Capitolul 15

În faţa lui Pilat, Isus face o frumoasă mărturisire. El dă mărturie despre adevăr acolo unde gloria lui Dumnezeu cerea lucrul acesta şi unde această mărturie era opusă puterii vrăjmaşului. În toate celelalte privinţe nu răspunde nimic. El îi lasă pe ceilalţi să facă ceea ce cred de cuviinţă, iar evanghelistul nu intră în alte amănunte. Această mărturisire era ultima slujbă şi ultima datorie pe care Domnul a avut‐o de împlinit. Ea este dată acum. Iudeii, în locul Domnului Isus, îl preferă pe Baraba, care era un ucigaş; iar Pilat, ascultând glasul mulţimii care fusese câştigată de marii preoţi, Îl dă pe Isus pentru a fi răstignit. Isus suportă insultele soldaţilor, care combinau mândria şi obrăznicia clasei lor cu duritatea călăului a cărui funcţie o împlineau. Triste specimene ale naturii noastre! Hristosul care venise să‐i mântuiască, era pentru moment sub puterea lor. El Îşi folosea puterea nu pentru a Se mântui pe Sine, ci pentru a elibera pe alţii de sub puterea vrăjmaşului.

În sfârşit, ei Îl duc la Golgota pentru a‐L răstigni. Acolo Îi dau un amestec ameţitor pe care El îl refuză; şi este răstignit cu doi tâlhari, unul la dreapta şi altul la stânga, împlinindu‐se astfel (singurul lucru pe care l‐au putut împlini oamenii) tot ceea ce era scris cu privire la Domnul. Acum era ceasul iudeilor şi al preoţilor; ei, vai! îşi împliniseră dorinţa inimii. Dar prin aceasta scot în evidenţă fără să ştie gloria şi perfecţiunea Domnului Isus. Templul trupului Său n‐ar fi putut fi reclădit fără a fi mai întâi dărâmat astfel; şi ca nişte simple instrumente, ei confirmă ceea ce El vestise mai înainte. El îi mântuia pe alţii, dar nu Se mântuia pe Sine Însuşi. Acestea sunt cele două aspecte ale perfecţiunii morţii lui Hristos în raport cu omul.

Voia lui Dumnezeu împlinită; slujirea Domnului împlinită în ascultare până la capăt

Dar, oricare au fost gândurile lui Hristos şi suferinţele Lui în relaţia Lui cu oamenii (aceşti câini, tauri din Basan), lucrarea pe care a trebuit s‐o împlinească avea profunzimi care treceau dincolo de aceste lucruri exterioare. Întunericul a acoperit pământul – mărturie divină şi plină de înţelegere pentru ceea ce acoperea cu o obscuritate mult mai profundă sufletul lui Isus părăsit de Dumnezeu din cauza păcatului; dar care arăta prin aceasta într‐un mod incomparabil mai mult decât în alt loc perfecţiunea Sa absolută, în timp ce întunericul marca într‐un mod exterior întreaga Sa separare de lucrurile din afară, lucrarea întreagă desfăşurându‐se doar între El şi Dumnezeu, potrivit perfecţiunii acestor două Persoane. Puţin înţeles de ceilalţi, totul se desfăşoară acum între El şi Dumnezeu; iar Isus, scoţând din nou un mare strigăt, Îşi dă duhul (versetul 37).

Lucrarea Sa era împlinită. Ce‐ar mai fi putut să facă într‐o lume în care a trăit numai pentru a împlini voia lui Dumnezeu? Totul era împlinit, şi în mod necesar El iese din scenă. Nu vorbesc aici de o necesitate fizică de a muri, pentru că El încă Îşi păstra puterea; dar, respins din punct de vedere moral de lume, mila Sa faţă de lumea aceasta nu‐şi mai găsea locul; voinţa lui Dumnezeu se împlinise perfect prin El Însuşi. Băuse în sufletul Său din paharul morţii şi al judecăţii asupra păcatului. Nu‐I mai rămânea decât să moară; şi El, într‐o ascultare până la capăt, Îşi dă duhul pentru a începe într‐o altă lume (fie în sufletul Său separat de trup, fie în glorie) o viaţă în care răul nu va putea intra niciodată şi unde omul cel nou va fi pe deplin fericit în prezenţa lui Dumnezeu.

Ascultarea împlinită în moartea Prinţului vieţii

Lucrarea Sa se terminase. Ascultarea Sa lua sfârşit în moarte – ascultarea Sa şi prin consecinţă viaţa Sa trăită în mijlocul păcătoşilor. Ce scop ar fi avut o viaţă în care să nu mai fie ascultare de împlinit? Iar ascultarea era desăvârşită în moarte, şi El Îşi dă duhul. De acum drumul în Locul Prea Sfânt este deschis – perdeaua este sfâşiată de sus până jos. Centurionul, unul dintre naţiuni, recunoaşte în Isus care moare Persoana Fiului lui Dumnezeu. Până atunci Mesia şi iudaismul erau noţiuni care mergeau împreună. În moartea lui Hristos iudaismul Îl respinge, şi El este Salvatorul lumii. Iar perdeaua nu‐L mai ascunde acum pe Dumnezeu. Aceasta era de altfel tot ceea ce iudaismul putea face în această privinţă. Manifestarea harului perfect se desfăşoară faţă de cei dintre naţiuni care – pentru că Isus Îşi dădea viaţa cu un strigăt care dovedea existenţa unei puteri atât de mari – recunoşteau că se aflau în faţa Prinţului vieţii, a Fiului lui Dumnezeu. Pilat de asemenea se miră că a murit deja. El nu crede aceasta decât în momentul în care centurionul i‐o confirmă. Lipsit total de credinţă – departe fiind de har şi chiar de dreptatea omenească – Pilat nu‐şi pune nici o problemă.

Trupul lui Isus pus în mormânt

Moartea lui Isus nu Îl smulge însă din inimile acelor persoane slabe care‐L iubeau (care poate nu au luat parte în această luptă, dar pe care harul Lui îi face să iasă acum din locurile unde stăteau retraşi); aceste femei evlavioase care Îl urmaseră şi care îngrijiseră de nevoile Sale, şi Iosif care, deşi atins în conştiinţa lui, nu‐L urmase încă, toţi aceştia, întăriţi în aceste momente de mărturia harului şi a perfecţiunii lui Isus (integritatea acestui sfătuitor al poporului găsind în împrejurările respective nu o ocazie de teamă, ci acele lucruri care îl determină să se dea pe faţă) – aceste femei şi Iosif, deci, se ocupă fiecare într‐un anumit fel de trupul lui Isus. Acest cort al Fiului lui Dumnezeu nu este lăsat fără acele îngrijiri care erau datorate de om faţă de Acela care tocmai părăsise acel cort. De altfel providenţa lui Dumnezeu, la fel şi lucrarea Sa în inimi, au îngrijit de toate acestea. Trupul lui Isus este aşezat în mormânt şi toţi aşteaptă sfârşitul sabatului pentru a împlini ceea ce se cuvenea faţă de trupul Său. Femeile văd unde este locul mormântului.