Capitolul 16 - Firul de argint al harului
Monarhia papală a fost întemeiată. Curtea Franţei şi papalitatea sunt unite. Roma a ajuns să fie despărţită de est şi centru de influenţă în vest. Dar, după ce am urmărit liniile întunecate ale apostaziei creştinătăţii latine, de la începutul secolului al patrulea până la începutul secolului al nouălea, ne vom strădui acum să urmărim firul de argint al harului suveran al lui Dumnezeu în aceia separaţi de comuniunea cu ea în acea perioadă. Dacă Satan a fost activ în a corupe biserica văzută, Dumnezeu a lucrat pentru a-i strânge pe ai săi scoţându-i din masa coruptă şi întărindu-i pentru a fi nişte martori deosebiţi. Din zilele lui Augustin, nobilul martor al harului Său împotriva pelagianismului în biserica din vest, până la reformă, poate fi urmărită o succesiune de martori credincioşi care au mărturisit împotriva idolatriei şi titaniei Romei şi au predicat mântuirea prin credinţa în Hristos Isus, fără lucrări prin care omul să-şi câştige merite[1]. Înafară de mulţi care au fost hrăniţi în mod particular cu adevărul pur al evangheliei, atât în mânăstiri cât şi în familii, vom nota, pe scurt, câţiva dintre cei mai remarcabili martori, care constituie verigi importante în marele lanţ al mărturiei, mai ales în legătură cu istoria bisericii din Europa.
Am meníonat deja despre apariţia nestorienilor în secolul al cincilea şi marele lor zel misionar. Ei erau conduşi de un episcop care purta titlul de Patriarh al Babilonului, a cărui reşedinţă era în Seleucia. Se spune că, din Persia, ei au dus evanghelia spre nord, est şi sud. În secolul al şaselea ei au predicat cu succes evanghelia hunilor, indienilor, mezilor şi elamiţilor. Pe coasta Malabar şi în insulele oceanului mulţi au fost convertiţi. Urmând drumurile comerciale, misionarii au mers din India în China şi au pătruns în pustiurile de la frontiera de nord a Chinei. În anul 1625, iezuiţii au descoperit lângă Singapore o piatră pe care este o lungă inscripţie, parte în siriacă, parte în chineză, cu numele misionarilor care au lucrat în China şi istoria creştinismului în acea ţară între anii 636 – 781. Dar, se presupune că propagarea creştinismului a stârnit gelozia statului, aşa că, după un succes al avangheliei, creştinimul a fost persecutat, iar creştinii au fost probabil exterminaţi sau au fugit cam pe la sfârşitul secolului al optulea. Nestorienii au beneficiat de patronajul unora dintre regii persani, iar în timpul domniei califilor ei au fost protejaţi şi au propăşit mult. Ei au fost numiţi creştini caldeeni sau asirieni, şi încă mai există sub acest nume[2].
Învăţăturile şi istoria paulicienilor au fost un subiect controversat şi nu li s-a permis să lase posterităţii ceva care să spună despre ei înşişi deoarece scrierile lor au fost distruse cu grijă de catolici, aşa că ei ne sunt cunoscuţi numai prin relatările vrăjmaşilor lor înverşunaţi, care îi înfierează ca eretici şi ca strămoşi ai reformatorilor protestanţi. Pe de altă parte, unii scriitori protestanţi acceptă acest pedigree şi afirmă că paulicienii erau păstrători ai unui creştinism scriptural pur, pe care papalitatea îl clasifica eretic. Această ultimă ipoteză, din ceea ce am spus deja, pare credibilă. Cele mai mari corupţii, atât ale doctrinei cât şi ale închinării, nu numai că au fost admise în biserica catolică, ci au fost chiar impuse cu mult înainte de apariţia paulicienilor. Nici duhul, nici simplitatea evangheliei nu s-au păstrat, aceasta făcând ca un creştinism scripturral să le apară celor care se închinau la idoli ca fiind o erezie.
Fără a ne mai opri la mai multe nume de martori vrednici pentru adevăr, începând din timpul Sf. Augustin, ajungem să cercetăm
Originea paulicieniloranul 653
Gnosticii, care au fost atât de numeroşi şi de puternici în zilele de început ale creştinismului, ajunseseră doar o rămăşiţă obscură, ei găsindu-se în principal în satele de pe cursul Eufratului. Ei fuseseră izgoniţi de atotputernicii catolici din capitalele din est şi din vest, iar rămăşiţele diferitelor lor secte au fost clasificate sub numele odios de maniheişti.
În acea regiune, în satul Mananalis, în apropiere de Samosata, prin anul 653 a trăit un om numit Constantin, care este descris de scriitorii romano-catolici ca provenind dintr-o familie de maniheişti. La scurt timp după ce sarazinii au cucerit Siria, un diacon armean care se întorcea din captivitate de la sarazini a ajuns să fie găzduit de Constantin. În semn de recunoştinţă pentru ospitalitate, diaconul i-a făcut cadou un manuscris ce cuprindea cele patru evanghelii şi cele paisprezece epistole ale Sf. Pavel. Acela a fost un dar excepţional, din vreme ce scripturile încă de pe atunci erau ascunse pentru ca laicii să nu aibă acces la ele. Studiul acelor cărţi sacre a produs o revoluţie completă a principiilor lui religioase şi a schiimbat şi cursul vieţii lui. Unii spun că fusese educat în gnosticism, alţii spun că el era un membru al bisericii oficiale greceşti, dar, oricum va fi fost, acele cărţi au devenit singurul obiect al studiilor sale şi regula pentru credinţa şi practica lui.
Constantin s-a gândit să formeze o nouă sectă, sau, mai curând, să revină la creştinismul apostolic. A renunţat la cărţile lui manieheiste, pe care le-a aruncat, după cum spun vrăjmaşii lui, a abjurat maniheismul şi a făcut pentru adepţii lui o regulă ca ei să nu citească alte cărţi înafară de evanghelii şi de epistolele din Noul Testament. Aceasta a dat prilej vrăjmaşilor lor să-i acuze că ei respingeau Vechiul Testament şi cele două epistole ale Sf. Petru, dar cel mai probabil este că ei nu posedau acele părţi din cuvântul lui Dumnezeu. Totuşi, este de aşteptat că, având acest ataşament deosebit faţă de scrierile şi caracterul Sf. Pavel, ei au neglijat alte scripturi.
Există un consens general că numele de paulicieni l-au luat de la numele marelui apostol al naţiunilor. Colaboratorii lui, Silvan, Timotei, Tit şi Tihic erau reprezentaţi de Constantin şi discipolii lui. Adunările lor, care au răsărit în diferite locuri au fost numite după numele bisericilor apostolice. În această “alegorie nevinovată” – cum a fost ea numită - este greu să vedem cum anume au fost atât de rău ofensaţi catolicii de paulicieni sau cum vor fi găsit ei pretext pentru a-i urmări cu foc şi sabie. Şi totuşi aşa au făcut catolicii, după cum vom vedea. Păcatul lor de neiertat era separaţia lor de statul-biserică, mărturia lor împotriva superstiţiei şi apostaziei şi faptul că au reînviat amintirea creştinismului pur de la început.
