Capitolul 18 - Revigorarea spiritului de construire a bisericilor

Începutul secolului al unsprezecelea a fost marcat de multă activitate de reparaţie şi construcţie de biserici, dar, dacă nu ar fi să avem în vedere multitplele scopuri ale locaşurilor sacre pentru oamenii săraci, aceasta nu ar merita atenţia noastră. Putem, în mod normal, presupune că, în ultimii treizeci sau patruzeci de ani oamenii nu prea au fost dispuşi să se angajeze în asemenea lucrări, dar a trecut noaptea cea groaznică şi a răsărit în lume prima zi a anului 1001, iar speranţele naţiunilor au reînviat. La sfârşitul secolului al zecelea minţile oamenilor căzuseră în cea mai adâncă disperare, iar după aceea a avut loc o evoluţie ascendentă, în care s-a acordat atenţie în primul rând clădirilor sfinte, prin virtuţile cărora, după cum se credea atunci, judecata fusese îndepărtată şi oamenii recăpătaseră favoarea cerurilor.

Sentimentele superstiţioase au fost, fără-ndoială, factorul care a condus la mari eforturi arfhitecturale cu rezultate deosebite care caracterizează această perioadă. Multe dintre clădirile de atunci sunt şi azi atestând măreţia planurilor şi soliditatea lucrărilor. “Fundaţiile erau largi şi adânci, pereţii aveau o grosime imensă, acoperişurile erau abrupte şi înalte pentru a opri zăpada şi ploaia... Stâlpi înalţi sprijineau bolţile înalte care erau în locul acoperişurilor plate de mai înainte. Marele turn pătrat, care simboliza rezistenţa faţă de agresiunea lumii, a fost înlocuit de turla înaltă care indica încurajator către cer[1]”.

Dar nu trebuie să presupunem că acele imense clădiri erau folosite în exclusivitate ca locuri de închinare publică, ci biserica satului în perioada medievală avea rolul mai multor clădiri deosebite din zilele noastre. Ea era destul de mare pentru ca întreaga populaţie a satului să se poată mişca în ea. Casele celor săraci erau colibe mizerabile în care se retrăgeau pentru a dormi, dar vasta şi marea clădire consacrată de religie era palatul celui sărac, unde el îşi petrecea timpul liber şi unde se simţea ca şi cum ar fi fost totul al lui. Era ca primăria, piaţa, agenţia de ştiri, sala de clasă a şcolii, locul de întâlnire a prietenilor, toate la un loc. Noi, care trăim în casele confortabile din secolul al nouăsprezecelea nu putem avea idee cât de utile erau atunci aceste clădiri. Dar şi acestea, ca orice altceva în acele vremuri, duceau la creşterea puterii clerului şi la aservirea poporului. Nu numai că sanctuarul era sfinţit, ci şi preoţii erau glorificaţi în ochii poporului, ajungând să-i eclipseze în demnitate şi pe regi.

Revigorarea literaturii

Începutul secolului al unsprezecelea a fost faimos nu numai pentru marea etalare de talent arhitectural, ci şi pentru reînnoirea energiilor minţii omeneşti în diferite domenii de învăţătură. Vechea credinţă prostească, care de veacuri nu punea nici un fel de întrebări, avea să fie tulburată de un duh sănătos de cercetare liberă.

Se spune că energia intelectuală a Europei a fost într-o decădere continuă din secolul al cincilea până la jumătatea secolului al optulea, şi, deşi starea lucrurilor în Insulele Britanice şi lucrările venerabilului Bede par să facă excepţie de la regula generală, în acea perioadă ignoranţa ajunsese cea mai adâncă ajunsese să fie cel mai larg răspândită. Vom observa în treacăt faptul că Bede este omul care merită să fie numit învăţătorul Angliei. A-a născut în anul 673, în satul Jarrow, în Northumberland şi a fost călugăr şi preot, dar şi un om evlavios şi muncitor, unul din marile obiective ale vieţii lui fiind învîţătura tinerilor, de care s-a ocupat până în ultimul ceas. A murit înconjurat de învăţăceii lui iubiţi la 26 mai 735[2].

