primul care a stabilit închinarea la sfinţi prin altarul lui Martin de Tours, care a fost cel mai cunoscut în secolele patru şi cinci, până în zilele noastre avem cam o mie patru sute de ani de închinare la sfinţi şi pelerinaje, atât în biserica greacă cât şi în cea latină. Atunci nu-i de mirare că mahomedanii au concluzionat că toţi creştinii sunt idolatri.
Cei mai mulţi dintre noi cunosc numele celor care pot fi numiţi sfinţi universali, cum ar fi părinţii de la început şi patronii sfinţi ai regatelor, dar cercetarea mai îndeaproape a extinderii idolatriei ne face să ne cutremurăm. În toată întinderea creştinătăţii romane, fiecare comunitate şi fiecare individ are un mijlocitor cu Hristos, care este Cel Mare, Mijlocitorul între Dumnezeu şi om. Mulţi catolici îşi aleg patronul lor sfânt potrivit cu ziua de naştere, adică după ziua sfântului în care s-au născut ei. Acel sfânt este considerat protectorul special al acelui om, al comunităţii sau al ţării, astfel încât patronului sfânt îi este de regulă atribuită puterea divină şi voinţa divină. Argumentul în favoarea acestei atitudini este că, cum aceia au fost oameni, ei mai au încă simpatii omeneşti şi nu sunt atât de înfricoşători cum este Hristos şi sunt mai accesibili decât El şi pot să-şi exercite influenţa pe lângă El în folosul acelor locuri şi a celor care locuiesc acolo. Sfinţii sunt reprezentaţi ca nişte oameni schimbători şi care se ofensează uşor. Secerişurile bogate, victoriile în războaie, ieşirea din necaz, siguranţa în călătorie şi alte asemenea haruri le sunt atribuite rugăciunilor sfinţilor, iar dacă este vorba de calamităţi, se spune că sfântul a fost ofensat şi că, pentru a se împăca cu el, oamenii trebuie să onoreze mai mult altarul lui şi să aducă mai multe daruri de preţ.
Istoria închinării la relicve este similară celei a închinării la sfinţi, aşa că sunt suficiente numai câteva remarci scurte. Ea are aceeaşi origine. Pasiunile şi slăbiciunile firii noastre de a păstra amintiri legate de cei dragi au fost folosite de vrăjmaş pentru a-i coborâ pe creştini la cea mai degradantă formă de închinare. S-a invocat că, dacă este scuzabil ca noi să păstrăm amintiri ale afecţiunilor noastre omeneşti şi ne este atât de plăcut, “cu cât mai mult când este vorba de obiecte ale unei iubiri sfinte, ale sfinţilor, ale binecuvântatei Fecioare şi ale Mântuitorului?” Oricât de frumoase ar părea asemenea raţionamente, ele nu sunt nici cinstite, nici drepte. Marea amăgire, puterea satanică şi răutatea grozavă a închinării la relicve stau în aceea că biserica Romei susţine că relicvele au o putere inerentă şi indiscutabilă de a face miracole, şi, fiind aşa, ele sunt folosite şi sunt adorate, de la papă până la cel mai de jos membru al bisericii în comuniune.
Chiar din zilele lui Constantin, respectul faţă de relicvele sfinţilor şi martirilor au ajuns să capete forma unei adoraţii. Împărăteasa Elena, mama lui Constantin, în zelul ei superstiţios de a cinsti locurile din Palestina care fuseseră sfinţite prin trăirea şi moartea Mântuitorului, a ridicat biserici splendide în locurile unde se presupune că S-a născut, a murit şi de unde S-a înălţat. Se spune că, în timpul săpăturilor făcute, a fost descoperit Sfântul Mormânt şi că acolo au fost găsite trei cruci şi tableta cu inscripţia scrisă de Pilat în trei limbi. Vestea despre această descoperire minunată s-a răspândit rapid în întreaga creştinătate şi a produs impresii puternice. Cum nu era cert de care cruce aparţinea tableta, un miracol a decis care era “adevărata cruce”. Şi cuiele de la care a suferit Mântuitorul au fost descoperite în sfântul mormânt. Aceste comori preţioase, abia dacă mai este nevoie s-o spunem, s-au dovedit a fi un capital inepuizabil pentru traficul de relicve. Bucăţi din “adevărata cruce” au fost folosite ca material pentru a face crucifixuri pentru cei bogaţi şi fragmente din ea au fost depozitate în racle în biserici, atât în est cât şi în vest. Atât de repede a crescut lemnul crucii – spun cei mai isteţi – încât a devenit în scurt timp o pădure.
Pasiunea pentru relicve, care a crescut secol după secol a fost alimentată şi de cruciade. Atunci, creştinilor din vest, le-au fost prezentaţi mulţi sfinţi care înainte nu le erau cunoscuţi şi nenumărate relicve. Trecând peste marile cantităţi de oase vechi ale sfinţilor renumiţi şi de alte relicve mai mici, care au fost aduse din est, vom remarca două sau trei dintre cele mai renumite. Cea mai de seamă dintre aceste relicve era “vasul sfânt” – o cupă de sticlă verde, care se spunea că ar fi fost un smarald – adus din Cezarees şi venerat ca fiind acela folosit la ultima cină. O altă relicvă faimoasă era cămaşa Domnului, dintr-o singură ţesătură, care se spune că a fost găsită în 1156 la Argenteuil, şi, de asemenea, haina sfântă, care se spune că i-ar fi fost dăruită de împărăteasa Elena arhiepiscopului de Treves.
