Capitolul 14 - Răspândirea creştinismului în Europa
Sistemul ecleziastic pe care călugării italieni l-au introdus în Anglia s-a răspândit rapid, şi, în cele din urmă, a triumfat. În aproximativ două sute de ani de la venirea lui Augustin, creştinismul era mărturisit în toată Britania anglo-saxonă. Biserica engleză întemeiată pe modelul roman nu se putea să nu aibă o poziţie de dependenţă faţă de Roma. Această unire a fost la început promovată şi întărită de călugării englezi, de călugăriţe, episcopi, nobili şi prinţi care făceau dese pelerinaje la mormântul Sf. Petru de la Roma. În nici o altă ţară nu au avut misionarii romani mai mult succes decât în cea a strămoşilor noştri anglo-saxoni, deşi ei erau consideraţi cei mai aprigi din neamul teutonic. Clerul britanic, deşi mai ţnea la vechile lui obiceiuri şi era dispus să se împotrivească asumării de nişte străini a unor asemenea poziţii, a fost silit să se retragă în marginile ţării. Romano-catolicismul a biruit în toată Anglia.
S-ar părea că Scoţia şi Irlanda au fost binecuvântate de creştinism cam în aceeaşi perioadă ca şi Britania. Evenghelia a fost predicată prin soldaţi, marinari, misionari şi creştini persecutaţi veniţi din sud, şi mulţi au crezut. Dar, cum istoria religioasă timpurie a acestor ţări este atât de plină de legende, ne vom referi doar la evenimentele care sunt bine autentificate.
Primii predicatori ai creştinismului în Irlanda
Patrick, apostolul Irlandei, se presupune că s-a născut în anul 372 pe malurile râului Clyde. Se spune că de la el vine numele Kilpatrick. Părinţii lui erau creştini serioşi; tătăl lui era diacon, iar bunicul lui era presbiter. Mama lui, care a căutat să-i pună în inimă învăţăturile creştine, era soră a lui Martin, arhiepiscop de Tours. Dat tânărul Succath – pentru că acesta era numele lui iniţial – nu avea înclinaţii spre aceasta. Când Succath avea şaisprezece ani şi se juca pe ţărmul mării împreună cu cele două surori ale lu, nişte piraţi irlandezi comandaţi de O’Neal i-au luat pe toţi trei şi i-au vândut în Irlanda. Timp de şase ani el a fost angajat să crească veitele.
În perioada sclaviei a suferit multe greutăţi, iar păcatul lui i s-a fost descoperit şi el a devenit serios şi gânditor. Când era în vârstă de aproximativ cincisprezece ani el comisese un mare păcat, care a ajuns atunci să-i apese conştiinţa zi şi noapte. El se ruga des şi plângea mult. Atât de înflăcărat era sufletul lui încât a ajuns să fie insensibil la frig, ploaie şi alte greutăţi la care era expus. Se gândea la casă, la cuvintele tandre ale mamei sale şi la rugăciunile ei stăruitoare. Şi Dumnezeu, în harul Lui, a folosit acele amintiri legate de evanghelie pentru binecuvântarea sufletului său. “Aveam şaisprezece ani,” spune el, “şi nu-l cunoşteam pe Dumnezeul cel adevărat, dar în acea ţară străină Dumnezeu mi-a deschis ochii, şi, deşi târziu, mi-am amintit de păcatele mele şi m-am întors din toată inima la Domnul Dumnezeul meu, care a privit la starea mea de jos şi a avut milă de tinereţea şi ignoranţa mea şi m-a mângâiat aşa cum îi mângâie un tată pe copii lui Iubirea lui Dumnezeu a crescut din ce în ce mai mult în mine, împreună cu credinţa şi teama de Numele Lui. Duhul mă îndemna în aşa fel încât făceam până şi o sută de rugăciuni într-o singură zi. Şi, în timpul nopţii, în pădurile şi prin munţii unde păzeam turma, ploaia, zăpada, gerul şi suferinţele mă făceau să-L caut şi mai mult pe Dumnezeu. Atunci nu simţeam indiferenţa pe care o simt acum şi Duhul clocotea în inima mea[1]”.
Dacă putem avea încredere că aceste cuvinte au venit de pe buzele lui Succath, ele prezintă o mărturie mult mai curată pentru adevărul evangheliei decât ceea ce am putea găsi vreodată în biserica Romei. Ele ne prezintă un suflet exersat în apropierea de Dumnezeu. Formele şi preoţia romană distrug această frumoasă comuniune personală cu Dumnezeu şi cu Hristosul Lui prin harul şi puterea Duhului Sfânt. Dar aşa a fost, fără-ndoială, creştinismul în Insulele Britanice înainte de a fi fost corupt de emisarii papali.