Constantin, care-şi luase numele Silvan, şi-a adresat primele apeluri locuitorilor unei localităţi numite Cibosa, din Armenia, pe care el i-a numit macedoneni. “Eu sunt Silvan,” a spus el, “ iar voi sunteţi macedoneni”. Acolo şi-a stabilit el reşedinţa şi a lucrat neobosit timp de aproape treizeci de ani. A avut mulţi convertiţi, atât din biserica catolică cât şi de la religia zoroastriană. În cele din urmă, cum secta ajunsese să fie destul de numeroasă pentru a atrage atenţia, vestea despre aceasta i-a fost adusă împăratului, care, în anul 684, a emis un edict împotriva lui Constantin şi a adunărilor pauliciene. Executarea decretului i-a fost încredinţată unui ofiţer al curţii imperiale numit Simeon. El avea ordine să-l omoare pe învăţător şi să-i disperseze pe adepţii lui printre clerici şi în mânăstiri pentru ca ei să fie recâştigaţi. Guvernul, fără-ndoială, a dat ordinele după cum a fost îndrumat de biserică, cum a fost cazul şi cu Ahab, care acţiona “după cum îl întărâta Izabela” (1 Împ. 21.25). Dar Domnul este deasupra tuturor şi poate face ca mânia omului să se întoarcă spre lauda lui.
Simeon l-a pus pe Constantin – principala ţintă a răzbunării preoţilor – înaintea unei mari mulţimi de tovarăşi ai lui, cărora le-a poruncit să-l ucidă cu pietre. Ei au refuzat, şi, în loc să asculte, toţi au lăsat jos pietrele cu care erau înarmaţi, cu excepţia unui singur tânăr, iar Constantin a fost ucis de o piatră aruncată de acel tânăr fără inimă – propriul lui fiu adoptiv, Iustus. Acel apostat nerecunoscător a fost lăudat de vrăjmaşii paulicienilor ca un alt David, care cu o singură piatră a ucis un alt Goliat, un gigant al ereziei. Dar, în urma uciderii lui Constantin, ca şi în urma uciderii lui Ştefan, un nou conducător a fost ridicat chiar în persoana ofiţerului imperial care l-a ucis. Simeon a fost atât de impresionat dem ceea ce văzuse şi auzise încât nu şi-a putut alunga acele gânduri. A discutat atunci cu unii dintre sectanţi şi a fost convertit. El s-a întors la curtea imperială, dar, după ce a petrecut trei ani la Constantinopole, chinuit de gânduri, a fugit abandonându-şi toate proprietăţile şi s-a dus să locuiască la Cibossa, unde, luându-şi numele Tit, a devenit succesorul lui Constantin Silvan.
La aproape cinci ani de la martiriul lui Constantin, acelaşi renegat Iustus i-a trădat pe paulicieni. Asemenea trădătorului din vechime, el cunoştea obiceiurile şi mişcările comunităţii şi ştia că avea să fie recompensat pentru trădarea lui. El a mers la episcopul de Colonia şi i-a spus despre renaşterea aşa-numitei erezii. Episcopul i-a transmis această informaţie împăratului Iustinian al II-lea, şi, ca urmare, Simeon şi un mare număr dintre cei care-l urmau au fost arşi de vii pe un rug funerar. Crudul Justinian a căutat zadarnic să facă să dispară numele şi amintirea paulicienilor printr-un singur rug; părea că sângele martirilor nu făcea altceva decât ca ei să devină tot mai numeroşi şi mai puternici. Din cenuşa lor s-a ridicat o succesiune de învăţători şi de adunări. Noua sectă s-a răspândit în regiunile învecinate, Asia Mică, Pont şi marginile Armeniei şi la vest de Eufrat. Pe parcursul mai multot domnii succesive, ei au suferit cu răbdare creştină mânia intolerantă a conducătorilor instigaţi de preoţi. Dar premiul pentru cea mai mare cruzime i se cuvine, fără-ndoială, Teodorei, care a readus imaginile în biserica orientală.
Încă o Izabela la putereanul 842
După moartea împăratului Teofil, Teodora, văduva lui, a guvernat ca regentă cât timp fiul ei era minor. Ataşamentul ei ascuns faţă de idolatrie era ceva binecunoscut preoţilor. De îndată ce a murit Teofil, ea s-a dedicat îndeplinirii marelui ei obiectiv. Când a avut calea liberă, ea a rânduit un festival solemn pentru restaurarea imaginilor. “Întregul cler de la Constantinopole şi toţi cei care au putut veni din vecinătate s-au strâns în palat şi în faţa palatului arhiepiscopului şi au mărşeluit către biserica Sf. Sofia într-o procesiune purtând cruci, torţe şi tămâie. Ei au fost întâmpinaţi de împărăteasă împreună cu copilul ei, Mihai. Ei au mers în jurul bisericii purtând torţe şi închinându-se la fiecare statuie şi pictură care fusese restaurată cu grijă, spre a nu mai fi distrusă până la venirea celor mai grozavi iconoclaşti, turcii otomani[3]”.
După o atât de triumfală reinstituire a imaginilor, partida victorioasă, a gândit că era timpul potrivit să se străduiască pentru a obţine un nou triumf şi a îndemnat-o pe împărăteasă să se ocupe de suprimarea completă a paulicienilor. Ei predicaseră împotriva imaginilor, relicvelor şi a lemnului putred al crucii, deci nu se cuvenea ca ei să mai trăiască. Catolicii au câştigat: sub regenţa Teodorei a fost emis un edict ca paulicienii să fie exterminaţi prin foc şi sabie sau să fie readuşi în biserica greacă. Ei au respins toate tentativele de a fi recâştigaţi, aşa că persecuţia cruntă a venit asupra lor. Inchizitorii ei au explorat oraşele şi munţii din Asia Mică şi şi-au îndeplinit misiunea în modul cel mai crud. Cât de numeroasă era secta şi cât de dură a fost persecuţia se poate aprecia după mulţimea celor ucişi cu sabia, decapitaţi, înecaţi sau arşi. Atât istoricii laici cât şi cei ecleziastici afirmă că, pe parcursul unei scurte domnii, au fost ucişi o sută de mii de paulicieni. A mai fost vreodată o fiică a Izabelei mai autentică? Ea nici măcar nu a avut vreun Ahab pe care să-l întărâte să facă acea lucare crudă, ci a făcut-o cu propria ei mână! O mână de femeie, prin decretul ei, a măcelărit o sută de mii de sfinţi[4] ai lui Dumnezeu, reinstituind închinarea la idoli şi primind ca hrană favorurile preoţilor idolatri ai Romei.
În istoria iconoclasmului s-a remarcat în mod deosebit influenţa femeilor. Elena a fost prima care a propus şi a încurajat închinarea la relicve; Irina a fost aceea care a reinstituit închinarea la imagini atunci când aceasta era ameninţată cu distrugerea, iar apoi Teodora nu num ai că am reinstituit idolatria, pe care soţul ei se străduise să o suprime, ci i-a persecutat pe adevăraţii închinători. Cu siguranţă “femeia aceea. Izabela” – dimbolul bisericii dominante din evul întunecat – îşi are antetipul în aceste trei femei, mai ales în ultimele două. Asemănarea este mult prea izbitoare pentru a o pune la-ndoială. Şi întregul sistem al catolicismului respiră acest duh groaznic şi este caracterizat de trăsătirile de caracter rele ale Izabelei. Cuvântul Domnului nu poate da greş. “Nu fusese nimeni ca Ahab, care s-a vândut să facă rău în ochii Domnului, după cum îl întărâta Izabela, soţia sa” (1 Împ. 21.25). Acesta este tipul. Antetipul este: “Dar am împotriva ta că o îngădui pe femeia Izabela, care îşi zice profetesă, şi îi învaţă şi îi rătăceşte pe robii Mei, ca să curvească şi să mănânce cele jertfite idolilor. Şi i-am dat timp să se pocăiască şi nu vrea să se pocăiască de curvia ei” (Apoc. 2.20-21).