Ca o ilustraţie practică a închinării la relicve, mai adăugăm că, în fiecare an, în Săptămâna Sfântă, papa şi cardinalii merg în procesiune la biserica Sf. Petru, de la Roma, pentru a se închina la cele trei mari relicve. În cadrul acestei ceremonii, ei îngenunchează în nava bisericii, iar relicvele care sunt expuse din balconul de deasupra statuii Sf. Veronica, constau într-o bucată din lemnul adevăratei cruci, o jumătate din lancea care a străpuns coasta Mântuitorului şi chipul sfânt. Aceasta din urmă este o bucată de pânză pe care se spune că Domnul şi-ar fi imprimat în mod miraculor faţa, pânză care a fost adusă în Italia pentru a-l vindeca pe împăratul Tiberius când era afectat de lepră. Ceremonia are loc într-o tăcere solemnă. Nici un act de închinare vizibil nu este mai profund în biserica romano-catolică. Ne întrebăm deci, este posibil oare ca absurditatea sau slăbiciunea omenească sau puterea lui Satan să meargă mai departe? Faptul că oameni cu educaţie, şi, în multe cazuri, oameni cu o cultură evlavioasă, se pleacă în cea mai profundă adoraţie înaintea unei bucăţi de lemn putrezit, a unei lănci rupte şi a unei pânze vopsite poate fi explicat numai pe baza principiului solemn al orbirii judiciare. Un întuneric dens s-a coborât demult, atât peste preot cât şi peste popor, din cauza că, în mod voit, ei au ascuns cuvântul lui Dumnezeu şi au stins lumina Duhului Sfânt. Şi aşa se întâmplă întotdeauna, într-o măsură mai mare sau mai mică, atât pentru catolici cât şi pentru protestanţi, când Dumnezeu şi cuvântul Său este nesocotit, după cum spunea profetul: “Daţi glorie Domnului, Dumnezeului vostru, mai înainte de a aduce El întunericul şi mai înainte de a vi se poticni picioarele pe munţii nopţii. Şi veţi aştepta lumina, dar El o va schimba în umbra morţii şi o va preface în întuneric adânc” (Ier. 13.16).
Se spune că Augustin, episcopul de Hipo, este primul care a sugerat existenţa unei stări intermediare, dar opiniile lui sunt vagi şi nesigure. Aceasta nu a fost acceptată ca o dogmă oficială a bisericii Romei până la Gricore cel Mare, în anul 600. El are reputaţia de a fi descoperitorul flăcărilor purgatoriului. Vorbind despre starea sufletului după moarte, el a spus în mod clar: “Trebuie să credem că, pentru o greşeală mică, există un foc purificator înainte de ziua judecăţii”. Dar, cum dezvoltarea aceste învăţături pe parcursul a sute de ani este extrem de greu de urmărit, ne vom referi acum la decretele Consiliului de la Trento, cea mai mare şi nedisputată autoritate pe această temă.
“Există un purgatoriu,” spune Consiliul, “şi sufletele închise acolo primesc ajutor de la cei credincioşi, dar mai ales prin acceptarea mesei de sacrificiu. Acest sfânt consiliu porunceşte tuturor episcopilor să depună eforturi ca, această învăţătură sănătoasă cu privire la purgatoriu, primită de la venerabilii părinţi şi de la consiliile sfinte, să fie crezută, susţinută, învăţată şi predicată peste tot de către credincioşii lui Hristos... În focul purgatoriului, printr-o pedeapsă temporară, sunt curăţite sufletele oamenilor drepţi pentru ca ei să fie primiţi în ţara eternă, unde nu intră nimic întinat... Sacrificiul mesei se aduce pentru cei morţi în Hristos care nu au fost curăţiţi în totul”[4].
Scriitorii romano-catolici încearcă să sprijine această groaznică dogmă cu diferite pasaje din scriptură, dar mai ales din apocrife şi din tradiţie. Cu ultimele două noi nu avem nici o legătură, deoarece orice doresc oamenii poate fi demonstrat din asemenea surse incerte, dar nimic nu poate fi mai îndrăzneţ, şi, în acelaşi timp, mai imposibil decât aplicarea nepotrivită a scripturii în acest scop. Să luăm ca exemplu două texte: 1. “Cu nici un chip nu vei ieşi de acolo până nu vei plăti cel din urmă bănuţ” (Mat. 5.26). Aici catolicii sunt inconsecvenţi, pentru că dacă păcatele lăcomiei sunt iertate în purgatoriu, pasajul vorbeşte de a plăti până la ultimul bănuţ. E clar că nu putem vorbi de a ierta o datorie, şi, în acelaşi timp a o şi plăti până la cel din urmă bănuţ. 2. “Înviaţi prin Duhul, în care a şi mers şi le-a predicat duhurilor în închisoare” (1 Pet. 3.18-19). Acest pasaj nu poate fi o referinţă la sufletele din presupusa închisoare a purgatorilui, pentru că, dacă este vorba despre cei vinovaţi de păcate de moarte, ei nu merg acolo. Şi, în mod ciudat, inconsistent cu versiunea Douay a acestui pasaj, antediluvienii erau necredincioşi, deci vonovaţi de păcat de moarte. Şi, după cum am văzut din extrasele noastre, purgatoriul este numai pentru “cei morţi în Hristos, care nu au fost curăţiţi în totul”. Pasajul ne învaţă şi că Hristos nu a predicat în persoană, ci le-a predicat în Duh, prin Noe, antediluvienilor care sunt acum în închisoare. Atât de puţin vin aceste texte în sprijinul purgatoriului încât romano-catolicii mai gânditori se străduiesc să sprijine dogma numai prin autoritatea bisericii.