După un timp, Succath şi-a câştigat libertatea, şi, după ce a călătorit mult şi a predicat mult, s-a întors la familia lui. Dar, curând după aceea a simţit o dorinţă irezistibilă să se întoarcă în Irlanda şi să le predice evanghelia păgânilor printre care el Îl găsise pe Mântuitorul. Zadarnic au încercat părinţii şi prietenii să-l reţină, pentru că el a dat laoparte orice piedică, şi, cu inima plină de zel creştin, a plecat în Irlanda. Pe atunci avea peste patruzeci de ani, şi, potrivit cu unii scriitori, fusese hirotonit ca prezbiter şi a fost consacrat episcop al irlandezilor. După aceea el a fost cunoscut sub numele Sfântul Patrick. Tot restul vieţii sale a fost închinat irlandezilor, în mijlocul cărora a lucrat cu efecte deosebite, deşi a trecut prin multe greutăţi şi pericole. Se consideră că prin el a fost convertită Irlanda. Anul morţii lui rămâne incert.
Roadele binecuvântate ale lucrării Sf. Patrick s-au arătat din belşug în anii ulteriori. Irlanda acelui timp este descrisă ca un fel de elizee a păcii şi evlaviei şi faima pentru învăţătura scripturală pură de acolo a făcut ca ea să fie numită “Insula Sfinţilor”. Lucrările clerului irlandez nu s-au limitat la teritoriul ţării lor, ci, având o înclinaţie naturală spre a călători şi a explora şi fiind însufleţiţi de iubire pentru suflete, mulţi dintre ei au părăsit ţara în grupuri de misionari sub comanda unui stareţ iubit şi devotat. Se spune că, în acel timp, mânăstirile erau atât de pline de călugări evlavioşi încât în ţara lor nu mai era suficient loc pentru desfăşurarea deplină a zelului lor, astfel încât ei au simţit că era de datoria lor să-şi desfăşoare activitatea în alte ţări. Astfel, vedem un fir argintiu larg al harului lui Dumnezeu manifestat în acel popor necultivat mai mult decât în orice altă parte a creştinătăţii. Lăudat fie numele Domnului! Să luăm exemplu văzând această lucrare.
Columba, un om evlavios, descendent al unei familii regale şi având multe lucrări bune, a fost pătruns profund de importanţa vestirii evangheliei în alte ţări. El s-a gândit la Scoţia şi s-a hotărât să viziteze ţara faimosului Succath. După ce le-a transmis intenţiile câtorva dintre tovarăşii lui creştini, care s-au implicat mult în planurile lui, s-a ajuns la un acord pentru misiunea lor. Prin anul 565, Columba, împreună cu doisprezece tovarăşi, a pornit de pe ţărmurile Irlandei într-o barcă de răchită acoperită cu piei, şi, după ce su fost mult bătuţi de valuri în mica lor ambarcaţiune rudimentară, nobila ceată misionară a ajuns la Isuslele Vestice – un grup de insule la vest de Scoţia, numite şi Hebride. Au acostat lângă stânca golaşo Mull, la sud de cavernele bazaltice de la Staffa şi s-au aşezat pe o mică insulă, care de atunci încolo se numeşte Insula Iona sau Icolmkill. Acolo el a întemeiat o mânăstire, care a căpătat mai târziu mare faimă în istoria bisericii. Tradiţia a marcat printr-o movilă în formă cam ca de barcă întoarsă cu susul în jos locul de pe coastă unde au coborât ei pe ţărm, acea movilă semănând întrucâtva cu caracei în care navigaseră acei călugări evlavioşi[2].
Se consideră că un număr de creştini evlavioşi se refugiaseră deja pe acea stâncă stearpă. În acea vreme trebuie că locul era aproape complet izolat de alte aşezări omeneşti. Apele Hebridelor sunt atât de agitate încât navigaţia în bărci descoperite este extrem de periculoasă. Numele Ioana înseamnă “Insula Valurilor”. Pe lângă mareele puternice şi învolburate, curenţi şi stânci, furtunile puternice umflă Atlanticul de-a lungul ţărmurilor. Vom mai vorbi despre călugării din Iona, dar încă mai avem ceva de spus despre Irlanda.
Columbanus, un alt călugăr de o sfinţenie remarcabilă, se spune că şi-ar fi părăsit chilia la aproximativ şaizeci de ani dup Columba. El se născuse la Leinster şi fusese educat în marea mânăstire de la Bangor, pe coasta Ulster. O societate de trei mii de călugări, condusă de fondatorul ei, Comgal, trăia în acea mânăstire. Şi, pe atunci, biserica Irlandei era încă liberă şi nu robită de biserica Romei. Ei erau simpli şi serioşi în creştinismul lor, în comparaţie cu formele seci ale preoţiei papalităţii şi nici sediile lor religioase din acel timp nu se asemănau cu mânăstirile papistaşe de mai târziu. Şi totuşi ei se depărtaseră mult de simplitatea creştinismului apostolic.
