Capitolul 19 - Pontificatul lui Grigore al-VII-lea
Hildebrand, originar din Toscana, născut pe la începutul secolului al unsprezecelea, a îmbrăţişat din copilăria lui ideile rigide ale monasticismului. Nemulţumit de delăsarea călugărilor italieni, el a trecut Alpii şi a intrat într-o mânăstire austeră de la Cluny, în Burgundia, care pe atunci era una din cele mai bogate mânăstiri şi cu cei mai numeroşi călugări.
În anul 1049, Bruno, episcopul de Toul, înveşmântat în toată splendoarea şi însoţit de suita lui, cea a unui pontif ales, a ajuns la Cluny şi a cerut ospitalitatea şi omagiul călugărilor. Bruno era vărul lui Henric al-III-lea şi fusese numit de el pentru a ocupa scaunul episcopal de la Roma rămas vacant. Hildebrand, stareţul de la Cluny, a ajuns în scurt timp să aibă o mare influenţă asupra minţii lui Bruno. El l-a convins că făcuse o mişcare greşită acceptând numirea de la un laic şi i-a recomandat să dezbrace veşmintele pontificale pe care le îmbrăcase prematur, să călătorească la Roma ca un pelerin şi să primească de la cler şi de la popor acea funcţie apostolică, pe care nici un laic nu o putea da. Bruno a fost de acord. Imaginea mândră pe care Hildebrand o avea cu privire la demnitatea ecleziastică a biruit în mintea mai paşnică a noului său prieten. I-a urmat sfatul, şi-a dezbrăcat veşmintele, şi luându-l ca tovarăş pe călugăr, şi-a continuat călătoria către Roma în veşmintele unui simplu pelerin.
Aceasta a produs o impresie extrem de favorabilă pentru Bruno, pentru că nici o etalare de splendoare sacerdotală sau imperială nu ar fi avut o asemenea putere asupra poporului. Se spune că, pe drumul lui, el a fost însoţit de miracole şi că prin rugăciunile lui răurile umflate su scăzut revenind în matca lor. El a fost salutat cu aclamaţii universale ca Papa Leon al-IX-lea. Hildebrand a fost imediat răsplătit pentru serviciile aduse fiind înălţat la rangul de cardinal şi primind funcţia de seub-diacon al Romei împreună cu alte mari avantaje. De atunci el a ajuns să fie practic papă, fiind adevăratul călăuzitor al papalităţii.
Tocmai în acest moment al istoriei, prin viclenia lui Satan, întâlnim cele mai opuse trăsături de caracter. Unicul obiectiv al lui Hildebrand era acela de a subjuge lumea, pe când, prin chinuri auto-impuse, alţii căutau să subjuge lumea din lăuntrul lor.
Pietro Damiano, episcop de Ostia, era un ascet foarte sever: se îmbrăca în pânză de sac în secret, postea, veghea şi seruga. Pentru a-şi potoli patimile, el se scula noaptea şi sta timp de mai multe ore într-un râu până ce membrele lui înţepeneau de frig, după care petrecea restul nopţii vizitând bisericile şi recitând din Psaltirie. El mărturisea că obiectivul lui era acela de a restaura demnitatea preoţiei şi o disciplină mai severă în biserică. Aşa este puterea înşelătoare a vrăjmaşului în biserica Romei.
Dar un călugăr numit Dominic este considerat marele erou al luptei împotriva sărmanului trup nevinovat. În această înşelăciune Satan ascundea diferenţa dintre trup şi faptele trupului. Dominic purta direct pe piele o platoşă de fier, pe care nu o scotea niciodată cu alt scop decât pentru a se pedepsi. Trupul şi braţele lui erau prinse în verigi de fier şi gâtul împovărat cu mlanţuri grele, iar hainele lui sărăcăcioase erau zdrenţuite. Hrana lui era cea mai proastă,pielea lui era neagră ca a unui african în urma efectelor disciplinei care şi-o impunea. Exerciţiul lui obişnuit era acela de a recita Psaltirea de două ori pe zi în timp ce se biciuia cu ambele mâini, la un raport de o mie de lovituri la zece psalmi. Era o socoteală că trei mii de lovituri de bici făceau cât un an de penitenţă. Deci, întreaga Psaltire ar fi fost echivalentul a cinci ani. În Postul Paştelui, sau cu ocazii speciale pentru penitenţă, media zilnică se ridica la trei psaltiri, el ajungând “uşor” (?!) până la douăzeci în şase zile – echivalentul a o sută de ani de penitenţă. Odată, la începutul Postului Paştelui, el s-a rugat ca să-i fie impusă o penitenţă de o mie de ani, şi s-a achitat de aceasta înainte de Paşte.
Se presupunea că aceste flagelări sunt un fel de satisfacţie pentru păcatelealtor oameni – lucrări de supererogaţie[1], care constituiau capitalul necesar pentru vânzarea indulgenţelor, despre care vom vorbi mai târziu. În anul 1062, moartea a pus capăt în mod îndurător acestor amăgiri.
Să luăm un alt exemplu pentru modul în care Satan a găsit câte ceva adaptat pentru toate gusturile.
Prelaţii lumeşti aveau obiceiul de a călări însoţiţi de trupe înarmate cu săbii şi lănci şi, asemenea unor generali păgâni, erau înconjuraţi de oameni înarmaţi. În fiecare zi ei aveau banchete regeşti, în fiecare zi parăzi, mese încărcate cu delicatese şi invitaţii lor se bucurau de plăcerile lor favorite. Nelegiuirea şi poftele chefuiau în palatele prelaţilor. Atât de mare era răutatea Romei în secolul al zecelea încât istoricii, cu un consens general, consimt să tragă perdeaua asupra ei pentru a nu ofensa cea mai elementară omenie. Să nu ştie oare concetăţenii noştri înşelaţi, care se grăbesc să meargă la Roma, că timp de un secol şi jumătate, în acea perioadă, scenele de la Vatican erau atât de groaznice încât “doi papi au fost asasinaţi, cinci au fost exilaţi, patru au fost destituiţi, iar trei au demisionat din acea funcţie periculoasă”? “Unii au fost aşezaţi pe scaunul pontifical prin forţa armelor, unii cu bani, iar alţii au primit tiara din mâinile curtezanilor prinţilor... Ar fi o erezie să spunem că porţile iadului au biruit împotriva centrului catolicismului, dar Baronius însuşi poate di citat pentru a arăta că acele porţi se deschiseseră pentru a trimite duhuri rele cu misiunea de a vărsa asupra ei cupe de amărăciune şi mânie[2]”.
Vom reveni acum la următorul obiect al istoriei noastre: cariera lui Hildebrand ca Grigore al-VII-lea, de pe buzele căruia vom auzi istoria infailibilor papi relatată cu totul altfel decât în paragraful anterior.
Grigore al VII-lea şi independenţa clericală
Ziua când antihristul din 2 Tesaloniceni 2, cu putere de la Satan şi condus de el, se va “înălţa mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare”, este în viitor, dar viaţa şi caracterul lui Grigore reprezintă un întunecat antetip al capodoperei vrăjmaşului. Dacă istoria planurilor lui Hildebrand nu ar fi o ilustrare a ceea ce spune scriptura, atunci am găsi plăcut să trecem peste această istorie. În nici un act al guvernării lui nu se poate găsi un pic de har, nici de dragoste, fie ea omenească sau divină, ci putem găsi numai vorbe mari, pline de blasfemii îndrăzneţe, în care el spunea că este succesorul Sf. Petru, urmaşul lui Isus şi gura lui Dumnezeu. În acelaşi timp, este evident pentru toţi că el era întruchiparea mândriei antihristice, aroganţei şi intoleranţei. Prin limbajul lui, uneori el aproape că-şi asumă divinitatea, apropiindu-se prin aceasta de omul păcatului.
Din momentul când a ajuns la Roma ca tovarăş al lui Brunopână când s-a aşezat pe scaunul pontifical, pentru o perioadă de douăzeci şi patru de ani, el a fost cel care conducea la Vatican, dar nu s-a grăbit să-şi asume demnitatea. Cu o perseverenţă aproape supraomenească, el a cercetat starea bisericii şi relaţiile ei cu statul şi a dobândit cunoştinţe cu privire la mersul lucrurilor în Europa, în timp ce pregătea un plan mândru de autocraţie spirituală a Papei. Toate s-au manifestat când a ajuns pe tron şi şi-a asumat personal responsabilitatea puterii pe care o mânuia deja de mult timp, deşi fusese într-o poziţie subordonată. Obiectivul lui declarat deschis de la început a fost libertatea şi independenţa absolută a clerului de puterea imperială şi de orice ingerinţă a laicilor, indiferent de ce categorie ar fi ei, în numirea sau consacrarea vreunui cleric. Pe baza acestei libertăţi, el afirma cu îndrăzneală că autoritatea spirituală este mai înaltă şi mai legitimă decât cea temporală. Aceste pretenţii mândre au făcut ca biserica Romei, prin persoana pntifului, să uzurpe stăpânirea în imperiul din vest şi în toate regatele Europei, ba chiar în întreaga lume. Pentru o confirmare a acestor afirmaţii nu este nevoie de nimic mai mult decât de următoarele dictate.
