Capitolul 22 - Abuzurile Romei în Angliaanul 1162
Ne apropiem de o perioadă din istoria noastră care trebuie să trezească un interes deosebit pentru cititorul englez. Cârmuirea anglo-saxonă era înlocuită cu cea anglo-normandă, atât în biserică cât şi în stat. În întreaga ţară, situaţia era în schimbare, dacă nu se schimbase deja. Dar preotul italian tot nu era satisfăcut cu terenul pe care-l câştigase sub domnia normanzilor, ci tot mai poftea via în floare a lui Nabot, pe care trebuia s-o ia în stăpânire prin orice fel de mijloace, fie ele corecte sau necinstite. Anglia, cu toată mândria, bogăţia şi puterea ei trebuia să fie redusă la starea de servitoare a Scaunului de la Roma. Acesta era scopul hotărât al Romei şi ea trebuia să-şi îndeplinească planurile. Mai întâi vom nota situaţia adversarilor, apoi natura şi finalul conflictului aprig.
În timpul domniei lui Alexandru al-III-lea, un pontif abil, viclean şi vigilent, în Anglia a avut loc un mare conflict între Henry al-II-lea şi Thomas Becket, arhiepiscop de Canterbury, conflict care, timp de mai mulţi ani, a captivat atenţia întregii Europe. Sub mai multe aspecte, semăna cu conflictul dintre Henric al-IV-lea şi Grigore al-VII-lea, cu deosebirea că, dacă era cu putinţă, a fost purtat cu mai multă înverşunare şi încăpăţânare, iar finalul a fost mai tragic. Din zilele lui Constantin nu s-a mai văzut o coliziune mai violentă între puterea spirituală şi cea temporală. Caracterul şi poziţiile liderilor au făcut, fără-ndoială, ca acest conflict să prezinte interes pentru întreaga lume. Dar era mult mai mult decât un conflict personal, ci se punea problema puterii Romei în Anglia, a prerogativelor suveranului şi a responsabilităţilor supuşilor. Henry, cu sânge de normand, era hotărât să fie rege şi să-i guverneze pe supuşii săi după legile ţării, dar Becket, un om al bisericii violent, era la fel de hotărât să susţină, potrivit infailibilelor decrete ale Romei, că ierarhia bisericii este o comunitate separată şi privilegiată, un fel de castă care are dreptul să fie exceptată de la judecata autorităţilor civile şi care-şi are propria ei jurisdicţie.
Cititorul englez din secolul al-XIX-lea poate fi foarte surprins că o hotărâre a papei, trimisă prin nunţiul papal, pentru a schimba legile şi obiceiurile din Anglia, ar fi fost măcar ascultată un moment, darămite să mai şi intre în vigoare. Dar aşa stăteau lucrurile atunci, şi cei mai puernici monarhi ai Europei erau nevoiţi să se plece la picioarele pontifului, într-o ruşinoasă supunere. De ce erau oare înrobiţi de această temere faţă de Roma? Din cauza ignoranţei şi superstiţiei poporului. “Sistemul roman, cu pretenţiile lui neruşinate, era încă învăluit cu un halo însângerat de teamă superstiţioasă, care îndepăratam gândurile sau le înăbuşea prin frica de moartea temporală şi eternă”. Vicleanul preot pretindea a zăngăni cheile Sf. Petru înaintea adversarului său, ameninţându-l că-i va închide cerul şi că îl va închide în iad dacă nu se supunea bisericii. Sfinţenia cu care se lăudau ei şi sucirea textului scripturii le da o mare putere asupra celor ignoranţi şi superstiţioşi.
Din cele mai vechi timpuri, regii Angliei erau recunoscuţi atât de cler cât şi de laici ca având puteri depline în lucrurile văzute care ţineau de guvernarea bisericii. Fie că era vorba de proprietăţile şi înzestrările bisericii, fie de cele ale membrilor clerului, potrivit obiceiului ţării, autoritatea coroanei era supremă. Edward, regele anglo-saxon, a spus clerului că ei “mânuiau sabia Sf. Petru”, iar el “mânuia sabia lui Constantin”, iar despre William Cuceritorul, biograful său scria: “toate chestiunile, atât cele ecleziastice cât şi cele seculare, depindeau de bunul lui plac”. Dar, în timpul secolului al doisprezecelea, ţara s-a cufundat treptat într-o tristă supunere faţă de Scaunul de la Roma.
În acelaşi timp, nu trebuie să uităm că, deşi biserica a evoluat spre supunerea faţă de roma, în nemărginita Lui îndurare, Dumnezeu făcut ca puterea temporală a clerului şi marile aşezăminte ecleziastice ale călugărilor să contribuie la protecţia celor săraci şi să fie spre binecuvântarea lor. El, binecuvântat fie numele Său, se gândeşte întotdeauna la “sărmanii turmei”. În urma cuceririi normande s-a instaurat o ierarhie străină şi o nobilime străină, dar poziţiile inferioare erau în general ocupate de saxoni, a căror limbă şi ale căror sentimente îi făceau să fie mai apropiaţi de populaţia băştinaşă, dându-le o mare putere asupra poporului. Ei erau priviţi ca adevăraţii păstori ai turmei şi mângâietorii celor în necaz. Normanzii, a căror limbă şi ale căror sentimente le erau străine, erau urâţi de popor, ca asupritori şi jecmănitori. William îi sacrificase pe englezi pentru a le dărui multe pământuri şi funcţii mari celor care-l urmaseră, astfel încât saxonii au fost nevoiţi să devină servitori ai cuceritorilor, dependenţi de ei. Ceea ce seamănă omul, aceea va şi secera. Păcatul lui îl va ajunge din urmă, cu siguranţă. Dar sentimentul de a fi nedreptăţit, care este ingredientul oricărui conflict dintre popoare, era altceva decât ceea ce s-a arătat în marea luptă dintre regele normand şi primatul englez, şi aceasta ne poate ajuta să evaluaăm importanţa şi rezultatele conflictului. Mai întâi să vedem cauzele imediate care au dus la conflict.
