Capitolul 23

Vina naţiunilor

În această Evanghelie naţiunile nu sunt privite ca fiind vinovate în mod voluntar. Se vede fără îndoială la ei o indiferenţă şi o nedreptate flagrantă într‑un astfel de caz, precum şi o insolenţă nescuzabilă. Dar Pilat face tot ceea ce poate pentru a‑L elibera pe Hristos, în timp ce Irod este dezamăgit şi Îl trimite înapoi fără să‑L judece. Dorinţa înverşunată de a‑L omorî se afla în întregime de partea iudeilor. Astfel este caracterul acestei părţi istorice din Luca. Pilat ar fi vrut să nu se încarce cu o crimă inutilă şi îi dispreţuia pe iudei, dar aceştia erau hotărâţi să‑L răstignească pe Isus şi cer să le fie eliberat Baraba, un rebel şi un ucigaş (versetele 20‑25).

Împăratul iudeilor este răstignit pentru mântuirea veşnică a sufletelor

Prin urmare Isus, în timp ce era dus spre Golgota, vesteşte femeilor care‑L plângeau dintr‑un simţământ pur natural, că soarta Ierusalimului era pecetluită şi că trebuiau să se plângă mai degrabă pe ele. Căci aveau să vină zile peste Ierusalim când femeile care nu avuseseră copii, urmau să fie numite fericite – zile în care vor căuta în zadar să fugă dinaintea judecăţii – căci dacă Lui, copacului verde, I se făceau astfel de lucruri, ce avea să se întâmple cu copacul uscat al iudaismului? Totuşi Domnul, în momentul răstignirii Sale, mijloceşte pentru Israel spunând: „Tată, iartă‑i pentru că ei nu ştiu ce fac“ (versetul 34). Mijlocirea aceasta îşi găseşte un răspuns remarcabil din partea Duhului Sfânt venit din cer în discursul pe care Petru îl adresează în Fapte 3. Orbiţi în întregime, mai marii iudeilor împreună cu poporul Îl insultă pe Isus ca pe unul care nu avea puterea să se elibereze pe sine, neştiind că lucrul acesta ar fi fost cu neputinţă dacă El era într‑adevăr Mântuitor; ca naţiune, pierduseră tot înaintea lui Dumnezeu, iar acum Dumnezeu stabilea o nouă ordine de lucruri, întemeiată pe ispăşire, o putere a vieţii veşnice prin înviere. Teribilă orbire, pe care sărmanii soldaţi nu făceau decât să o imite potrivit răutăţii naturii umane. Dar în ceea ce spuneau, exprimau fără să‑şi dea seama judecata asupra lui Israel. Cel care era pe această cruce era chiar Împăratul iudeilor, smerit într‑adevăr, aşa încât până şi un tâlhar răstignit alături de El putea să‑L batjocorească. Dar Se afla acolo din dragoste, având în vedere mântuirea prezentă şi veşnică a sufletelor. Acest lucru se manifestă chiar în acel moment: insultele prin care I se reproşa că nu Se poate mântui pe Sineau avut ca răspuns convertirea tâlharului care avea să‑l urmeze în paradis chiar în aceeaşi zi.

Convertirea unuia dintre tâlhari

Această descriere este prezentarea izbitoare către care ne conduce Evanghelia după Luca. Împăratul iudeilor nu este izbăvit, ci este răstignit. A fost voinţa lor, şi prin aceasta, încheierea speranţelor lor ca naţiune. Dar în acelaşi timp, un mare păcătos convertit prin har în ultimele sale ceasuri, merge direct în paradis: un suflet este mântuit pentru eternitate. Nu mai este vorba de Împărăţie, ci de un suflet în afara trupului, care se afla într‑o stare de fericire cu Isus. Remarcăm aici cum prezenţa lui Hristos stârneşte răutatea inimii omeneşti. Nici un tâlhar nu ar putea să‑şi bată joc sau să adreseze reproşuri unuia care este executat împreună cu el. Doar lui Hristos I s‑a întâmplat aceasta.