În cele ce urmează prezentăm câteva din maximele lui Grigore pentru a-i da cititorului o idee despre ce era omul şi despre spiritul papalităţii. “Se spune că Pontiful roman este episcopul universal şi că numele lui este unic în întreaga lume. Numai lui îi revine să destituie sau să pună episcopi şi el îi poate destitui chiar în absenţa lor şi fără a convoca vreun sinod. Numai el are dreptul de a da legi noi pentru biserică, de a diviza sau uni sau muta episcopiile. Numai el poate folosi semnele imperiului şi toţin prinţii sunt datori să-i sărute piciarele. El are dreptul de a destitui împăraţi şi îi poate absolvi pe supuşii împăraţilor de jurământul de credinţă. El deţine puterea de a media în chestiuni de război şi pace şi numai el poate adjudeca succesiunile la tron contestate, pentru că toate regatele sunt primite ca feude din partea Sf. Petru. Cu permisiunea lui, cei de rang inferior îşi pot acuza superiorii. Nici un consiliu nu se poate numi consiliu general dacă nu este prin porunca lui. Biserica Romei nu a greşit niciodată, şi, după cum mărturiseşte scriptura, nu va greşi niciodată. Papa este deasupra oricărei judecăţi, şi, prin meritele Sf. Petru, el este sfinţit în mod indiscutabil. Biserica nu are rostul de a fi slujnica prinţilor, ci stăpâna lor; dacă ea a primit de la Dumnezeu puterea de a lega şi a dezlega în cer , cu atât mai mult ea trebuie să aibă o asemenea putere în cele pământeşti[3]”.
Dar, în timp ce stăpânirea suverană a bisericii a fost visul dintotdeauna al lui Hildebrand, el a considerat că erau necesare unele reforme pentru a-şi putea atinge obiectivul, şi el s-a ocupat de aceasta cu toată energia şi fermitatea caracterului său întreprinzător.
Cam la sfârşitul primului său an în funcţie (martie 1074), el a convocat la Roma un consiliu numeros, cu scopul declarat de a declara război împotriva celor două mari rele ale clerului european, care erau şi mari piedici în calea planului său teocratic, şi anume concubinajul şi simonia, adică căsătoria preoţilor şi cumpărarea slujbelor. Mulţi care erau favorabili reformelor au considerat că edictul pentru celibat nu numai că era aspru, ci chiar nedrept, din vreme ce el se aplica şi la cele mai onorabile căsătorii şi la cea mai josnică desfrânare. În consiliu, fără opoziţie, s-a luat hotărârea ca: în primul rând, preoţii să nu se căsătorească, iar, în al doilea rând, cei care erau căsătoriţi să se despartă de soţiile lor sau să renunţe la preoţie, şi, în al treilea rând, nimeni să nu fie primit în ordinele sfinte altfel decât cu jurământ de castitate.
Mulţi dintre părinţii de la început s-au străduit să stabilească o legătură între celibat şi sfinţenie şi să convingă că aceia care erau căsătoriţi cu biserica trebuiau să evite întinarea printr-o unire pământească. Mai mulţi papi au susţinut celibatul, dar numai în cele mai aspre discipline personale şi în cele mai stricte comunităţi monastice au fost respectate aceste indicaţii, iar aceasta nu s-a impus ca regulă înafara greniţelor Italiei. Dar, de la Vatican, Grigore şi-a făcut vocea auzită şi temută până la marginile creştinătăţii latine. El a trimis scrisori arhiepiscopilor, episcopilor, prinţilor, oamenilor puternici şi laicilor care aveau poziţii de autoritate, ameninţându-i cu pedepse aspre şi cu pierzarea eternă dacă nu îi vor destitui fără milă pe toţi preoţii şi diaconii căsătoriţi şi nu vor respinge slujirea lor ca fiind întinată. Aceste scrisori erau pline de anateme împotriva tuturor celor care se împotriveau decretelor lui. Asumându-şi poziţia lui Dumnezeu, el spunea: “Cum vor putea căpăta iertarea păcatelor lor aceia care îl dispreţuiesc pe cel care deschide şi închide porţile cerului după cui îi place lui? Să ia aminte toţi cei care atraga mânia divină asupra capetelor lor... cum atrag ei blestemul apostolic în loc să dobândească harul şi binecuvântarea revărsate asupra lor de binecuvântatul Petru! Să le fie clar că nici un prinţ şi nici un prelat nu va scăpa de pedeapsă dacă nu îi alungă şi exclud cu rigurozitate pe toţi preoţii simoniaci sau căsătoriţi, şi toţi cei care vor asculta apelurile la simpatie şi afecţiune carnală, sau din vreun motiv lumesc oarecare îşi vor opri sabia de la a vărsa sânge pentru cauza sfântă a lui Dumnezeu şi a bisericii Lui, sau se vor ţine departe în timp ce aceste erezii aducătoare de blestem macină religia vitală ... vor fi priviţi, fără deosebire, ca nişte complici ai ereticilor şi ca înşelători[4]”.
Promulgarea acestui edict, după cum ne putem imagina, a adus mare tulburare şi necaz în toată creştinătatea. Până atunci, mai bine sau mai rău, căsătoria a fost regula, iar celibatul excepţia, iar nedreptatea edictului l-a făcut să fie şi mai nesuferit, pentru că el îl lovea pe cel virtuos la fel de aspru ca pe cel vicios, stigmatizându-i la fel, ca vinovaţi de concubinaj. Îl lăsăm pe cititor să-şi imagineze efectul unui asemenea decret asupra a mii şi zeci de mii de familii fericite, deoarece detaliile ar umple volume. Decretul dizolva cele mai onorabile căsătorii şi despărţea ceea ce unise Dumnezeu, despărţea soţi, soţii şi copii şi ducea la cele mai jalnice conflicte, provocând peste tot dezastre. Mai ales soţiile erau aduse la disperare şi expuse celor mai mari dureri şi ruşini. Dar, cu cât era mai puternică opoziţia, cu atât mai tare răsunau anatemele împotriva oricărei amânări a executării întocmai a poruncilor pontifului. Cei neascultători erau daţi pe mâna magistraţilor pentru a fi persecutaţi, pentru a le fi confiscate proprietăţile şi a fi supuşi la tot felul de suferinţe şi umilinţe. Una din scrisorile pe această temă spunea: “Cel pe care carnea şi sângele îl fac să se îndoiască sau să amâne este carnal şi este deja condamnat; el nu are parte în lucrarea Domnului, ci este o ramură putredă, un câine mut, un mădular cangrenat, un rob necredincios şi ipocrit”.
Cum nici unul dintre suveranii Europei nu era dispus să lupte pentru soţiile preoţilor, papa a obţinut curând rezolvarea pe care o dorea, iar multora dintre preoţii desfrânaţi nu le-a părut rău că erau absolviţi de obligaţiile pe care le implicau căile lor rele.
Simonia. Conflictul rezultat în urma legii pentru suprimarea simoniei a fost mult mai dificil de gestionat, a durat mulţi ani şi a adus mari dezastre atât pentru biserică cât şi pentru stat.
În secolul al unsprezecelea sistemul feudal ajunsese la maturitate, iar păcatul simoniei – sau dobândirea de funcţii ecleziastice pentru bani – ajunsese la culme. În acel timp, după cum ne spune istoria, de la papalitate până la cea mai umilă parohie, fiecare demnitate spirituală era evaluată în bani şi ajunsese să fie de vânzare. Până şi scaunul episcopal de la Roma fusese în mod clar vândut şi cumpărat în acea epocă, încât la un moment dat au ajuns să fie în acelaşi timp trei papi: Benedict al-IX-lea – la Lateran, Silvestru al-III-lea – la Vatican şi Grigore al-VI-lea – la Santa Maria. Şi atât de ruşinoase erau conflictele şi atât de crunt era războiul dintre papi şi acoliţii lor încât Împăratul Henric al-III-lea a fost implorat de italieni să vină la Roma pentru a judeca pretenţiile celor trei pontifi. În anul 1044 s-a ţinut un consiliu la Sutri, unde, înaintea lui Henric, au fost dovedite imoralităţi nemaiauzite şi cea mai flagrantp simonie. Nu ştim care dintre cei trei este considerat de biserică succesorul legitim al Sf. Petru, dar nu există nici o-ndoială că toţi trei erau descendenţi ai lui Simon Vrăjitorul, care a gândit că darul lui Dumnezeu putea fi cumpărat cu bani. Puţini, foarte puţini, au fost adevăraţi urmaşi ai lui Simon Petru, care a lăsat totul şi L-a urmat pe Isus.
