Capitolul 17 - Propagarea creştinismului
Este o adevărată uşurare, atât pentru scriitor cât şi pentru cititor să ne depărtăm de lucrurile pângărite de Roma pentru a urmări firul de argint al harului mântuitor al lui Dumnezeu în răspândirea evangheliei şi dăruirea multora dintre slujitorii Lui. Totuşi, nu trebuie să ne aşteptăm la mult despre Hristos sau la ceea ce este o evanghelie clară în mărturia misionarilor din acea perioadă. Trebuie să privim starea generală a Europei în secolul al nouălea, în comparaţie cu secolul al nouăsprezecelea, pentru ca inimile noastre să se înalţe către Dumnezeu cu mulţumire pentru acea zi a lucrurilor mici.
Preferinţa scrierilor unor oameni în detrimentul scripturilor era deja un obicei, cel puţin oriunde a predominat influenţa Romei. Paulicienii, şi probabil şi alţii care s-au despărţit de comuniunea Romei, au susţinut autoritatea cuvântului lui Dumnezeu, dar misionarii romani erau instruiţi şi obligaţi să ţină la hotărârile părinţilor. Se făcea mereu apel la canoanele consiliilor şi scrierile marilor învăţători, astfel încât cartea sacră era complet neglijată. Cu mult înaionte de acea perioadă, cuvântul lui Dumnezeu începuse să fie tratat ca obscur, încurcat şi nepotrivit să fie citit de publicul larg, şi aşa este considerat de catolici de atunci şi până azi. Şi totuşi, Dumnezeu este deasupra tuturor şi schimbă toate spre gloria Lui, pentru răspândirea creştinismului şi mântuirea păcătoşilor. “Tot ce-Mi dă Tatăl va veni la Mine, şi pe cel care va veni la Mine, nicidecum nu-l voi scoate afară” (Ioan 6.37).
Deşi ambiţia sângeroasă şi viaţa destrăbălată a lui Carol cel Mare ne împiedică să credem că el şi-ar fi însuşit vreun principiu creştin autentic, totuşi este corect să recunoaştem că el a fost folosit de Dumnezeu pentru dezvoltarea educaţiei în ţara lui şi pentru răspândirea peste hotare a creştinismului. S-au construit şcoli, au fost întemeiate universităţi, au fost aduşi învăţaţi din Italia, Anglia şi Irlanda pentru ridicarea nivelului moral, religios şi intelectual al supuşilor săi. Spre sfârşitul lungii sale domnii, la reşedinţa lui regală de la Aix-la-Chapelle, el era înconjurat de liuteraţi din toate ţările. Învăţaţii, grămăticii şi filozofii vremii erau bineveniţi în sala mare de audienţe. Dar, cel mai de seamă dintre aceştia era compatriotul nostru, călugărul anglo-saxon Alcuin, născut în Northumbria, şi tutore al familiei imperiale.
Alcuin era cel mai important, atât pentru învăţătura lui, cât şi pentru lucrările lui ca învăţător al francilor. Dar şi mai important este faptul că el pare să fi avut câteva gânduri corecte despre creştinism. Deseori el l-a mustrat pe împărat pentru impunerea zeciuielilor asupra saxonilor nou-convertiţi şi pentru administrarea nediscriminatorie a botezului. “Întâi trebuie dată ânvăţătura”, spunea el, “cu privire la principiile de bază ale doctrinei şi practicii creştine, şi apoi trebuie să vină sacramentul. Botezul poate fi impus prin forţă, dar credinţa nu. Botezul primit fără credinţă sau fără înţelegerea raţională de către persoană este la fel de nefolositoare ca spălarea trupului[1]”.
Cât ne înviorează duhul şi cât suntem de mulţumitori găsind o asemenea purtare cinstită faţă de marele împărat! Aceasta ne arată că Domnul a avut martorii Lui în orice vreme şi în orice loc. Să sperăm că el a fost folosit de Domnul pentru răspândirea adevărului şi a binecuvântării în acele cercuri înalte.
