Capitolul 17

Instrucţiuni cu privire la umblarea creştinului; cei zece leproşi

Harul este izvorul de putere al umblării creştine şi cel care‑i stabileşte regulile. Ca urmare, este pedepsită dispreţuirea celor slabi, iar fratele trebuie să fie iertat fără încetare. Omul dispune, ca să zicem aşa, de puterea lui Dumnezeu prin credinţă, chiar dacă aceasta ar fi mică doar cât un bob de muştar. Iar când toate lucrurile au fost împlinite de către om, el nu şi‑a făcut decât datoria (versetele 5‑10). Apoi în versetele 11‑37 Domnul arată ce înseamnă izbăvirea de jugul iudaismului şi judecă acest sistem pe care încă îl recunoaşte. Parcurgând Samaria şi Galileea, zece leproşi Îi cer de la distanţă să‑i vindece, iar El îi trimite la preoţi. Prin aceasta, le spunea de fapt că sunt curaţi. Domnul nu‑i trimitea la preoţi pentru ca ei să‑şi recunoască întinăciunea, fiindcă ei ştiau bine că sunt leproşi. Dar luându‑L pe Isus pe cuvânt, ei se îndepărtează cu încrederea că se vor prezenta curaţi înaintea preoţilor şi sunt curăţiţi îndată, aşa cum mergeau pe drum. Bucuroşi că au beneficiat de puterea Domnului, nouă dintre ei şi‑au continuat drumul spre preoţi şi au rămas iudei, refuzând să iasă din vechiul staul. Isus cunoştea bine staulul acesta, iar ei Îl recunoşteau numai pentru a profita de prezenţa Lui, însă rămânând în continuare acolo unde se aflau. Ei erau iudei şi nu găseau nimic care să‑i atragă, nici în persoana Domnului, nici în puterea lui Dumnezeu manifestată în El. Dar al zecelea lepros, acest sărman străin, un samaritean, recunoaşte mâna bună a lui Dumnezeu şi cade la picioarele Domnului cu mulţumiri. Iar Domnul îl trimite în toată libertatea credinţei: „Ridică‑te şi mergi; credinţa ta te‑a vindecat“. El nu mai avea nevoie să meargă la preoţi, fiindcă Îl găsise pe Dumnezeu şi sursa de binecuvântare în Hristos. El pleacă eliberat de jugul care în curând, din punct de vedere juridic, nu mai avea să apese asupra nimănui.

Împărăţia lui Dumnezeu şi Împăratul se află în mijlocul lor

Împărăţia lui Dumnezeu era acolo pentru cei care puteau s‑o discearnă, Împăratul aflându‑Se în mijlocul lui Israel. Este adevărat că Împărăţia nu venea în aşa fel încât să atragă atenţia lumii. Totuşi ea se afla în lume. Ucenicii vor dori să vadă una din zilele de care s‑au bucurat când Domnul era pe pământ (versetul 22).

Apoi Domnul vesteşte ucenicilor Săi care vor fi pretenţiilor falşilor hristoşi în vremea când Hristosul adevărat era respins, aşa încât poporul va cădea pradă vicleşugurilor vrăjmaşului; dar ucenicii trebuiau să se păzească şi să nu‑i urmeze. În legătură cu Ierusalimul, ei aveau să fie expuşi la aceste ispite, dar le vor putea traversa ţinând cont de îndrumările Domnului.

Zilele de la urmă; reîntoarcerea Fiului Omului pe pământ

Fiul Omului, în ziua Sa, va fi ca fulgerul; dar, până atunci, El urma să sufere mult din partea iudeilor necredincioşi. În zilele Fiului Omului va fi la fel ca în zilele lui Noe şi ale lui Lot; oamenii se vor simţi confortabil şi vor fi preocupaţi cu realizarea proiectelor lor pământeşti, la fel ca în lumea surprinsă de potop sau în Sodoma surprinsă de focul din cer. Şi la fel va fi şi descoperirea Fiului Omului: publică, strălucită şi instantanee. Toate acestea priveau Ierusalimul. Avertizaţi în felul acesta, ei trebuiau să încerce să scape de judecata care va izbucni la venirea Fiului Omului împotriva cetăţii care L‑a respins, pentru că acest Fiu al Omului, pe care nu L‑au cunoscut, urma să revină în gloria Sa. Prin urmare, nu trebuiau să mai privească în urmă, fiindcă aceasta ar fi însemnat că inima lor se lega încă de locul în care urma să se manifeste judecata; mai bine să piardă totul, chiar şi viaţa, decât să se asocieze cu ceea ce urmează să fie judecat. Dacă cineva ar fi scăpat prin necredincioşie de cei care, înaintea de judecata Domnului îi vor prigoni pe cei credincioşi, dacă cineva va căuta deci să‑şi scape viaţa în felul acesta, totuşi judecata din partea lui Dumnezeu îi va atinge pe oameni chiar şi în paturile lor, făcând deosebire între doi care se vor găsi acolo, ca şi între două femei măcinând la aceeaşi moară.

Caracterul acestei judecăţi arată că nu era vorba de nimicirea Ierusalimului prin Titus, ci este prezentată mâna lui Dumnezeu, care ştie să discearnă, să ia şi să cruţe. Nu este vorba de judecata celor morţi, ci de o judecată pe pământ: unul este în pat, altul la moară, unul pe acoperiş, altul la câmp. Preveniţi astfel de Domnul, toţi cei care aveau urechi de auzit trebuiau să abandoneze orice lucru şi să nu mai ţină cont de altceva decât de Acela venit pentru a judeca. Dacă cineva întreba unde urma să aibă loc această judecată, răspunsul era: acolo unde este trupul mort; judecata avea să coboare acolo ca vulturii, care vin pe neaşteptate şi cărora nu le scapă prada.