Capitolul 16

Învierea; legătura restabilită între Isus şi rămăşiţă

Ultimul capitol este divizat în două părţi – fapt care a dat naştere chiar la întrebări cu privire la autenticitatea versetelor 9‐20. Prima parte a capitolului (versetele 1‐8) descrie finalul istorisirii în restabilirea acelui lucru pe care l‐am văzut pe parcursul întregii Evanghelii – relaţiile profetului lui Israel şi ale Împărăţiei cu poporul (sau cel puţin cu rămăşiţa poporului ales). Ucenicii, şi Petru, pe care Domnul îl recunoaşte în mod individual (cu adevărat prin har, datorită lepădării lui), trebuiau să meargă să‐L întâlnească în Galileea, aşa cum le spusese. Acolo a fost restabilită legătura între Isus înviat şi cei sărmani ai turmei care‐L aşteptau (doar aceştia fiind recunoscuţi ca popor înaintea lui Dumnezeu). Femeile nu spun nimic celorlalţi. Mărturia lui Hristos înviat a fost încredinţată doar ucenicilor Săi, acestor galileeni dispreţuiţi. Teama a fost mijlocul folosit de providenţa lui Dumnezeu pentru a le împiedica pe femei să vorbească despre acest lucru, aşa cum ele în mod natural ar fi făcut‐o.

Mesajul trimis prin Maria Magdalena; însărcinarea ucenicilor cu privire la orice făptură

Versetele 9‐20 constituie o altă mărturie. Ucenicii nu apar aici ca o rămăşiţă aleasă, ci caracterizaţi de necredinţa specifică omului. Mesajul este trimis lumii întregi. Maria Magdalena, mai înainte posedată de şapte demoni – sclavă absolută a acestei puteri înspăimântătoare – este folosită pentru a comunica învierea Sa însoţitorilor lui Isus. După aceea El Însuşi li Se arată şi le dă însărcinarea (versetele 12‐15). Le spune să meargă în toată lumea şi să predice evanghelia oricărei făpturi. Nu mai este acum vorba în mod specific de evanghelia împărăţiei. Oricine în lume credea şi se alătura lui Hristos prin botez avea să fie mântuit; cel care nu credea urma să fie condamnat. Era o chestiune de mântuire sau de condamnare – cel care credea era mântuit, iar cel care refuza mesajul era condamnat. Mai mult, dacă cineva era convins de adevăr, însă refuza să se unească cu ucenicii mărturisind pe Domnul, situaţia sa era cu atât mai gravă. Prin urmare este spus: „Cel care crede şi este botezat“. Semne ale puterii aveau să‐i însoţească pe cei credincioşi, iar aceştia din urmă aveau să fie păziţi de puterea vrăjmaşului.

Semne ale puterii care biruieşte pe cea a vrăjmaşului; proclamarea harului către toţi oamenii

Primul semn trebuia să constituie stăpânirea lor asupra duhurilor rele; cel de‐al doilea, dovada acelui har care se întindea dincolo de limitele înguste ale lui Israel, adresându‐se întregii lumi. Ei aveau să vorbească în felurite limbi. În afară de aceasta, în ce priveşte puterea vrăjmaşului în a le face rău, veninul şerpilor şi otrava urmau să nu aibă nici un efect asupra lor, iar bolile trebuiau să se supună autorităţii lor. Într‐un cuvânt, totul trebuia să însemne răsturnarea puterii pe care vrăjmaşul o avea asupra omului, precum şi proclamarea harului către toţi oamenii.

Înălţarea lui Hristos la tronul puterii; sfera de slujire a ucenicilor

După ce le‐a dat astfel însărcinarea, Isus Se înalţă la cer şi Se aşează la dreapta lui Dumnezeu – locul de unde puterea Sa avea să iasă pentru a binecuvânta, şi de unde El Se va întoarce pentru a‐i pune pe cei sărmani ai turmei în posesia împărăţiei. Între timp ucenicii ocupă locul Său lărgind sfera slujirii lor până la marginile pământului; iar Domnul întăreşte cuvântul lor prin semnele care‐i însoţeau.

Subiectul principal al Evangheliei după Marcu

S‐ar putea crede că am zăbovit prea puţin asupra suferinţelor lui Hristos prezentate în cele ce‐am scris despre această Evanghelie. Acest subiect nu poate fi niciodată epuizat; el este la fel de vast ca Persoana şi lucrarea lui Hristos. Binecuvântat să fie Dumnezeu pentru aceasta! În Luca avem mai multe detalii, iar eu am urmat ordinea de gânduri pe care Evanghelia a aşezat înaintea mea; şi impresia mea este că, în ce priveşte răstignirea lui Hristos, evanghelistul are în vedere împlinirea slujirii Sale. Subiectul său principal este Profetul. El a trebuit să‐I relateze istoria până la sfârşit, iar noi posedăm, într‐o scurtă istorisire, o cu totul completă imagine a evenimentelor care marchează sfârşitul vieţii Domnului – imagine a ceea ce El trebuia să împlinească în rolul de Slujitor al Tatălui Său. Această ordine a Evangheliei am urmărit‐o.