Se apropia sfârşitul marelui Carol. Deşi se înconjurase cu literatură, muzică şi tot ce poate fi plăcut şi satisface fiecare gust şi pasiune a lui, şi deşi, se spune, anticamerele lui erau pline de monarhi căzuţi ai teritoriilor cucerite, care aşteptau favorurile lui sau căutau să le fie restituite domeniile ce li se cuveneau, el a trebuit să primeascăm acea lovitură cereia nimeni nu I se poate împotrivi. El a murit la 28 ianuarie 1814, la vârsta înaintată de şaptezeci şi doi de ani, după o lungă domnie de patruzeci şi trei de ani. El l-a numit succesor pe fiul său, Louis.
Nu avem îndoieli că Ludovic (Louis), supranumit cel Pios, era un creştin sincer şi smerit. Nicicând nu a fost vreun om într-o poziţie mai nepotrivită decât blândul Ludovic atunci când imperiul i-a căzut în mâini. El a trăit până în anul 840, iar viaţa lui este una dintre cele mai impresionante, tragice şi vrednice de milă din analele regilor. Când şi-a făcut cunoscute principiile lui de guvernare a avut loc un fel de răzvrătire universală. El era mult prea blând şi scrupulor pentru soldaţii lui şi mult prea evlavios pentru clerul lui. Le-a interzis episcopilor lui să poarte sabie şi arme sau pinteni sclipitori la călcâie. Călugării şi călugăriţele au găsit în el un al doilea Sf. Benedict. Imoralitatea de la curtea tatălui său a dispărut rapid din incinta sacră a palatului său, dar el a fost mult prea blând în a-şi disciplina fiii. După cum ne putem uşor imagina, o asemenea evlavie a fost riduculizată şi nu a putut fi suportată mult timp. El a fost părăsit de soldaţii lui, a căror avere creştea din prada de la adversari; fiii lui, Pepin, Louis şi Lothaire, s-au ridicat în mai multe ori cu arme împotriva lui. Clerul, care s-ar fi cuvenit ca, în zilele de necaz, să-l înconjoare cu simpatie pe monarhul căzut, s-au folosit de ocazie pentru a-şi arăta puterea băgându-l în adâncul unei mânăstiri, şi, pentru a da o aparenţă de justiţie actului lor, l-au obligat să mărturisească nişte păcate de care nu se făcuse nicidecum vinovat. Clerul a luat partea lui Lothaire, fiul răzvrătit, om deosebit de crud, care însă se temea de pedeapsă şi nu i-a luat viaţa tatălui său, ci, împreună, au hotărât să-l degradeze civil şi ecleziastic pe rege pentru ca să nu-şi mai poată exercita autoritatea regală. El a fost obligat la penitenţă publică pentru nişte presupuse crime; a fost obligat să dezbrace armura şi hainele regale şi să le lase la altarul Sf. Sebastian şi să îmbrace haina neagră de călugăr[2].
Dar mândria nobililor lui a fost insultată de această afişare a aroganţei ecleziastice şi poporul a plâns soarta bunului şi blândului împărat. Reacţia a fost inevitabilă: indignat de cum fusese tratat regele, poporul a cerut restaurarea lui. A fost scos din mânăstire, îmbrăcat din nou şi reinvestit, dar numai pentru ca să aibă parte de o şi mai mare umilinţă. În cele din urmă, el a fost salvat prin mâna providenţei divine de purtarea anormală a fiilor săi şi de persecuţia nemiloasă a clerului, care urmărea doar să-şi etaleze şi să-şi consolideze propria putere. Purtând un crucifix presat pe piept, cu ochii spre cer şi iertându-l pe fiul său, Ludovic, care era atunci cu armele împotriva lui, el a părăsit această viaţă pentru a fi cu Hristos, ceea ce este mult mai bine (v. 1 Fil. 1.23).