Revigorarea literelor de către arabi

Vom vedea acum un fenomen curios şi neaşteptat în istoria literaturii în acest ev întunecat, şi, deşi acesta nu prea s-ar încadra în schema istoriei bisericii, este totuşi un fenomen mult prea interesant pentru a fi trecut cu vederea. Cei care în acea vreme se numeau învăţători ai creştinătăţii erau, după cum se ştie, cufundaţi într-o adâncă ignoranţă, dar vedem că sarazinii ajunseseră să studieze literatura naţională a Greciei. Aceasta a fost ceva remarcabil la începutul secolului al unsprezecelea.

Am văzut deja cum, în secolul al şaptelea, tovarăşii şi succesorii lui Mahomed au pustiit pământul cu armele lor şi l-au întunecat prin ignoranţa lor, iar actele lor de barbarie – cum ar fi arderea bibliotecii din Alexandria – atestă dispreţul lor faţă de învăţătură şi aversiunea lor faţă de monumentele pe care le-au distrus. În secolul al optulea, arabii par să se fi aşezat în ţările pe care le-au supus, şi, având avantajele unei clime mai favorabile şi unui sol mai bogat, au început să studieze ştiinţele şi cunoştinţele folositoare. “În secolul al nouălea,” spune decanul Waddington, “sub auspiciile unui calif generos, ei s-au ocupat de literatură cu aceeaşi ardoare cu care până atunci se ocupaseră numai de arme. Au fost înfiinţate mari şcoli în principalele oraşe din Asia – Bagdad, Cufa şi Basra -, au fost înfiinţate cu multă grijă biblioteci, iar oamenii învăţaţi au fost invitaţi la splendida curte a lui Almamunis. Grecia, cea care civilizase Republica romană şi care avea mai târziu să ilumineze marginile occidentului, a fost atunci chemată să-şi verse înţelepciunea ei în sânul sterp al Asiei, pentru că pe atunci Grecia era singura ţară care avea o literatură originală. Cele mai nobile creaţii ale ei au fost traduse în limba conducătorilor din est, iar arabilor le-a plăcut să urmeze speculaţiile lor şi să se supună regulilor filozofiei ei”.

“Impulsul astfel dat duhului şi activităţii din Asia s-a transmis rapid de-a lungul ţărmurilor egiptului şi Africii până la şcolile de la Sevilla şi Cordoba, iar şocul s-a făcut simţit la aceia care l-au primit. De atunci încolo, duhul de învăţătură a însoţit şi armele sarazinilor. Ei au cucerit sicilia, iar din Sicilia au invadat provinciile din sudul Italiei, ca pentru a completa evoluţia excentrică a revoluţiei aduse de literatura greacă. Înţelepciunea lui Pitagora a fost readusă în ţara ei de origine de descendenţii unui războinic arab[3]”.

Învăţătura arabilor importată de creştinătate

Papa Silvestru al-II-lea, care era pe scaunul S. Petru în zorii primei zile a secolului al unsprezecelea, a constituit veriga de legătură dintre înţelepciunea şi învăţătura arabilor şi ignoranţa şi credulitatea romanilor. El studiase la şcolile mahomedane din cetatea regală Cordoba, unde a căpătat multe cunoştinţe utile pentru viaţa lui, pe care a început să le prezinte şi să le practice la Roma. Dar aşa de întunecat de superstiţie era poporul în general încât ei atribuiau marile lui realizări unor arte magice şi susţineau că asemenea puteri nu pot fi obţinute decât în urma unui pact cu cel rău. Timp de secole, Papa Silvestru a fost numit cu groaza că scaunul Sf. Petru a putut fi ocupat de un vrăjitor. Dar, cu trecerea timpului, s-a ieşit din ce în ce mai mult din întunericul secolului al zecelea şi a apărut o clasă de oameni deosebiţi nu numai prin mari realizări în filozofie, ci şi prin aceea că studiau sfintele scripturi şi erau devotaţi înaintării creştinismului. În acel timp, a şti să citeşti şi a înţelege sensul cuvintelor, mai ales când era vorba de scrierile sacre, era o mare binecuvântare pentru omenire. Superioritatea secolului al unsprezecelea asupra secolului anterior se datorează în principal progresului învăţăturii ca mijloc folosit de Domnul.