Introducerea legii canonice în Anglia
După mai multe încercări şi eşecuri ale papei de a introduce în Anglia puterea nunţiului, el a reuşit aceasta în timpul perioadei agitate a domniei lui Stephen, în anul 1135. Aceasta era ceva cu totul nou în ţară şi cel mai îndrăzneţ lucru din partea Romei. Din vreme ce aceasta marchează o epocă în istoria bisericii din Anglia, este cazul să notăm cu grijă schimbarea. Pentru a fi exacţi, vom cita câteva pasaje din istoricul nostru în chestiuni juridice, Thomas Greenwood, avocat, cartea 12, vol. 5.
“Publicarea şi adoptarea Decretelor Isidoriene a schimbat ordinea şi distribuţia puterilor ecleziastice. Orice funcţia de conducere în biserică era încredinţată clerului, ceea ce era ca şi cum i-ar fi revenit papei de la Roma, în calitate de şef suprem al lor. În orice chestiune legată de viaţa şi comportamentul, secular sau spiritual, al oamenilor bisericii, autoritatea statului era contestată vehement şi respinsă: posesiunile lor erau declarate sacre şi inalienabile; ei nu puteau fi supuşi nici unui control înafară de cel al superiorilor lor oficiali, iar persoanele lor erau scoase de sub jurisdicţia seculară, ei nemaiputând fi pedepsiţi şi orice şi orice intervenţie a unui prinţ sau a unui laic în numirea episcopilor, a preoţilor sau a vreunei alte funcţii spirituale era declarată de natura simoniei. Deşi aceste principii ale legislaţiei bisericii au fost numai în puţine cazuri aplicate deplin, ele au fost primite fără opoziţie şi au fost, în parte, adoptate de clerul Franţei, Italiei şi Germaniei. În Normandia avusese deja loc separarea completă a jurisdicţiei ecleziastice. În Anglia, totuşi, până atunci singurele canoane cunoscute de cler sau de laici au fost cele adoptate de biserica naţională însăşi, având şi aprobarea şi acordul suveranului... Eforturile de romanizare a episcopilor Angliei după cucerire au fost în mod constant în sensul introducerii celor mai importante articole din Codul Isidorian, mai ales pentru emanciparea proprietăţilor bisericii şi a înzestrărilor ei de sub dependenţa de coroană şi de autorităţile seculare şi a persoanelor şi cauzelor membrilor clerului de ingerinţele judecătorilor regelui ...”
“Hotărârile anterioare ale lui William Cuceritorul pentru separarea tribunalelor celeziastice de cele laice nu au fost niciodată puse în aplicare până la a-i scoate pe oamenii bisericii de sub responsabilitatea de a respecta legea. Dar, atât Cuceritorul cât şi succesorii lui până la John, s-au străduit să urmeze o cale de mijloc între canoane şi prerogativele regelui. În solicitudinea lor faţă de curetea de la Roma, deseori ei au luat măsuri care au periclitat siguranţa poziţiei lor, dar niciodată nu au schimbat vechile baze ale legii ţării sau drepturile coroanei. În disputa aprigă dintre Anselm, arhiepiscopul de Canterbury, şi Henry I, cel din urmă şi-a susţinut în mod vigros dreptul său de a hotărâ pe care dintre cei doi pretendenţi la papalitate să îl recunoască celrul din ţinuturile de sub stăpânirea lui, iar atunci când Anselm, fără consimţământul regelui, a insistat ca el să-şi transfere către Urban al-II-lea vasalitatea lui spirituală şi nu către Clement al-III-lea, Henry l-a informat dur că “nu cunoştea vreo lege sau vreun obicei care să-i dea vreunui supus al său dreptul ca, fără permisiunea regelui, să pună un papă de-al lui peste regatul Angliei şi că oricine s-ar îngâmfa într-atât încât să-i ia dreptul la acea decizie ar putea la fel de bine să aibă şi dreptul de a-i lua coroana de pe cap...”
“Lupta dintre Henry şi Anselm a fost îndelungă şi încăpăţânată. Episcopul a fugit la Roma, iar regele a luat în stăpânire averile scaunului său episcopal. Când disputa era încă nedecisă, pe ţărmuri a venit un emisar al papei care s-a anunţat a fi nunţiul curţii de la Roma, căruia papa îi încredinţase puterea de legat asupra întregii Anglii. Însă regele a susţinut că era un prerogativ special al coroanei sale să accepte sau să respingă asemenea ingerinţe ale unui prinţ străin în guvernarea ecleziastică, aşa că nunţiul a fost expediat înapoi fără să fi fost primit de rege. La cincisprezece ani după aceea, acelaşi papă a încercat, a doua oară, să introducă în regat un nunţiu extraordinar, dar tot fără succes... Şi a treia încercare a aceluiaşi pontif a fost la fel de nereuşită. Atunci s-a înţeles destul de bine că legea şi obiceiurile Angliei respingeau funcţia de nunţiu ca pe o ingerinţă ilegală în guvernarea normală a bisericii, pe care legea o lăsa sub supravegherea regelui”.