Răul s-a întins în jos, şi fiecare treaptă a ierarhiei clericale a fost afectată, dacă nu chiar coruptă prin acest păcat. Când episcopul descoperea că plătise prea mult pentru episcopia lui, atunci el mărea preţul pentru posturile din subordinea lui pentru a-şi acoperi cheltuiala. Astfel, marii prelaţi ai bisericii s-au angajat în cel mai josnic şi lumesc trafic. Nu există ceva mai josnic şi aceasta a deschis calea pentru pătrunderea în biserică a celor mai răi oameni. Laici needucaţi şi barbari necivilizaţi cumpărau funcţii în ordinele sfinte şi se impuneau printre preoţi aducând în rândul preoţilor cele mai mari rele din lume şi cele mai mari monstruozităţi ale păgânilor. Simonia ajunsese să fie păcatul răspândit peste tot în acel timp, şi din ea venea, în modul cel mai firesc, orice rău. Ne vom strădui să lămurim originea acestui păcat.
Cât timp biserica a fost săracă, persecutată şi dispreţuită de lume, nu au fost oameni care să caute să cumpere slujbe. Când cineva îşi pierdea reputaţia devenind creştin şi se expunea întemniţării şi morţii, atunci nu exista trafic de funcţii ecleziastice, dar, după unirea bisericii cu statul, când bogăţia lumii a ajuns să intre în visteria bisericii, atunci a apărut marea tentaţie de a intra în ordinele sacre pentru a ave privilegiile şi imunităţile pe care le asigurau o asemenea poziţie. Simonia a ajuns astfel consecinţa inevitabilă a îmbogăţirii episcopatelor mai mari.
La începuturi, episcopul era ales de cler şi de cei din dioceza lui, dar, cu timpul, alegerile episcopale au ajuns să fie atât de importante încât suzeranii laici şi regii au fost tentaţi să intervină şi, în cele din urmă, să capete şi dreptul de a numi în funcţie. Însuşi Carol cel Mare a fost un exemplu prin modul în care şi-a ridicat fiii în mari demnităţi ecleziastice. Privilegiul astfel uzurpat a ajuns să devină un abuz obişnuit. Funcţiile cele mai importante erau fie date favoriţilor, fie vândute public celui care oferea mai mult, fără a ţine cont de interesele religiei, de sfinţenie, de caracter şi chiar dacă erau sau nu alfabetizaţi.
Ecleziasticii au urmat practica feudală generală de a da daruri suveranului sau suzeranului cu ocazia fiecărei promovări. La moartea unui episcop sau a unui stareţ se obişnuia ca, mai întâi să se anunţe la curte că postul era vacant, apoi inelul şi cârja episcopală a decedatului erau date în mâinile stăpânului temporal. Următorul episcop sau stareţ era obligat, conform obiceiului, să dea un dar, ceea ce a făcut ca această tranzacţie să fie ca un fel de târg sau de vânzare. Darul, care la început era acceptat ca onorific, ca dar de bunăvoie, a ajuns apoi să fie cerut cu rapacitate fără scrupule ca un preţ. De aceasta se lega marea problemă a investiturii. Inelul era simbolul mistic al căsătoriei cu dioceza, iar toiagul era sceptrul guvernării spirituale. Investitura dădea drepturi asupra unor posesiuni temporale şi a unor înzesztrări şi beneficii. Aceasta nu însemna o consacrare, ci îi permitea celui consacrat să-şi exercite slujba într-un anumit domeniu şi sub protecţia puterii civile.
Multe episcopate au fost înzestrate cu drepturi suverane şi venituri în domeniile lor. Episcopiile şi abaţiile ajunseseră să fie adevărate principate şi guvernări, iar acestor prinţi ecleziastici li se acordau slujbe în stat şi poziţii de consilieri. În sistemul feudal, episcopii deveniseră în toate privinţele egali nobililor seculari. “În fiecare oraş,” spune Milman, “episcopul, dacă nu era cel dintâi om, era măcar egal cu cel dintâi, iar la ţară era domn peste întinse domenii. Arhiepiscopii erau aproape egali cu regii. Cine oare nu ar fi poftit să aibă poziţia şi autoritatea lui Hincmar, arhiepiscop de Rheims, mai curând decât aceea a slabului monarh carolingian?[5]”
Iar clerul superior nu era în nici o privinţă mai puţin înaintat în practici corupte de vânzare a slujbelor spirituale din subordinea lor. Episcopii şi stareţii îşi vondeau bisericile fără ruşine sau remuşcări pentru a-şi acoperi cheltuielile pentru numirea lor. Ceea ce obţineau prin mijloace nevrednice era folosit în scopuri nevrednice. Aşa de groaznică ajunsese să fie starea bisericii şi a statului şi asemenea oameni neevlavioşi ajunseseră în rândul ordinelor sfinte când Hildebrand a emis faimosul decret împotriva practicilor simoniace şi împotriva oricărei investituri a unui cleric de către un suveran temporal, prinţ, nobil sau alt laic.
Grigore şi investituraanul 1075
Inaugurarea oficial[ a unui episcop sau stareţ prin încredinţarea unui inel şi a unui toiag era obiceiul împăraţilor, regilor şi prinţilor europeni cu mult înainte de stabilirea sistemului feudal de către Carol cel Mare, probabil ăncă din vremea lui Clovis. Şi, dacă am reţinut care era relaţia dintre biserică şi stat şi care era sursa privilegiilor, pare a fi corect şi drept, deşi pentru o minte spirituală este o nepotrivită combinaţie a puterilor spirituale şi temporale, dăunătoare pentru ambele. “Când primii cuceritori din vest,” spune Dean Waddington, “au dat pământuri bisericii, cei care au căpătat acele beneficii au fost obligaţi să se prezinte la curte, să jure credinţă regelui şi să primească din mâinile lui un simbol al lucrurilor care îi fuseseră încredinţate. Aceeaşi ceremonie a fost impusă pentru funcţiile ecleziastice ca şi pentru feude, ceremonia fiind numită investitură. Ulterior, când prinţii, prin uzurpare, şi-au arogat să dăruiască toate lucrurile de valoare, chiar şi acelea care nu ţineau de dărnicia lor regală, ei nu mai făceau nici o deosebire între diferitele surse de venit, ci i-au supus pe toţi cei care căpătau o demnitate la acelaşi jurământ de credinţă şi aceeaşi ceremonie de investitură s-a aplicat şi la laici[6]”.
Din fervoarea de a avea convertiţi, cuceritorii, începând de la Constantin, au avut obiceiul de a da mânăstirilor şi bisericilor o parte din proprietatea de curând dobândită. Însă darurile dinastiilor care s-au succedat au fost relativ moderate în comparaţie cu cele ale casei imperiale a Saxoniei. Sub împăraţii germani, biserica a acumulat rapid proprietăţi vaste. “În secolele al unsprezecelea şi al doisprezecelea,” spune Greenwood, “bisericile au căpătat multe stăpâniri în perpetuitate. Episcopii şi stareţii s-au îmbogăţit, nu ca mai înainte, cu loturi de pământ sau ferme, ci căpătând oraşe întregi cu târguri, cantoane şi comitate. Astfel, Otto I a dat mânăstirii din Magdeburg mai multe târguri cu suburbiile lor şi regiunile rurale aparţinătoare. Otto al-II-lea a dat trei târguri din domeniul imperial bisericii din Aschaffenburg, cu toate terenurile aparţinătoare. Condiţiile în care au fost date nu par să difere de cele obişnuite la darurile lumeşti de acest gen. Şi, practic, indiferent de caracterul şi chemarea celor care primeau darurile, seamănă că aceleaşi cerinţe se aplicau şi pentru vasalul laic şi pentru cleric. Astfel, episcopii şi stareţii, mergeau la luptă în armură şi călare, în fruntea vasalilor lor, pentru a-şi îndeplini obligaţiile feudale rezultate ca urmare a pământurilor pe care le primiseră, iar vasalii lor nu se puneau în mişcare altfel decât conduşi de şefii lor”.
“Marii ecleziastici, în loc să obiecteze la asemenea cerinţe neprofesionale, mergeau bucuroşi la război şi arătau pe câmpul de luptă o măiestrie războinică potrivită celui mai viteaz cavaler laic[7]”.
Aceasta era starea a ceea ce putem numi clientela creştină atunci când Hildebrand a emis memorabilul lui edict împotriva investiturilor laice şi aşa erau drepturile sau obiceiurile coroanei de a numi în cele mai înalte demintăţi ecleziastice, acordând beneficii. Planul lui Holdebrand era acela de a desfiinţa complet orice pretenţie şi ingerinţă a laicilor în numirile spirituale şi de a-i lipsi pe suverani de dreptul de investitură, pe care ei îl căpătaseră potrivit legilor şi obiceiurilor de secole, pe care regii îl considerau ca unul dintre cele mai importante prerogative ale coroanei lor. Aceasta era chestiunea în dispută, pentru care s-a dus o mare bătălie între puternicii europei şi slabul călugăr de la Vatican. Grigore s-a angajat în conflict, în cea mai mare luptă în care s-a angajat vreodată în decursul istoriei un om de unul singur.