Sunt multe lucruri vagi la scriitorii romani şi chiar şi la Consiliul de la Trento în ceea ce priveşte unde se află purgatoriul şi ce anume este el de fapt. În general opinia este că se află sub pământ şi în vecinătatea iadului, adică într-o poziţie între cer şi iad, în care sufletul trece prin focul purificator înainte de a intra în cer.
Scriitorii catolici au fost destul de precauţi să nu spună cum anume poate un foc material purifica un duh. Cei aflaţi în starea intermediară, spune Consiliul de la Florenţa – anul 1439 – sunt într-un loc de chin, “dar nu putem spune dacă este foc, furtună sau altceva”. Totuşi, majoritatea spun că aceea este o închisoare în care este ţinut sufletul şi este şi chinuit şi curăţit în acelaşi timp, iar aceasta nu prin nelinişti mentale şi remuşcări, ci printr-un foc real sau prin ceea ce produce focul. Totuşi atât de diferite sunt opiniile celor mai buni teologi de-ai lor încât unii au reprezentat chinu ca trecerea bruscă de la căldură extremă la frig extrem. Dar vagile speculaţii ale lui Augustin şi dogma la care s-a aventurat Grigore, au fost curând autentificate prin vise şi viziuni. În evul întunecat erau mulţi călători care au cercetat subteranele şi au relatat secretele purgatoriului. Să luăm ca exemplu o relatare care este dintre cele mai blânde şi mai puţin agresive.
“Drithelm, a cărui istorie este relatată de autorităţi de talia lui Bede şi Bellarmine, a fost condus în călătoria lui de un înger în veşminte strălucitoare, şi, împreună cu ghidul lui, a înaintat spre răsăritul soarelui. Călătorii au ajuns, în cele din urmă, într-o vale imensă. Această regiunea avea, la stânga cuptoare încinse, iar la dreapta grindină, zăpadă şi gheaţă. Întreaga vale era plină de suflete omeneşti, pe care o furtună părea să le arunce în toate părţile. Sufletele nefericite, care, într-o parte, nu puteau suporta căldura arzătoare, erau apoi aruncate în frigul pătrunzător, ca după aceea să fie din nou împinse în flăcările care nu pot fi stinse. O nenumărată mulţime de suflete schimonosite era aruncată de colo-colo şi torturată necontenit prin alternanţa dintre căldura extremă şi frigul extrem. Potrivit cu ghidul angelic care-l conducea pe Drithelm, acela era locul de pedeapsă pentru aceia care amână confesiunea până în ceasul morţii. Şi totuşi, toţi aceştia vor fi primiţi în cer în ziua din urmă, în timp ce mulţi, prin milostenii, veghi, rugăciuni, şi mai ales prin mese, vor fi eliberaţi înainte de judecata generală”[5]. Oricine poate vedea din prima intenţia acestei viziuni: ea a fost întocmită cu multă abilitate pentru a acţiona cu putere în temeiul temerilor celor mai serioşi în senusl de a spori puterea preoţiei şi a asigura bisericii mari moşteniri.
Ne putem întreba, deci, acesta să fie locul în care “sfânta mamă biserica” îşi trimite copiii ei evalvioşi şi penitenţi? Da, ba încă numai cei îndreptăţiţi merg acolo! Cei care mor fiind vinovaţi de un păcat de moarte merg direct în iad, dincolo de porţile pe care este scris: “Nici o speranţă”. Cât de groaznic trebuie să fie gândul la purgatoriu pentru orice suflet evalvios! Pentru a ilustra aceasta menţionăm ceea ce se întâmplă să cunoaştem cu privire la o tânără doamnă care a îmbrăţişat religia catolică, sau, cum se spune, “a trecut de partea Romei”. Ea arată un devotament rigid faţă de biserică, are prospeţimea primei ei iubiri, dar în mod evident se înfioară când gândeşte la purgatoriu. “Cred că voi merge acolo,” spune ea, “Sper să merg acolo, pentru că nu pot pretinde că sunt destul de bună pentru ca să merg direct în cer după ce voi muri. Trebuie să trec prin purgatoriu, dar s-ar putea să nu stau acolo mai mult de cinci sute de ani”. Nu există nici un dubiu că ea este o creştină adevărată şi că este îndreptăţită în toate, dar aşa este puterea de a orbi a lui Satan şi a sistemului papal. Nu putem decât să ne bucurăm că, nu peste mult timp, aceştia vor fi primiţi, după cum spun multe texte din cuvântul lui Dumnezeu, cum ar fi: “Mulţumind Tatălui, care ne-a făcut împreună-moştenitori cu sfinţii în lumină” ... “Absent din trup, dar prezent cu Domnul”... “Astăzi vei fi cu mine în paradis”... “Dorind să plec ca să fiu cu Hristos, ceea ce este mult mai bine”... “Păcatele tale, cele multe, sunt iertate” (Col. 1.2, 2 Cor. 5, Luca 23, Fil. 1, Luca 16.22).