Convertirea naţiunilor din nord
Răspândirea evangheliei spre extremităţile nordice ale Europei în timpul secolelor al nouălea şi al zecelea a fost atât de detaliată în istoriile generale încât nu vom face altceva decât să numim principalele locuri şi protagoniştii implicaţi în lucrarea bună. Şi ne bucurăm să putem urmări calea acelor misionari care s-au lepădat de sine şi au mers până în inima regatului lui Satan, unde de secole el domnea netulburat. Am văzut deja cum sabia lui Carol cel Mare a deschis calea către frislandezi, saxoni, huni şi alte triburi.
În prima parte a domniei fiului său, Ludovic, evanghelia le-a fost prezentată danezilor şi suedezilor. Disputele pentru tronul Danemarcei între Harold şi Godfrid l-au determinat pe Harold să caute protecţia lui Ludovic. Împăratul evlavios a gândit că aceea era o bună ocazie pentru a introduce creştinismul printre danezi. El i-a promis deci ajutor lui Harold cu condiţia ca el să îmbrăţişeze creştinismul şi să primească predicatori în ţara lui. Regele a acceptat condiţiile şi a fost botezat la Mentz, în anul 826, împreună cu regina lui şi cu o numeroasă suită. Ludovic a fost naş pentru Harold, împărăteasa pentru regină, iar Lothaire pentru fiul lui, iar pentru membrii suitei regale au fost naşi de ranguri adecvate. Astfel creştinat, potrivit cu gândirea din acel timp, el s-a întors acasă vorbind cu învăţătorii creştini. În eventualitatea că Harold nu şi-ar fi recâştigat regatul, Ludovic i-a dat o moşie în Friesland.
Ansgarius şi Auberg, cei doi călugări francezi care i-au însoţit, au lucrat cu mult zel şi succes, dar Aubert, un călugăr dintr-o familie nobilă a murit în doi ani angajat în lucrarea misionară.
Neobositul Ansgarius, la moartea tovarăşului său de lucru, a mers în Suedia. Acolo a fost la fel de fericit în lucrare şi avut la fel de mult succes. În anul 831, Ludovic i-a răsplătit marile lucrări făcându-l episcop al Hamburgului şi al nordului. Deseori el a avut de întâmpinat multă împotrivire, dar de obicei i-a dezarmat pe persecutori prin bunătatea lui şi purtarea lui dereaptă. El a trăit până în anul 865 şi a lucrat printre danezi, cimbrii şi suedezi.
În acel timp s-au făcut unele eforturi pentru convertirea ruşilor, ungirilor, etc., dar lucrarea evangheliei nu pare să fi progresat în acele locuri până la cucerirea Boemiei de către Otto, în anul 950, sau, mai curând, până la căsătoria lui Vladimir, prinţul ruşilor, cu Ana, sora lui Vasile, împăratul grec. El a îmbrăţişat credinţa regiinei sale şi a trăit până la o vârstă foarte înaintată, iar supuşii lui i-au urmat credeinţa. Şi convertirea ducelui Poloniei se datorează influenţei unei regine creştine. În acele zile, credinţa prinţului devenea regula pentru poporul lui, atât în ce priveşte credinţa cât şi în practică, şi, în general, credinţa reginei devenea regula pentru rege. De aici influenţa soţiei în sens bun sau în sens rău. Se poate să fi observat aceasta din zilele Clotildei şi ale lui Clovis. “Este o ciudată uniformitate,” spune Milman, “în instrumentele folosite pentru convertirea barbarilor. O femeie cu rang înalt şi cu influenţă, un călugăr zelos şi o calamitate care se abătea asupra poporului, şi imediat ce convergeau aceşti trei agenţi, ţara păgână se deschidea pentru creştinism”.