Cuvântul lui Dmnezeu nu mai era singurul lor îndrumar. Creştinismul a fost mult denaturat pe parcursul existenţei sale de până atunci, de şase sute de ani. Trecuse prin multe evenimente deosebit de importante pentru istoria bisericii. Gnosticusmul, monasticismul, arianismul şi pelagianismul erau mari rele în acele zile de la început, iar monasticismul era om instituţie populară la sfârşitul secolului al şaselea.
Caracteristicile unui călugăr superior
În acele zile se considera că un om cu o evlavie mistică eficientă este face miracole, rosteşte profeţii şi se bucură de viziuni divine. Un astfel de om era înconjurat de o asemenea sfinţenie care inspira veneraţie încât nimeni nu îndrăznea să se atingă de omul lui Dumnezeu. El ieşea din chilia lui sărăcăcioasă ca dintr-o altă lume, plin de praf şi cenuşă, el şi hainele lui, şi îi înfrunta pe cei mai cruzi tirani, ameninţa cu răsturnarea dinastiilor şi-şi aroga un ton de superioritate asupra tuturor autorităţilor seculare.
Aşa era Columbanus. Împreună cu o colonie de călugări, el a navigat din Irlanda prin anul 590. El intenţionase să vestească evanghelia dincolo de teritoriile stăpânite de franci, dar a debarcat în Galia. Renumele legat de evlavia lui a ajuns la urechile lui Guntram, regele Burgundiei , care l-a invitat să se stabilească în acea ţară. Respingând oferta regelui, abatele a cerut permisiunea de a se retrage într-o sălbăticiune în care era greu de ajuns. S-a stabilit în Vosgi. Pentru un timp, misionarii au avut de îndurat multe greutăţi. Deseori, zile la rând nu au mâncat nimic altceva decât ierburi, scoarţă de copac şi probabil peşti din râu. Dar, treptat, au făcut o impresie bună asupra poporului din vecinătate, astfel încât toate clasele sociale îi priveau cu respect. Le-au fost trimise provizii, mai ales de către aceia care doreau să capete avantaje în urma rugăciunilor acelor oameni sfinţi. Aprovizionarea lor a fost descrisă ca miraculoasă. Evlavia şi miracolele stareţului au făcut ca în jurul lui să se strângă mulţimi. În diferite locuri au fost construite mânăstiri şi închinătorii veneau în turme pentru a le umple.
Columbanus conducea toate aceste instituţii în calitate de stareţ. Conducerea lui era aceea a Bangorului din Irlanda. Deşi plăcerea lui era să rătăcească prin păduri sălbatice sau să stea zile în şir într-o grotă singuratică, el totuşi exercita o supraveghere strictă asupra tuturor mânăstirilor pe care le întemeiase. Munca, regimul alimentar, citirea, timpul pentru rugăciune şi aplicarea sancţiunilor, toate erau hotărâte de el. El a scris despre acestea Papei Grigore şi lui Bonifaciu şi a considerat biserica de la Ierusalim superioară celei de la Roma deoarece acela era locul de unde înviase Domnul. A lucrat şi în Metz, elveţia şi Italia, întemeind multe mânăstiri. A murit la Roma în anul 610.
Cel mai renumit urmaş al marelui stareţ a fost compatriotul lui, Sf. Gall, care l-a însoţit în toate căile lui, dar, fiind bolnav când maestrul lui a mers în Italia, nu l-a putut urma acolo şi a rămas în Elveţia. După aceea el a predicat poporului în limba lor, a întemeiat faimoasa mânăstire care îi poartă numele şi este cinstit ca apostol al Elveţiei. A murit cam prin anul 627. Din vremea Sf. Patrick şi până la jumătatea secolului al doisprezecelea, biserica Irlandei a continuat să-şi afirme independenţa faţă de Roma şi să-şi menţină poziţia de ramură vie şi activă a bisericii, care nu recunoaşte a avea un cap pe pământ[3]. Vom vedea acum Scoţia.
Primii predicatori ai creştinismului în Scoţia
Cu aproximativ o sută cincizeci de ani înainte ca renumitul Columba să fi debarcat pe insula Iona, Sf. Ninian, “un om foarte evlavios de naţionalitate britanică”, după cum îl numeşte Bede, a predicat evanghelia în regiunile sudice ale Scoţiei. Acest misionar, ca aproape toţi sfinţii din vremurile de la început, se spune că ar fi avut sânge regal. El a fost educat la Roma şi a primit învăţătură de la faimosul Martin de Tours, şi, întorcându-se în Scoţia, şi-a stabilit reşedinţa principală la Galoway.