Admiraţia Romei faţă de purtarea Teodorei
Nicolae I, care a devenit papă la Roma în 858, într-o scrisoare, laudă mult purtarea superstiţioasei şi crudei Teodora. El admiră mai ales ascultarea ei implicită faţă de scaunul episcopal al Romei. El spunea: “Ea s-a hotărât să-i aducă pe paulicieni la adevărata credinţă sau să-i taie de la rădăcină. Urmărind înfăptuirea hotărârii ei, ea a trmis nobili şi magistraţi în diferite provincii ale imperiului, şi, prin ei, unii dintre acei nenorociţi au fost crucificaţi, alţii ucişi cu sabia, alţii aruncaţi în mare şi înecaţi”. Nicolae a observat cp ereticii au întâmpinat din partea ei hotărârea şi vigoare unui bărbat, încât aproape că nu le venea sp creadă că aveau a face cu o femeie. Într-adevăr, puterea care orbeşte a unei superstiţii dolatre schimbase la Teodora (aşa cum s-a întâmplat şi cu regina noastră, “Maria cea sângeroasă”[5]) inima blândă şi miloasă de femeie într-o inimă neîndurătoare, de tiran setos de sânge. Din propriile cuvinte ale papei, este foarte clar că scaunul apostolic de la Roma era implicat în măcelărirea paulicienilor. După ce i-a spus că ereticii erau îngroziţi de ea, şi, în acelaşi timp, o admirau pentru statornicia ei în hotărârea de a păstra curată credinţa catolică, el a mai adăugat: “şi, oare de ce, dacă nu pentru că ai urmat îndrumările Scaunului Apostolic?”[6]
Este greu de crezut că acela care se mărturisea a fi vicarul lui Hristos şi păstorul oilor Lui, ar fi putut vreodată scrie aşaceva, dar i s-a îngîduit aceasta, şi aceste lucruri au ajuns până la noi ca mărturii adevărate ale tiraniei anti-creştine stabilite la Roma în secolul al nouălea.
Revolta paulicienilor împotriva guvernului
Ca unii dintre albigenzi, husiţi din Boemia şi calvinişti din Franţa, paulicienii din Armenia şi din provinciile învecinate s-au hotărât să se opună persecutorilor lor. Aceasta a fost trista lor cădere şi rodul rău al ascultării sugestiilor lui Satan. Timp de aproape două sute de ani ei suferiseră ca nişte creştini, onorând evanghelia printr-o viaţă de credinţă şi răbdare. Potrivit mijloacelor de care dispunem pentru a judeca, ei par să fi păstrat adevărul pe parcursul unui lung drum de suferinţă, într-un duh nobil de pasivitate, potrivit cu Hristos. Dar credinţa şi răbdarea lor au cedat în final şi ei s-au răzvrătit pe faţă împotriva guvernării. Lucrurile s-au petrecut astfel:
Carbeas, un ofiţer imperial de rang înalt, auzind că tatăl lui fusese tras în ţeapă de inchizitorii catolici, a încetat să mai slujească imperiului, şi, împreună cu cinci mii de tovarăşi, şi-a căutat refugiu printre sarazini. Califul i-a primit cu bucurie pe dezertori şi le-a permis să se aşeze pe teritoriul lui. Carbeas a construit şi a fortificat oraşul Tephrice, care a devenit cartierul general al paulicienilor. În modul cel mai firesc, ei s-au strâns la această nouă casă căutând adăpost de legile imperiului. Curând au ajuns să fie o comunitate puternică. Sub comanda lui Carbeas, ei au purtat război împotriva imperiului având mai multe succese timp de mai bine de treizeci de ani, dar ne abţinem să dăm detalii care ar fi mai curând deprimante decât interesante.
Cam pe la jumătatea secolului al optulea, Constantin, supranumit Copronymus, fie ca favoare, fie ca pedeapsă, a strămutat un mare număr de paulicieni în Tracia, un avanspost al imperiului, unde ei au fost ca o misiune religioasă. Prin această imigraţie, învăţăturile lor au fost introduse şi răspândite în Europa. Se pare că ei au lucrat cu mult succes printre bulgari. Pentru a păzi tânăra biserică a Bulgariei, Petru din Sicilia, prin anul 870, i-a adresat episcopului bulgarilor un tratat în care îl prevenea împotriva contaminării aduse de paulicieni. Acest document este cea mai importantă sursă de informaţie cu privire la sectă. În secolul al zecelea, împăratul Ioan Zimisces a organizat o altă mare migraţie în văile Munţilor Hemus. După acea perioadă, istoria paulicienilor este o istorie europeană. Ei s-au bucurat de toleranţă în ţara în care au fost exilaţi, ceea ce le-a uşurat mult situaţia şi a întărit comunitatea lor. Din acele aşezări bulgare li s-a deschis calea către vestul Europei. Mulţi bulgari li s-au alăturat, ceea ce a făcut ca numele bulgarilor, într-o formă brută sau coruptă să fie folosit ca apelativ urâcios, care a fost asociat paulicienilor peste tot unde au fost.
Cu privire la istoria ulterioară a acestor oameni interesanţi, istoricii au păreri divergente. Tot ce se cunoaşte despre ei provine din scrierile vrăjmaşilor lor, ceea ce, dintr-un simţ al dreptăţii, ne face să nu prea dăm crezare afirmaţiilor lor. Totuşi, un lucru este sigur: ei au protestat împotriva închinării la sfinţi şi la imagini practicate de catolici şi a legitimităţii preoţiei care susţinea idolatria. De asemenea, ei protestau împotriva multor lucruri din doctrinele, disciplina şi autoritatea pe care şi-o asuma Roma. Scriitorii catolici îi desemnează în general ca manieheişti, cei mai odioşi eretici. Dar sunt câţiva scriitori protestanţi care au cercetat cu grijă tot ce poate arunca o lumină asupra istoriei lor şi au ajuns la concluzia că ei nu erau vinovaţi de ereziile care le sunt atribuite şi susţin că ei erau martori credincioşi ai lui Hristos şi ai adevărului Său în perioada aceea întunecată a evului mediu[7].
Războaiele religioase ale lui Carol cel Mareaproximativ 771 - 814
Din vremea lui Pepin, istoria aşa-numit ecleziastică se întreţese cu istoria regilor franci şi cu ruşinoasele intrigi ale papilor în aşa fel încât trebuie să urmărim, pe scurt, cursul evenimentelor care prezintă importanţă pentru caracterul papalităţii şi al istoriei bisericii.
Puterea în creştere a lui Carol cel mare (Charlemagne), fiul cel mai tânăr al lui Pepin, a fost privită cu un interes deosebit de cei din scaunul Sf. Petru şi a fost folosită de ei pentru împlinirea planurilor lor ambiţioase. Papii Adrian I şi Leon al-III-lea, ambii oameni abili, s-au succedat pe tronul papal în timpul lungii domnii a lui Carol, şi, prin războaiele religioase, au reuşit să facă să se înalţe mult Scaunul de la Roma.
Un conflict între Desiderius, regele lombarzilor, şi papa Adrian, a dus la un război cu Franţa, ceea ce a dus la desfiinţarea completă a regatului lombard din Italia. Acesta a fost rezultatul unui mare plan al papalităţii, înfăptuit prin politica neprincipială şi de trădare a pontifului. Carol era ginerele lui Desiderius, dar, după un an de căsătorie, el a divorţat de Hermingard, fiica lombardului, şi imediat s-a căsătorit cu Hildegard, o doamnă dintr-o casă nobilă a şavabilor. Tatăl ofensat, primindu-şi înapoi fiica repudiată, a făcut apel, în mod normal, la papă, capul bisericii, al cărei fiu ascultător era Carol, pentru a primi o reparaţie. Dar, deşi biserica, atunci când aceasta se potrivea scopurilor ei, afirma în termenii cei mai categorici sfinţenia legăturii căsătoriei, această călcare pe faţă a regulii a trecut neobservată, papa refuzând să se amestece.