Bulgaria. Despre cu a fost creştinismul a fost introdus în Bulgaria am spus în relatarea despre paulicieni. Bulgarii erau un popor barbar şi sălbatic. După huni, bulgarii erau cei mai groaznici invadatori ai Europei. Sora lui Bogoris, regele lor, a fost luată captivă de greci în copilăria ei şi a fost educată la Constantinopole în credinţa creştină. După ce a fost răscumpărată şi s-a întors acasă, ea a fost mult afectată de obiceiurile idolatre ale fratelui ei şi ale poporului său. S-ar părea că ea era o creştină serioasă, dar toate apelurile ei în favoarea creştinismului au părut inutile până ce o foamete şi o ciumă au făcut ravagii în Bulgaria. Regele a fost, în cele din urmă, convins să se roage dumnezeului creştinilor. Domnul, în marea Lui îndurare, a oprit ciuma. Bogoris a recunoscut puterea Dumnezeului creştinilor şi a acceptat să permită misionarilor să vestească poporului evanghelia.
Metodi şi Chiril, doi călugări greci, s-au remarcat prin zelul şi învăţătura lor, învăţându-i pe bulgari adevărurile şi binecuvântările evangheliei lui Hristos. Regele a fost botezat, iar poporul lui i-a urmat exemplul. Se spune că regele i-a trimis papei Nicolae I o sută şase întrebări cu privire la chestiuni de disciplină ecleziastică, ceremonii şi obiceiuri. Se spune că răspunsurile au fost întocmite pentru a fi discrete şi potrivite pentru a minimiza ferocitatea acelei naţiuni sălbatice.
Din Bulgaria, zeloşii misionari au vizitat multe triburi slave şi au pătruns în regiuni de barbarie pură, unde dialectele lor nu aveau nici o scriere. Aceşti oameni devotaţi au învăţat limba ţării şi le-au predicat evangehelia în propria lor limbă. Acela a fost un lucru nou în acel timp, dar creştinismul ceresc aduce cu sine multe daruri de preţ. Practica obişnuită a vremii era aceea de a predica şi a da învăţătură în limbile ecleziastice – greacă şi latină. S-au făcut plângeri către papă cu privire la noutatea închinării într-o limbă barbară, dar scrupulele pontifului au fost biruite de motivele misionarilor. Cu toate acestea, controversa a reapărut în epocile care au urmat, din vreme ce unii considerau, din prostie, că ţinerea slujbelor într-o limbă barbară ar fi o desacralizare a slujbelor bisericii. Se spune că Chiril a inventat un alfabet şi a învăţat scrierea pe acel popor necultivat. El a tradus ăn dialectul moravilor liturghia şi unele cărţi ale Bibliei. Oare cine poate spune ce efecte va fi avut lucrarea lui Chiril până în zilele noastre? Regele Moraviei a fost botezat, şi, ca de obicei în acel timp, supuşii lui i-au urmat exemplul.
Provincia Dalmaţiei li multe altele, care până atunci fuseserp într-un întuneric gros, au primit evanghelia în secolul al nouălea şi al zecelea.
Ce bine că Domnul, Capul bisericii, a trimis din sanctuar apele Sale vii în multe ţări îndepărtate atunci când Roma, centru creştinătăţii, era o baltă stătută şi stricată. Chiar în acel timp, Baronius, renumit analist al bisericii romane, care era un binecunoscut partizan al scaunului de la Roma, striga: “Cât de schimonosită şi de groaznic deformată era faţa Romei! Sfântul Scaun căzuse sub tirania a două femei cu viaţa în neorânduială, care care puneau episcopi după toanele lor, şi (mi-e groază s-o spun), şi-au pus curtezanii lor pe scaunul Sf. Petru” etc. Cu privire la aceeeaşi perioadă, arnold, episcopul de Orleans, exclama: “Nenorocită Romă! Odinioară aveai atâţi mari luminători glorioşi pentru înaintaşii noştri, şi în ce întuneric ai căzut devenind infamă pentru toate secolele viitoare[3]”.