Dar, după moartea lui Henry I, care a avut loc în 1135, vicleanul şi perseverentul papă Alexandru al-III-lea a avut mai mult succes. Sub domnia lui Stephen, un monarh slab, un nunţiu al Romei a ajuns în insula noastră. Prelaţii Angliei au înţeles bine mersul lucrurilor, aşa că un sinod ţinut la Londra a protestat în faţa nunţiului împotriva pretenţiilor unui preot străin de a prezida peste arhiepiscopi, episcopi, stareţi şi nobilimea întregii ţări a Angliei. Totuşi, prostestul a fost fără efecte. Ignoranţa predominantă a maselor, caracterul lumesc al clerului şi starea jalnică a întregii ţări sub domnia lui Stephen au dat ocazii favorabile pentru ca partida romanizatoare să calce în mod sistematic prerogativele coroanei şi libertăţile bisericii naţionale. Episcopii anglo-normanzi din acea vreme erau mai curând baroni decât prelaţi, palatele lor erau castele, slujitorii lor erau vasali înarmaţi, aproape toţi purtau arme, se amestecau în războaie şi se bucurau de toate cruzimile şi prăzile din războaie. Aşa erau prelaţii Angliei în anul 1154, când Henry al-II-lea s-a suit pe tron. Opoziţia lui Becket faţă de acest rege bogat şi puternic ne luminează mai bine cu privire la ambiţiile seculare ale Romei decât ar face-o oricare dintre conflicetele de care am spus până acum.
Thomas A Becket şi Henry al-II-lea
Nu este cunoscută naşterea, nici originea lui Becket. Probabil că originea lui a fost ascunsă de biografii lui. Unii spun că el s-a născut cam prin anul 1119. Potrivit cu Du Pin, el şi-a început studiile la Londra şi le-a încheiat la Paris, la cea mai bună şcoală a normanzilor francezi.
La puín timp după ce s-a întors în anglia, el i-a fost recomandat cu căldură lui Theobald, Arhiepiscopul de Canterbury, care l-a angajat să se ocupe de administrarea afacerilor lui. Becket a ajuns astfel pe o cale spre înalte demintăţi. Theobald, care bănuia că, de la tatăl său, tânărul rege Henry ajunsesem să fie impregnat de spiritul de împotrivire faţă de pretenţiile Romei, a dorit să aibă în apropierea regelui pe cineva care să contrabalanseze acele tendinţe. Primatul cel inteligent a putut vedea la arhidiaconul lui nu numai capacitatea de a administra afacerile ci şi spiritul unui om al bisericii devotat, mândru şi hotărât. La recomandarea lui, Becket a fost înălţat la rangul de cancelar. “A ajuns să fie a doua putere civilă în ţară deoarece pecetea lui era necesară pentru a contrasemna toate decretele regale. Şi avea şi o mare influenţă ecleziastică, din vreme ce capelanul numea toţi capelanii regelui şi numea şi episcopi şi stareţi în posturile rămase vacante şi hotăra şi neneficiile lor”. Cum Thomas Becket ne-a fost, în poveştile despre istoria Angliei, ne-a fost prezentat ca un sfânt şi un martir, să facem o scurtă cercetare a lui, mai întâi ca om din lume.
Thomas a Becket în funcţia de cancelaranul 1158
Felul lui amabil, aparenta lui supunere, perspicacitatea lui şi modul atrăgător în care se prezenta au făcut ca el să câştige curând încrederea şi afecţiunea regelui, care a ajuns să-l ia ca tovarăş al lui la toate plăcerile şi distracţiile sale. Dar Henry a profitat mult de înţelepciunea şi priudenţa cancelarului său în chestiunile mai problematice ale guvernării. Se spune că abilităţile lui de curtean, conducător militar şi om de stat erau neegalate. Pentru cititorul din zilele noastre, ca un ecleziastic care are mai multe beneficii clericale să mai fie şi un general viteaz poate părea tare ciudat, dar aşa era renumitul sfânt. Unul dintre biografii săi spunea: “În expediţia regelui Henry cu scopul de a-şi afirma suzeranitatea asupra conţilor de Toulouse, Becket a mers în fruntea a o sută de cavaleri care îi slujeau şi viteazul cancelar a fost cel dintâi în fapte de arme. Mai târziu i s-a încredinţat misiunea de a distruge câteva castele care se opuneau stăpânului său, şi deseori s-a distins prin bravura lui personală. El s-a întors la Henry în Normandia în fruntea a o mie două sute de cavaleri şi patru mii de călăreţi, toţi strânşi şi întreţinuţi pe cheltuiala lui”. Un altul observa: “Cine oare poate socoti măcelurile şi pustiirile pe care le-a făcut el în fruntea unei trupe puternice? A atacat castele, a ras de pe faţa pământului târguri şi oraşe, a ars case şi ferme fără pic de milă şi niciodată nu a arătat îndurare faţă de vreunul care s-a ridicat împotriva autorităţii stăpânului său[1]”.
Cei mai sobri oameni ai bisercii, chiar dintre cei din vremea lui, sigur că ar deplânge asemenea fapte ale arhidiaconului de Canterbury, dar acea practică era mult prea obişnuită pentru ca să mai surprindă. Vai! demnităţile seculare ajunseseră să fie obiectivul principal al ambiţiilor pentru aproape toţi membrii clerului, astfel încât se găseau mult mai mulţi care să admire evoluţia lui Becket decât cei care s-o deplângă. Bogăţia, măreţia şi puterea lui erau fără precedent. Era aproape ca un rege, numai că nu avea titlul. Se spune că lumea nu mai văzuse prieteni aşa de apropiaţi. Dar, ca prieteniile din lume, dintre doi oameni egoişti, ambiţioşi şi fără scrupule, aceasta a ţinut numai cât timp a slujit intereselor lor. Vom vedea aceasta manifestându-se într-un mod cum rareori s-a mai văzut.