Roma conta pe serviciile pe care i le aducea Carol şi nu-şi putea permite riscul de a nu-i fi pe plac, aşa că nu a spus nici un cuvânt în legătură cu purtarea monarhului desfrânat. În final, Desiderius, plin de ură în urma insultei din partea lui Carol şi a complicităţii lui Adrian, a venit în Italia papală în fruntea trupelor sale, atacând şi devastând peste tot şi ameninţându-l chiar pe papă în capitală.
Adrian trimite după Carol cel Mare
Papa a trimis atunci, cu cea mai mare grabă, mesaje pentru a-l implora pe Carol să-i vină imediat în ajutor, şi, în acelaşi timp, s-a ocupat personal de pregătirile militare pentru apărarea cetăţii şi siguranţa tezaurului ei. Şi, potrivit unei vechi strategii a Romei, Adrian a trimis trei episcopi pentru a-l impresiona pe rege şi a-l ameninţa cu excomunicarea dacă îndrpznea să violeze proprietatea bisericii. Papa a câştigat astfel timp, iar Carol, cu rapiditatea lui obişnuită, şi-a strâns forţele, a traversat Alpii şi a asediat Pavia. În timpul asediului, care a durat mai multe luni, Carol i-a făcut o vizită Papei, cu mult fast şi a fost primit cu toate onorurile posibile. El a fost aclamat de nobili, de senatori şi de cetăţeni ca patrician al Romei şi fiu ascultător al bisericii, care a dat ascultare imediat chemării părintelui său spiritual şi a venit pentru a-i elibera de urâcioşii şi groaznicii lombarzi. Când s-a încheiat perioada sărbătorilor sfinte, Carol şi ofiţerii lui au revenit la armata lor.
În cele dinnurmă, Pavia a căzut. Desiderius, succesorul marelui şi înţeleptului Luitprand, a fost detronat şi s-a refugiat într-o mânăstire – locul de azil obişnuit pentru regii detronaţi; viteazul lui fiu, Adelchis, a fugit la Constantinopole; şi aşa a sfârşit regatul lombarzilor, vrăjmaşii de moarte ai italienilor şi cea mai mare piedică în calea agresiunii papale. Era deschisă astfel calea pentru cuceritor ca să-i dea papei un regat nu numai pe hârtie, cum făcuse Pepin, tatăl lui, ci cu oraşe, provincii şi venituri. Şi aşa a şi făcut, ratificând marea donaţie a tatălui său. Având drepturi de domn în urma cuceririi, Carol cel Mare a dăruit succesorilor Sf. Petru, ca dar absolut şi perpetuu, regatul lombardiei, şi unii spun că i-ar fi dăruit chiar întreaga Italie. În acelaşi timp, Carol a reclamat titlul regal şi a exercitat suveranitatea asupra întregii Italii şi chiar asupra Romei. Dar papa, fiind acum sigur de posesiunea teritoriilor, şi-a permis să permită ca marele lui binefăcător să primească toate onorurile regale.
Suveranitatea pontifilor romanianul 775
Papa devenise un prinţa temporal. Venise ziua pe care o aşteptase demult şi pentru care suspinase mult timp; se realizase visul de secole. Succesorii Sf. Petru sunt proclamaţi suverani pontifi şi domni ai cetăţii şi teritoriilor Romei. Ultima legătură a vasalităţii de formă fusese ruptă definitiv, şi Roma devenise din nou capitala recunoscută a vestului.
Papa Adrian şi-a asumat imediat puterea şi privilegiile ca şi limbajul unui suveran temporal, căruia i se cuvine loialitate. Murmurele dinspre Ravena şi cele din este au fost rapid reduse la tăcere şi Roma domnea suprem. Limbajul papei chiar şi faţă de Carol cel Mare este cel al unui egal: “După cum oamnii tăi nu pot veni la Roma fără permisiunea ta şi scrisori speciale, nici oamenii mei nu se pot prezenta la curtea Franţei fără aceleaşi credenţiale din partea mea”. Din partea italienilor el solicita aceeaşi loialitate pe care lui Carol cel Mare i-o datorau supuşii săi. “Justiţia era administrată în numele papei; nu numai datoriile ecleziastice şi arenzile pentru proprietăţile lui făceau parte din patrimoniul Sf. Petru, ci şi texele pe veniturile cetăţenilor intrau în tezaurul lui... Adrian, cu toată puterea, şi-a asumat măreţia unui potentat... Odată cu creşterea veniturilor papale, Roma a început să-şi recapete spelndoarea antică”.
Epoca cea mai strălucită în analele papalităţii
Din vreme ce imperiul lui Carol cel Mare este legat în mod deosebit de istoria bisericii şi constituie epoca cea mai strălucită din analele Scaunului episcopal al Romei, se cere ca acesta să fie studiat mai atent. Romano-catolicismul îi este cam la fel de îndatorat marelui prinţ după cum mahomedanismul îi este îndatorat marelui profet arab şi succesorilor săi. “Războaiele saxone ale lui Carol cel Mare,” spune Milman, “care au adăugat aproape întreaga Germanie la teritoriile lui, au fost declarate războaie religioase. Daca Bonifaciu a fost apostolul creştin al evangheliei, Carol cel Mare a fost apostolul ei mahomedan. Obiectivul declarat al invaziei lui era acela de a face să dispară păgânismul: fie să se supună credinţei creştine, fie să fie exterminaţi. Botezul era semnul subjugării şi loialităţii, pe care saxonii îl acceptau sau îl respingeau, după cum erau supuşi sau răzvrătiţi. Aceste războaie erau inevitabile, fiind doar continuarea marilor lupte purtate între barbarii din nord şi est şi sudul şi vestul mai civilizat, cu deosebirea că populaţia romană şi creştină, revigorată acum de infuzia de sânge teutonic, în loc să aştepte agresiunea, devenise ea agresorul. Fluxul cuceririlor se inversase: supuşii regatelor din vest, ale imperiului din vest, în loc să aştepte să-şi vadă casele călcate de hoardele invadatoare, au pătruns cu îndrăzneală în inima ţării vrăjmaşilor lor, prin pădurile lor, au traversat mlaştinile lor şi au aşezat tribunale feudale, biserici şi mânăstiri până în cele mai îndepărtate şi mai sălbatice regiuni, până la Elba şi ţărmurile Mării Baltice”.
Saxonii erau împărţiţi în trei triburi importante: Ostfalienii, Westfalienii şi Angarienii. Fiecare trib, potrivit cu vechiurile obiceiuri teutone, era compus din nobili, oameni liberi şi sclavi, iar uneori întreaga naţiune se întrunea sub arme. Saxonii îi batjocoreau şi îi detestau pe francii romanizaţi, iar francii îi socoteau barbari şi păgâni pe saxoni. Timp de treizeci şi trei de ani, puternicul Carol a fost angajat în supunerea hoardelor sălbatice ale saxonilor. “Ţinutul locuit de aceste triburi,” spune Greenwood, “cuprindea toată zona Westfaliei moderne şi o mare parte a Saxoniei inferioare, del al Lippe la Wesser şi elba, învecinându-se la nord cu rudele lor, iutlanzii, anglii şi danezii, iar la est cu cei de origine slavă, care treptat au înaintat mai mult în vechile teritorii teutone din Germania de est”. Dar ne vom limita în principal la aspectele religioase ale acestor războaie, deşi este interesant să stiudiem aceste relatări antice, după ce abia ma văzut încheierea marelui război din 1870-71, dintre descendenţii anticilor franci şi germani.