Mai trebuie să mai spunem ceva despre Silvestru, pentru că ar fi nedrept să lăsăm ca umbra prejudecăţilor să rămână asupra unui om atât de mare. Istoria luminată şi imparţială ne spune că el era cel mai eminent prelat al epocii sale. Numele lui propriu era Gerbert. “La învăţătură fără egal, în evlavie ireproşabil – aşa era Gerbert din Ravena,” spune Milman. El a fost tutorele, îndrumătorul şi prietenul lui Robert, fiul şi succesorul lui Hugo Capet, cel care, în anul 987, printr-o mare revoluţie paşnică, a fost aşezat pe tron în locul descendenţilor imbecili ai lui Carol cel Mare. Elevul ajuns rege pare să fi avut mari foloase în urma învăţăturii primite de la Gerbert. El a ajuns pe tronul Franţei prin anul 996 şi încă mai domnea în anul 1031. El era un mare prietem al învăţăturii, supranumit Cel Înţelept, şi a fost plâns la moartea lui. În anul 998, Gerbert a fost numit papă de Otto al-III-lea, împăratul Germaniei, şi atunci el şi-a luat numele Silvestru al-II-lea. A murit la 12 mai 1003.

Căile firului de argint al harului lui Dumnezeu

Ştefan, cel mai evlavios rege al Ungariei, a fost botezat de Adelbert, episcopul de Praga, şi a început să domnească în anul 997. A fost un zelos sprijinitor al avangheliei, al şcolilor şi lucrărilor misionare. Deseori el îi însoţea pe predicatori şi uneori predica el însuşi. Regina lui evlavioasă, Gisla, fiica lui Henric al-III-lea, l-a ajutat mult. El a introdus şi multe reforme sociale, a fost bun cu cei săraci şi s-a străduit să suprime neevlavia în toate domeniile lui. Sub binecuvântarea lui Dumnezeu, el a trăit să vadă cum întreaga Ungarie a devanit creştină. A murit în anul 1038. Schimbarea guvernului a adus persecuţie şi lucrătorii evlavioşi au fost întrerupţi din lucrările lor bune.

Othingar, un episcop din Danemarca şi Unwan, episcop de Hamburg, au fost slujitori devotaţi ai lui Hristos, folosiţi de El pentru răspândirea adevărului. John, un scoţian, episcopul de Mecklemburg, a botezat un mare număr dintre cei din Schalauen, dar prusacii s-au împotrivit tuturor încercărilor de a introduce evanghelia printre ei. Boleslav, regele Poloniei, s-a străduit să-i evanghelizeze forţat, însă în zadar. Atunci au venit optesprezece misionari conduşi de unul numit Bonifaciu pentru a lucra printre prusaci vestindu-le evanghelia în mod paşnic, însă au fost masacraţi de poporul barbar. S-ar părea că prusacii au fost ultima naţie europeană care s-a supus sub jugul lui Hristos. Creştinismul nu a prins deloc rădăcini în Prusia până îm secolul al treisprezecelea.

Domnia lui Olaf, care a ajuns rege al Suediei spre sfârşitul secolului al zecelea şi a murit în 1024, a fost renumită pentru răspândirea evangheliei în acea ţară. Clerul englez plin de zel s-a folosit de ocazie şi mulţi au mers pentru a vesti evanghelia în Suedia. Printre aceia a fost Sigfred, arhidiacon de York, care a lucrat mulţi ani printre suedezi. Dar zelul lui Olaf l-a condus la măsuri violente pentru a extinde creştinismul şi a incitat o ură generală împotriva lui printre cei care aderau la vechea religie. După multe lupte şi multă vărsare de sânge, religia creştină a ajuns să fie bine stabilită pe la sfârşitul secolului al unsprezecelea. În suedia ajunseseră să fie cam 1100 de biserici.