Thomas a Becket arhiepiscop de Canterburyanul 1162
La aproximativ un an după moartea lui Theobald, regele l-a numit pe Becket arhiepiscop de Canterbury şi primat al întregii Anglii. Înainte de aşezarea lui pe scaunul episcopal, el se prefăcuse a fi în totul devotat intereselor stăpânului său regal, dar, din momentul în care alegerea lui i-a fost adusă la cunoştinţă lui Alexandru al-III-lea, şi mai ales după întâlnirea lor la Consiliul de la Tours, inima lui s-a schimbat complet faţă de suveranul său. De la Tours, el s-a întors la Canterbury mărturisind a fi vasalul inflexibil al Romei şi vrăjmaşul regelui şi al legilor ţării. Aşa era, aşa este şi aşa va rămâne duhul papalităţii. Intenţiile regelui de a limita puterea în creştere a bisericii îi erau binecunoscute lui Becket, care prezidase consiliile lui secrete. El trebuia să se opună cu orice preţ acelor intenţii ale regelui, aşa că a început bătălia.
Pretenţiile ordinului sacerdotal ca o castă deosebită a omenirii, de la cel mai mare până la cel mai de jos, ajunseseră să încurce guvernarea civilă şi să fie o piedică în calea administraţiei. Biserica cerea să fie complet exclusă de sub controlul legii seculare. Se susţinea cu multă îndrăzneală că persoanele şi proprietăţile clerului trebuiau să fie înafara jurisdicţiei tribunalelor obişnuite şi să fie responsabile numai faţă de superiorii lor şi supuse direct, cu viaţa şi proprietăţile lor, numai hotărârilor Romei. Dar nelegiuirea conduce la violenţă , iar rezultatul acestei agresiuni papale în Anglia a fost o creştere grozavă a delictelor care puneau în pericol viaţa şi proprietatea supuşilor. “De exemplu,” spune avocatul nostru, “s-a dovedit că, de la începutul domniei lui Henry al-II-lea, funcţionari din ordinele preoţeşti au comis nu mai puţin de o sută de crime fără a fi pedepsiţi deloc. Violatori, incendiatori şi jefuitori se adăposteau sub roba preotului sau sub sutana călugărului; nici un fel de pedepse existente în legea ad-hoc nu erau potrivite pentru reprimarea unor crime atât de mari, astfel încât regele Henry a ajuns în cele din urmă să-şi pună problema dacă vechile legi şi obiceiuri ale ţării mai erau respectate”.
Regele s-a hotărât să rezolve aceste mari probleme şi a convocat parlamentul la Westminster, cerând un răspuns clar la întrebările lui. Clerul i-a răspuns regelui că vechile legi şi obiceiuri ale ţării trebuie să fie respectate şi menţinute, dar “au susţinut mereu privilegiile ordinului lor”. Acest răspuns, aparent evaziv, era de fapt un refuz. Consternat, regele a suspendat adunarea, a părăsit Londra şi a început să-i ia lui Becket puterea ca şi privilegiul şi onoarea de a-i educa fiul. Episcoii, alarmaţi, cunoscând mândria şi puterea lui Henry, i-a cerut primatului lor fie să retragă, fie să schimbe răspunsul atât de ofensator. Dar, la început, el a declarat că şi dacă un încer din cer l-ar sfătui să arate o asemenea slăbiciune, el l-ar considera blestemat. În cele din urmă, el a cedat totuşi. Unii spun că a cedat sub influenţa papei Alexandru, pentru că Henry a ameninţat că nu va mai plăti “banul lui Petru”. Astfel, pe tot parcursul disputei, papa a fost alături de rege când a avut nevoie de bani şi a fost de partea lui Becket când se putea descurca fără a mai primi bani.
După ce a primit un răspuns afirmativ de la ierarhie, regele a convocat consiliul ţării la Clarendon, un palat regal lângă Salisbury, pentru a ratifica acea concesie. Regele dorea pacea. Legea ţării era peste tot sfidată de biserică, exercitarea justiţiei era oprită şi ţara era în pericol de război intern. Regele a pus să fie întocmit un act legal cuprinzând legile şi rânduielile, pe care l-au semnat baronii laici şi episcopii şi a sperat că prin aceasta va pune capăt conflictului dintre coroană şi biserică. Este greu de spus dacă de teama mâniei regelui sau din motive politice sau pentru că plănuia trădarea, totuşi arhiepiscopul a depus jurământul şi a semnat celebra “Constituţie de la Clarendon”. Ceilalţi episcopi l-au urmat. Astfel, ei au scăpat de mâna regelui şi a baronilor. Totuşi este extrem de clar că Becket nu a intenţionat nici o clipă să se supună legilor pe care le-a semnat în mod solemn şi pe care a jurat să le respecte onorându-l pe rege. El ştia ce anume putea justifica cel mai josnic sperjur şi nu a pierdut o clipă, ci i-a spus papei ceea ce făcuse cu atâtea reticenţe, aşa că, în mai puţin de o lună a primit condamnarea oficială a “Constituţiei”, însoţită de scrisori care-l absolveau “de toate angajamentele contrare canoanelor şi de un mandat către toţi episcopii şi prelaţii regatului, ca, fără nici un fel de scrupule, să încalce orice promisiuni vor fi făcut”.