Din aceste pasaje, ca şi din multe altele care ar mai putea fi citate, este extrem de clar că, de îndată ce părăseşte trupul, sufletul credinciosulu este prezent cu Domnul în paradisul lui Dumnezeu, cu siguranţă în cel mai fericit loc din cer. Şi atunci care este scopul pentru care biserica Romei perverteşte scriptura într-atât încât neagă eficacitatea sângelui lui Hristos, despre care se spune că el curăţeşte orice păcat? Pentru a răspunde al această întrebare, mintea trebuia să se confrunte cu adâncimile lui Satan şi să le înţeleagă.
Modul în care este folosit purgatoriul
Istoric, preoţia romană s-a folosit de această superstiţie satanică pentru a acţiona asupra temerilor şi afecţiunilor oamenilor. Oare ce n-ar da tânăra doamnă despre care am amintit, sau părinţii ei, pentru a scăpa de acei cinci sute de ani de chin în sălaşul de groată? Rugăciunea pentru scoaterea sufletelor din purgatoriu, prin mesele ţinute în contul lor au ajuns o sursă de mari venituri pentru biserică. La moartea unui om bogat, care nu-şi poate lua cu el bogăţiile, şi care se teme de chinurile din purgatoriu, preotul îşi poate impune condiţiile. Şi nu numai atât, ci din această superstiţie s-a născut scandalosul trafic de indulgenţe papale, cu scopul de a reduce chinurile din acea stare intermediară.
Dar mai este încă un aspect al răutăţii acestei dogme, de care ne minunăm cum a putut-o concepe inima omului sau a lui Satan, şi anume autoritatea preotului asupra victimei sale după moarte şi înmormântare. Preotul face sufletul care pleacă să creadă că va mai fi dependent de influenţa lui, de intervenţia lui şi că el are cheia purgatoriului şi că soarta lui atârnă de cuvântul rostit de buzele preotului. Cu siguranţă, acestea sunt adâncimile lui Satan şi ne înfiorăm încercând să le pătrundem. Dar toate sunt minciuni şi este cea mai grozavă blasfemie ca vreun om să spună că lui i-au fost încredinţate cheile cerului, iadului şi ale purgatoriului.
“Nu te teme,” îi spunea lui Ioan Domnul binecuvântat, “eu am cheile locuinţei morţilor şi ale morţii”. Numai El are putere şi autoritate în lumea nevăzută, iar scriptura arată clar credinţei că Dumnezeu “ne-a eliberat de sub puterea întunericului şi ne-a mutat în împărăţia Fiului dragostei Sale”. Aici ni se spune clar că cel credincios nu numai că este iertat şi mîntuit, ci este acum eliberat de sub puterea ţinutului întunericului şi mutat în împărăţia Fiului iubit al lui Dumnezeu. Limbajul nu poate fi interpretat greşit: “care ne-a mutat”, nu care ne va muta, nici care ne poate muta, ci “care ne-a mutat”. Aceasta este valabil în prezent şi nu putem bucura acum de aceasta. Nimeni altul înafară de Domnul înviat nu are putere şi nu există purgatoriu, ci doar sângele Său scump împreuă cu “spălarea cu apă, prin cuvânt”. “Curăţeşte-mă cu isop, şi voi fi curat. Spală-mă, şi voi fi mai alb ca zăpada!” (Apoc. 1.17-18, Col. 1.13, Ps. 51, Ioan 13, 15, 1 Ioan 5).
Bisericile greacă, abisiniană şi armeană resping învăţătura despre purgatoriu, dar o susţin prin practică. Şi acolo se spun rugăciuni pentru morţi, se ţin slujbe pentru morţi şi se arde tămâie la mormintele celor decedaţi[6].
Ca orice sistem fals, papalitatea este şocant de inconsecventă. Falsitatea, mama minciunilor, este înscrisă pe fruntea ei, chiar dacă sunt multe suflete cinstite şi evlavioase în comuniunea ei. Cât de mult se deosebeşte de unitatea perfectă a adevărului divin! Deşi scris de atât de multe persoane diferite şi având atâtea subiecte diferite, în împrejurări atât de deosebite, şi în atât de multe locuri din lume şi în atâtea epoci, avem totuşi un întreg perfect. Poate oare cineva să nu vadă gloriile crucii, bogăţiile harului divin, starea de om pierdut a păcătosului şi mântuirea lui deplină cum răzbate din toată scriptura; de exemplu prin mielul lui Abel, arca lui Noe şi curăţirea leprosului? Dar trecând de la un sacrament al sistemului roman la altul găsim cele mai flagrante contradicţii. Aşa stau lucrurile cu purgatoriul şi ungerea extremă. Dacă există vreun crâmpei de adevăr în ungerea extremă, atunci purgatoriul este o amăgire şi nu poate exista un asemenea loc şi nu este nevoie de un asemenea loc. Scopul declarat şi efectul uleiului sacru, potrivit cu Consiliul de la Trento, este acela de a şterge rămăşiţele păcatului. Ereticul care îl dispreţuieşte merge drept în iad. Aşa este administrată ungerea extremă.