Înaintarea evangheliei în Norvegia a fost lentă din vremea misiunii lui Ausgar, dar când Olaf, fiul lui Harold, a ajuns rege, în 1015, el a fost hotărât să continue cu mult zel lucrarea bună. Au fost invitaţi mulţi misionari din Anglia, în fruntea lor fiind un episcop numit Grimkil, care a întocmit un cod de legi ecleziastice pentru Norvegia. Regele a urmat însă metodele – lucru atât de obişnuit în acel timp şi întotdeauna caracteristic sistemului roman – coercitive de a impune creştinismul prin confiscarea averii şi pedepse corporale grave, chiar prin pedeapsa cu moartea. Deseori el a întâmpinat rezistenţă armată. În cele din urmă s-a ajuns la un acord pentru un consiliu. Regele şi misionarul lui, Grimkil, l-au întâlnnit pe preotul păgân la Dalen, în 1025. Se spune că Olaf ar fi petrecut o mare parte din noapte în rugăciune. Zeul Thor, pe care păgânii îl vedeau superior Dumnezeului creştinilor pentru că putea fi văzut, a fost adus în sala de consiliu. În dimineaţa în care s-au întâlnit, Dumnezeu le-a arătat soarele care răsărea ca mărturie vizibilă pentru Dumnezeul său, care îl crease, şi, în timp ce păgânii priveau la strălucirea lui, un soldat uriaş a ridicat măciuca şi a făcut bucăţi idolul. Un roi de creaturi scârboase, care su fost astfel tulburate, s-a răspândit fugind în toate părţile, iar oamenii din Dalen au fost convinşi de vanitatea vechii lor superstiţii şi au primit să fie botezaţi. Olaf a fost apoi ucis într-un război civil, dar se zvonea că sângele lui ar fi vindecat rana de la mâna războinicului care îl omorâse şi se spune că prin intermediul lui au mai fost multe alte miracole. El a fost canonizat şi Sf. Olaf a fost ales ca ocrotitor al Norvegiei.

Triumfurile evangheliei au fost remarcabile în Danemarca spre sfârşitul acestui secol. Adam din Bremen, scria în 1080 spunând: “Priviţi la naţia feroce a danezilor; de mult timp ei s-au obişnuit să-L laude pe Dumnezeu. Priviţi la poporul de piraţi, care acum a ajusn să fie mulţumit de roadele propriei lui ţări. Priviţi la regiunea odinioară groaznică şi complet inaccesibilă din cauza idolatriei, care acum primeşte cu bunăvoinţă predicatorii cuvântului”. Istoria îi reprezintă pe danezi şi pe englezi ca bucurându-se de o scenă milenială în urma efectelor lucrărilor misionare. În încredere reciprocă şi dragoste, ei se bucurau împreună de binecuvântările creştinismului. Aceasta trebuie că era ceva într-adevăr minunat şi surprinzător pentru cei care cunoscuseră cu ce barbarie sălbatică pustiiseră mai înainte danezii locuinţele englezilor. Acestea erau triumfurile paşnice ale evangheliei lui Hristos. Predicarea crucii, însoţită de energia Duhului Sfânt, are cu singuranţă efecte binecuvântate şi produce schimbări la cel mai necioplit popor. Evanghelia nu numai că emencipează sufletul nemuritor de sclavie şi de blestemul păcatului, ci îmbunătăţeşte mult situaţia omului şi răspândeşte în lume precepte ale păcii, ordinii şi bunei guvernări. Acestea sunt efectele evangheliei, dar ele sunt deseori stricate şi împiedicate de vrăjmăşia naturală a inimii omului, mai ales de aceia care au sabia la dispoziţia lor.

Lafranc şi Anselm sunt nume faimoase în istoria bisericii din această epocă, deşi nu atât de mult pentru har cât pentru învăţătura lor şi controverse. Ambii eu fost arhiepiscopi de Canterbury. Ambii au fost călugări şi învăţători renumiţi în acel ordin călugăresc. Până la patru mii de studenţi au ascultat prelegerile lui Lafranc atunci când era călugăr la Caen. Anselm a avut o la fel de mare reputaţie în Normandia. Lafranc a avut totuşi reputaţia deloc de invidiat de a fi confirmat prin învăţătura lui dogma transsubstanţierii. Aceasta apăruse cu autoritate în biserică în întunericul secolului al zecelea. Ea a fost atacată de Berengar de Tours, care a folosit toate puterile minţii şi a recurs la toate resursele disponibile atunci pentru a demonstra cât de nesănătoasă era acea doctrină. Dar Lafranc a apărat acea învăţătură, şi, având de partea lui majoritatea clerului, l-a respins pe Berengar, l-a dezbrăcat de demnităţile lui clericale şi l-a condamnat să fie închis tot rrestul vieţii. Berengarismul a ajuns să fie cuvânt de ocară şi învăţătura lui să fie considerată erezie. Astfel, pe la jumătatea secolului al unsprezecele, s-a stabilit dogma prezenţei reale. Lafranc a murit în 1089. William Rufus l-a numit pe Anselm ca succesor al lui. El avea reputaţia de a fi un mare teolog şi un creştin sincer şi ireproşabil ca mod de viaţă. A murit în 1109, în al şaisprezecelea an al slujbei de arhiepiscop şi în vârstă de şaptezeci de ani. Atât Lafranc cât şi Anselm, abia dacă mai este nevoie s-o spunem, au fost suporteri zeloşi ai puterii Romei.