Poate fi oare comis un sperjur mai deliberat şi cu mai mult sânge rece? Şi cel care a făcut aceasta era cel mai mare din biserică şi fusese şi cel mai apropiat de rege! Inima se îmbolnăveşte când condeiul transcrie o asemenea răutate neruşinată. Cu siguranţă, nu există răutate mai mare decât aceea comisă luând numele lui Isus şi cel al creştinătăţii ca justificare. Asemenea revelaţii ne redau cele mai înfricoşătoare idei izvorâte din duhul cel rău al papalităţii. Cele mai rele crime împotriva lui Dumnezeu şi a omului erau îndreptăţite dacă acestea duceau la creşterea puterii şi măreţiei lumeşti a bisericii. Având înaintea noastră o asemenea duplicitate, ne putem întreba când şi în ce împrejurări poate poţi să-i acorzi încredere unui adevărat papistaş. Suntem mulţumitori că nu noi suntem aceia care să-l judecăm, ci Dumnezeu este acela care va judeca omenirea. “Pentru că a rînduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta, şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă de netăgăduit prin faptul că L-a înviat din morţi” (Fapt. 17.31).
Arhiepiscopul, care câştigase încrederea regelui şi îi cunoştea bine sentimentele inimii, l-a ţinut pe papă la curent cu tot ce se petrecea între ei, astfel încât Papa a ştiut bine când să-i facă pe plac regelui şi când să-l susţină pe slujitorul lui cel plin de zel. Cu siguranţă, aceasta este cea mai josnică speţă de trădare din partea unui slujitor şi cea mai nedreaptă purtare pentru un îndrumător spiritual. Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni, ci trebuie să-l trădeze pe unul dintre ei. Şi aşa a fost şi în cazul care ne stă înainte, care este unul dintre cele mai triste din analele istoriei. Imediat după ce primatul şi-a pus pecetea pe “Constituţia de la Clarendon”, Alexandru a fost înştiinţat şi de pocăinţa lui şi că el se dezicea de ea. “Imediat după ce a înghiţit otrava, antidotul a şi ajuns la buzele lui[2]”.
Thomas a Becket se împotriveşte regelui
S-a declarat război între prerogativele coroanei şi pretenţiile bisericii. Aceeaşi luptă care s-a purtat între Henric al-IV-lea al Germaniei şi Grigore al-VII-lea avea să aibă loc din nou pe terenul Angliei între rege şi arhiepiscop. Becket a demisionat din funcţia de cancelar şi a preat sigiliul. S-a retras de la plăcerile curţii, de la vânători, banchete, turniruri, războaie şi consilii şi a devenit brusc un călugăr auster şi chinuit. Purta sutană de călugăr, o cămaşă de postav, şi se biciuia cu un bici de fier. A părăsit toate obiceiurile lui rafinate; postea numai cu pâine şi apă, se întindea pe podeaua tare şi, în fiecare noapte, cu mâinile lui, spăla picioarele la treisprezece cerşetori. Această aparentă sfinţenie intangibilă era puterea lui în luptă: mâinile oaemnilor lumii nu-l puteau atinge pe sfântul lui Dumnezeu, pe marele preot, unsul Domnului. Becket îşi cunoştea omul pentru că îi studiase fiecare aspect al caracterului.
Henry a fost uimit, încurcat şi dezamăgit. Îl ridicase pe slujitorul său favorit în poziţia şi mai înaltă de arhiepiscop de Canterbury pentru ca serviciile lui să fie şi mai eficiente împotriva partidei romanizatoare. De observat că nu se punea problema privilegiilor legale ale bisericii în Anglia, pe care Henry nu s-a arătat deloc dornic să le încalce, ci că biserica, prin instrucţiunile primite din partea Papei, a arătat hotărârea de a călca drepturile coroanei şi ale întregului popor al Angliei. Şi regele nu cunoştea în tot regatul să nici un om în stare să-i combată, prin talentele şi perspicacitatea lui, pe emisarii Romei, mai capabil ca veselul său cancelar, beneficiarul generozităţii lui.
Gândise că pusese în fruntea bisericii şi a statului pe cineva care avea să se lupte pentru libertpţile coroanei şi ale poporului ţării sale natale. Dar nu cu aceste scopuri nobile primise Becket inelul şi cârja episcolală, ci, din momentul în care a atins crucifixul episcopal, el a fost un vasal jurat să apere până la moarte Scaunul de la Roma şi un vrăjmaş declarat al oricărui om şi oricărui principiu care s-ar opune intereselor scaunului Sf. Petru. În scurt timp Henry a descoperit că abilul şi serviabilul lui cancelar, “care se aşteptase să-l sprijine şi să-i aducă victoria, s-a întors împotriva lui cu cea mai neînduplecată vrăjmăşie şi a mers mai departe ca niciodată până atunci în susţinerea pretenţiilor Romei[3]”.
Nu este greu să ne închipuim ce sentimente au stârnit la mândrul Plantagenet ofensat veştile despre purtarea primatului său. Henry nu numai că era mai bogat şi mai puternic decât orice alt monarh din acea vreme, ci era şi un om capabil, hotărât şi întreprinzător. După mai multe încercări nereuşite de a-l aduce la pocăinţă pe preotul îndărătnic, el a poruncit să fie tratat ca un trădător. Becket, cunoscând puterea şi temperamentul lui Henry, a ajuns la concluzia raţională că persoana lui nu avea şanse să mai fie în siguranţă decât prin fugă. Regele Franţei l-a primit nu ca pe un fugar, ci ca pe un oaspete distins. Arhiepiscopul a fost atunci proclamat trădător, prietenii lui personali şi rudele lui au fost exilaţi şi au fost luate măsuri severe pentru a împiedica comunicarea lui cu partizanii săi din Anglia. Ca răspuns, Becket i-a excomunicat pe toţi adversarii săi. Astfel, furtuna şi conflictul au bântuit timp de şapte ani, perioadă în care au fost implicaţi mulţi suverani, papi şi anti-papi, prelaţi şi demnitari de tot felul.