Semnele convertirii tâlharului şi credinţa lui remarcabilă

Aş mai spune câteva cuvinte asupra stării celuilalt tâlhar şi asupra răspunsului lui Hristos. Găsim la acest tâlhar toate semnele convertirii şi ale celei mai remarcabile credinţe. Se vede clar teama de Dumnezeu, începutul înţelepciunii, manifestată printr‑o conştiinţă dreaptă şi energică. El nu‑i spune celuilalt doar „pe drept“, ci „noisuferim pe drept“, recunoscând dreptatea perfectă, fără păcat, a lui Isus, despre care acest sărman tâlhar păcătos dă mărturie că este Domn, şi aceasta chiar în ceasul în care proprii Săi ucenici Îl părăsesc şi‑L tăgăduiesc. Şi toate acestea în momentul în care nu exista nici un semn al gloriei sau al demnităţii persoanei lui Isus, atunci când oamenii nu vedeau în Acesta decât un om de acelaşi fel cu tâlharii, şi când Împărăţia Lui nu era decât un subiect de batjocură în gura tuturor. Dar sărmanul tâlhar este învăţatde Dumnezeu. Totul îi este clar. El este atât de sigur că Hristos va avea Împărăţia, ca şi cum Domnul ar fi fost deja atunci în glorie. Tot ce‑şi doreşte este ca Hristos să‑Şi amintească de el în acea vreme viitoare. Şi cât de mult are el încredere în Hristos, a Cărui persoană o recunoaşte în ciuda propriei vinovăţii pe care de altfel o mărturiseşte. Aceasta arată cât de mult îi umplea Hristos inima şi cum încrederea sa în har făcea să dispară ruşinea de a fi pe cruce înaintea oamenilor, pentru că cine ar fi vrut să rămână în amintirea cuiva ca unul răstignit pe cruce? Este evident faptul că el era învăţat de Dumnezeu.

Prin aceeaşi lucrare divină am înţeles şi noi că Hristos era fără păcat. Iar asigurarea că El va veni odată în Împărăţia Sa, dovedeşte o credinţă deasupra tuturor împrejurărilor. Tâlharul acesta devine singura consolare a lui Isus pe cruce, şi pentru a răspunde credinţei sale, Isus trebuie să‑Şi îndrepte gândul spre acel paradis în care sufletul Său avea să meargă după împlinirea lucrării pe care Tatăl Său I‑o încredinţase. Starea de sfinţire în care se găsea sărmanul acesta, prin credinţă, este de asemenea un lucru remarcabil. În agonia de la cruce, atunci când crede că Isus este Domnul, el nu caută o izbăvire de suferinţele trupeşti, ci Îi cere Domnului să‑Şi amintească de el atunci când va veni să împărăţească; prin aceasta arată singurul gând care‑l preocupa, şi anume ca partea sa să fie împreună cu Isus. El crede în revenirea Mântuitorului, în înviere şi în Împărăţie, iar toate acestea în chiar clipa în care Împăratul este răstignit şi respins, şi când omeneşte vorbind nu mai exista nici o speranţă pentru izbăvirea poporului pământesc. Dar răspunsul lui Isus merge mai departe decât ceea ce ni se descoperă în mod general în această Evanghelie a lui Luca, şi introduce ca speranţă imediată nu Împărăţia, ci viaţa eternă şi fericirea sufletului. La cererea tâlharului ca Isus să‑Şi amintească de el când va veni în Împărăţia Sa, El răspunde că nu va avea de aşteptat o împlinire a fericirii pentru momentul în care gloria se va manifesta şi va fi văzută în lume; ci în ziua aceea, sărmanul păcătos care crede va fi cu El în paradis. Scumpă mărturie şi desăvârşit har! Isus cel răstignit era mai mult decât Împărat: era Mântuitor! Sărmanul tâlhar era mărturia acestui lucru, era bucuria şi mângâierea inimii Domnului şi primul rod al acelei iubiri care îi aşezase unul lângă celălalt. Tâlharul purta din partea oamenilor rodul păcatelor lui, în timp ce Domnul gloriei purta consecinţa păcatelor altora sub dreapta judecată a lui Dumnezeu, fiind tratat şi condamnat El Însuşi ca unul dintre tâlhari. Printr‑o lucrare necunoscută omului, dar descoperită credinţei, păcatele tâlharului erau îndepărtate pentru totdeauna, nu mai existau, rămânând doar amintirea harului care le îndepărtase şi care curăţise sufletul pentru totdeauna, făcându‑l pe tâlhar chiar în clipa aceea demn de a intra în paradis, ca şi Isus Însuşi răstignit pe cruce alături de el.