Ochiul pătrunzător al pontifului vigilent a cercetat mult timp mişcările din toată creştinătatea, astfel încât el ajunsese să cunoască bine viaţa morală şi politică, puterea şi slăbiciunile fiecărei naţiuni. În războiul spiritual el a temporizat când avea a face ce un adversar puternic şi angajându-se cu toată puterea împotriva celui slab. El a vorbit dispreţuitor despre regele cel slab al Franţei şi a pretins tribut ca un vechi drept al lui. El a spus că împăratul Carol cel Mare fusese colectorul de taxe al papei şi că el îi dăduse Saxonia apostolului. Dar, faţă de temutul William al Angliei şi Normandiei, el s-a arătat curtenitor. Mândrul normand şi-a susţinut independenţa teutonică, a pus episcopăi şi stareţi după voia lui şi a fost stăpân absolut peste ecleziastici ca şi peste vasalii lui feudali[8].
Faţă de Spania şi de naţiunile nordice, Grigore a arătat mai multe pretenţii şi a avut mai mult succes, dar el şi-a concentrat forţele împotriva imperiului, fiind hotărât să măsoare puterile papalităţii cu toată puterea lui Henric. Dacă îl putea umili pe cel mai mare şi mai mândru monarh, pe succesorul cezarilor, atunci victoria lui avea să-i marcheze pe toţi ceilalţi suverani.
Tinereţea şi lipsa de experienţă a lui Henric, tendinţele demoralizante ale educaţiei lui, revolta prinţilor germani şi necazurile care afectează deseori o ţară când suveranul este minor, l-au încurajat pe preotul îndrăzneţ în planurile lui. Hotărârile consiliului ţinut în 1074 împotriva păcatului universal al simoniei şi al căsătoriei clerului, i-au fost transmise Împăratului în modul cuvenit. Abilul papă s-a folosit de ocazie pentru a se da drept mare prieten al lui Henric. El l-a mustrat ca un părinte să se întoarcă la sânul mamei sale, sfânta biserică a Romei, pentru ca aşa să conducă imperiul într-un mod mai demn, abţinându-se de la a primi daruri simoniace şi fiind supus superiorului său spiritual.
Împăratul a primit în mod curtenitor pe legatul papei, a lăudat zelul papei pentru reformarea bisericii şi s-a arătat supus prin vorbirea lui, însă Grigore nu a fost satisfăcut de laude şi aparenta pocăinţă, ci dorea să i se permită să fie arbitrul suprem în toate problemele Germaniei şi să convoace consilii pentru ca toţi cei acuzaţi de simonie să fie condamnaţi şi destituiţi. Dar nici Henric, nici episcopii, nu i-au permis legatului papal să convoace în Gemania un consiliu în acel scop. Clerul s-a temut de o cercetare serioasă a modului în care ei îşi căpătaseră funcţiile, iar împăratul se temea să piardă controlul. Dar zelul nerăbdător al preotului ambiţios nu a admis vreo întârziere sau opoziţie.
În anul următor (1075), el a convocat un consiliu la Roma, şi a adoptat măsurile pe care dorea să le fi aplicat sinoduri în Germania. Clerul roman de frunte a votat pentru cauza lui din interes şi din mândrie, el fiind hotărât ca, cu orice risc, să lovească la rădăcină toazte abuzurile cuprinse sub odiosul nume de simonie. Cu acea ocazie, el i-a excomunicat pe arhiepiscopul de Bremen, pe episcopii de Strasburg, Spires şi Bamberg, înafară de câţiva episcopi lombarzi şi cinci de la curtea imperială, de care împăratul se folosise pentru a vinde slujbele. De asemenea, el a hotărât ca “oricine va da o episcopei sau abaţie şi oricine va primi acestea de la un laic va fi excomunicat”. Henric a mărturisit că se pocăieşte şi a recunoscut existenţa simoniei şi a declarat intenţia de a descuraja aceasta în viitor, dar că în nici un caz nu va renunţa la puterea de a numi episcopin şi stareţi şi la investitura care ţinea de acea putere. Grigore, în schimb, exasperat de neascultarea regelui şi de numirile lui pentru scaunul episcopal din Milano şi alte episcopate fără a aştepta decizia Scaunului apostolic, i-a trimis mesajul poruncitor să se prezinte la Roma pentru a răspunde pentru ofense înaintea tribunalului papei şi a unui sinod ecleziastic, cu ameninţarea că, dacă va refuza sau va amâna, va fi excomunicat. Ziua de 22 februarie a fost stabilită ca termen pentru înfăţişarea lui.
“Astfel,” spune Milman, “regele cel victorios al germanilor, a fost citat ca un criminal, să răspundă la nişte acuzaţii nedefinite şi să fie acuzat în temeiul unor legi pe care judecătorul avea dreptul să le dea, să le intrepreteze şi pentru care să decidă în final pedepse. Toate chestiunile imperiului au rămas în suspensie cât timp regele a stat înaintea judecătorului. Nu a fost admisă nici o amânare, alternativa solemnă şi neclintită fiind umilirea şi ascultarea imediată sau sentinţa care implica destituirea din poziţia de împărat şi pierzarea eternă”.
Împăratul, care era un prinţ mândru şi cu un temperament aprins, extrem de indignat de acest mandat, l-a tratat ca pe o insultă neruşinată şi a convocat imediat un consiliu al episcopilor germani la Worms. El avea scopul de a-l destitui pe papă, căre ăi declarase lui personal război până la moarte. Acei prelaţi, după ce au dezaprobat mai multe lucruri în purtarea lui Hildebrand, l-au declarat nevrednic de demintatea lui, l-au destituit şi au hotărât un consiliu pentru alegerea unui nou pontif. La primirea sentinţei transmise de rege prin curieri, nu a fost deloc tulburat de asemenea denunţuri, ci, într-o adunare a o sută de episcopi, i-a suspendat pe ecleziasticii care votaseră împotriva lui, după care a pronunţat excomunicarea împăratului declarând: “el şi-a pierdut drepturile asupra regatelor Germaniei şi Italiei, iar supuşii lui sunt absolviţi de jurămîntul de credinţă faţă de el”.
În adunare, Grigore a vorbit astfel: “Iată, deci, fraţilor, se cuvine sp scoatem din teacă sabia răzbunării. Acum trebuie să-l lovim pe vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al bisericii Sale; acum capul lui rănit, în mândria lui, care se ridică împotriva temeliilor credinţei, va cădea, potrivit cu sentinţa pronunţată împotriva mândriei lui, condamnat să se târască pe burtă şi să mănânce ţărână. Nu te teme, turmă mică, spune Domnul, pentru că este coia Tatălui să vă dea împărăţia. Destul l-aţi suferit şi l-aţi mustrat: conştiinţa lui arsă cu fierul roşu să fie făcută s-o simtă!” Tot sinodul a răspuns într-un glas: “Înţelepciunea ta, preasfânt părinte, pe care îndurarea divină l-a pus să cârmuiască lumea în zilele noastre, să rostească sentinţele împotriva acestui balsfemiator, uzurpator, tiran şi apostat, ca să fie doborât la pământ şi să fie un avertisment în veacurile viitoare... Scoate sabia, execută judecata, ca cei drepţi să se bucure văzând răzbunarea şi să-şi spele mâinile în sângele celui netemător de Dumnezeu”.
A urmat sentinţa oficială: preotul îndrăzneţ, în modul cel mai blasfemiator, s-a identificat cu măreţia divină şi a rostit cuvinte solemne cu cea mai hâdă ipocrizie. După ce, cu o limbă mincinoasă, a afirmat că cu multă greutate a fost convins să se aşeze pe tronu pontifical, el a spus: “Având deplina încredinţare cu privire la autoritatea pe care Dumnezeu a delegat-o Sf. Petru asupra tuturor creştinilor, pentru onoarea şi în apărarea bisericii, în numele Dumnezeului cel Atotputernic, al Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt, cu puterea şi autoritatea Sf. Petru, regelui Henric, fiul împăratului Henric, care, în mândria lui nemaipomenită, s-a ridicat împotriva bisericii, îi interzic să guverneze asupra Germaniei şi Italiei. Îi absolv pe toţi creştinii de la jurămintele pe care i le-au făcut sau pe care i le vor face lui şi le interzic să îl asculte ca rege ... Pentru că a rămas în comuniune cu cei excomunicaţi şi a dispreţuit mustrările, pe care, după cum ştiţi, le-am făcut spre mântuirea lui ... îl leg în numele tău cu anatema, ca toate naţiunile să ştie şi să recunoască faptul că tu eşti Petru şi că pe tine, ca stâncă, Fiul lui Dumnezeu a zidit biserica Lui şi că porţile locuinţei morţilor nu vor birui împotriva ei”.