După ce am examinat cu grijă cum se punea problema între biserică şi stat – chestiune într-o anumită măsură de interes naţional -, care a condus la acest conflict urât, considerăm că ne-am îndeplinit misiunea. Detaliile din acei şapte ani ar fi plictisitoare şi nefolositoare pentru cititor şi ar cere un mare efort pentru a le scrie. În acestea s-au manifestat din plin cele mai rele patimi ale naturii umane căzute. Apoi, acest gen de dispute nu se pot termina altfel decât prin moartea preotului sau prin supunerea regelui. Potrivit principiilor papale, nu se poate ca preotul să greşească şi preotul nu trebuie să cedeze niciodată.
Aceasta era poziţia lui Becket, pe care şi-a susţinut-o inflexibil. În cele din urmă, prin mijlocirea regelui Franţei şi a papei, i s-a permis să se întoarcă din exil. El se îndoia destul de mult de sinceritatea lui Henry, dar considera revenirea lui un truumf asupra regelui.El a rămas adversarul putrenic şi inflexibil dintotdeauna. El a cerut restituirea imediată a domeniilor Scaunului său episcopal şi a refuzat categoric să-i absolve pe episcopii pe care-i excomunicase, ca şi pe ceilalţi excomunicaţi.
Ca de la începutul conflictului, purtarea lui a fost ofensatoare şi sfidătoare. Purtarea lui Becket de la revenirea lui i-a fost relatată în mod amănunţit lui Henry de către episcopi, care au implorat protecţia lui pentru ei înşişi şi pentru clerul ţării. Unul dintre ei a spus, în mod imprudent: “Cât timp trăieşte Thomas, nu vei avea pace”. Regele a fost profund tulburat si a căutat ajutor. Fiind inflamat la nebunie de fermitatea neclintită şi de aroganţa lui Becket, dorinţa lui secretă i-a venit pe buze: “Sunt un prinţ nefericit. Cine oare mă va răzbuna pe un singur preot neruşinat, care-mi face atâta necaz şi se străduieşte, pe toate căile, să-mi anuleze autoritatea regală!”
Asasinarea lui Thomas a Becketanul 1171
Nu este deloc sigur că regele avea un scop ucigaş când a rostit acele vorbe necugetate, dar cei din jurul lui le-au interpretat fiecare în felul lui. Patru cavaleri, şambelani ai regelui, oameni cruzi şi războinici, s-au hotărât să aducă acel serviciu dorit cu disperare. Reginald Fitz-Urse, williem de Tracy, Hugh de Morville şi Reginald Brito, au dispărut de la curte şi au mers la Bayeux. Temându-se de intenţiile cavalerilor absenţi, regele l-a trimis în grabă pe contele de Manderville cu ordinul de a-l aresta pe primat şi de a-i rechema pe cei patru cavaleri. Dar asasinii au traversat în grabă canalul şi l-au asasinat pe arhiepiscop înainte ca mesagerii regelui să-i ajungă din urmă.
Detaliile acestei fapte sângeroase le sunt binecunoscute cititorilor noştri, fapt pentru care nu vom zăbovi mult asupra lor aici. Dar, putem adăuga, ca un fapt istoric dovedit, nu rezultă clar că cei patru cavaleri weau hotărâţi să-l ucidă pe primat înainte de a se strădui să obţină de la el o promisiune că se va supune regelui şi că-i va absolvi pe episcopi. Ca urmare, ei au intrat neînarmaţi în camera lui. Dar cererile lor poruncitoare şi răspunsurile lui arogante şi sfidătoare au stârnit cele mai rele patimi ale lorzilor feudali, care aveau un puternic sentiment al loialităţii faţă de suveranul lor, aşa că ei s-au înfuriat şi s-au repezit afară pentru a-şi lua armele. Uşile au fost închise în urma lor şi le-a trebuit un timp să le spargă pentru a intra. Toţi ştiau ce avea să urmeze. Arhiepiscopul ar fi putut scăpa, dar nu a vrut. Victoria era deja a lui şi avea să fie şi mai mare dacă el era martirizat. Clopotul suna pentru slujba de seară. A intrat în mod solemn în biserică, purtând cârja episcopală. În mânăstire s-a auzit zgomotul oamenilor înarmaţi, iar călugării speriaţi au fugit. “Unde este trădătorul?” a strigat unul dintre ei. Nici un răspuns. “Unde este arhiepiecopul?” “Iată-mă,” a răspuns el. Cavalerii au cerut din nou absolvirea episcopilor şi jurământul de supunere faţă de rege. El a refuzat. A urmat o altercaţie aprinsă, care s-a încheiat cu lovituri şi arhiepiscopul a fost tăiat în faţa altarului. Ucigaşii au fugit mai întâi la Roma pentru a face penitenţă, apoi la Ierusalim, unde, potrivit poruncilor papei, ei şi-au petrecut restul vieţii în penitenţă şi austeritate.