În timp ce aceasta era starea Romei, a Izabelei, corupătoarea cea mai mare, râul dătător de viaţă eternă de la Mântuitorul înălţat curgea liber la marginile imperiului. Multe naţiuni şi triburi şi limbi au primit evanghelia cu multele binecuvântări care o însoţesc. Fără-ndoială, ea a fost însoţită de multe superstiţii, dar acelora le-a fost făcut cunoscut cuvântul lui Dumnezeu şi numele lui Isus, iar Duhul poate face minuni cu acel nume nespus de binecuvântat şi cu cuvântul cel mai scump. Mântuitorul a fost predicat, iubirea lui Dumnezeu şi lucrarea lui Hristos par să fi fost vestite însoţite de ungerea divină care a dus la convingerea barbarilor neciopliţi. Oare Pavel nu ar fi spus în asemenea cazuri: “mă bucur ăn toate acestea, da, mă bucur” (Filip. 1.18).
Înainte de a încheia scurta noastră trecere în revistă a lucrărilor Domnului în acel timp, vom remarca câteva nume care spun despre starea lucrurilor la noi în ţară.
Nu este nevoie să mai spunem despre gloria domniei lui Alfred. Unii istorici consideră că el a fost aproape suveranul perfect. Oricum, putem spune că el a fost un rege creştin adevărat şi a fost o binecuvântare atât pentru biserică cât şi pentru lume. Războiul lui victorios împotriva danezilor, faptul că a salvat Anglia de o reîntoarcere la barbarie, modul în care a încurajat învăţătura şi pe oamenii învăţaţi, numeroasele lui lucrări personale şi credinţa lui sunt binecunoscute în istoria engleză. El i-a urmat la tron tatălui său în anul 871, când era în vârstă de douăzeci de ani, şi a domanit treizeci de ani. Astfel, secolul al nouălea, care a început cu zilele măreţe ale lui Carol cel Mare, s-a încheiat cu zilele şi mai glorioase ale lui Alfred, probabil numele cel mai onorat din istoria medievală.
Clement, un ecleziastic evlavios al bisericii scoţiene, a apărut în Europa centrală pe la mijlocul secolului al optulea ca predicator al învăţăturilor evanghelice. Istoria ne spune despre el că era un apărător îndrăzneţ şi neînfricat al cuvântului lui Dumnezeu, opus lui Bonifaciu, care lupta pentru autoritatea tradiţiei şi hotărârilor consiliilor. Dacă îi privim pe aceştia doi ca misionari şi reprezentanţi a două sisteme – unul reprezentant al marii organizaţii omeneşti a Romei, iar celălalt al creştinătăţii spirituale din Scoţia - aceasta poate arunca o oarecare lumină asupra stării creştinătăţii şi a istoriei bisericii.
Alarmat de îndrăzneala lui Clement, Bonifaciu, arhiepiscopul bisericilor germane, a luat asuprăşi să i se opună. El a pus înaintea scoţianului legile bisericii romei, hotărârile diferitelor consilii şi scrierile celor mai iluştri părinţi ai bisericii latine. Clement i-a răspuns că nici o lege a bisericii, nici o decizie a vreunui consiliu şi nici vreo scriere a părinţilor care este contrară Sfintelor Scripturi nu are autoritate asupra creştinilor. Bonifaciu a făcut apel la unitatea invincibilă a bisericii catolice cu Papa, episcopii şi preoţii ei ş.a.m.d., dar adversarul lui a susţinut că mireasa lui Isus Hristos este numai acolo unde locuieşte Duhul Sfânt.
Bonifaciu a rămas ăncurcat. Cum nu a reuşit prin mijloace corecte, a trebuit să recurgă la cele necinstite. Clement a fost condamnat ca eretic de un consiliu întrunit la Soissons în martie 744, după care a fost trimis sub pază la Roma. Nu conoaştem istoria ulterioară a lui Clement, dar este uşor să ne închipuim care trebuie să fi fost soarta lui.