Margareta, regina Scoţiei, a fost în mod evident un canal al harului lui Dumnezeu în acele zile, cu tot legalismul papalităţii. Ea era fiica lui Ethelred şi sora lui Edgar Atheling, ultimul din linia prinţilor saxoni. Rapacitatea şi neevlavia prinţilor normanzi, mai ales a lui William Rufus, i-au făcut pe Edgar şi Margareta să se retragă în Scoţia. Regele Malcolm Canmore s-a căsătorit cu prinţesa engleză. Se spun cele mai minunate lucruri despre evlavia ei, dărnicia şi smerenia ei. A avut cu Malcolm şase fii şi două fiice. Trei dintre fiii ei au domnit succesiv, iar fiica ei Matilda a fost soţia lui Henry I al Angliei şi era considerată o creştină evlavioasă.

Din vreme ce viaţa şi caracterul Margaretei ne vor da o imagine mai bună a ceea ce era creştinismul roman în cele mai strălucite exemple ale lui, mai bine decât am putea descrie noi, vom cita câteva pasaje din viaţa ei reală. “Doamna care fusese onorată fiind canonizată, deşi era foarte superstiţioasă şi întrucâtva ostentativă în binefacerile ei, avea totuşi multe virtuţi deosebite şi trebuie să fie socotită printre cele mai bune regine ale noastre. Ea a exercitat o mare influenţă asupra soţului ei viteaz dar analfabet, care, deşi nu putea citi cărţile ei de închinare, avea obiceiul de a le săruta. În fiecare dimineaţă ea pregătea hrana pentru nouă orfani şi îi hrănea stând în genunchi. Ea slujea cu propriile ei mâini servind la mese pentru săracii care se strângeau pentru a avea parte de dărnicia ei, şi, în fiecare noapte, înainte de a se retrage pentru odihnă, ea dădea o şi mai izbitoare dovadă de umilinţă spălând picioarele a şase dintre ei. Ea era deseori în biserică prosternându-se în faţa altarului, şi acolo, cu suspine şi lacrimi şi lungi rugăciuni, se oferea pe sine ca jertfă Domnului. Când venea Postul Paştelui, ea nu numai că recita diferite slujbe, ci parcurgea întreaga Psaltirie de trei ori în douăzeci şi patru de ore. Înainte de a se prezenta la litutghia publică, ea se pregătea pentru solemnitate ascultând cinci sau şase liturghii private, şi, când se termina slujba, ea hrănea douăzeci şi patru de săraci, arătându-şi astfel credinţa prin lucrări. Şi ea nu se retrăgea pentru masa ei sărăcăcioasă până ce acei săraci nu erau sătui. Dar în toată această paradă de smerenie era afişată o la fel de mare mândrie. Îmbrăcămintea ei era splendidă, suita ei era mare, iar hrana ei simplă trebuia să-i fie servită în vase de aur şi de argint, lucru nemaiîntâlnit în Scoţia până la ea”.

“Cum avusese fericirea de a fi beneficiat de o educaţie bună, Sf. Margareta avea o deosebită plăcere să-şi arate cunoştinţa ei în ale scripturilor. Deseori ea discuta cu clerul Scoţiei chestiuni teologice, şi, prin influenţa ei, Postul Paştelui a fost ţinut de atunci încolo potrivit rânduielilor catolice. Ea a slujit bine religia în multe feluri, dar viaţa acestei regine bune a fost scurtată dincauza severităţii posturilor ei, care i-au afectat treptat sănătatea... Ea zăcea epuizată şi muribiundă, cu crucifixul ănaintea ei, când fiul ei, Edgar, a sosit de la bătălia de la Alnwick. «Cum îi merge regelui şi lui Edward al meu?» a întrebat mama pe moarte. Tânărul a rămas în tăcere. «Ştiu totul,» a strigat ea, «ştiu totul, şi te ddjur, pe crucea Lui ce sfântă, pe dragostea ta de fiu, să-mi spui adevărul!» «Soţul şi fiul tău au fost ucişi amândoi,» i-a spus tânărul. Ridicându-şi mâinile şi ochii spre cer, ea a spus «Lăudat şi binecuvântat fii Tu, Dumnezeule Atotputernic, că ai găsit plăcut să mă faci să sufăr atâta nelinişte în ceasul plecării mele, ca, prin aceasta să mă purifici într-o oarecare măsură de stricăciunile păcatului meu, şi Tu, Doamne Isuse Hristose, care, prin voia Tatălui, ai dat lumii viaţă prin moartea Ta! Eliberează-mă!» Şi-a dat sufletul uşor, având încă pe buze aceste cuvinte[4]”.