“Preotul, la intrarea în casă, va îmbrăca anteriul violet şi îi va prezenta crucea celui bolnav pentru ca să o sărute. După rostirea rugăciunilor şi stropirea apei sfinţite, preotul îşi va înmuia degetul mare în uleiul sfânt şi îl va unge pe bolnav făcând semnul crucii. Începând cu simţul vederii, el va unge fiecare ochi, spunând: «Domnul, prin ungerea Lui sfântă şi prin compasiunea Lui cea plină de îndurare, îţi iartă orice păcate vei fi comis prin vedere». În acest fel sunt şapte ungeri: câte una pentru fiecare din cele cinci sinţuri – ochii, urechile, nasul, gura, mîinile, iar celelalte două sunt pentru piept şi picioare”. După multe rugăciuni şi semne ale crucii şi ceremonia arderii pânzei cu care a fost şters uleiul de pe diferitele părţi ale trupului uns şi de pe degetul mare al preotului, persoana care este pe moarte este pronunţată pregătită să treacă în siguranţă în portul fericirii eterne.
Acest sacrament nu este administrat atâta timp cât mai există vreo speranţă de însănătoşire. Este numit ungere extremă pentru că este ultimul lucru care se administrează. Prin intermediul acestui aşanumit sacrament infailibil pentru muribund, ar fi de aşteptat ca purgatoriul să primească puţini supuşi ai bisericii Romei, astfel încât el trebuie să fie populat de protestanţi care dispreţuiesc ungerea preoţească sau şi de aceia din comuniunea Romei care s-au descalificat de la acest sacrament. Dar, în această privinţă, există mai multe opinii diferite printre romano-catolici. Unii consideră că fiecare suflet, fără nici o excepţie, începând de la papă, indiferent cât de sfântă va fi fost viaţa lui sau cât de bine i-a fost administrat ultimul sacrament, trebuie să treacă prin purgatoriu şi nici un suflet nu poate trece de pe pământ direct în cer. Ei argumentează că, din vreme ce nici un om nu are control desăvârşit asupra gândurilor sale, gânduri nebune şi băcătoase pot trece prin mintea lui chiar şi în timpul administrării ungerii extreme sau imediat după aceea, fapt pentru care sufletul trebuie să treacă prin purgatoriu în drumul lui către cer. Sigur că păcatul poate fi atât de mic încât detenţia să fie foarte sucrtă, dar până şi un Grigore sau un Bernard trebuie să fie curăţit de focurile purgatoriului. Vai de copiii Romei! Am exclama noi, că trebuie să fie cu toţii sclavi ai prinţului purgatoriului înainte de a putea gusta libertatea şi fericirea cerului. Cât de groaznice şi de negre trebuie să fie atunci gândurile la moarte! Cât de diferite de gândurile şi sentimentele marelui apostol când spunea: “Pentru mine, a trăi este Hristos, iar a muri este un câştig”. Dacă trăia, trăia Hristos şi se bucura de cea mai dulce comuniune cu El, iar dacă murea, el avea de câştigat din aceea... “Doresc să plec pentru a fi cu Hristos, ceea ce este mult mai bine”. Înafară de aceasta, cuvântul lui Dumnezeu este clar cu privire la toţi credincioşii în Isus Hristos: “Absent din trup, prezent cu Domnul” (Fil. 1.21-23, 2 Cor. 5.8).
Aluzia din Noul Testament la practica antică a ungerii le-a dat curaj catolicilor să susţină necesitatea acestui sacrament, dar ei au grijă să omită sau să ascundă faptul că ungerea scripturală era pentru vinecarea miraculoasă a trupului şi prelungirea vieţii. Ungerea romană este însă pentru suflet, un sacrament permanent pentru a transmite harul, pentru iertarea păcatelor şi pentru a căpăta mântuirea chiar în ceasul morţii. Ungerea apostolică era pentru însănătoşire, pe când ungerea extremă este ultima pregătire pentru moarte. “Şi au scos mulţi demoni şi au uns cu untdelemn mulţi bolnavi şi i-au vindecat”. “Este cineva bolnav printre voi? Să cheme bătrânii bisericii şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei îl va salva pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica” (Marc. 6.13, Iac. 5.14-15).
Nu este greu să înţelegem cum superstiţia poate folosi asemenea pasaje pentru a-şi atinge scopurile şi este extrem de clar că iniţial ungerea era pentru însănătoşirea unor anumite persoane şi că a continuat câtn timp s-au manifestat darurile de vindecare şi alte lucrări miraculoase, care e puţin probabil să mai fi fost după încheierea epocii apostolice. Dar ungerea extremă, în forma ei actuală, nu era cunoscută în biserică în primele unsprezece secole, ci a primit pecetea de aprobare a Consiliului de la Trento.
Sacramentele bisericii catolice, care erau considerate necesare pentru viaţa spirituală, fiind la dispoziţia preoţimii, îi dădea o enormă putere. Dar nici unul dintre numeroasele sacramente nu tindea să mărească influenţa preoţilor sau să robească mai mult poporul şi să scadă moralitatea, aşa cum o făcea confesiunea auriculară. De la împărat până la ţăran, inima oricărui om aparţinea bisericii Romei şi se deschidea înaintea preotului. Cel puţin în evul mediu, nici o faptă şi nici măcar un gând nu rămânea secret înaintea părintelui confesor. Ascunderea sau cosmetizarea adevărului era un păcat care se pedepsea cu cea mai umilitoare penitenţă sau cu pedeapsa eternă în iad. Cine oare nu tremura înaintea unei asemenea puteri arbitrare, exercitată în mod atât de iresponsabil? Preoţii erau astfel un soi de poliţie spirituală, la care fiecare om era obligată să dea informaţii împotriva lui însuşi. Ei cunoşteau secretele tuturor oamenilor, ale tuturor familiilor, ale guvernelor şi din toate societăţile, şi astfel ei ştiau cum să acţioneze pentru a atinge orice scopuri şi-ar fi propus. Conştiinţa, fiinţa morală şi religioasă sau spirituală a omului, era sub puterea lor. Aceasta era ca o pecete şi o culme a răutăţii şi blasfemiei. Taţii şi fiii, mamele şi fiicele, stăpânii şi servitorii, toţi îşi destăinuiau preoţilor secretele şi erau sub supravegherea şi sub controlul lor.