Moartea Domnului; Dumnezeu se descoperă pe Sine

În final, după ce toate sunt împlinite, Domnul, plin de putere, Îşi încredinţează duhul în mâna Tatălui Său. Este ultima faptă, potrivită cu ceea ce făcuse în întreaga Sa viaţă, şi anume încrederea deplină în Tatăl Său, în dependenţă de El, prin puterea desăvârşită a Duhului Sfânt. El Îşi încredinţează duhul în mâna Tatălui şi Îşi dă ultima suflare; venise într‑adevăr pentru a muri, dar era o moarte în credinţă, în încredere deplină în Tatăl Său, o intrare în moarte nu ca o despărţire de Dumnezeu, ci rămânând cu Dumnezeu prin credinţă. În clipa aceea, natura se întunecă proclamând că Cel care a creat‑o a părăsit această lume (versetele 44‑46); totul este întuneric. Dar în acelaşi timp Dumnezeu Se descoperă: perdeaua templului este sfâşiată de sus până jos. Dumnezeu Se ascunsese până atunci în întuneric şi drumul spre Locul Preasfânt nu fusese încă deschis. Dar acum nu mai există perdea: ceea ce a îndepărtat păcatul face în acelaşi timp să strălucească dragostea perfectă a lui Dumnezeu, iar sfinţenia prezenţei Sale aduce bucurie şi nu groază în inimi. Ceea ce ne introduce în prezenţa sfinţeniei desăvârşite, acum când perdeaua este sfâşiată, îndepărtează în acelaşi timp şi păcatul care ne‑ar împiedica să intrăm acolo. Comuniunea noastră este cu Tatăl prin Hristos, fiind sfinţi şi fără pată înaintea Lui în dragoste.

Mărturisirea centurionului

Marcat de tot ceea ce se întâmplase, sărmanul centurion – prin efectul pe care crucea îl are asupra conştiinţei – recunoaşte că acest Isus pe care L‑a răstignit era cu siguranţă un om drept (versetul 47). Spun „efect asupra conştiinţei“ pentru că nu presupun că exerciţiul lăuntric al centurionului depăşea acest nivel. Vedem un efect asemănător la mulţimile care se aflau în jurul crucii; ei pleacă bătându‑se în piept, înţelegând că se întâmplase ceva solemn, că erau deplin compromişi în relaţia lor cu Dumnezeu.

Înmormântarea Domnului

Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl gloriei, pregătise totul pentru înmormântarea Fiului Său care‑L proslăvise mergând până la moarte. Domnul este cu cel bogat în moartea Lui (Isaia 53.9). Iosif, om drept, care nu şi‑a dat consimţământul la păcatul poporului său, aşează trupul Mântuitorului într‑un mormânt în care nu mai fusese pus nimeni. Era ziua pregătirii înainte de sabat; dar sabatul se apropia. Femeile care‑L însoţiseră pe Mântuitorul până în clipa aceea, deşi înţelegeau prea puţin din ceea ce se întâmpla, rămân credincioase afecţiunii pe care o simţiseră faţă de El în timpul vieţii Lui, şi merg să vadă locul în care a fost depus trupul Său, plecând apoi să pregătească cele necesare pentru ungerea trupului Său. Luca nu vorbeşte despre aceste femei decât în general; toate detaliile celor întâmplate se regăsesc mai târziu în descrierea Evangheliei (versetele 49‑56; capitolul 24.1‑11).