Sabia lui Carol cel Mare sau botezul
Obiectivul declarat al lui Carol cel Mare era acela de a stabili creştinismul în cele mai depărtate părţi ale Germaniei, dar este regretabil că a folosit mijloace violente pentru îndeplinirea acestui scop. Mii de oameni au fost forţaţi să intre în apele botezului numai pentru a scăpa de o moarte crudă. Condiţiile cuceritorului erau: sabia sau botezul. A fost dată o lege care pedepsea cu moartea refuzul botezului. El nu accepta vreo pace şi nu încheia nici un tratat dacă nu era satisfăcută condiţia principală: convertirea ssu exterminarea era deviza francilor. Şi, chiar dacă vechea religie nu avea prea mare autoritate în conştiinţa saxonilor, ei nu vedeau nimic mai biun în noua religie, deoarece, în mintea lor, botezul se identifica cu sclavia, iar creştinismul însemna subjugarea de către un străin. A primi botezul însemna a renunţa nu numai la vechea religie, ci şi la libertatea persoanlă.
Cu asemnea sentimente anti-creşltine şi inumane, războiul a fost purtat, după cum am spus, timp de treizeci şi trei de ani. În fruntea armatelor sale superioare, el a oprimat triburile sălbatice, care erau incapabile să se unească pentru a-şi asigura împreună securitatea. Şi, se spune, niciodată francii nu au întâlnit forţe inamice egalw numeric, ca disciplină sau ca armament. Dar, după lupte cu o enorme vărsări de sânge, fără precendent perin încăpăţânarea şi durata lor, superioritatea numerică, disciplina şi vitejia le-a asigurat victoria francilor în faţa eforturilor neorganizate ale saxonilor. “Cei rămaşi după treizeci de campanii de măcel nediscriminatoriu,” spune Greenwood, “şi expatrieri în masă au primit botezul şi au ajuns să fie permanent incorporaţi în imperiul francilor şi în creştinătate. Abaţii, mânăstiri şi aşezăminte religioase de toate tipurile su răsărit în fiecare parte a teritoriilor cucerite, iar noile biserici au primit slujitori din şcoala lui Bonifaciu – acea şcoală care nu admitea că poate exista vreo deosebire între legea lui Hristos şi legea Romei”.
Botezul era singura garanţie a păcii pe care o acceptau francii şi singurul semn al pentru supunerea saxolilor. Astfel – cât de trist! – când s-a încheiat cucerirea şi măcelul a luat sfârşit, au venit la lucru preoţii care aveau misiunea de a-i boteza pe cei învinşi. Mii de barbari au fost astfel forţaţi, fiind ameninţaţi cu sabia, să intre în ceea ce preoţii numeau “apele regeneratoare ale botezului”. Dar, pentru saxoni, botezul însemna nci mai mult, nici mai puţin decât renunţarea la religia şi la libertatea lor. Ca urmare, de îndată ce s-au retras armatele lui Carol, neobosiţii saxoni s-au revoltat din nou şi au călcat limitările impuse de imperiu, făcând ravagii pe unde ajungeau. În furia lor şi dorul lor de răzbunare, ei au tăiat crucile, au ars bisericile, au distrus mânăstirile şi i-au măcelărit pe cei din ele, fără a ţine cont nici de vârstă, nici de sex, până ce toată ţara a ajusn să pară în flăcări şi cu râuri de sânge. Se spune că asemenea revolte au fost deseori provocate de limbajul obraznic şi comportamentul ofensator al călugărilor misionari şi de avariţia cu care ei storceau taxele. Dar aceste revolte ale saxonilor au fost urmate de o nouă invazie a francilor şi un măcel nemilos, până ce trib după trib s-a predat înaintea armatelor învingătoare ale lui Carol cel Mare. Odată, Carol a masacrat cu sânge rece 4500 de războinici viteji care s-au predat. Acest crud şi laş abuz de putere lasă o pată neagră de neşters pe istoria lui, pe care nici o scuză nu o poate îndepărta. Până şi istoricul sceptic vorbeşte despre aceasta într-un mod mişcător: “Într-o zi a judecăţii, fiii fratelui său, Carloman, prinţul merovingian al Aquitaniei, şi cei patru mii cinci sute de saxoni care au fost decapitaţi pe loc, vor avea ceva de spus contra dreptăţii şi omeniei lui Carol cel Mare. Modul în care i.a tratat pe saxonii învinşi a fost un abuz al dreptului de cuceritor”.
Influenţa rea a misionarilor papei
Oricât de trist este să medităm la groaznica măcelărire a saxonilor şi la botezul forţat al celor rămaşi în viaţă, tristeţea noastră creşte şi mai mult când vedem că aceia care se pretindeau mesageri ai îndurării au fost aceia care au declanşat aceste războaie de exterminare. În loc ca ei să fie misionari plini de îndurare ai evangheliei păcii, ei au fost de fapt emisarii cruzi ai papei, ai puterii întunericului. Carol cel Mare a fost, fără-ndoială, în mare măsură înşelat şi îndemnat de preoţi în acţiunile lui.
Cu scopul declarat de a cimenta unirea dintre biserfică şi stat, spre beneficiul temporal şi spiritual al omenirii şi pentru stabilitatea puterii imperiale, viclenii preoţi au găsit o cale pentru a obţine propria lor mărire temporală şi a suveranitatea absolută a Romei. Şi orice istorien afirmă că aşa au fost lucrurile. Foarte curând ei au căpătat o poziţie înaltă în lume, deasupra poporului cucerit şi peste pământurile lor. În acea perioadă a avut loc o mare schimbare în poziţia văzută a clerului şi în societate în general. Se spune că istoria antică s-a încheiat cu moartea lui Pepin şi a început viaţa medievală. Fiul lui a inaugurat o nouă formă de societate – cea a ultimilor regi barbari şi a primilor monarhi feudali. Dar noi ne ocupăm de istoria ecleziastică, şi iarăşi, preferăm să dăm citate din decanul la care ne-am referit atât de des, care nu va fi acuzat de o severitate excesivă şi a cărui mărturie este de o integritate deosebită.
“Subjugarea ţării pare să fi fost completă înainte ca regele Carol să fi întemeiat succesiv marile lui colonii religioase, cele opt episcopate: Minden, Selingstadt, Verden, Bremen, Munster, Hildesheim, Osnaburg şi Padeborn. Acestea, împreună cu multe mânăstiri bogat dotate, ca Hersfuld, au devenit centre deosebite de unde creştinismul şi civilizaţia s-au propagat în cercuri din ce în ce mai largi. Acestea erau atât aşezăminte militare cât şi religioase, ecleziasticii fiind numai străini. Şefii saxoni mai credincioşi şi mai de încredere, care păreau să se fi convertit în mod sincer la creştinism, au fost făcuţi conţi. Astfel, mărturisirea credinţei creştine era unicul test de loialitate...”
“Carol cel Mare marchează istoria creştină, chiar mai mult decât prin subjugarea Germaniei faţă de evanghelie, prin organizarea completă, dacă nu chiar prin punerea bazelor, ierarhiei feudale în cea mai mare parte a Europei. Se poate spune că, în tot imperiul occidental, s-a stabilit, oarecum constituţional, această dublă aristocraţie ecleziastică şi civilă. Peste tot, clericii superiori şi nobilii erau, şi apoi, în mod similar, mai jos, pe diferite trepte ale societăţii, de acelaşi rang şi cu aceleaşi îndatoriri multiple, aveau autoritate uneori egală, altetori coordonată. Fiecare district îşi avea episcopul lui şi contele lui; diocezele şi comitatele ocupau, de cele mai multe ori, acelaşi teritoriu...”
“Carol cel Mare nu era mai puţin darnic decât regii mai slabi în ceea ce priveşte imunităţile, drepturile şi darurile oferite bisericilor şi mânăstirilor. Împreună cu regina lui, Hidegard, el a înzestrat mânăstirea Sf. Martin de Tours cu pământuri în Italia. Darurile lui către Sf. Denis, Lorch, Fulda, Prum, şi mai ales Heresfuld, şi către multe alte abaţii italiene, se arată printre faptele domniei lui.”
