Capitolul 22

Viaţa pământească a Domnului se apropie de sfârşit; marii preoţi şi Iuda; Paştele

Aici începe istorisirea finalului vieţii pământeşti a Mântuitorului. Marii preoţi, temându‑se de popor, căutau un mod să‑L omoare pe Isus. Iuda, sub influenţa lui Satan, se oferă ca instrument pentru prinderea lui Isus departe de mulţime. Sosind ziua Paştelui, Domnul Îşi continuă lucrarea de dragoste în împrejurările în care Se găsea. Voi accentua acele împrejurări care scot în evidenţă în mod deosebit caracterul acestei Evanghelii, anume schimbările introduse în mod direct şi imediat în perspectiva morţii Domnului. Astfel Isus începe prin a spune alor Săi: „Am dorit mult să mănânc paştele acesta cu voi înainte de a pătimi; pentru că vă spun că nicidecum nu voi mai mânca din el, până când va fi împlinit în Împărăţia lui Dumnezeu“ (capitolul 22.15‑16). Apoi, luând paharul, le‑a spus: „Pentru că vă spun că nicidecum nu voi mai bea din rodul viţei, până când nu va veni Împărăţia lui Dumnezeu“ (versetul 18). El nu va mai bea vin până când nu va veni Împărăţia lui Dumnezeu. Domnul nu spune, ca în alte texte, ca îl va bea nou în Împărăţia Tatălui, ci doar că nu‑l va mai bea până când nu va veni Împărăţia. La fel cum timpurile neamurilor sunt prezentate ca stare actuală, tot aşa termenul de „Împărăţie“ nu indică aici mileniul, ci creştinismul, adică Împărăţia în forma ei actuală. Observaţi de asemenea ce expresie de afecţiune faţă de ucenicii Săi este în această împrejurare. Inima Sa simţea nevoia de a da această ultimă mărturie a dragostei înainte să‑i părăsească.

Temelia noului legământ

Noul legământ este întemeiat pe sângele care este băut aici ca un simbol. Vechiul legământ fusese dat deoparte şi era nevoie de sânge pentru a întemeia legământul nou. Acesta nu fusese încă stabilit (va intra în vigoare pentru Israel într‑o vreme viitoare), dar dinspre Dumnezeu totul era deja realizat. Sângele nu era vărsat pentru a da tărie unui legământ de judecată ca cel dintâi, ci era vărsat pentru cei care‑L primeau pe Isus până într‑o vreme viitoare când legământul va fi stabilit în fapt cu Israel.

Ignoranţa şi nevinovăţia ucenicilor

Ucenicii credeau cuvântul lui Isus că unul dintre ei Îl va trăda, dar se întrebau unii pe alţii cine era acela care o va face (versetul 23 şi următoarele). Este o expresie frapantă a credinţei în tot ceea ce Domnul le spunea (pentru că nici unul dintre ei nu avea o conştiinţă rea, în afară de Iuda) şi care mărturiseşte despre nevinovăţia lor. Ei priveau în acelaşi timp Împărăţia dintr‑o perspectivă firească şi îşi disputau dreptul de a ocupa primul loc în ea, făcând aceasta chiar înainte de momentul crucii şi la masa la care Domnul le dădea ultimele dovezi ale dragostei Sale. Exista adevăr în inima lor, dar ce stare avea acesta inimă! În ce‑L priveşte pe El, luase locul cel mai de jos, care se potriveşte întotdeauna cel mai bine cu slujba dragostei, un loc pe care numai El l‑a luat. Ucenicii trebuiau să‑l urmeze cât mai de aproape cu putinţă, iar El în harul Său urma să recunoască acesta atitudine, ca şi cum le‑ar datora El Însuşi ceva pentru acesta, îngrijind de ei în vremea încercărilor de pe pământ. Va ţine într‑adevăr cont de toate acestea, iar în ziua Împărăţiei ei vor sta pe douăsprezece tronuri, căpetenii ale acestui Israel în mijlocul căruia L‑au urmat.