Înainte de a suspenda sinodul, Grigore a trimis scrisori către “toţi creştinii”, ataşând copii ale hotărârilor consiliului şi poruncind tuturor celor care doreau să fie socotiţi în turma binecuvântatului Petru să primească poruncile din scrisoare şi să le dea ascultare, mai ales celor cu privire la anatema împotriva regelui şi a “episcopilor falşi şi lucrătorilor respinşi”. După ce a îndemnat tot poporul să i se opună lui Henric până la sânge, preotul mincinos a îndrăznit să spună: “Dumnezeu ne este martor că noi nu suntem motivaţi de dorinţa unor avantaje temporale sau de vreun fel de considerente carnale când îi mustrăm pe prinţii răi, ci facem toate numai din respect pentru slujba înaltă care ne-a fost încredinţată şi spre onoarea prerogativelor Scaunului apostolic” etc.
Astfel s-a declarat războiul, acele scrisori difuzate într-un regat care era deja dezbinat şi în mijlocul unui popor nemulţumit şi obişnuit să se revolte având un efect imens. Atât biserica cât şi statul au fost dezbinate, unii fiind de partea regelui iar alţii de partea pontifului. A izbucnit un război civil care a făcut ravagii în întregul Imperiu roman timp de şaptesprezece ani, un episcop ridicându-se împotriva altuia şi un popor împotriva altuia. După cum spunea cineva: “pământul era adăpat cu sângele vărsat şi groapa îi primea în egală măsură pe cei care sufereau şi pe cei care provocau suferinţele”. Întreaga Germanie era tulburată, plină de disensiuni, aproape complet ruinată.
Ducii de Şvabia, profitând de sentimentul aproape general împotriva lui Henric, fiind încurajaţi şi de legatul papal, s-au ridicat cu arme împotriva suveranului căruia îi juraseră credinţă şi l-au ales rege pe Adolphus. Între timp, Hildebrand s-a folosit de toate mijloacele lui de luptă, ducând un fel de luptă pentru care era foarte talentat, în care folosea ca arme vorbe mari, ca: “numele lui Dumnezeu; pacea lui Dumnezeu; poruncile lui Dumnezeu; mântuirea lui Dumnezeu; cheile binecuvântatului Petru; închiderea porţilor cerului; deschiderea porţilor iadului; pierzarea eternă,” etc. Aceste cuvinte îi umpleau pe oameni de groază şi erau lanţurile cu care el îi înrobea.
Pe parcursul acestei lupte, puterea papei creştea, iar cea a lui Henric scădea şi el simţea că îi piere. Inima îi era cuprinsă de mâhnire. Totul părea să fie distrus de blestemul Sf. Petru: prinţii se revoltau, prelaţii şi poporul renunţau la jurământul lor de credinţă şi peste tot se urzeau conspiraţii. Aşa era influenţa rea a papei, care a ieşit înainte înarmat cu toată panoplia ecleziastică, sau, mai curând, diabolică, pentru a-l călca în picioare pe stăpânul căruia îi fusese vasal. În acea situaţie deprimantă şi zdrobitoare, Henric a ajuns la o înţelegere cu prinţii răzvrătiţi, ca ambele părţi să-şi prezinte cauza înaintea papei, care a fost invitat să prezideze un consiliu ţinut la Augsburg în acel scop.
Împăratul căzut era prins în cursa vrăjmaşului. Politica lui Grigore reuşise: el produsese o revoluţie şi făcuse să fie vărsat mult sânge în luptele dintre prinţii din ţinuturile lui Henric, în care, cu multă abilitate, el a dat o turnură religioasă chestiunilor politice, ca apoi să pozeze în pacificator. Astfel, al a rostit cuvinte atât de ipocrite ca următoarele: “Trataţi-l cu blândeţe pe Henric şi arătaţi faţă de el dragostea care acoperă o mulţime de păcate”. Vom vedea ce fel de blândeţe a arătat Grigore faţă de Henry.
Cauza regelui ajunsese disperată: dezbrăcat de toată puterea lui, până şi de semnele regalităţii şi simţind că nu mai avea nici o speranţă dinspre o alainţă a supuşilor răzvrătiţi şi a adversarului său declarat, el a hotărât, ca ultima posibilitate, să încerce să obţină o întrevedere personală cu papa, aruncându-se la picioarele lui ca un penitent. Cu mare dificultate, el a strâns de la puţinii prieteni rămaşi suficienţi bani pentru cheltuielile călătoriei în Italia. A părăsit Spires în plină iarnă, însoţit de soţia lui cu copilul mic şi de un servitor credincios. Între ei şi Italia erau Aplpii, şi până şi natura părea a fi de partea papei şi împotriva regelui căzut, pentru că vremea era nobişnuit de rea. Ronul şi Padul erau complet îngheţate, iar zăpada care acoperea Alpii era îndesată şi lunecoasă ca gheaţa. Înafară de aceasta, trecătorile erau păzite cu mare grijă de ducii de Bavaria şi Carinthia, adversarii lui Henric. Părea imposibil să treacă Alpii, dar, cu totate pericolele, trebuiau să facă acel efort. Potrivit acordului dintre Henric şi prinţii rivali, sau stările generale, el trebuia să obţină într-un interval de un an şi o zi de la data pronunţării anatemei papale sau să renunţe pentru totdeauna la regatul lui, dar, dacă obţinea absoluţiunea în acel interval de timp, ei aveau să revină la statutul de vasali ai lui.
Trebuia să treacă Alpii. Ziua fatală de 23 februarie se apropia repede. A angajat ghizi care cunoşteau bine cărările şi au croit un fel de drum prin zăpadă pentru suita regală. Cu mare greutate au ajuns la vârful trecătorii, după care coborârea a fost şi mai periculoasă: arăta ca o mare pantă cu gheaţă lucioasă. Dar trebuiau să depăşească acel obstacol. Oamenii s-au târât pe coate şi pe genunchi, alunecând deseori şi rostogolindu-se pe pantele sticloase. Regina, copilul mic şi servitoarea ei au fost trase la vale de ghizi în piei de bou, ca ân nişte sănii. Caii au fost coborâţi prin diverse improvizaţii. Unii, având picioarele obosite, au fost lăsaţi să se rostogolească la vale, alţii au fost ucişi şi puţini dintre ei au ajuns jos într-o stare în care să mai fie de folos.
Sosirea neaşteptată a lui Henric în Italia a produs mare senzaţie: prinţi şi episcopi s-au adunat în mare număr şi l-au primit cu cele mai mari onoruri. Italienii se aşteptau ca el să le rezolve necazurile. Cei care fuseseră excomunicaţi de Hildebrand erau dornici de răzbunare, iar nobilimea lombardă şi prelaţii sperau că el va fi venit pentru a-l de jos pe groaznicul şi detestatul Grigore. Pe măsură ce înainta, tot mai mulţi l-au urmat, dar Henric nu se putea opri pentru a face planuri noi pentru că era în pericol să piardă tronul Germaniei dacă nu obţinea absoluţiunea înainte de data fatidică de 23 februarie.
Între timp, Grigore pornise spre Germania, dar vestea că Henric cobora în Italia l-a făcut să se oprească din drum fiind şi nesigur dacă el venise ca un unil petiţionar sau era în fruntea unei mari armate, ceea ce l-a făcut să meargă în grabă la Canosa, un castel fortificat din Munţii Apenini care aparţinea unuei prietene şi aliate al sa, marea contesă Matilda.
Episcopii şi stareţii care fuseseră excluşi de către papă au urmat exemplul regelui şi s-au grăbit să meargă la Canosa. Cu picioarele goale şi îmbrăcat în sac, ei s-au prezentat înaintea pontifului, implorând umili iertarea şi absolvirea de sub groaznica anatemă. După câteva zile de penitenţă în singurătate şi cu hrană puţină, el i-a absolvit, cu condiţia ca, până la împăcarea cu regele, ei să nu ia deloc legătura cu el. Pentru Henric papa a pregătit condiţii şi mai umilitoare.
La sosirea lui la Canosa, regele a obţinut o întrevedere cu Matilda, marchiza Adelaide (soacra lui) şi Hogo, stareţul de Cluny, de la care a solicitat ca ei să mijlocească la papă pentru a privi cu îndurare cazul lui. După multe obiecţiuni pretenţioase ale necruţătorului papă şi rugăminţi fierbinţi ale lui Henric, Grigore a propus în cele din urmă ca: “dacă este ca el să se pocăiască sincer atunci să-i dea în mâini coroana şi însemnele regalităţii şi să se mărturisească nedemn de numele şi demnitatea regală”. Această cerere părea extrem de dură până şi pentru cei mai fervenţi admiratori ai papei, care l-au rugat “să nu rupă o trestie frântă”, şi, din condescendnţă pentru insistenţele lor, el le-a promis să-i acorde regelui o întrevedere.
Spre sfârşitul lunii ianuarie, când anul de graţie era pe sfârşite, Henric s-a hotărât să accepte condiţiile papei. El s-a hotărât să sufere totul pentru a frusta uneltirile supuşilor săi răzvrătiţi şi a-şi păstra imperiul.