Regele a fost extrem de tulburat când a auzit de acea crimă sacrilegiu. Creştinătatea a fost străbătută de un sentiment de oroare, iar regele a fost clasat ca un tiran fără religie şi Becket a fost adorat ca un sfânt martirizat. S-a considerat că el fusese omorât în urma ordinului direct al regelui. Trei zile şi trei nopţi, monarhul nefericit s-a închis în singurătate şi a refuzat hrana şi orice mângâiere, încât servitorii săi au ajuns să se teamă pentru viaţa lui. La sfârşitul penitenţei lui, el a trimis emisari la papă pentru a se dezinculpa de orice fel de participare la crimă. La început, Alexandru a fost indignat şi nu a vrut să audă nimic şi nici măcar ca numele urâcios al regelui Angliei să fie rostit în prezenţa lui. El a ameninţat că avea să-l excomunice pe rege personal şi să pronunţe o interdicţie solemnă asupra tuturor domeniilor din stăpânirea lui. “S-au găsit totuşi mediatori,” spune Greenwood, “care au făcut ca acel caz să fie cercetat de tribunalul papal. Au fost chemaţi anumiţi cardinali care nu s-au arătat inaccesibili faţă de argumentele emisarilor. Primind o prezentare a lucrurilor, papa a fost înduplecat”. Au fost discutate condiţiile reconcilierii, dar în acea situaţie papa avea piciorul pe grumazul regelui şi era hotărât să-şi impună condiţiile pentru a-l absolvi. Triumful lui asupra regelui a fost atât de complet pe cât şi-l dorise.
Alexandru a trimis doi cardinali cu autoritate de nunţiu pentru a-l întâmpina pe Henry în Normandia şi a cerceta cazul mai în amănunt şi pentru a fi martori la penitenţa regelui. Henry a jurat pe evanghelie că nu poruncise şi nici nu dorise moartea lui Becket şi că nu fusese mai profund îndurerat nici la moartea tatălui său sau a mamei sale. Şi totuşi a mărturisit că vorbele pe care le spusese la mânie împotriva acelui om sfânt s-ar putea să fi dus la moartea lui, fapt pentru care era pregătit să facă penitenţa pe care pontiful ar considera să o ceară. Sfântul Scaun a cerut şi Henry a primit ca: “1. Să susţină pe cheltuiala lui două sute de cavaleri în Ţara Sfântă; 2. Până în trei ani el personal avea să ia crucea înafară de situaţia când Sfântul Scaun îl va absolvi de această obligaţie; 3. Să abroge Constituţia de la Clarendon şi toate obiceiurile rele introduse pe parcursul domniei lui; 4. Să restituie bisericii de la Canterbury toate drepturile şi posesiunile ei şi să ierte şi să restituie proprietăţile tuturor acelora care fuseseră victime ale mîniei lui din cauza primatului; 5. El şi fiul său, Henry cel tânăr să ţină coroana Angliei credincioasă Papei Alexandru şi succesorilor săi şi că ei şi succesorii lor nu se vor considera regi cu adevărat până ce papa şi succesorii lui nu îi vor recunoaşte ca atare”. După ce a fost pecetluit după cuviinţă actul oficial, regele a fost reconciliat cu papa în porticul bisericii, la 22 mai 1172. Dar el nu scăpase încă din mâinile preoţilor nemiloşi pentru că umilirea lui nu era încă desăvârşită.
Clerul a predicat de la amvoane şi poporul a fost dispus sp creadă că anumite încercări ale familiei regale erau judecăţi ale lui Dumnezeu pentru că îl persecutase pe sfântul Lui. Poporul fusese şi făcut să creadă că acel sfânt luptase pentru cei săraci împotriva celor bogaţi, în special pentru saxonii săraci şi asupriţi împotriva normanzilor cruzi şi avari. Deprimat în urma nenorocirilor, acuzat de complicitate cu criminalii şi bântuit de temeri superstiţioase, nefericitul prinţ a fost gata să facă ispăşire completă pentru păcatele lui. El a fost asigurat că nimic mai puţin decât o umilinţă publică nu ar putea îndupleca cerul şi pe sfântul cel martirizat. Scenele de la Canosa trebuiau să se mai desfăşoare încă odată. Acesta este adevăratul spirit al neînduplecatului cler al Romei. Dacă nu pot vărsa sângele victimelor lor, atunci îi vor forţa să bea până la fund cea mai amară cupă a umilinţei.
Penitenţa lui Henry la mormîntul lui Thomas Becketanul 1174
La aproximativ trei ani după moartea lui Becket, regele a vizitat mormântul lui de la Canterbury. Când a ajuns într-un loc de unde se putea vedea biserica în care era înmormântat arhiepiscopul, el a descălecat şi a mers pe jos o distanţă de trei mile îmbrăcat în veşmânt de pelerin şi cu picioarele goale sângerând prin pietrele drumului. S-a aruncat cu faţa la pământ înaintea mormântului sfântului care fusese canonizat. După ce a zăcut mult timp în acea poziţie, el i-a rugat pe călugări să-l biciuiască, ceea ce ei s-au şi arătat dornici să facă. Astfel, în toată biserica, a fost satisfăcută mândria călugărilor, fiecare dintre ei lăsând câteva brazde pe spinarea mândrului normand. El a petrecut apoi toată ziua şi toată noaptea pe pietrele reci fără a primi ceva care să-l învioreze.
Puterea spirituală a triumfat deplin asupra celei temporale, în persoana regelui, dar şi asupra legilor ţării. Astfel, scopurile ambiţioase ale papalităţii au fost mai deplin atinse prin moartea apărătorului lor decât ar fi putut fi dacă el ar fi trăit mai mult.
Reflecţii asupra sfârşitului luptei
Pentru a-l ajuta pe cititor să aibă o apreciere mai corectă asuăra acestui îndelungat şi crunt conflict, mai adăugăm câteva gânduri. Credem că nimic îl poate ajuta pe un cititor protestant să aprecieze mai just adevăratul spirit al papalităţii decât istoria planurilor ei ambiţioase şi a mijloacelor pe care ea le-a întrebuinţat fără scrupule pentru îndeplinirea lor.