Puterea căştigată prin intermediul confesionalului era exercitată spre ceea ce afirmau a fi binele bisericii, preoţii uneori amânând sau refuzând absoluţiunea, după caz. Totul ţinea de ceea ce avea de câştigat biserica: informaţia furnizată astfel cu religiozitate, era folosită în cele mai neprincipiale, mai egoiste şi mai crude moduri cu putinţă. Ne referim mai ales la cazurile disputelor îndeluungate şi la măsurile disciplinare care nu erau considerate suficiente până ce nu câştiga biserica. Excomunicarea era ceva groaznic în acele vremuri, iar papa era un adversar redutabil. Când Hildebrand a tunat sentinţa de excomunicare împotriva lui Henric, el i-a dezlegat pe supuşii lui de jurământul de loialitate şi l-a declarat fără drepturi la tron, regele a descoperit că era zadarnic să lupte împotriva papei, deşi era pe atunci cel mai mare suveran al Eropei. El a fost forţat să cedeze, şi, în cele mai umilitoare condiţii, desculţ şi tremurând de frig, l-a implorat umil pe neînduplecatul călugăr să înceteze interdicţia bisericii şi să-l repună pe tronul lui.
Groaznica sentinţă a excomunicării îl distrugea pe cel atins de ea, indiferent de rangul şi funcţia lui, din vreme ce mântuirea era considerată absolut imposibilă în afara bisericii Romei: cel care murea sub acea sentinţă nu mai avea nici o speranţă. Putea să se refuze şi ca trupul lui să primească un loc de odihnă într-un pământ consacrat, iar sufletul lui urma să fie prada demonilor pentru totdeauna.
Este greu să urmărim istoria acestei invenţii, şi nici nu este ceva necesar pentru scopul pe care ni l-am propus. Chestiunea confesiunii private şi a absoluţiunii prin preoţi a fost deseori discutată de teologi, dar biserica nu a dat nici o lege clară cu privire la aceasta până la începutul secolului al treisprezecelea. În anum 1215, sub pontificatul lui Inocenţiu al-III-lea, prin Consiliul de la Lateran, practica confesiunii auriculare a fost impusă cu autoritate credincioşilor de ambele sexe, ca fiind necesară cel puţin odată pe an. De atunci şi până în zilele noastre, se consideră ca fiind o rânduială divină a bisericii Romei. Aceasta se practică şi în biserica greacă şi în cea coctă.
Principalele pasaj din scriptură pe care romano-catolicii le invocă sunt: “Mărturisiţi-vă deci unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii ca să fiţi vindecaţi” (Iac. 5.16) şi “Celor cărora le iertaţi păcatele, iertate le sunt; celor cărora le ţineţi, ţinute le sunt” (Ioan 20.23). Primul pasaj se referă, în mode evident, la confesarea greşelilor unul către altul, iar cel de-al doilea la disciplina aplicată de biserică, dar nici unul la secretul confesiunii spuse la urechea unui preot pentru a primi absoluţiunea. Îndatorirea de a confesa, sau privilegiul acesta, este un fapt pe care toţi îl recunosc, atât protestanţii cât şi catolicii, dar se pune problema cui să ne confesăm. Unui preot sau lui Dumnezeu? Pot fi citate numeroase pasaje, atât din Vechiul Testament, cât şi din Noul Testament, care arată că păcatele trebuie să fie mărturisite înaintea lui Dumnezeu. Să luăm câte unul din fiecare: “Şi Iosua i-a spus lui Acan: «Fiul meu, dă glorie Domnului, Dumnezeului lui Israel, te rog, şi mărturiseşte înaintea Lui şi spune-mi acum ce ai făcut; nu-mi ascunde nimic»” (Ios. 7.19). “Dacă zicem că nu avem păcat, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este în noi, dar dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi derpt ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate” (1 Ioan 1.8-9).