Dacă este să avem încredere în biografii lui, atunci trebuie să credem că el a mers peste tot predicând cuvântul şi că sălbaticii dezbrăcaţi au ascultat, s-au minunat şi au fost convertiţi. “El s-a angajat cu multă sârguinţă în lucrarea pentru care fusese trimis de Duhul, la porunca lui Hristos, şi, fiind primit în ţara lui, mult popor s-a strâns laolaltă, cu multă bucurie, o închinare minunată, şi peste tot au răsunat laude pentru Hristos. Unii l-au considerat a fi profet. Perseverentul lucrător a intrat în câmpul Domnului şi a început să smulgă din rădăcini acele lucruri sădite rău, să risipească cele strânse laolaltă în mod nepotrivit şi să distrugă cele rău construite.” Se spune că mii de oameni au fost botezaţi şi s-au alăturat oastei celor credincioşi.
El a început să construiască o biserică pe coastele Solway, dar, înainte de a fi încheiat construcţia, el a primit veşti despre moartea prietenului şi patronului său, Sf. Martin, şi, cu evlavie, a dedicat biserica în onaorea lui. Se spune că aceasta a fost prima clădire de piatră ridicată în Scoţia, iar aspectul ei alb strălucitor, în contrast cu cabanele din buşteni şi pământ, atrăgea atenţia. În limba saxonă, clădirea era numită whithern sau whitehorn datorită aspectului ei, şi aşa este până în ziua de azi[4].
Nu ştim nimic despre cei care au urmat imediat după Sf. Ninian: până la misiunea lui Columba, istoria creştinismului în Scoţia este puţin cunoscută. Fără-ndoială, Domnul a menţinut focul pe care îl aprinsese şi a păstrat şi a răspândit adevărul evangheliei, care fusese primit de atât de mulţi. Printre picţi, la sud de Grampiani, s-ar părea că Ninian a lucrat mult şi cu succes, dar cu renumitul Columba a început cea mai interesantă perioadă din analele istoriei ecleziastice antice a Scoţiei.
Am văzut deja cum Columba şi colonia lui de călugări s-au aşezat în Insula Iona. Acolo el a zidit o mânăstire, Şi atât de renumit a ajuns să fie colegiul de la Iona încât timp de mulţi ani, ba chiar multe secole, a fost considerat ca find lumina lumii occidentale. Oameni eminenţi în învăţătură şi de evlavie au fost trimişi pentru a întemeia episcopate şi universităţi în toate părţile Europei. Timp de treizeci şi patru de ani, Columba a trăit şi a lucrat pe acea stâncă singuratică. Ocazional, el vizita pământul făcând lucrarea unui evanghelist printre scoţienii şi picţii barbari, întemeind biserici şi exercitând o mare influenţă asupra tuturor claselor sociale, dar obiecticul lui principal era acela de a pregăti oameni pentru lucrarea evangheliei în ţară şi peste hotare. Fără-ndoială, s-a menţinut o legătură strânsă de prietenie între nordul Irlandei şi vestul Scoţiei, care în acel timp erau considerate popoare identice şi erau numite în general scoţieni.
Pe la sfârşitul secolului al şaselea şi începutul secolului al şaptelea, misionari au început să plece din mânăstirile de pe Insula Iona, ducând lumina creştinismului nu numai în diferite regiuni ale Scoţiei, ci şi în Anglia şi pe continent. Augustin şi călugării lui italieni au debarcat în Kent cu puţin timp înainte ca faimosul Aidan din Ioana şi călugării lui să fi ajuns în Northumberland. Aşa a fost Anglia saxonă invadată de misionari creştini la ambele capete.
Oswald, regele Northumbriei, era creştin. El se convertise, fusese botezat şi era în comuniune cu biserica scoţiană de când, în tinereţe, a fost exilat în acea ţară. Recâştigând tronul strămoşilor săi, el a dorit ca şi poporul său să fie adus la a-L cunoaşte pe Mântuitorul. La cererea lui, bătrânii din Iona au trimis o ceată misionară condusă de evlaviosul şi credinciosul Aidan. Regele le-a dat ca reşedinţă insula Lindisfarne. Acolo, Aidan a stabilit sistemul de la Iona şi comunitatea a trăit după regulile monastice. Mulţi s-au strâns la noua mânăstire, atât din Scoţia cât şi din Irlanda. Însuşi regele, plin de zel, a ajutat la răspândirea evangheliei, uneori predicând, alteori traducând din limba celtică, pe care o învăţase în timpul cât fusese în exil. Bede, deşi cu afecţiuni romane puternice, dă mărturie despre virtuţile acestor clerici din nord: “Zelul lor, blândeţea lor, smerenia şi simplitatea lor, seriozitatea cu care studiază scriptura, felul în care sunt liberi de orice egoism şi avariţie, îndrăzneala cinstită cu care îi tratează pe cei mari, bunătatea şi grija faţă de săraci, viaţa lor sobră şi lepădarea de sine[5]”
S-ar părea că, atât prin Augustin cât şi prin Aidan, lucrările de convertire au prosperat. Călugării italieni şi-au extins învăţăturile şi influenţa în sudul şi sud-vestul regatului, în timp ce călugării scoţieni au răspîndit adevărul unei evanghelii mai clare şi mai simple în provinciile din nord, este şi centru. Într-o vreme scaunele episcopale de la York, Durham, Lichfield şi Londra au fost ocupate de scoţieni. Astfel, Roma şi Iona s-au întâlnit pe pământ englez, ceea ce a dus, în mod inevitabil, la o coliziune? Cine urma să biruie? Augustin, care fusese consacrat primat al Angliei de către papă, a cerut călugărilor celţi să se conformeze disciplinei romane, ceea ce ei au refuzat în mod constant să facă, apărând cu fermitate propria lor disciplină şi regulile de la Iona. S-a ajuns la dispute serioase. Roma nu era dispusă să se supună vreunui rival şi era hotărâtă să domine Anglia.