Dacă întrebăm care era de fapt miza pentru această mare şi tragică luptă, ce răspuns putem găsi? Era oare pentru libertăţile spirituale ale bisericii lui Dumnezeu, ca ea să aibă privilegiile de a I se închina Lui şi de a-I sluji potrivit cuvântului său? A avut oare primatul sau papa în vedere libertăţile cetăţeneşti şi religioase ale creştinilor individuali sau binele omenirii în general? Sau şi-au ridicat ei glasul pentru a-l mustra pe rege şi curtea lui pentru încălcarea flagrantă a legilor lui Dumnezeu şi ca să-i prevină asupra judecăţii viitoare? Toţi cei care s-au străduit să cerceteze detaliile controversei au fost nevoiţi să admită, oricât de trist ar fi, că nici unul dintre aceste motive mai demne nu şi-a găsit loc în gândurile lor. Ei au avut un singur obiectiv şi numai unul: puterea preoţilor! Adevărul. Creştinismul, pacea bisericii, pacea naţiunii, ca să nu mai vorbim de gloria lui Hristos sau de realităţile eterne, toate au fost sacrificate pe altarul zeificat al pretenţiilor clerului. Becket a fost reprezentantul acelor pretenţii şi a cerut ca persoanele şi proprietăţile clerului să fie sfinţite ca absolut inviolabile. “De la început până la sfârşit,” spune Milman, “a fost o dispută pentru autoritatea, imunitatea şi proprietăţile clerului. Libertatea bisericii era considerată scoaterea bisericii de sub autoritatea legii, ca ea să aibă o existenţă separată, exclusivă şi deosebită de restul lumii. Toţi trebuie să recunoască faptul că, dacă regele ar fi consimţit ca oamenii bisericii să dispreţuiască orice lege, dacă nu ar fi insistat ca preoţii vinovaţi de ucidere să fie spânzuraţi la fel ca orice laic, el şi-ar fi putut continua cariera lui ambiţioasă fără probleme, ar fi putut trăi încălcând fiecare principiu creştin al dreptăţii, omeniei şi fidelităţii conjugale fără să-l mustre cineva, ar fi putut stoarce orice taxe de la supuşii săi fără să fie mustrat de cler, numai să nu se atingă de comorile bisericii”.
Aşa este judecata solemnă a unui demnitar al bisericii, care nu poate fi acuzat că are prejudecăţi împotriva clasei din care el însuşi face parte şi ale cărui critici sunt considerate extrem de valoroase, după cum şi istoria scrisă de el este demnă de încredere şi în alte privinţe.
Nu numai că suntem de acord cu tot ce spune decanul, ci am mai adăuga că alte cuvinte, oricâtă greutate şi solemnitate ar fi să aibă, nu ar exprima mai bine profunzimea răului protejat şi propagat de sistemul papal. De observat că noi nu vorbim despre biserica catolică, sau, mai curând, despre biserică privită ca fiind ceva distinct de papalitate, ci de ambiţiile lumeşti şi politica fără scrupule a papilor, mai ales începând din timpul lui Hildebrand. Cu toate acestea, în ea au fost totuşi, chiar şi în cele mai întunecate perioade ale istoriei, mulţi sfinţi scumpi ai lui Dumnezeu, care nu au ştiut nimic despre căile rele ale episcopului Romei şi ale consiliului său. Domnul Însuşi spune aceasta în mesajul său către Tiatira: “Dar vouă vă spun, celorlalţi care sunteţi în Tiatira, câţi nu aveţi învăţătura aceasta, care n-aţi cunoscut «adâncimile lui Satan»” (Apoc. 2.24). Aici vedem că există o rămăşiţă credincioasă într-un sistem caracterizat prin “adâncimile lui Satan”.
Dar, înainte de a încheia cu această istorie care este deja destul de lungă, am mai adăuga că tragica moarte a lui Becjet a fost imediat înfurmuseţată cu multă sârguinţă de discipolii din şcoala lui. Ni se spune că biografii şi memorii ale martirului au fost multiplicate şi răspândite cu multă hărnicie. Elemnetul puternic al idolatriei, prezent dintotdeauna în biserica Romei, a ajuns să se manifeste puternic de atunci în Anglia. Au ajuns la modă pelerinajele la mormântul martirului pentru iertarea păcatelor, iar sfântul a ajuns să fie obiectul închinării poporului. Pelerini din toate părţile veneau la racla lui şi au îmbogăţit biserica cu daruri din cele mai scumpe. S-a făcut mult comerţ cu articole care se spune că ar fi venit în contact cu persoana lui şi că ar fi avut puteri miraculoase. Într-o zi au fost înregistraţi chiar o sută de mii de pelerini la Canterbury. Până şi Ludovic al-VII-lea al Franţei a făcut un pelerinaj la mormîntul făcător de minuni şi a pus la raclă un giuvaer evaluat ca fiind cel mai valorros din creştinătate. Dar Henry al-VIII-lea a îndrăznit să jefuiască bogatul altar, a poruncit să fie luat sfântul, să-i fie arse oasele şi cenuşa lui să fie risipită în vânt.
[1] Milman, vol. 3, p. 450
[2] Cathedra Petri, cartea 12, vol. 5, p. 219. Vedeţi şi relatarea completă a disputei în History of Latin Christianity, a lui Milamn, vol. 3, p. 434-528. Prima scriere poate fi considerată o privire constituţională asupra conflictului, iar cea de-a doua o privire istorică.
[3] White – Eighteen Christian Centuries, p. 275