Dar forma de confesiune prescrisă de biserica Romei pentru orice penitent, cea la confesional, ne arată cel mai bine adevăratul ei caracter. Penitentul trebuie să îngenunchieze de-o parte a confesorului şi să facă semnul crucii spunând: “În numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, mârturisesc înaintea Dumnezeului Atotputernic, a binecuvântatei Maria, veşnic fecioară, a binecuvântatului Mihael, arhanghelul, a binecuvântatului Ioan Botezătorul, a sfinţilor apostoli Petru şi Pavel şi a tuturor sfinţilor, şi înaintea ta, părintele meu spiritual, că am păcătuit tare mult, cu gândul, cu cuvântul şi cu fapta, din vina mea, prin greşeala mea foarte tristă”. Apoi penitentul îşi spune păcatele în detaliu, fără a căuta să omită ceva şi fără echivoc, celel mai dure şi mai diabolice păcate fiind vărsate la urechea preotului, indiferent care ar fi ele. Ştim deja care au fost multe dintre ele. După ce preotul se declară satisfăcut de detalii, penitentul continuă: “De aceea, o rog pe binecuvântata Maria, veşnic fecioară, pe binecuvântatul arhanghel Mihael, pe binecuvântatul Ioan Botezătorul, pe sfinţii apostoli Petru şi Pavel şi pe toţi sfinţii, şi pe tine, părintele meu spiritual, să vă rugaţi Domnului Dumnezeu pentru mine. Mă căiesc din toată inima, mă angajez să mă îndrept în viitor şi cer cu umilinţă iertarea lui Dumnezeu şi ispăşire şi absoluţiune de la tine, părintele meu spiritual[7]”. Penitentul ajunge astfel la mâna preotului, întotul la mila lui. Acesta poate prescrie cea mai scandaloasă penitenţă sau poate amâna absoluţiunea până când îşi va atinge scopurile lui rele. Dar vom părăsi acest subiect şi vom remarca, pe scurt, dogma înrudită cu aceasta pe care a dezvoltat-o teologia romană, şi anume
Sistemul indulgenţelor papale, care s-a dezvoltat treptat ajungând în cele din urmă să aibă efecte deosebite, necesită să fie cercetat cu atenţie, deşi nu prea mult. Dintotdeauna, duhul rău al Romei, ca o caracteristică a istoriei ei, a introdus cele mai mari rele începând cu lucruri mici. Duhul care conduce politica ei introduce în mod imperceptibil capătul subţire al penei, care, odată introdus, permite ca uneltirea Romei să-şi atingă deplin scopul. Printr-un aparent respect faţă de memoria morţilor şi o consideraţie faţă de afecţiunile pentru ei, a fost introdus păcatul închinării la sfinţi, care a dus la cea mai clară idolatrie. La fel a fost şi cu sistemul indulgenţelor. Odată acceptată corupţia ecleziastică, ea a rămas şi a sporit de la un veac la altul, până ce întreaga creştinătate a fost cuprinsă de răutatea ei şi simţul moral şi religios al omenirii a ajuns să fie atât de grav insultat de infamul trafic de indulgenţe încât au apărut proteste şi a urmat reforma.
Principala caracteristică a noii doctrine a indulgenţelor era aceea că a fost descoperită o resursă sau un tezaur al bisericii, prin întrebuinţarea căruia erau iertate păcatele fără a fi necesar durerosul sau umilitorul proces al penitenţei şi fără respectarea sacramentelor. Marele inventator al acestei dogme afirma că există un infinit tezaur de merite ale lui Hristos, ale Fecioarei Maria şi ale celorlalţi sfinţi, care era mai mult decât suficient pentru ei înşişi. Deşi se spunea că sursa meritelor este Mântuitorul Însuşi, se spunea mult şi despre meritele sfinţilor, iar aceasta a dus la naşterea ideii de lucrări de supererogaţie. Prin lucrările lor de penitenţă şi prin suferinţele nemeritate prin care au trecut prin această lume, ei au făcut mai mult decât este necesar pentru propria lor mântuire, şi, prin aceste lucrări de supererogaţie, cu meritele supraabundente ale lui Hristos, s-a acumulat un tezaur, ale cărui chei le deţine papa, la care oamenii pot apela pentru a fi absolviţi de păcatele lor, atât în viaţa aceasta cât şi pentru purgatoriu. Astfel, puterea acestor chei înlocuia eficacitatea sacramentelor.
Aceasta este teoria papală a inddulgenţelor, al cărei caracter anti-scriptural trădează cine este autorul ei. Este izbitor de antiscriptural din vreme ce promite iertare fără pocăinţă, şi chiar şi pe terenul catolic, răutatea ei este manifestă. Ea elimină necesitatea exerciţiului de penitenţă al individului, desfiinţează disciplina bisericii şi oferă, în schimbul unei sume de bani, iertarea tuturor păcatelor comise, ba încă şi o licenţă pentru a comite păcate, dând o garanţie scrisă a salvării de chinurile purgatoriului şi de iad. Ea încurajează asocierea celor mai flagrante nedreptăţi cu mărturisirea creştină, şi, cu adevărat, prin această dogmă, moralitatea a fost complet despărţită de religie. Este oare cu putinţă ca depravarea papală să meargă mai departe? Oamenii au căpătat curaj să-şi dea frâu liber viciilor şi să-şi urmeze căile lor rele cumpărând cu ceva bani iertarea eternă, fără vreun fel de condiţii de pocăinţă! Ce zi a judecăţii o aşteaptă pe Izabela Romei şi pe copiii adulterului ei! Domnul să-l apere acum pe poporul său de amăgirile ei!