“Într-o groaznică dimineaţă de iarnă,” spune Milman, “cu un strat gros de zăpadă, regele, moştenitorul unei lungi linii de împăraţi, a căpătat permisiunea de a trece de primele două ziduri de la exterior din cele trei care înconjurau castelul Canosa. El a dezbrăcat orice semn al regalităţii sau al unei poziţii sociale înalte, şi, îmbrăcat numai cu haina alb de penitentm după ce a postit, a aşteptat într-o umilinţă răbdătoare bunăvoinţa papei. Dar porţile nu i s-au deschis. A stat şi a doua zi în frig şi flămând şi păstrând speranţe deşarte, după care, peste capul regelui care-şi pierduse coroana, a venit şi a treia zi, el rămânând tot afară de dimineaţa până seara. Toate inimile au fost înduioşate, mai puţin aceea a reprezentantului lui Isus Hristos. Chiar şi în prezenţa lui grigore s-au auzit murmure împotriva mândriei neapostolice şi a lipsei lui de omenie. Henric nu a mai putut răbda, aşa că s-a adăpostit în biserica Sf. Nicolae, pentru a implora, cu lacrimi, încă odată, medierea stareţului de Cluny. A fost de faţă şi Matilda, iar inima ei de femeie s-a înmuiat şi ea i s-a alăturat lui Henric în rugăminţile lui către stareţ. «Numai tu poţi face aceasta,» i-a spus stareţul contesei. Henric a căzut în genunchi, şi, doborât de necaz, a implorat medierea ei îndurătoare. La rugăminţile femeii, Grigore a cedat permiţându-i regelui să vină în prezenţa lui, totuşi nu cu bunăvoinţă. Regele, un om înalt şi deosebit de nobil, obişnuit să dea porunci şi să-i îngrozească pe vrăjmaşi, a stat cu picioarele goale şi tot în veşmântul de penitent înaintea papei, un om cărunt, cu o statură deloc impunătoare şi încovoiat de ani[9]”.
Condiţiile care i-au fost impuse lui Henric manifestau un caracter neînduplecat şi tiranic, papa lucrând în acea situaţie ca un duşman înverşunat decât ca o fiinţă umană. Vătând că penitentul regal era ajunsese să fie atât de umilit încât ar fi acceptat orice condiţii, l-a forţat să bea până la func cupa umilirii. Nu considerăm că este cazul să-i prezentăm cititorului numeroasele puncte pe care le stipula actul, dar asemenea cereri erau nemaiîntâlnite în analele omenirii. Obiectivul principal era consolidarea planului autorităţii papale potrivit planului elaborat de el. Odată ce-şi pusese piciorul pe grumazul celui mai mare monarh al lumii, el a căutat să stabilească drepturile pontifului în faţa întregii Europe de a judeca regii şi a dispune de regatele lor, absolvindu-i pe supuşi de la jurământul de credinţă şi excomunicându-i pe regi. Aceasta îi da papei o putere enormă asupra lumii văzute şi constituia o răzvrătire împotriva unui suveran de drept şi o nesocotire a îndatoririlor sacre faţă de biserică şi de Dumnezeu.
Nu peste mult timp, Grigore a descoperit că mersese prea departe şi că umilinţa adusă la Canosa nu va putea fi uitată niciodată şi monarhul că nu mai putea avea somn până nu se va răzbuna. Compasiunea, dar şi interesele, i-au făcut pe mai mulţi prinţi şi prelaţi să se alăture regelui căzut după ce el fusese scos de sub excomunicare. Hildebrand era urât de mai toţi din cauza tiraniei lui politice şi producea groază prin interdicţiile lui ecleziastice. Prinţii răzvrătiţi ai Germaniei au fost încurajaţi în secret de papă pentru a disputa stăpânirea lui Henric, ceea ce l-a încurcat şi l-a împiedicat să-şi îndrepte armele împotriva Romei. El s-a rugat ca Henric să nu aibă niciodată succes în război, şi, în numele apostolilor, şi cu binecuvântarea lor, a i-a încredinţat regatul germaniei lui Rudolf, duce de Şvabia. Papa chiar s-a aventurat să profeţească faptul că până într-un an Henric avea să fie dat jos sau mort, şi, ca şi cum ar fi cunoscut de la început sfârşitul, i-a trimis viitorului rege o coroană purtând o inscripţie care spunea că era un dar de la Hristos către Sf. Petru şi de la Sf. Petru către Rudolf. Dar foarte curând s-a dovedit că era un profet mincinos şi un preot mincinos fără scrupule şi incitator la război civil[10].
Cu toate uneltirile rele şi crude ale lui Grigore, puterea regelui a crescut treptat, şi, după cel mai cumplit război civil şi cea mai grozavă vărsare de sânge, armatele lui Henric şi cele ale lui Rudolf, rivalul său, s-au mai întâlnit o dată pe malurile Ulterului, în octombrie 1080. Lupta a fost de durată şi îndâtjită, dar căderea liui Rudolf i-a adus lui Henric victoria. Se spune că Rudolf a fost rănit mortal de lacea lui Godfrey, care a ajuns mai târziu primul rege al Ierusalimului, iar o lovitură de sabie a altcuiva i-a retezat mâna dreaptă. Se spune că prinţul muribund, privind la mâna care-i fusese tăiată, a recunoscut cu durere: “Cu acea mână am semnat jurământul de credinţă faţă de suveranul meu, Henric. Pedeapsa este dreaptă. Acum mi-am pierdut şi viaţa şi regatul”. Odată ce adversarii lui au ajuns descurajaţi şi paralizaţi, regele şi-a îndreptat forţele spre cel mai formidabil şi neîmpăcat vrăjmaş. El a trecut Alpii, a intrat în Italia şi şi-a aşezat tabăra sub zidurile Romei.
Cum oraşul avea mari rezerve de provizii, zidurile erau întărite şi loialitatea romanilor fusese asigurată prin avuţia Matildei, Henric timp, de trei ani, a fost mai mult sau mai puţin angajat în asedierea romei, iar în anul 1083 a cucerit cetatea vinovată. Grigore s-a refugiat în castelul Sant Angelo, iar o parte din partizanii lui s-au adăpostit în propriile lor case fortificate. Henric dorea să ajungă la o înţelegere cu Hildebrand şi să primească din mâinile lui coroana imperială, dar papa nu voia să audă de nimic altceva decât supunerea necondiţionată a împăratului. “Regele să renunţe la demnitatea lui şi să se supună la penitenţă,” acestea erau condiţiile lui Grigore. Clerul – episcopii, stareţii şi călugării – împreună cu laicii l-au implorat să aibă milă de cetatea în necez şi să ajungă la o înţelegere cu regele.
Dar toate înercările de negociere au fost fără rezultat, inflexibilul papă dispreţuind atât rugăminţile cât şi ameninţările, supunerea absolută a lui Henric şi satisfacţia deplină a bisericii rămânând cererile mândre ale papei chiar în captivitate. Dar Henric nu mai era acel om frânt care la Canosa implora la picioarele lui.
Încoronarea lui Henric şi a Bertheianul 1084
Romanii, nemaiputând îndura mizeriile asediului şi fără a mai avea speranţă dinspre normanzii italieni, s-au declarat în cele din urmă favorabili lui Henric. El a ajuns să stăpânească cea mai mare parte a oraşului. Prima lui mişcare a fost aceea de a-l pune aşeza Guibert, arhiepiscopul de Ravena, pe tronul papal cu numele de Clement al-III-lea. El a fost numit viitor papă de un sinod de episcopi, iar din mâinile lui, Henric, împreună cu regina Bertha, a primit coroana şi a fost salutat ca împărat de poporul roman.
Situaţia lui Grigore părea disperată: era prizonier şi putea fi în scurt timp lăsat pradă răzbunării lui Henric. El nu mai putea aştepta ajutor de la Filip al Franţei, iar William al Angliei nu era dispus să se implice în conflictele papei. Putea conta numai pe Matilda, contesa Toscanei, care era foarte puternică, bogată şi susţinătoare zeloasă a intereselor bisericii în acea ţară. După moartea mamei şi a soţului ei, cât încă mai era tânără şi frumoasă, abilul papă o convinsese să-şi lase bisericii Romei toate posesiunile ei, care mai apoi s-au numit Statul bisericii. Dar oamenii şi banii Matildei nu erau îndeajuns în situaţia în care era atunci papa. În acea situaţie disperată el a implorat ajutor de la Robert Guiscard, un mare războinic normand, care fusese suspectat că ar fi fost complice al lui Cencius în conspiraţia împotriva lui Grigore şi fusese sub interdicţia bisericii timp de mai mulţi ani. Papa s-a arătat gata să-l scoată de sub excomunicare şi chiar i-a întreţinut speranţa că va căpăta coroana imperială dacă-i va veni în ajutor. Marele normand a acceptat condiţiile papei şi şi-a pus necruţătoarea sabie în slujba lui Grigore.