După moartea piosului şi generosului Oswald, pe tron a venit fratele lui, Oswy, care se convertise şi el la creştinism şi fusese botezat în Scoţia în timpul captivităţii lui. Dar prinţesa lui adera la obiceiurile Romei, iar familia a urmat-o pe mamă. Astfel, persoane cu o mare influenţă au fost împotriva călugărilor scoţieni, şi, obosiţi de şicanările continue ale agenţilor fără scrupule ai pontifului, atât ale celor laici cât şi clerici, presbiterii îndărătnici s-au hotărât să părăsească Anglia şi să se întoarcă la Iona. Cea mai mare şi mai importantă parte a ţării fusese convertită la creştinism prin lucrările lor, dar triumful Romei la conferinţa de la Whitby din 664, prin abilitatea preotului Wilfred, i-a descurajat atât de mult încât ei s-au retras în linişte din câmpul unde lucraseră timp de aproape treizeci de ani. “Columba al vostru poate să fi fost sfânt,” a spus vicleanul Wilfred, “dar l-aţi prefera voi pe el în locul prinţului apostolilor, despre care Hristos a spus «Tu eşti Petru, şi ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor»?” Regele Oswy, care era prezent acolo, a mărturisit ascultarea faţă de Sf. Petru, pentru ca, spunea el: “Nu cumva când voi ajunge la poarta cerului, să nu fie cine să-mi deschidă”. Poporul şi-a urmat curând prinţul, şi, în scurt timp, întreaga Anglie a ajuns să fie supusă Romei. Dar nici argumentele, nici intimidarea, nici batjocora nu au avut efect asupra presbiterilor din nord, care au refuzat să se recunoască a fi datori cu ceva faţă de episcopul Romei. Scoţia a rămas încă liberă. Atunci romanii şi-au pus problema cum să o înrobească. Ca de obicei, preoţii au fost puşi să lucreze asupra prinţilor. Şi aceasta s-a împlinit în felul următor:
Printre numeroasele subiecte în dispută între misionarii celţi şi italieni, ziua cea adevărată pentru sărbătoarea Paştelui şi forma adevărată a tonsurii clericale au dus la cele mai aprinse controverse şi au stârnit cele mai puternice pasiuni, ducând în final la căderea bisericii scoţiene şi la triumful preoţilor Romei. Din vreme ce am vorbit deja despre chestiunea cu privire la Paşte cu ocazia consiliului de la Niceea, ne vom opri acum la disputa asupra tonsurii.
Poate părea ceva ciudat pentru cititorii noştri tineri protestanţi, care se poate să nu fi văzut niciodată un preot catolic fără pălărie pe cap, faptul că a avea capul ras în creştet era considerat ceva mai important decât învăţătura sau evlavia, ba până şi felul în care era ras era considerat atât de important încât era luat ca un test al ortodoxiei lui. Călugării scoţieni urmau bisericile din est atât în ceea ce priveşte sărbătorirea Paştelui cât şi în forma tonsurii. Ei îşi rădeau partea de dinainte a capului, în formă de semilună. Cei din est pretindeau că Ioan şi Policarp erau exemple de autoritate pentru ei. Italienii mărturiseau că erau foarte şocaţi de o asemenea barbarie şi numeau aceea “tonsura lui Simon Magul”. Clerul roman folosea o tonsură circulară, care consta în raderea uni cerc în jurul creştetului capului, cerc care se lărgea pe măsură ce clericul avansa în rangul sfânt. Tonsura a ajuns să fie o condiţie necesară prin secolul al cincilea sau al şaselea.