Istoria plasează prima emisiune oficială de indulgenţe a bisericii Romei la începutul secolului al unsprezecelea, dar sistemul a ajuns la deplina capacitate operativă prin cruciade. La Clermont, în anul 1095, papa Urban al-II-lea, a proclamat indulgenţă deplină şi iertarea păcatelor tuturor celor care aveau să ia parte la războiul sfânt. După acea perioadă s-a format obiceiul de a oferi indulgenţe cu valoare inferioară. Absolvirea de la o sută de ani de chinuri în purgatoriu, sau mai mult, putea fi cumpărată de la episcop prin repararea bisericii sau extinderea ei, prin construirea unui pod, prin protejarea pădurii lui, şi, de asemenea, absolvirea de la o serie de îndatoriri religioase suplimentare, cum ar fi recitarea unui anumit număr de rugăciuni înaintea unui anumit altar, pelerinaje la relicve şi alte asemenea lucruri. Potrivit teoriei Vaticanului, papa era cel care dispunea în mod suveran de tezaurul bisericii, şi, din acea putere, împărţea episcopilor în diocezele lor. Papa putea da indulgenţe tuturor creştinilor, iar puterea episcopului se limita la dioceza lui.
Sistemul indulgenţelor s-a răspîndit din ce în ce mai mult, şi, deşi, ca urmare a abuzurilor evidente, unii dintre cei mai abili dintre învăţaţi nu au ezitat să-şi exprime obiecţiunile lor împotriva acestui trefic de indulgenţe, alţii au scris în favoarea lui, iar oamenii în general nu au dorit să aibă de suferit o penitenţă severă, cu austerităţi neplăcute, atunci când puteau obţine absoluţiunea imediată prin plata unor sume de bani sau prin daruri către biserici sau către oamenii bisericii. Din perioada ei cea mai timpurie, biserica Romei a impus lucrări sau suferinţe grele pentru absolvirea celor care păcătuiau sau ca ei să treacă prin mari umilinţe, ceea ce se numea satisfacţie, dar, când penitenţa era scurtată sau exclusă complet datorită unei sume de bani sau a unor lucrări bine, aceasta se numea indulgenţă. Preţul indulgenţei era în funcţie de natura păcatului şi situaţia celui care o cumpăra.
Următorul eveniment deosebit, citat de Milner de la Burnet, îl va ajuta pe cititor să-şi facă o idee cu privire la dezvoltarea acestui trafic mai bine decât orice altceva am putea spune pe această temă. Aceasta s-a întâmplat când, datorită răspândirii reformei, vânzarea indulgenţelor a scăzut mult. “Burnet ne spune că scandaloasa vânzare de graţieri şi indulgenţe, în ţările catolice, era mult mai departe de a fi încetat complet de cât se consideră în general. El spune că, în Spania şi în Portugalia, în orice loc există un funcţionar care gestionează vânzarea în cele mai infame împrejurări pe care ni le-am putea imagina. În Spania, Regele, printr-un acord cu papa, are şi el profitul lui. În Portugalia, regele şi papa au fiecare partea lui.
În anul 1709, corsarii[8] din Bristol care au capturat un galion au găsit cinci sute de baloturi cu bule – sau graţieri tipărite în numele papei – pentru indulgenţe .. şi într-un balot erau şaisprezece topuri, astfel încât, s-a estimat că, în total, erau trei milioane opt sute patruzeci de mii. Aceste bule le erau din taxele luate de la popor şi erau de vânzare, cea mai ieftină fiind de trei reali, ceva mai mult de douăzeci de penny, dar unele ajungeau la valoare de până la unsprezece lire în banii noştri. Toţi erau obligaţi să le cumpere până la Paşte. Înafară de relatarea din această călătorie, am mărturia particulară a căpitanului William Dampier[9]”.
Dar cititorul va fi şi mai bine pregătit pentru această declaraţie aproape incredibilă dacă vom continua istoria noastră până la acel moment. Deocamdată, am spus îndeajuns pentru a da o idee corectă cu privire la fundaţia, caracterul şi efectele acestui trafic.
Sacramentul căsătoriei va fi privit atât de detaliat în această istorie încât nu considerăm că este necesar să-i consacrăm un capitol. Aşa că, pentru moment, vom părăsi subiectul dureros de interesant al teologiei romane, sau, vai! al creştinătăţii papale, şi vom relua istoria noastră generală[10].
[1] V. J.C. Robertson, vol. 3, p 259-272
[2] Gardner – Faiths of the World, vol. 2, p. 905. Vedeţi şi un eseu reuşit al lui Edgar pe această temă: Variations of Popery, p. 347-388
[3] Pentru detalii vedeţi “Mariolatria,” Gardner – Faiths of the World, vol. 2, p. 372; Butler – Lives of the Saints, 1 octombrie – marea carte a romano-catolicilor pe această temă
[4] Paul – Council of Trent, p. 750; pentru detalii vedeţi şi Milner: End od Controversy, Letter 43
[5] Edgar: Variations of Popery, p. 455
[6] Gardner: Faiths of the World, p. 721; Milman, vol. 6, p. 428
[7] Gardner – Faiths of the World, vol. 1, p. 582; Milman, vol. 6, p. 361
[8] n. tr.) engl. “privateer” – desemna o persoană particulară, care se bucura de protecţia regelui sau reginei pentru a desfăşura, cu mijloace proprii (finanţe proprii, nava proprie), activităţi de piraterie împotriva navelor inamicului - cum ar fi Spania sau Franţa -, suveranul căpătând o cotă-parte din pradă
[9] Milner, vol. 3, p. 439
[10] Pentru detalii cu privire la sacramente furnizate de scriitori catolici, vedeţi Council of Trent a lui Paul, Catechism of the Council of Trent a lui Donovan şi End of Controversy, a lui Milner, iar pentru critici dure, Variations of Popery, a lui Edgar