Unii spun că Clement ar fi avut nişte idei ciudate cu privire la coborârea Domnului nostru în locuinţa morţilor, cu privire la căsătorie şi predestinare, dar nu putem avea mare încredere în declaraţiile inamicilor lui. La judecata lui, Bonifaciu s-a prezentat şi ca adversar, şica acuzator şi ca judecător. Să sperăm, mai curând, că Clement va fi fost un adevărat reprezentant al vechii credinţe a ţării lui. Totuşi nu trebuie să ne închipuim că Clement a fost singurul care s-a opus misionarilor Romei în acea perioadă. Nişte scoţieini care se numeau episcopi au fost condamnaţi de un consiliu la Chalons în anul 813. Cum formele clericale luaseră locul cuvântului lui Dumnezeu, cei luminaţi şi credincioşi erau condamnaţi ca eretici.
John Scot Erigena, de origine din Irlanda, a trăit mai mult în Franţa, la curtea regelui Carol cel Chel. Hallam spune despre el că, ăn sens literar şi filozofic, era cel mai remarcabil om în acel ev întunecat. Dar el era mai mult filozof decât teolog, deşi a scris mult pe teme religioase şi pare să fi aparţinut unui ordin clerical. El studiase părinţii bisericii de la început şi filozofia platonică şi era prea înclinat spre a favoriza raţiunea umană chiar atunci când era vorba de primirea adevărului divin. Totuşi, potrivit cu d’Aubigne, în inima lui era o evlavie autentică. “Doamne Isuse,” a exclamat el, “nu-şi cer nici o altă fericire decât aceea de a înţelege, fără a amesteca cu teorii înşelătoare, cuvântul Tău inspirat, prin Duhul Sfânt! Arată-Te acelora care Te caută numai pe Tine”. Se presupune că el a murit prin anul 852.
Teologii irlandezi din secolul al optulea preţuiau atât de mult învăţătura încât Carol cel Mare a invitat la curtea lui literaţi mai ales din Irlanda. Până în vremea lui Henry al-II-lea, regele Angliei, biserica Irlandei a continuat să-şi afirme independenţa de Roma şi să se menţină ca o ramură vie şi activă a bisericii lui Hristos, care nu recunoaşte un cap al ei pe pământ. Dar se pare că, după acea perioadă, biserica Irlandeză originală, cu reputaţia ei, a dispărut complet.
Dacă nu ar fi să credem că aceşti vrăjmaşi puternici ai creştinătăţii – nordicii sau piraţii din nord – au fost instrumente folosite de Dumnezeu pentru a pedepsi biserica apostată a Romei, atunci nu i-am fi introdus în această scriere, dar, din vreme ce s-ar părea că ei nu sunt altceva decât judecata lui Dummnezeu împotriva caracterului din ce în ce mai lumesc al preoţimii catolice, vom vorbi despre ei pe scurt.
La început ei au venit de pe ţărmurile Balticii, din Danemarca, Norvegia şi Suedia. Ei erau, probabil, un amestec de goţi, danezi, norvegieni, suedezi şi frizieni. Deşi erau din atîtea triburi diferite, toţi împreună urmăreau ca principal obiectiv jaful şi măcelul. Regişorii şi căpeteniile lor erau piraţi experimentaţi, dintre cei mai îndrăzneţi care au infestat vreodată ţărmurile creştinătăţii occidentale. Ei înaintau cu bărcile lor uşoare cât puteau de mult în susul râurilor dând foc, ucigând şi jefuind pe oriunde treceau.
“De pe ţărmurile Balticii,” spune Milman, “de la insulele scandinave, din golfuri şi lacuri, flotele lor mergeau oriunde le duceau curenţii şi furtunile. În bărcile lor prost constuite ei păreau a sfida cea mai urâtă vreme şi a fi capabili să debarce pe cele mai inaccesibile coaste, şi să-şi croiască drum pe cele mai puţin adânci râuri. De atacurile prin surprindere ale acelor sălbatici nimic nu era în siguranţă, nici chiar în inima ţării”. Ei au fost numiţi “arabii mării”, dar, spre deosebire de mahomedani, ei nu purtau un război religios, ci erau păgâni feroci, iar zeii lor erau ca şi ei – războinici şi piraţi. Obiectivul lor era jaful şi nu propagarea credinţei. Castelul sau mânăstirea, stăpânul nobil sau episcopul sau călugărul, toţi erau pentru ei surse de pradă. Cel mai mult au suferit domeniile religioase, mai ales cele din Franţa. Bogîţiile şi poziţiile neapărate ale mânăstirilor au făcut ca acestea să fie principalele obiective ale atacurilor lor.