Cernuţi de Satan şi susţinuţi prin rugăciunea Domnului

Dar Isus trebuia să treacă prin moarte, iar ucenicii Săi nu puteau să‑L urmeze şi în acelaşi timp să‑şi păstreze viaţa pe pământ; ce ocazie era aceasta ca vrăjmaşul să‑i cearnă! Tot ceea ce aparţinea unui Mesia în viaţă era răsturnat total, iar drumul ducea la moarte. Cine urma să treacă prin ea? Satan vroia să profite de aceasta şi căuta să‑i cearnă pe ucenici. Ei nu puteau să scape de această cernere, din moment ce Domnul Însuşi urma să treacă prin moarte, iar speranţa lor era în El. Iar Domnul nu caută să‑i scape pe ucenici de această cernere. Carnea trebuie să fie supusă testului morţii. Dar El mijloceşte pentru ca să nu se piardă credinţa unuia dintre ei pe care îl numeşte în mod deosebit. Simon, plin de o energie potrivit cărnii, era mai expus decât toţi ceilalţi pericolului unei încrederi înşelătoare în sine însuşi ca rod al cărnii. Petru ştia ce trebuia să facă, însă carnea nu‑l putea susţine nicidecum la aceasta. Totuşi ca obiect al harului din partea Domnului, el avea să fie întărit tocmai prin intermediul căderii sale. Va şti pe viitor pe deoparte ce înseamnă carnea şi va cunoaşte pe de altă parte perfecţiunea harului, fiind capabil astfel să‑i întărească pe fraţii Săi. Petru pretinde că va ieşi biruitor din toate, chiar şi din acele lucruri în care avea să falimenteze lamentabil. Domnul îl avertizează pe scurt cu privire la apropiata sa cădere.

Domnul le anunţă schimbarea ce urma să aibă loc în timpul absenţei Sale

Isus Se foloseşte de această ocazie pentru a‑i preveni pe ucenici cu privire la schimbarea totală ce va interveni în poziţia lor şi în principiile relaţiilor lor cu El. În locul unui Mesia care Se îngrijea de ei pe pământ, vor avea un Mântuitor respins aici, dar înălţat, iar ei vor fi aparent expuşi valurilor acestei lumi. În vremea prezenţei Sale pe pământ, adevăratul Mesia, Emanuel, îi păzise în toate greutăţile atunci când îi trimisese în mijlocul iudeilor. Nu le lipsise nimic. Dar de acum înainte (Împărăţia nefiind venită pe pământ în putere), ei urmau să fie ca şi El ţinta dispreţului şi a violenţei; şi, omeneşte vorbind, aveau să‑şi poarte singuri de grijă. Petru, prompt ca întotdeauna şi luând cuvintele lui Hristos în sens literal, ia cuvântul şi îşi exprimă aceste gânduri, aducând două săbii. Domnul îl opreşte printr‑un cuvânt prin care îi arată cât de inutil ar fi dacă ar continua cu explicaţiile; ucenicii nu erau în stare să înţeleagă gândul Lui atunci. În ce‑L priveşte pe Isus, El Îşi urmează cu o linişte perfectă obiceiurile zilnice. Marcat în duh de lucrurile care aveau să se întâmple, El îi îndeamnă pe ucenici să se roage ca să nu intre în ispită; adică momentele în care ei urmau să fie puşi la încercare să însemne pentru ei ascultarea de Dumnezeu şi umblarea împreună cu El, şi nu o ocazie de a se îndepărta de El. Există astfel de momente, dacă Dumnezeu le îngăduie, în care totul este pus la încercare prin puterea vrăjmaşului.

Ghetsimani; Omul perfect şi dependent

Dependenţa Domnului ca om este apoi evidenţiată în modul cel mai mişcător. Întreaga scenă din Ghetsimani şi de la cruce, reprezintă în Luca descrierea Omului în întregime dependent. El Se roagă; Se supune voinţei Tatălui Său, iar un înger Îl întăreşte potrivit cu slujba pe care o avea faţă de Fiul Omului.