“Şi moşiile nu erau întotdeauna obţinute de la regi sau nobili, ci cei care erau administratori peste cei săraci îi şi jefuiau pe acei săraci. Chiar şi sub Carol cel Mare au existat plângeri împotriva uzurpării proprietăţilor de către episcopi şi stareţi, ca şi împotriva conţilor şi a altor laici. Ei îl obligau pe omul liber sărac să-şi vândă proprietatea sau îl forţau să slujească în armată, şi aceea în mod permanent, astfel încât el îşi lăsa pământul fără proprietar, având multe şanse să nu se mai întoarcă, sau îl lăsa în grija celor care rămâneau acasă în linişte, iar ei nu scăpau nici o ocazie de a lua pământul în stăpânire. Via nici unui Nabot nu putea scăpa avariţei lor mereu treze”.
“În fieful lui, episcopul sau stareţul exercita toate drepturile unui stăpân feudal... Astfel, ierarhia, devenită o instituţie feudală, paralelă şi coordonată aristocraţiei feudale temporale, urmărea să se bucure, şi chiar se şi bucura demult, de puterea suzeranilor şi domnilor. Episcopii şi stareţii aveau privilegiile de a avea domenii inalienabile, şi, în acelaşi timp, au început, fie cu supărare, fie cu trufie, să refuze să achite plăţile de vasalitate, care erau semnificative pentru alte pământuri. În timpul domniei lui Carol cel Mare, această teorie a imunităţii spirituale era mai curând într-o adormire, sau încă nu era activă. Ea a fost apoi vestită cu îndrăzneală şi a avansat rapid în competiţia cu fiul său, Louis cel Pios. Atunci s-a afirmat de către ierarhia ecleziastică cum că orice proprietate dată bisericii, săracilor, sfinţilor, lui Dumnezeu Însuşi – aceasta era frazeologia folosită – era dată în mod absolut, irevocabil şi fără rezerve. Regele avea putere să perceapă taxe de la cavaleri, dar el nu avea nici o putere asupra proprietăţilor bisericii. Asemenea pretenţii erau neevlavioase şi un sacrilegiu care implica pierderea vieţii eterne. Clerul aparţinea unui alt domeniu, avea o altă cetăţenie şi era complet şi absolut independent de puterea civilă[8]”.
De secole, papalitatea striga către fiecare monarh: “Dă şi iar dă, înzestrează-ne, înzestrează-ne şi binecuvântatul Petru îţi va da victorie asupra vrăjmaşilor tăi, prosperitate în lume şi pace alături de el în cer”. Şi acest strigăt a primit răspuns în cea mai mare parte favorabil la începutul secolului al nouălea. Extrasele de mai sus îi vor da cititorului o idee despre prada care i-a revenit clerului din victoriile lui Carol cel Mare în Germania. În principal din aceşti treizeci şi trei de ani de război sângeros s-a format sistemul ierarhic feudal. Nenumărate mii de oameni au fost măcelăriţi pentru a face loc episcopilor şi stareţilor – aristocraţia ecleziastică. Pe pământul cucerit au răsărit palate princiare ale acestor mari ecleziastici, temeliile lor fiind aşezate pe cruzime, nedreptate şi sânge.
Deşi au trecut mai bine de o mie de ani de la moartea marelui patron al bisericii, palatele mai există încă şi sunt dese peste tot în Europa. Inima se strânge când gândim la originea acestor palate care se mărturiseau ale păcii, mai ales dacă avem în minte adevăratul caracter al evangheliei şi faptul că slujitorii lui Hristos trebuie întotdeauna să caute să arate duhul blând şi smerit al lui Isus. Sufletele şi nu proprietăţile oamenilor trebuie să fie obiectivul lor. “Nu caut ale voastre, ci pe voi” (2 Cor. 13.2) trebuie să fie motto-ul lor, mergând nu pentru a lua lucruri de la naţiuni. Dar exemplul lui Hristos fusese uitat demult; biserica s-a scufundat la nivelul spiritual al lumii atunci când Constantin a unit-o cu statul. Aceasta a fost marea ei cădere, din care a rezultat dureroasa ei inconsistenţă. Iubirea lumii, dorul de putere absolută, şi de stăpânire universală a pus stăpânire pe ea cu totul. Înşelată de Satan, pe al cărui tron stă (Apoc. 2), nedreptatea neruşinată a cursului ei poate fi explicată numai prin puterea lui care orbeşte. În ochii ei, orice mijloace sunt justificabile pentru propăşirea scaunului episcopal de la Roma.
Reflecţii asupra grijii Domnului faţă de ai săi
Domnul avea, fără-ndoială, mulţi credincioşi ai Lui ascunşi, chiar şi în cele mai întunecate timpuri, ca în Tiatira. “Dar vouă vă spun, bcelorlalţi care sunteţi în Tiatira, câţi nu aveţi învăţătura aceasta, care n-aţi cunoscut «adâncimile lui Satan», cum spun ei: Nu pun peste voi altă greutate. Dar, ceea ce aveţi, ţineţi cu tărie, până voi veni” (Apoc. 2.24-25). Numai un singur lucru trebuia să preocupe credinţa după stabilirea apostaziei: Mântuitorul înălţat, Omul în glorie. Şi tuturor celor care se preocupă cu aceasta le este dată promisiunea: “şi-i voi da steaua de dimineaţă”. Dar biserica mărturisitoare vizibilă, cea aliată cu statul, era coruptă până în străfunduri, sufundată, orbită şi împietrită în cea mai făţişă răutate, pentru că în scaunul Sf- Petru se găseau concentrate toate formele răului. Până şi războaiele religioase ale lui Carol cel Mare par nevinovate în comparaţie cu papa Adrian.
Să ne reamintim faptul că Carol era un rege barbar, deşi probabil cel mai mare din istoria Europei după Alexandru şi Cezar, astfel încât este de înţeles că oniectivul lui era să-şi consolideze un mare imperiu, dar, în ceea ce priveşte lucrurile divine, el era ignorant şi superstiţios, deşi în mintea lui elementul religios era puternic. Papa s-a folosit de sentimentul lui religios făcându-l să creadă că o biserică puternică şi bogată va face statul să fie puternic şi bogat şi că, dacă este fie plăcut cerului şi va câştiga viaţa eternă, atunci unitatea armonioasă a bisericii cu statul trebuie să fie la baza tuturor planurilor lui pentru guvernare. El îl iubea personal pe Adrian, era gata să asculte chemarea lui şi să se supună sfaturilor lui şi a plâns când a auzit de moartea lui, care a avut loc la 26 decembrie 795, după un npontificat neobişnuit de lung, de peste douăzeci şi trei de ani. Se poate ca el să fi întrevăzut adevăratul obiectiv al papei dincolo de cea mai mare viclenie, dar, având multă încredere în sine, el a trecut peste aceste gânduri fără a avea sentimentele de neîncredere şi gelozie care s-ar fi născut la un caracter mai slab. Nu întâmplător, el a fost un bun prieten.
Dar bunătatea lui Carol cel Mare nu a făcut altceva decât să stârnească şi mai mult lăcomia şi invidia preoţilor rapaci. Ei nu s-au mulţumit cu moşiile şi zeciuielile lor, ci au dorit să aibă o poziţie mult superioară seniorilor laici şi chiar să fie deasupra monarhului însuşi. Stimulaţi de succesele de mai înainte, ei au încercat, printr-un fals îndrăzneţ, să-şi atingă obiectivul ambiţiilor lor seculare. A fost produs pentru prima dată un titlu cu putere imperială, şi aceasta după aproape 450 de ani. Acel act de donaţie arăta că tot ceea ce Pepin sau Carol cel Mare dăduseră bisericii Romei era doar o rată a darului regal al “piosului împărat Constantin” către scaunul Sf. Petru.