Venise ziua răsplătirii: mâna lui Dumnezeu era aspră împotriva acelora care se numeau popor al Lui şi mânia Lui se aprinsese. Biserica a avut atunci să plătească mult pentru măreţia şi gloria ei lumească. De secole ea avusese ambiţia de a fi mare în lume, iar Carol cel Mare o ridicase la mari bogăţii şi onoruri lumeşti. Dar abia se aşezaserî ei în acele poziţii, că invaziile barbare au început să pustiască imperiul lor şi să distrugă edificiile lor religioase. Cu cât era abaţia mai bogată, cu atât era prada mai tentantă şi mai fără remuşcări sabia barbarului. Fără a cunoaşte diferitele ordine clericale, ei masacrau nediscriminatoriu. Focul şi sabia au fost armele lor pe tot parcursul carierei lor. “Franţa mişuna de episcopi şi călugări care fugiseră din sihăstriile lor în ruine şi din mânăstirile în flăcări şi din bisericile pustiite, purtând cu ei relicvele preţioase ale sfinţilor lor, care amplificau panica universală şi predicau disperarea oriunde mergeau”.
Pentru a cumpăra un răgaz de la războinicii normanzi, care şi-au croit drum în susul Senei şi au asediat Parisul timp de doi ani, regele Carol cel Simplu al Franţei a cedat ducatul Normandiei conducătorului lor Rollo, în anul 905. Astfel, piratul din Marea Baltică a adoptat religia creştină şi a devenit primul Duce al Normandiei şi unul dintre cei doisprezece pairi ai Franţei. William, cuceritorul Angliei în 1066, a fost al şaptelea Duce al Normandiei.
Şi Anglia, ca şi Franţa, a fost mult tulburată şi pustiită de nordici. Prima lor debarcare, care s-a resimţit din greu, s-a produs în anul 830. De atunci inveziile au fost necontenite. Şi aici, ca şi în Franţa, ei au găsit cele mai bogate prăzi în mânăstirile fără apărare. Sanctuarele au fost pustiite prin foc şi sabie. În final, după victoria câştigată de Alfred asupra lui Gudrun în anul 878, danezilor le-a fost cedat un mare teritoriu în estul Angliei cu condiţia ca ei să îmbrăţişeze creştinismul şi să trăiască după, aceleaşi legi ca şi mai vechii locuitori ai ţării. Dar aceasta a obţinut pacea numai pentru un timp[4].
Nici o altă perioadă din istoria bisericii, sau din vreo altă istorie sau ţară nu prezintă un tablou mai întunecat decât Europa creştină la sfârşitul secolului al zecelea. Degradarea papalităţii, corupţia din interiorul bisericii şi marele număr de vrăjmaşi puternici din exterior ameninţau biserica cu dispariţia completă. Înafară de necredincioşii mahomedani, în est, şi de nordicii păgâni, în vest, un nou inamic – ungurii – a venit pe neaşteptate asupra creştinătăţii. În limbajul puternic al istoriei, ei sunt prezentaţi ca hoarde sălbaticie sau ca nişte fiare sălbatice venite asupra omenirii. Nu se ştia de unde au venit, dar păreau a fi fără număr. Masacrul nediscriminatoriu părea a fi singura lor lege, iar civilizaţia şi creştinismul se uscau sub marşul lor pustiitor şi toată omenirea era cuprinsă de panică.