Robert Guiscard intră în Romaanul 1084
Pentru a răspunde dorinţelor papei şi a căpăta binecuvântarea lui alungându-i pe vrăjmaşii lui, Robert Guiscard a strâns o armată de 30.000 de infanterişti trupe neregulate şi 6.000 cavaleri normanzi, pe care i-a pus în marş spre Roma. Era o oaste sălbatică şi pestriţă în care erau aventurieri de multe naţii, unii veniţi pentru a-l salva pe papă, alţii pentru că le plăcea războiul, iar printre ei erau şi sarazini, care se înrolaseră în mare număr. La Roma a sosit curând vestea că forţe copleşitoare înaintează pentru a veni în ajutorul fortăreţelor asediate.
Înţelegând situaţia periculoasă, Henric, care-şi trimisese în alte părţi o mare parte a trupelor sale şi nu avea forţe care să poată face faţă acelei oştiri formidabile, s-a retras în mod prudent, asigurându-i pe prietenii săi romani că va reveni curând. S-a retras la Civita Castellana, de unde putea supraveghea toate mişcările de trupe.
La trei zile după ce trupele lui Henric au părăsit oraşul, armata normandă a apărut la zidurile cetăţii. Vai de locuitorii cetăţii vinovate! Venea o zi mai neagră şi mai rea decât toate cele prin care mai trecuse până atunci şi toată nenorocirea ei era dincauza spiritului răzbunător al marelui ei preot neînduplecat. Decât să cedeze în faţa puterii temporale, el a preferat să verse până şi sângele Romei, propria lui capitală. Stăpânirea papei asupra regatelor lumii era marele lui obiectiv şi nici o opiziţie nu-l putea determina să scadă un pic marile lui pretenţii. Chiar şi în închisoare papa rămânea la fel de inflexibil ca şi în palat. “Regele să-şi depună coroana şi să dea satisfacţie bisericii,” erau civintele mândre şi pline de dispreţ ale lui Hildebrand chiar când era prizonier, deşi atât clerul cât şi laicii îl rugau să ajungă la o înţelegere cu Henric. El a dispreţuit în egală măsură murmurele, ameninţările şi rugăminţile tuturor. El trebuie să fi cunoscut caracterul hoardelor ucigaşe care ajunseseră la porţile oraşului şi care aveau să fie consecinţele intrării lor în oraş, dar el era hotărât să-şi urmărească scopurile lui indiferent ce preţ de sânge şi suferinţă ar fi implicat.
Romanii nu erau pregătiţi să se apere şi abia de au opus o rezistenţă formală. Poarta San Lorenzo a fost forţată rapid şi oraşul a căzut în mâinile lor. Primul act al lui Robert Guiscard, acel îndatoritor fiu al bisericii, a fost eliberarea papei din lunga lui captivitate în castelul San Angelo. Normandul a primit în mod oficial binecuvântarea pontificală. Ridicându-se de la picioarele papei, astfel binecuvântat – ce grozavă batjocoră şi blasfemie! – Robert a dat liber bandelor de huligani asupra turmei fără apărare a aşanumitului mare păstor. Timp de trei zile Roma a fost supusă ororilor jafului. Normanizii şi necredincioşii sarazini au dat iama prin toate cartierele oraşului. Măcelul, jaful, pofta şi violenţa s-au manifestat fără frâu. A treia zi, când normanzii benchetuiau şi veseleau fără grijă, locuitorii ajunşi la disperare s-au ridicat într-o insurecţie generală, cu arme pe străzi şi au început să-i masacreze pe cuceritori. Normanzii surprinşi au alergat la arme, şi imediat întreaga cetate a ajuns scena unei lupte disperate.
“Cavaleria normandă,” spune Milman, “s-a revărsat pe străzi, dar romanii erau în avantaj, stăpânind casele şi cunoscând terenul şi tindeau să câştige, iar normanzii au ajuns în pericol. Atunci, fără remuşcări, Guiscard a ordonat să se dea foc caselor. Flăcările au izbucnit cu furie din toate părţile: case, palate, mânăstiri şi biserici au fost văzute arzând la căderea nopţii. Locuitorii disperaţi au ieşit grabnic pe străzi, nemailuptând să se apere, ci să-şi salveze familiile. Au fost seceraţi cu sutele. Sarazinii, aliaţii papei, care fuseseră primii la jaf, au fost primii şi la incendieri şi masacre[11]”.
Se spune că Grigore s-a străduit atunci – vai! – nu pentru a-şi salva aşanumita turmă de cruzimea normanzilor, ci pentru a salva câteva biserici mai importante de incendiul general. Guiscard a ajuns în final să stăpânească oraşul, sau, mai curând ruinele vechii Rome, dar setea lui de răzbunare nu se potolise încă. Mii de romani au fost vânduţi public ca sclavi şi alte mii au fost luaţi ca prizonieri. Se spune că nici goţii, nici vandalii, nici grecii, nici germanii nu au devastat oraşul aşa de rău ca acea cucerire a normanzilor. Şi, ceea ce arată adevăratul spirit al papalităţii, cititorul se cuvine să reţină că Guiscard a fost mituit de Grigore pentru a deveni aliatul lui, eliberatorul, protectorul şi răzbunătorul lui. Nenorocirile, masacrele şi ruina Romei au fost pe drept atribuite atunci încăpăţânării papei, şi aşa sunt considerate de atunci de toţi scriitorii imparţiali. Şi nimeni altcineva nu era mai convins de acest fapt decât însuşi Grigore, care niciodată nu s-a simţit în siguranţă, nici chiar în interiorul fortăreţei San Angelo, după plecarea aliaţilor lui normanzi.
Acoperit pentru totdeauna de ruşine, purtând pentru eternitate stigmatul infamiei şi cu groază că va auzi reproşuri pentru că fusese autorul ultimelor calamităţi, Grigore s-a retras din oraşul Sf. Petru, în tovărăşia aliaţilor lui, pe când ruinele încă mai fumegau, străzile erau pustii şi locuitorii odinioară numeroşi fuseseră măcelăriţi, arşi sau duşi în captivitate. Slăbit şi cu inima zdrobită, fără-ndoială din cauta mândriei rănite, el a rămas întâi la mânăstirea Monte Casino, apoi a mers la castelul întărit al normanzilor de la Salerno. Nu a mai văzut niciodată Roma.
Un mare număr de ecleziastici devotaţi promovării marilor pretenţii ale papei, l-a urmat la Salerno. El a ţinut acolo un sinod caşi cum nu ar fi fost emoţionat şi zdruncinat de lucrurile groaznice pe care le cauzase şi le văzuse înfăptuite. A mai tunat din nou anateme şi excomunicări împotriva lui Henric, a anti-papei Clement şi a tuturor aderenţilor lor. Dar acelea au fost ultimele lui tunete, pentru că moartea venea repede. Marele şi neînduplecatul susţinător al seupremaţiei ordinului sacerdotal a trebuit să moară ca orice alt om. I-a chemat la el pe tovarăşii lui de exil, a făcut o mărturisire de credinţă – mai ales cu privire la euharistie, după ce fusese suspectat că ar fi simpatizat cu punctul de vedere al lui Berengar -, i-a iertat şi i-a absolvit pe toţi aceia pe care-i anatemizase, cu excepţia împăratului şi a anti-papei. După aceea i-a însărcinat pe cei care-l urmau să nu aibă pace până nu vor supune totul bisericii.
Se spune că, pe când prietenii papei erau lângă patul de moarte al papei, s-a dezlănţuit o furtună grozavă. Ultimele lui cuvinte consemnate sunt: “Am iubit dreptatea şi am urât nedreptatea; de aceea mor în exil”. “În exil, domnul meu,” a spus cu sinceritate un episcop, a cărui mândrie preoţească nu fusese afectată de acea manifestare a caracterului muritor, “nu se poate să mori în exil! Vicar al lui Hristos şi al apostolilor Lui, tu ai primit de la Dumnezeu pe păgâni ca moştenire şi marginile pământului le-ai primit în stăpânire!” Cu suflul îndrăzneţ al blasfemiei, care-l înconjurase pe tot parcursul, s-a încheiat viaţa acestui mare om al bisericii. Duhul lui s-a dus departe de linguşirile prietenilor pentru a se înfăţişa înaintea unui alt tribunal, unde vor fi judecaţi toţi nu după principiile papalităţii, ci potrivit cu adevărul etern al lui Dumnezeu, care a fost descoperit în Persoana şi în lucrarea Domnului Isus Hristos.
“Binecuvântaţi sunt toţi cei care-şi pun încrederea în El” (Ps. 2.12) este un cuvânt care întăreşte inima, pentru că ce valoare trebuie să aibă cuvântul “binecuvântat” atunci când este rostit de Dumnezeu Însuşi! Dar, vai! ce va fi cu cei care trăiesc şi mor fără Hristos! El va spune în cele din urmă: “secerişul a trecut, s-a sfârşit vara, şi voi tot nu sunteţi mântuiţi!” (Ier. 8.20) Cine poate măsura nenorocirea lor,vaiul etern al cuvintelor “nu sunteţi mântuiţi!” Ce text pentru un predicator! Ce avertisment pentru un păcătos! Fie ca cititorul să pună la inimă aceasta înainte de a lăsa din mână acest volum, şi să privească atent contrastul dintre moartea acestui mare om al bisericii şi cea a marelui apostol, care spunea: “am luptat lupta cea bună, am terminat alergarea, am ţinut credinţa; de acum îmi este pusă înainte cununa dreptăţii, pe care mi-o va da Domnul, dreptul Judecător, în ziua aceea, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor care iubesc arătarea Sa” (2 Tim. 4.7-8). Până şi un profet fals a fost obligat sp spună: “Să mor de moartea celui drept şi sfârşitul meu să fie ca al lui” (Num. 23.10).