Cum principalul nostru obiectiv pentru această perioadă a istoriei bisericii este acela de a părezenta caracterul adevărat al sistemului papal, mijloacele prin care el a ajuns să aibă acestă influnţă şi putere deosebită, şi efectele secularizatoare ale alianţei dintre biserică şi stat, copiem scrisoarea papei prezentată de Greenwood. Cititorul va fi, fără-ndoială, surprins că vreun om cu oarece pretenţii de respectabilitate – şi cu atât mai mult capul bisericii – ar fi putut produce un asemenea document pentru a câştiga şi mai multe teritorii şi mai multă putere. Dar trebuie să ne amintim că Tiatira era caracterizată de “adâncimile lui Satan”, şi aşa a fost papalitatea de la prima ei suflare şi aşa trebuie să fie până îşi va da duhul. Apocalipsa 17 şi 18 descriu caracterul ei şi sfârşitul ei.
“Având în vedere,” spunea papa Adrian, “că în zilele binecuvântatului pontif Silvestru, acel prea evlavios împărat, prin această donaţie, a înălţat şi a lărgit sfânta biserică catolică şi apostolică a Romei, dându-i putere supremă asupra întregii regiuni a vestului, te rugăm deci, ca în această zi fericită, această sfântă biserică să sară de bucurie şi să fie înălţată şi mai mult, pentru ca toţi cei care vor auzi de aceasta să exclame «Dumnezeu să-l ocrotească pe rege şi să ne asculte în ziua în care Îl vom chema» Pentru că, iată, în acele zile s-a ridicat Constantin, împăratul creştin prin care Dumnezeu s-a angajat să dea toate lucrurile preasfintei sale biserici, bisericii binecuvântatului Petru, prinţul apostolilor. Toate acestea, împreună cu multe alte teritorii, pe care diferiţi împăraţi, patricieni şi oameni temători de Dumnezeu le-au dat binecuvântatului Petru şi sfintei biserici romane apostolice a lui Dumenzeu, pentru sufletul lor şi pentru iertarea pacatelor, ţinuturi din Toscana, Spoleto, Beneventum, Corsica, Savona – teritorii care au fost luate de neamul neevlavios al lombarzilor, fă ca toate acestea să fie restituite, potrivit cu felul în care ai dat numeroase daruri, pentru care actele sunt păstrate în arhivele noastre de la Lateran. În acest scop i-am îndrumat pe trimişii noştri să-ţi prezinte acele acte pentru ca să fii satisfăcut, şi, în virtutea lor, îţi cerem să porunceşti restituirea completă în mâinile noastre a patrimoniului Sf. Petru, pentru ca, prin această conformare a ta, sfânta biserică a lui Dumnezeu să fie pusă în posesia deplină şi netulburată a drepturilor ei, astfel încât prinţul apostolilor însuşi să mijlocească înaintea tronului Celui Atotputernic pentru ca să ai viaţă lungă şi reuşită în orice întreprindere”.
Ignoranţa şi credulitatea vremii
Atât de mare era ignoranţa şi credulitatea în acel timp încât cele mai absurde născociri erau primite cu mult respect de toate clasele sociale. Preoţii vicleni ştiua cum să-şi mascheze cele mai mari falsuri sub aparenţa celei mai mari evlavii pentru a orbi atât poporul, cât şi pe rege. Potrivit unei legende, Constantin fusese vindecat de lepră de către papa Silvestru, şi împăratul a fost atât de recunoscător încât i-a cedat papei suveranitatea deplină şi perpetuă asupra Romei, Italiei şi a provinciilor din vest şi s-a hotărât să-şi întemeieze o nouă capitală în est.
Obiectivul lui Hadrian când a falsificat un asemenea act şi a scris acea scrisoare a fost, fără-ndoială, acela de a-l influenţa pe Carol cel Mare să imite presupusa dărnicie a marelui său predecesor. Dacă el îi punea pe papi în posesia aşazisei donaţii a lui Constantin, el acţiona numai ca executorul lui Constantin, iar, dacă dorea să fie un binefăcător spontan al bisericii, atunci trebuia să depăşească limitele darului original. Dar încă nu am evaluat mărimea acesti fals. El dorea să arate că, pe parcursul secolelor, împăraţi greci erau vinovaţi de uzurpare, ei furând patrimoniul Sf. Petru, iar papii aveau tot dreptul să-şi însuşească acele teritorii şi să se revolte împotriva autorităţii lor, iar darurile lui Pepin şi Carol cel Mare nu erau mai mult decât restituirea unei părţi din ceea ce i se cuvenea de drept ca proprietate scaunului Sf. Petru, iar el, Carol cel Mare, trebuie să se considere dator lui Dumnezeu şi bisericii Lui, cât timp mai rămânea ceva neplătit din acea datorie.
Acestea erau efectele documentului, atât de adecvate scopului lui Adrian în acel timp; dar, deşi i-a adus mari avantaje papalităţii, atât pe moment cât şi mai târziu, falsul a fost demascat demult. Odată cu revederea scrisorilor şi cu câştigarea libertăţii, decretul fictiv a fost condamnat împreună cu Decretele false – cel mai îndrăzneţ şi mai elaborat din acele fraude evlavioase. Vorbind despre Decrete, Milman observă: “Ele sunt în prezent abandonate de toţi şi nici un glas nu se ridică în favoarea lor, ci aceia care nu pot suprima regretele că au fost demascate nu pot face mai mult decât să încerce minimizeze vinovăţia falsificatorului, să pună la-ndoială sau să micşoreze influenţa pe care ele au avut-o la vremea lor şi în istoria ulterioară a creştinătăţii[9]”.
Fundaţiile edificiului papalităţii
Acestea sunt, vai! fundaţiile marelui edificiu papal. Am întâmpinat unele greutăţi în cercetarea modului în care au fost ele aşezate, dar nu ne-am înşelat. Dacă er fi să caracterizăm individual pietrele de temelie, putem să spunem că ele sunt cele mai extraordinare pretenţii, cea mai ofensatoare aroganţă, cele mai flagrante falsuri, cele mai deschise şi sfidătoare idolatrii, cea mai fără scrupule însuşire prin furt a unor proprietăţi, cel mai neînduplecat spirit de persecuţie, iar despre piatra din vârf se poate spune că ea este cea mai mare dorinţă de suveranitate temporală. Şi ce găsim dacă cercetăm interiorul casei? Este plin de blasfemii, de cele mai rele corupţii şi concentrează toate atracţiile carnale (Apoc. 18.12-13). Aspectele esenţiale ale creştinsimului, fie au fost corupte, fie respinse, cum ar fi: jertfa, slujirea şi preoţia. Liturghia a fost pusă în locul lucrării desăvârşite a lui Hristos; învăţătura dogmatică a bisericii în locul slujbei Duhului Sfânt; şi marele sistem al preoţiei, sau, mai curând, meşteşugul preoţesc, în locul preoţiei comune a tuturor credincioşilo, ba chiar în locul preoţiei lui Hristos Însuşi.