Înafară de aceste calamităţi, predomina foametea aducând cu ea şi molimele. Se spune că semne din cele mai îngrozitoare au apărut în soare şi în lună. Pare că se împlineau predicţiile Domnului nostru: “ Şi vor fi semne în soare, şi în lună, şi în stele, şi pe pământ necaz al naţiunilor în nedumerire, auzind urletul mării şi al valurilorh, oamenii murind de frică şi în aşteptarea celor care vin peste pământul locuit, pentru că puterile cerurilor vor fi clătinate”. Dar, deşi acele cuvinte descriu bine starea lucrurilor, profeţia era departe de a se împlini, din vreme ce Domnul nostru a adăugat imediat după aceea: “atunci Îl vor vedea pe Fiul omului venind în nor cu putere şi cu glorie mare” (v. Luca 21.25-27).
Dacă omului i se poate vreodată ierta că a crezut că vine sfârşitul luimii, atunci acea vreme este potrivită pentru acesta. Clerul predica sfârşitul, iar poporul îi credea. Şi aceasta s-a răspândit rapid în toată Europa. Se proclama cu îndrăzneală că lumea se va sfârşi la o mie de ani de la naşterea Mântuitorului. Începând din anul 960 panica a fost în creştere, iar anul 999 a ajuns să fie privit ca aultimul an al acestei lumi. Înşelăciunea universală prin puterea lui Satan se întemeia pe neînţelegerea şi interpretarea greşită a profeţiei cu privire la împărăţia milenară a sfinţilor împreună cu Hristos. “Fericit şi sfânt este cel care are parte de cea dintâi înviere: asupra lor, a doua moarte nu are puteree; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu Eld o mie de ani” (v. Apoc. 20.1-7).
Oamenii au abandonat lucrurile normale ale vieţii. Au lăsat pământul nelucrat: de ce să mai are şi de ce să mai semene dacă tot nu va mai rămâne nimeni ca să culeagă? Casele au fost lăsate în paragină: de ce să mai construiască, de ce să mai repare şi de ce să se mai îngrijească de proprietăţi, dacă în câteva luni avea să se termine cu toate lucrurile pământeşti? Istoria a fost neglijată: de ce să mai fie consemnate evenimentele dacă tot nu mai aveau să fie urmaşi care să citească cronicile? Cei bogaţi, cei nobili, prinţii şi episcopii şi-au abandonat prietenii şi familiile şi s-au grăbit să meargă pe ţărmurile Palestinei, cu convingerea că Muntele Sionului va fi tronul lui Hristos când El va coborâ să judece lumea. Mari sume de bani au fost date bisericilor şi mânăstirilor ca pentru a asigura o sentinţă mai favorabilă a Judecătorului Suprem. Regi şi împăraţi se rugau la uşile mânăstirilor să fie primiţi în ordinele sfinte; mulţimi de oameni de rând dormeau la porţile locaşurilor sfinte, sau măcar la umbra lor.
Dar, în acel timp, mulţimile trebuiau să se hrănească. Ultima zi a celor o mie de ani nu sosise încă. Dar nu mai era hrană. Grâul şi vitele se terminaseră şi ei nu pregătiseră nici un fel de provizii pentru viitor. Oamenii au suferit cele mai mari chinuri, lucruri fi mult prea revoltătoare pentru a fi relatate aici. Ziua se apropia din ce în ce mai mult. A sosit şi ultima seară a mileniului: o noapte de nesomn pentru întreaga Europă. Imaginaţia poate umple tristul tablou. Dar, în loc de convulsii extraordinare, pe care toţi le aşteptau tremurând, acea noapte a trecut ca şi altele, iar dimineaţa soarele şi-a aruncat razele la fel de paşnic ca până atunci. Mulţimile uimite, dar uşurate, au început să se întoarcă la casele lor, să-şi repare construcţiile, să are, să semene şi să-şi reia ocupaţiile de dinainte.
Astfel s-a încheiat prima mie de ani din istoria bisericii, cea mai neagră zi din domnia Izabelei şi din analele creştinătăţii.
[1] Robertson, vol. 2, p. 131
[2] Pentru detalii, vedeţi Milman – Latin Christianity, vol. 2s
[3] Du Pin, vol. 2, p. 156
[4] Robertson, vol. 2, p. 360