Augustin şi aceia care i-au urmat în scaunul episcopal de la Canterbury, urmând scrierile celor mai vechi şi mai venerabili dintre părinţi, afirmau că tonsura a fost introdusă de prinţul apostolilor în onoarea coroanei de spini care a fost pusă pe capul Răscumpărătorului şi că instrumentul născocit de iudei pentru batjocora şi tortura lui Hristos poate fi purtat de apostolii lui ca podoabă şi glorie. Timp de peste un secol, controversa a fost foarte aprinsă. Şi lucrurile stăteau aşa: un om era considerat ca fiind eretic sau nu după cum şi rădea partea dinainte a capului sau creştetul capului. Roma s-a aprins de mânie pentru că mijloacele omeneşti păreau a nu fi suficiente pentru a-i birui pe nişte nenorociţi de presbiteri dintr-un colţ al insulei: ei refuzau să i se supună. Ce să facă atunci? Ca întotdeauna când nu a putut reuşi printr-un preot, a recurs la favoriţii de la curte, la nobili şi prinţi. Naitam, regele picţilor, a fost făcut să creadă că supunându-se papei el va ajunge să le fie agal lui Clovis şi Clotaire. Flatat de perspectiva unei asemenea glorii viitoare, el a recomandat întregului cler din regatul lui să primească tonsura Sf. Petru. Atunci, neîntârziat, el a trimis scrisori în fiecare provincie şi a făcut ca toţi călugării din toate mânăstirile să fie tunşi după moda Romei. Unii au refuzat. Bătrânii de pe stâncă au rezistat pentru un timp, dar poruncile regelui, exemplele clerului şi slăbiciunea unora dintre ei au dus la căderea insulei Iona şi a întregii Scoţii. Pe la începutul secolului al optulea a fost introdus briciul şi ei au primit tonsura latină, devenind şerbii Romei, ceea ce a continuat până la Reformă[6].
Culdeii, după cum spune numele lor, erau un fel de oameni religioşi care trăiau în locuri izolate. Comunitatea creştină de la Iona a fost numită culdee, şi acesta este probabil motivul pentru care Columba a ales acel loc izolat pentru mânăstirea lui. Deşi nu erau deloc contaminată de corupţiile marilor mânăstiri de pe continent, instituţiile lui Columba erau strict monastice. Din relatările culese pare destul de sigur că ei “se glorificau cu miracolele lor, se închinau la relicve, făceau penitenţe, posteau miercuri şi vineri, aveau ceva foarte asemănător confesiunii auriculare, absoluţiei şi slujbe pentru morţi. Dar este sigur că niciodată nu s-au supus decretelor Papei în legătură cu celibatul.” Mulţi dintre culdei erau căsătoriţi. Sf. Patrick era fiul unui diacon şi nepotul unui preot[7].
Dar, deşi aceşti oameni buni şi sfinţi erau atât de contaminaţi de superstiţiile vremurilor, poziţia lor izolată, simplitatea obiceiurilor lor şi sărăcia ţării lor trebuie că i-au păzit mult de influenţele romane şi de viciile care erau atât obişnuite în mânăstirile cele mai bogate. Era ca un fel de seminar în care oamenii erau pregătiţi pentru slujire. În anii care au urmat, liniştea călugărilor a fost adesea tulburată şi uneori ei au fost ucişi de piraţi. În secolul al doiprezecelea, Iona a trecut în stăpânirea călugărilor romani. “S-a dus credinţa ei curată, de început,” spune Cunningham, “ca şi renumele ei pentru evlavie şi învăţătură, dar a rămas amintirea lor şi aceastaeste acum privită cu mai mult respect superstiţios ca oricând. Cu mult înainte ca ea să fi devenit loc de înmormântare pentru regi mulţi făceau pelerinaje acolo, apoi regii şi mărimile au dotat-o prin donaţii din zeciuieli şi pământuri. Zidurile care acum stau să cadă se înălţau, iar călătorul priveşte aceste venerabile rămăşiţe ecleziastice ridicate pe o stâncă în mijlocul oceanului cu sentimente oarecum asemănătoare celor faţă de templele de la Teba, pe jumătate îngropate în nisipurile deşertului”.
Vom lăsa părăsi acum, pentru un timp, Insulele Britanice. Prima aşezare a crucii în Anglia, Scoţia şi Irlanda şi triumful Romei în aceste ţări sunt evenimente deosebit de interesante, şi, din vreme ce au avut loc în ţara noastră, merită să le acordăm atenţie. De atunci au avut loc schimbări în istoria exterioară a bisericii, deşi se poate să fi fost multe lupte interne cauzate de numeroasele abuzuri şi pretenţiile îndrăzneţe ale Romei.