Masa Domnului a fost treptat schimbată de la simpla amintire a iubirii Lui şi memorialul morţii Sale, ajungându-se la ideea de jertfă. Multe superstiţii se practicau în legătură cu ăâinea sfinţită sau anafora. Se spunea că acel sacrificiu avea valoare pentru morţi la fel ca şi pentru cei vii, de unde practica de a o da morţilor, îngropând-o împreună cu ei. Învăţătura distrugătoare pentru suflet despre purgatoriu, care a fost confirmată de Grigore cel Mare, se răspândise mult. S-ar părea că ea a prins rădăcini în biserica engleză înainte de secolul al nouălea. Dar înşelăciunea este evidentă, deoarece nu există purgatoriu datorită sângelui lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, după cum spune apostolul Ioan: “Sângele lui Isus Hristos, Fiul său, ne curăţeşte de orice păcat” (1 Ioan 1.7). Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că puterea curăţitoare a sângelui lui Isus, Fiul Său, nu cunoaşte limite şi toţi cei care au credinţă în acel sânge sunt “mai albi ca zăpada”, în totul potriviţi pentru a fi în prezenţa lui Dumnezeu. Doctrina purgatoriului loveşte la temelie adevărul şi a devenit un instrument puternic în mâinile preoţilor pentru a stoarce bani de la cei pe moarte şi pentru a asigura bisericii mari moşteniri, aproape totul fiind făcut în acest scop josnic. Adevărul lui Dumnezeu, lucrarea lui Hristos, caracterul bisericii, sufletele şi trupurile oamenilor au fost toate sacrificate pentru înălţarea scaunului episcopal al Romei şi pentru înălţarea clerului subordonat sistemului papal.
Viaţa neevlavioasă a celor cărora li se încredinţase guvernarea bisericii şi grija faţă de sufletele oamenilor este un subiectul unor amare reproşuri pe care le face orice istoric cinstit, atât din acel timp ca şi din zilele noastre. Poate că este bine sp introducem şi o relatare fidelă – Mosheim – ca martor şi confirmare pentru ceea ce am spus cu privire la această perioadă.
“În est, planurile sinistre, ranchiuna, conflictele şi gelozia erau predominante peste tot. La Constantinopole, sau Noua Romă, cei înălţaţi în scaunul patriarhal erau favoriţi ai curţii, şi, când pierdeau acea favoare, un decret al împăratului îi da jos din acea poziţie înaltă. În vest, episcopii erau pe la curţile prinţilor şi se bucurau de toate plăcerile, în timp ce clerul de rang inferior şi călugării erau senzuali şi, prin cele mai grosolane vicii, corupeau poporul la care erau trimişi pentru a-l reforma. În multe locuri, ignoranţa clerului era atât de mare încât puţini dintre ei ştiau să citească şi să scrie. De aceea, oricând era să fie scrisă o scrisoare, sau trebuia să fie scris ceva important, se făcea de obicei apel la unul care se spunea că ar fi avut abilităţi în asemenea chestiuni...”
“Episcopii şi conducătorii mânăstirilor aveau vaste proprietăţi şi arenau pământ. De aceea, când era un război, ei erau chemaţi personal în tabăra militară şi erau însoţiţi de un număr de soldaţi pe care trebuia să-i ofere suveranului lor. Regii şi prinţii, pentru a-şi răsplăti slujitoorii şi soldaţii pentru serviciile aduse, luau proprietăţile consacrate pentru a le da în dar. Ca rumare, preoţii şi călugării care înainte se întreţineau din acele proprietăţi, căutau să-şi asigure existenţa comiţând tot felul de crime şi excrocherii”.
“Puţini dintre aceia care s-au ridicat în acea perioadă în posturi înalte îb biserică puteau fi lăudaţi pentru înţelepciune, învăţătură, virtute şi aşte capacităţi potrivite pentru un episcop. Cea mai mare parte a lor, prin numeroasele lor vicii, şi toţi prin aroganţa lor şi setea lor de putere, au lăsat triste amintiri. De la Leon al-IV-lea, care a murit în anul 855 şi Benedict al-III-lea, se spune că o femeie care şi-a ascuns sexul şi şi-a luat numele Ioan, şi-a deschis calea către tronul pontifical prin învăţătura şi geniul ei şi a guvernat biserica pentru un timp. Ea este în general numită Papesa Ioana. În cele cinci secole care au urmat, martorii acestui eveniment extraordinar sunt nenumăraţi şi nici unul înainte de reforma lui Luther nu a privit acest lucru ca fiind incredibil sau ruşinor pentru biserică”.
“Toţi sunt de acor că, în acele zile întunecate, starea creştinătăţii era peste tot deplorabilă; nu numai din cauza uimitoarei ignoranţe, mama superstiţiei şi decăderii morale, ci şi din alte cauze... Ordinul sacru, atât în este cât şi în vest, era compus în general din oameni analfabeţi, proşti şi care nu cunoşteau nimic cu privire la religie... Ce erau pontifii greci ne arată bine chiar şi numai exemplul lui Teofilact, care, după cum mărturisesc istorici credibili, făcea comerţ cu toate lucrurile sfinte şi nu-i păsa decât de câinii şi de caii lui. Dar, deşi patriarhii greci erau oameni nevrednici, totuşi ei aveau mai multă demnitate şi virtute decât pontifii romani. Istoria episcopilor romani în acel secol este o istorie nu a oamenilor, ci a monştrilor, o istorie a celor mai mari atrocităţi, viclenii şi crime, după cum recunosc cei mai buni scriitpri, cu excepţia celor care pledează pentru autoritatea pontificală”.
“Atât grecii cât şi latinii considerau că esenţa religiei este închinarea la imagini, cinstirea sfinţilor răposaţi, căutarea şi păstrarea relicvelor şi îmbogăţirea preoţilor şi călugărilor. Abia de îndrăznea cineva să se apropie de Dumnezeu înainte să fi dat toată atenţia imaginilor şi sfinţilor. Toată lumea era nebună căutând să obţină acele relicve[10]”.
Deocamdată, nu credem că ar mai fi ceva de spus cu privire la natura – rădăcina şi ramura – sistemului papal. Prin gura a trei martori competenţi a fost confirmat tot ceea ce am spus cu privire la Roma, de la începutul perioadei Tiatira. Şi nu am spus nici măcar jumătate, mai ales cu privire la imoralitate. Nu am putea transcrie pe paginile noastre desfrânarea preoţilor şi călugărilor. Unii consideră că papalitatea a căzut în cea mai adâncă degradare în secolele al nouălea şi al zecelea. Timp de mai mulţi ani, de tiara papală au dispus infama Teodora şi de cele două fiice ale ei, Marozia şi Teodora. Aşa a fost puterea lor şi influenţa rea pe care au avut-o prin viaţa lor imorală încât au pus pe cine au vrut ele în scaunul Sf. Petru – oameni răi, asemenea lor. Paginile noastre ar fi pângărite dacă ar fi să redăm imoralităţile lor neruşinate. Aşa a fost succesiunea papală. Este cert că Izabela a fost reprezentată de aceste femei şi prin influenţa pe care au avut-o ele asupra papilor şi a cetăţii Romei. Dar, vai! Izabela, cu toate asocierile ei, stricăciunile, tiraniile şi idolatriile ei, cu folosirea sabiei civile, a fost prea fidel reprezentată de papalitate chiar de la întemeierea ei.
[1] Vedeţi E.B. Elliott – Hora Apocalyptica, vol. 2, p. 219
[2] Faiths of the world, vol. 2, p. 527; J.C. Robertson, vol. 2, p. 163
[3] Latin Christianity, vol. 2, p.202
[4] Nu intenţionăm să afirmăm că toţi cei ucişi de Teodora pentru că erau paulicieni ar fi fost creştini autentici. Nu putem judeca inima, dar ei au mărturisit că doreau să moară ca martiri.
[5] N. tr.) “bloody Mary”, Mary I Tudor, fiica lui Henry al VIII-lea, 1516 – 1558, regină a Angliei din 1553 până la moarte
[6] Milner, vol. 2, p. 498
[7] Pentru detalii, vedeţi Hora Apocalyptica, vol. 2, p. 249-344, ediţia a cincea
[8] Latin Christianity, vol. 2, p. 286
[9] Milman, vol. 2, p. 375; Greenwood, cartea 6, cap. 3, p. 82
[10] Mosheim – History, vol. 3, p 184 şi 272