Reflecţii asupra spiritului misionar al Romei

Urmărind lucrarea cea bună a evangheliei în diferite ţări, am văzut activitatea, energia şi caracterul agresiv al bisericii Romei. Deşi era “evanghelia lui Dumnezeu” era amestecată cu grozav de multă tradiţie omenească împreună cu multe absurdităţi, totuşi mai era vestit numele lui Isus Hristos şi mântuirea prin El, dar vai! nu era mântuirea numai şi numai prin El. Cu toate acestea, Dumnezeu, în harul Lui, putea folosi acel nume binecuvântat pentru ca ochiul credinţei să vadă valoarea Lui chiar în mijlocul gunoaielor superstiţiilor romane. Evanghelia curată şi completă a lui Hristos se pierduse de tot. Subiectul nu era Hristos şi numai El, ci Hristos şi o mie de alte lucruri. Erau predici elocvente care spuneau despre lucrări bune, dar, în acelaşi timp, credinţa era ţinută în întuneric cu privire la sursa oricărei lucrări bune. “Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1.29); “Priviţi la Mine şi veţi fi salvaţi, toate marginile pământului! Pentru că Eu sunt Dumnezeu şi nu este altul” (Isa. 45.22); “veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă” (Mat. 11.28); “pe cel care vine la Mine, nicidecum nu-l voi scoate afară” (Ioan 6.37). Asemenea texte dau ideea despre o evanghelie care, prin credinţă, aduce sufletul numai la Hristos personal şi nu la Hristos plus nenumărate ritualuri şi ceremonii necesare pentru ca sufletul să fie mântuit. A fi convertit la Hristos este cea mai bună convertire, iar a te baza pe eficacitatea sângelui lui Hristos este mântuire sigură a sufletului şi pace desăvârşită cu Dumnezeu.

Erau, fără-ndoială, mulţi oameni buni şi sinceri în câmpul lucrărilor misionare, a căror stare spirituală era mult mai bună decât cea ecleziastică, şi pe care Dumnezeu i-a putut folosi pentru a aduce la El suflete scumpe. Dar nu poate fi nici o-ndoială că spiritul misionarilor Romei era acela de a prozelitiza mai mult pentru biserica Romei decât pentru credinţa în Hristos şi ascultarea de El. Botezul, supunerea implicită şi faţă de autoritatea papei, fără a o pune în discuţie, era ceea ce cereau de la toţi cei convertiţi, fie ei conducători sau supuşi. Credinţa în Hristos nu era ceea ce doreau ei să vadă. Ambiţia scaunului de la Roma era aceea de a cuprinde întreaga lume, şi, cel puţin în Europa, orice mărturisire creştină care se declara independentă de dominaţia Romei trebuia să fie suprimată imediat şi nimicită cu desăvârşire.

În acel timp a apărut pe scenă un călugăr de origine umilă, dar cu un caracter extraordinar, prin care s-au împlinit toate visele dragi de Romei de a stăpâni asupra minţii oamenilor. Până atunci acea misiune a papalităţii nu se împlinise. Din vreme ce niciodată până atunci nu a fost un asemenea papă, şi nici de atunci încolo nu a mai fost unul asemenea lui, trebuie să-i prezentăm pe scurt cariera.

[1]               James – Eighteen Christian Centuries

[2]               Neander, vol. 5, p. 197

[3]               Waddington – History, vol. 2, p. 44

[4]               Cunningham – Church History of Scotland, vol. 1, p. 97; Milner vol. 2, p. 566; Robertson, vol. 2, p. 441