Răspândirea creştinismului în Gemania şi în ţinuturile învecinate ei
Este extrem de probabil ca în inima pădurilor germane, ca şi în oraşele şi regiunile supuse Imperiului roman, crucea să fi ajuns foarte devreme. Numele mai multot episcopi din Germania se găsesc pe listele consiliilor de la Roma şi Arles, care au avut loc sub autoritatea lui Constantin în anii 313 şi 314. Dar abia la sfârşitul secolului al şaselea şi începutul celui de-al şaptelea a ajuns creştinismul să fie mai răspândit şi să aibă rădăcini puternice. Britanicii, scoţienii şi irlandezii au avut onoarea de a fi instrumentele folosite de Dumnezeu pentru această mare şi binecuvîntată lucrare. Înflăcăratul Columbanus, de a cărui misiune am vorbit deja, a fost conducătorul primei cete care a venit pentru a-i ajuta pe păgânii de pe continent. El a trecut întâi în Franţa, apoi a mers în regiunea Rinului şi a lucrat la convertirea şvabilor, bavarezilor, francilor şi a altor naţii din Germania. I-a urmat Sf. Kilian, un scoţian, evanghelist foarte devotat. El este considerat apostol al Franconiei şi cinstit ca martir al credinţei creştine, suferind martiriul prin anul 692. Willibrord, un misionar englez, însoţit de unsprezece compatrioţi, a trecut în Olanda pentru a lucra printre Frieslandezi, dar, ca şi alţi anglo-saxoni din acea perioadă, el a fost foarte devotat scaunului episcopal de la Roma. El a fost ordinat de papă ca episcop de Witterburg, iar tovarăşii lui au răspândit evanghelia în Westphalia şi în ţinuturile învecinate.
Dar cel care a adus naţiile Germaniei ca o turmă sub păstorul de la Roma a fost faimosul Winfrid. El s-a născut la Crediton, în Devonshire, dintr-o familie nobilă, prin anul 680. A intrat în mânăstire la vârsta de şapte ani şi s-a mutat apoi la Nursling în Hampshire, unde a ajuns să fie renumit ca predicator şi prezentator la scripturii. Încă din tinereţe s-a simţit chemat de Dumnezeu să plece în străinătate ca misionar la păgâni. Prin anul 716 a navigat până în Frizia. Lucrările lui au fost îndelungate şi bogate. În trei rânduri a vizitat Roma şi a fost onorat mult de papă. Sub numele de Sf. Bonifaciu şi ca apostol al Germaniei, a murit ca martir la şaizeci şi cinci de ani. Dar, deşi a fost un misionar care a avut mult succes şi un om cu caracter puternic, foarte învăţat şi care a dus o viaţă sfântă, el a fost vasal jurat papei şi a urmărit mai mult propăşirea bisericii Romei decât răspândirea evangheliei lui Hristos[8].
Planurile de mărire ale papalităţii
Răspândirea creştinismului în acest secol a depăşit cu mult limitele anterioare, atât în ţările din est cât şi în cele din vest. Am văzut câteva din triumfurile lui în vest. Se spune că în est nestorienii au lucrat cu o râvnă incredibilă perseverând în a răspândi evanghelia în Persia, Siria, India şi printre naţiile barbare şi sălbatice care locuiau în deşerturi şi pe cele mai îndepărtate coaste ale Asiei. În special marele imperiu al chinei a fost luminat cu lumina creştinismului prin zelul lor. De-a lungul mai multor secole, patriarhul nestorienilor a trimis un episcop pentru a conduce bisericile din China. Acei oameni deosebiţi au respins închinarea la icoane, confesiunea auriculară şi învăţătura despre purgatoriu, ca şi multe alte învăţături corupte ale bisericilor Romei şi Greciei.
S-ar părea că biserica greacă din est a fost împiedicată de disensiunile interne în răspândirea evangheliei printre păgâni. În vest a fost multă activitate, dar vai! nu pentru răspândirea evangheliei, nici pentru convertirea sufletelor[9].
Perioada de tranziţie a papalităţii
Revenim acum la Roma deoarece importanţa şi influenţa ei în calitate de centru cer să-i acordăm ceva atenţie. Teritoriile în care papa avea dominaţia spirituală erau mult extinse. Din toate părţile imperiului episcopi, prinţi şi popoare priveau spre Roma ca mama credinţei lor şi cea mai înaltă autoritate din creştinătate. Dar, deşi era înălţat la cel mai înalt rang de suveranitate spirituală, pontiful suprem, în relaţie cu imperiul din est, mai era încă supus lui, ceea ce era de nesuferit pentru ambiţia Romei. A început deci luupta pentru puterea politică. Aceasta a continuat pe tot parcursul secolelor al şaptelea şi al optulea, care au constituit o perioadă de tranziţie de la o poziţie de subordonare faţă de puterea civilă la o independenţă politică. Independenţa politică era marea problemă pe care se străduia Vaticanul să o rezolve, dar dominaţia spirituală nu putea fi menţinută fără puterea seculară.