Apoi într‑o luptă care atinge adâncurile sufletului Său, El ajunge să Se roage şi mai stăruitor. El este perfect ca Om în dependenţa Lui. Intensitatea luptei face să se amplifice relaţia Lui cu Tatăl. În ce‑i priveşte pe ucenici, ei sunt copleşiţi de simpla umbră a lucrurilor care Îl făcuseră pe Isus să Se roage; ei se refugiază în uitarea pe care o aduce somnul. Dar Domnul, cu răbdarea harului, repetă avertismentul Său. Apoi soseşte ceata celor care doreau să‑L prindă (versetul 47 şi următoarele); iar Petru, încrezător în sine, deşi fusese avertizat şi dormea în timp ce ispita se apropia şi Isus Se ruga, loveşte cu sabia tocmai în clipa în care Isus Se lăsa dus ca un miel la măcelărie; iar apoi, vai!, se leapădă de Isus chiar atunci când El mărturisea adevărul. Dar oricât de mult a fost Domnul supus voinţei Tatălui Său, El face să se vadă clar că puterea nu L‑a părăsit nicidecum şi vindecă rana pe care Petru o făcuse slujitorului marelui preot. După aceea El Se lasă dus, mulţumindu‑Se doar să remarce în faţa acelei cete că era „ceasul şi puterea întunericului“; tristă şi teribilă asociere.

Încercarea lui Petru; Fiul Omului este Fiul lui Dumnezeu

În toată această scenă se vede supunerea completă a Omului, în vreme ce puterea morţii este simţită ca o încercare la cel mai înalt nivel; dar dincolo de ceea ce se petrecea în sufletul Său şi înaintea Tatălui Său (lucruri în care se vede în egală măsură realitatea supunerii şi puterea morţii) se găseşte la El cea mai desăvârşită linişte şi calmul cel mai plin de blândeţe vizavi de oameni, un har care nu se dezminte. Când Petru L‑a tăgăduit aşa cum Stăpânul lui îi vestise mai dinainte, Isus priveşte spre el în momentul cel mai potrivit, fără ca atenţia să‑I fie atrasă de ceva din procesul nelegiuit la care era supus. Iar Petru este zdrobit de această privire (versetul 62). Când Isus este supus interogatoriului, răspunsurile Lui sunt scurte, pentru că ştia că Îi sosise ceasul. Supus voinţei Tatălui Său, El acceptă paharul din mâna Sa, acel pahar pe care îl aduceau înaintea Lui acei judecători, ce nu făceau altceva decât să împlinească voia lui Dumnezeu. El nu răspunde atunci când I se cere să declare dacă El este Hristosul – nu mai era timpul pentru aceasta. Oricum nu ar fi fost crezut şi nu I s‑ar fi răspuns dacă le‑ar fi pus întrebări care să scoată adevărul la lumină; şi oricum nu ar fi fost eliberat. Dar aşa cum am văzut adesea în această Evanghelie, declară deschis ce loc va lua Fiul Omului începând cu ceasul acela: va fi aşezat la dreapta puterii lui Dumnezeu. Vedem de asemenea că în clipa aceea El ocupa deja acel loc, iar cei care Îl înconjoară, trag imediat concluzia: „Eşti deci Fiul lui Dumnezeu?“ (comparaţi cu Daniel 7). Isus dă mărturie despre acest adevăr: „Voi înşivă spuneţi că Eu sunt“; apoi totul se încheie. Astfel Isus lasă fără răspuns întrebarea care I‑a fost adresată, dacă este El Mesia. Pentru Israel era prea târziu să pună această întrebare, acum El urma să sufere; dar El Se declară Fiul Omului, care de acum înainte va fi doar în glorie, şi în acelaşi timp Fiul lui Dumnezeu. Israelul era complet falimentar în privinţa propriei responsabilităţi. Gloria cerească a Fiului Omului şi gloria personală a Fiului lui Dumnezeu aveau să strălucească în curând; iar pentru ca toate să fie împlinite, Isus este predat naţiunilor.