Ultimii ani ai lui Henric şi moartea lui
După ce am văzut atât de multe cu privire la împărat în relaţie cu papa vom nota, pe scurt, sfârşitul lui, înainte de a trece la alt capitol.
El i-a supravieţuit cu douăzeci şi unu de ani marelui său vrăjmaş. Viaţa agitată a lui Henric s-a încheiat la 7 august 1106, după o domnie de cincizeci de ani plină de evenimente deosebite. Istoria este plină de o mulţime de detalii cu privire la fiecare incident din viaţa marelui monarh, din copilăria lui până la moartea lui, dar nu intră în planul nostru să schiţăm viaţa lui politică. Este un contrast remarcabil între afecţiunea poporului său şi vrăjmăşia bisericii, aspect deosebit de grăitor. Deşi fusese înfierat de papă cu semnul fiarei, el a fost iubit de popor. El avea multe defecte obişnuite la regi, dar avea un loc important în inima poporului. “Auzind de moartea lui,” spune Greenwood, “iubirea lor s-a manifestat prin multe plângeri amarnice. Un mare bocet s-a auzit pe străzile oraşului Liege; curtenii şi poporul, văduvele şi orfanii, mulţimea celor săraci nevoiaşi ai oraşului şi cei de la ţară a venit la funerariile suveranului lor, a prietenului şi binefăcătorului lor. Înălţându-şi glasul, ei au plâns pierderea părintelui lor; înlăcrimaţi ei au sărutat mâinile lui reci, i-au îmbrăţişat picioarele ţepene şi cu greu au putut fi convinşi să-i lase pe cei însărcinaţi cu înmormântarea să pregătească trupul. Nici nu au putut fi convinşi să părăsească mormântul, ci multe zile au vegheat şi s-au rugat la locul unde îl înmormântaseră[12]”.
Nimic nu poate fi mai frumos sau mai emoţionant decât mărturia dată despre bunăvoinţa împăratului de aceşti bocitori sinceri. Dar, vai, cât de diferit, cât de trist şi de dureros este să ne îndreptăm spre aşanumita biserică şi spre aşazişii reprezentanţi ai blândului şi smeritului Isus! S-ar părea că mânia adversarilor papali s-a aprins de şapte ori mai tare când au auzit de onorurile care au fost aduse la trupul lui Henric cel excomunicat. Tânărul rege, fiul său, Henric al-V-leam a fost ameninţat cu anatema de la cer dacă nu exhuma rămăşiţele blestemate ale tatălui său pentru a le arunca într-un loc necurat, sau – ca o pretenţie a unei răutăţi de neconceput – la osemintele lui să se aplice absoluţiunea post-mortem! Episcopul credincios lui, Albert, care-l înmormântase după cuviinţă în biserica Sf. Lambert, a fost obligat, ca penitenţă pentru acel act de recunoştinţă şi iubire, să-i dezgroape trupul cu propriile lui mâini şi să-l ducă într-o clădire nesfinţită de pe o insulă de pe Moselle. Dar aceste necinstiri ale trupului neînsufleţit al împăratului răposat au produs reacţii. Tânărul rege, deşi fusese pregătit de Papa Pascal al-II-lea să-şi înşele tatăl şi să se răzvrătească făţiş împotriva lui, a ajuns să fie alarmat de acel terorism spiritual şi a dat ordin ca trupul să fie adus la Spires şi pus în mod solemn în mormântul strămoşilor lui. Procesiunea a fost însoţită de aproape întreaga populaţie. Slujba pentru morţi a fost ţinută cu toate solemnităţile şi onorurile obişnuite în asemenea situaţii.
Episcopul Gibbard, unul dintre cei mai aprigi persecutori ai împăratului, s-a întâmplat să fie plecat de acasă atunci, dar veştile despre ceea ce se întâmplase l-au adus înapoi în grabă. Fierbând de indignare, el a făcut ca trupul să mai fie exhumat încă o dată şi pus în pământ nesfiinţit şi a impus penitenţă tuturor celor care participaseră la procesiune. Dar glasul afecţiunii nu a putut fi redus la tăcere de episcopul neînduplecat, ci cetăţenii cu toţii împreună au venit cu mari plângeri la noul loc de odihnă al trupului. “Ei i-au reamintit episcopului,” spune Milman, “cu câtă generozitate îmbogăţise împăratul biserica din Spires; au enumerat ornamentele de aur şi argint şi pietre preţioase, veşmintele de mătase, operele de artă, altarul de aur împodobit bogat, dar de la Împaratul din est, Alexius, care făcuse acea catedrală cea mai splendidă şi mai faimoasă din Germania. Ei şi-au exprimat cu glas tare supărarea şi nemulţumirea şi abia au fost reţinuţi să se revolte. Dar nu au biruit. Totuşi catafalcul lui Henric a continuat să fie vizitat de martori sinceri şi dezinteresaţi ai carităţii lui fără margini. În final, după cinci ani de ceartă, lui Henric i-a fost permis să se odihnească în cavoul sfinţit al înaintaşilor lui imperiali[13]”.
Reflecţii asupra luptei dintre Henric şi Grigore
Am prezentat astfel o relatare mai detaliată a luptei neobişnuite dintre Grigore şi Henric pentru ca cititorului să-i fie prezentat un bun specimen al spiritului şi faptelor papalităţii în evul mediu. Şi, să ştiţi că acel spirit nu se schimbă, chiar dacă faptele se schimbă potrivit cu puterea şi posibilităţile papei în funcţie. Este acelaşi duh ca şi atunci, şi tot aşa va fi. Nici un limbaj nu poate exagera blasfemia, cruzimea şi tirania papalităţii, şi acelaşi duh străbare, mai mult sau mai puţin, fiecare membru al comunităţii ei. Pentru că, ne putem pe drept întreba care fusese crima lui Henric ca să fi adus asupra lui asemenea persecuţii îndârjite în timpul vieţii lui şi după moartea lui? Cititorul îşi poate aminti că investiturile erau în dispută.
Dreptul tradiţional al monarhilor de a avea un cuvânt în numirea episcopilor şi a demnitarilor bisericiiîn statele lor era ceva recunoscut de secole, şi nu de puţine ori ei au numit pentru Scaunul de la Roma la fel ca şi pentru alte episcopii de sub stăpânirea lor. Chiar şi Hildebrand a aşteptat cu răbdare să fie ales şi să primească ratificarea împăratului. Dar, de îndată ce a fost înălţat pe scaunul pontifical, el i-a scris împăratului o scrisoare insultătoare, poruncindu-i să se abţină de la simonie şi să renunţe de la dreptul de investitură cu inel şi sceptru. În apărarea lui, Henric a afirmat prerogativele exercitate de predecesorii săi în mod indiscutabil, mai ales de la Carol cel Mare. Grigore a tunat împotriva lui sentinţa de excomunicare, i-a dezlegat pe supuşii lui de jurământul lor de credinţă şi l-a pronunţat destituit pentru neascultare. Papalitatea şi-a dat astfel jos masca, şi lumea nu mai putea avea dubii cu privire la ţelurile şi obiectivele puterii spirituale, dar atât de mare era ignoranţa în acea vreme încât până şi cele mai enorme pretenţii au găsit suporteri, şi atât de superstiţios era poporul încât a fost făcut să creadă că toţi cei care se ridicau cu arma împotriva regelui excomunicat erau priviţi ca luptători pentru credinţă.
Acesta era primul şi cel mai de seamă aspect al ofensei aduse de Henric papalităţii şi cauza pentru atâta vărsare de sânge şi suferinţă: neînduplecatul preot nu voia să cedeze nici un pic, ia împăratul lupta pentru drepturile lui tradiţionale, şi astfel marea luptă a continuat până când moartea le-a pus capăt.
[1] n. tr.) adică lucrări de ispăşire care plăteau şi pe deasupra
[2] Sir James Stephen – Ecclesiastical Biography, vol. 1, p. 2; Milman, vol. 3, p. 103; Robertson, vol. 2, p. 515
[3] Robertson, vol. 2, p. 567
[4] Greenwood – Cathedra Petri, vol. 4, p. 331
[5] Latin Christianity, vol. 3, p. 105
[6] History of the Church, vol. 2, p. 70
[7] Cathedra Petri, vol. 4, p. 274
[8] Latin Christianity
[9] Latin Christianity, vol. 3, p. 168
[10] Robertson, vol. 2, p. 594
[11] History of Latin Christianity, vol. 3, p. 197
[12] Cathedra Petri, book 11, p. 606
[13] Latin Christianity, vol. 3, p. 277