Lombarzii – cei mai apropiaţi şi mai de groază vecini ai papalităţii – şi Imperiul grec erau cele două mari obstacole în calea suveranităţii seculare a papei. Căderea Imperiului de vest şi absenţa unui guvern naţional care să aibă o influenţă politică a făcut ca poporul roman să-l privească pe episcop ca fiind, în modul cel mai natural, conducătorul lor. Astfel, el a fost investit cu o influenţă politică specială, care era ceva net diferit de caracterul ecleziastic. Invaziile lombarzilor, după cum am văzut, şi slăbiciunea grecilor au făcut ca pontifii să aibă din ce în ce mai multă putere politică. Dar aceasta a fost numai ceva accidental sau apărut ca o necesitate în situaţii de urgenţă, deoarece statele romane erau încă guvernate de reprezentanţi ai imperiului din est, şi chiar şi papa, dacă îl ofensa pe împărat, putea fi arestat şi aruncat în închisoare, cum s-a şi întâmplat cu Papa Sf. Martin, în anul 653, el murind în exil anul următor.
Unicul mare obiectiv al papalităţii
Pe zi ce trece devenea din ce în ce mai evident că Roma nu putea avea o pace durabilă şi nici o fundaţie solidă pentru supremaţia spirituală pe care o câştigase deja altfel decât prin desfiinţarea completă a puterii grecilor şi lombarzilor în Italia, astfel încât Sfântul Scaun să le ia prada. Acesta a ajuns de atunci să fie unicul mare obiectiv al succesorilor Sf. Petru, pentru care aveau de luptat, pentru că via lui Nabot din Izreel trebuia să fie luată în stăpânire pe orice căi, fie cât de incorecte. Izabela a făcut uneltiri şi Nabot a fost omorât. Istoria regilor lombarzi şi marea controversă iconoclastică din secolele al şaptelea şi al optulea ne luminează cu privire la mijloacele folosite în acest scop, dar despre acestea vom spune numai câteva cuvinte, indicându-i cititorului să cerceteze istoriile generale[10].
“Există suficiente temeiuri istorice pentru a crede,” spune Greenwood, “că acest obiectiv căpătase o formă foarte clară în mintea papi,lor, şi anume că teritoriul adversarului religios, Împăratul, trebuia să fie definitiv anexat patrimoniului Sf. Petru, împreună cu cât mai multe teritorii cu putinţă. Dar aceasta era un ţel înalt şi aparent nu erau speranţe de a smulge teritoriile de la inamicii lombarzi. Şi, de fapt, întreaga politică papală a urmărit de atunci împlinirea acestui unic obiectiv”.
Pepin şi Carol cel mareanii 741 - 814
Atenţia papei se îndreptase deja de un timp spre Franţa ca posibil ajutor care să-i elibereze. Naţiunea francilor era catolică de la începutul creştinismului, dar o relaţie mai strânsă cu Roma a fost stabilită prin intermediul Sf. Bonifaciu, călugărul englez. Plin de respect faţă de Sf. Petru şi de succesorii lui, el şi-a folosit influenţa asupra episcopilor Franţei şi Germaniei pentru a extinde autoritatea scaunului episcopal al Romei. Aceasta a pregătit calea pentru soluţia la marea problemă a papilor.
Pepin, care era majordom la palatul lui Childeric al-III-lea, regele francilor, exercitase mult timp puterea în stat şi toate atribuţiile suveranului, lipsindu-i doar titlul. A ajuns la gândul că venise vremea să pună capăt domniei stăpânului său, regele, pentru ca să aibă el numele şi onorurile. El avea toate calităţile pe care nobilimea şi poporul le aprecia atunci la prinţi. El era războinic viteaz şi om de stat experimentat. Printr-o serie de succese strălucite al extinsese mult stăpânirea francilor. Bietul rege, neavând asemenea calităţi, scăzuse mult în ochii poporului şi ajunsese să fie numit Cel Prost. Pepin a avut însă înţelepciunea de a acţiona cu precauţie în acea fază a planurilor lui. Bonifaciu, care a avut un rol important în această chestiune, a fost trimis în secret la Roma pentru a-l regăti pe papă pentru mesajul lui Pepin, având şi instrucţiuni cum să-i răspundă papei. Nobilii au fost de părere că papa era primul care trebuia consultat dacă era bine să facă ceea ce dorea majordomul. Ca urmare, doi ecleziastici de încredere au fost trimişi la Roma pentru a-i prezenta papei Zaharia următoarea chestiune: “Nu permite oare legea divină ca un popor viteaz şi războinic să detroneze un monarh imbecil şi indolent, care este incapabil să ăndeplinească funcţiile unui rege, pentru ca în locul lui să pună pe cineva mai vrednic să conducă, pe unul carea adus deja mari servicii statului?” Răspunsul prompt şi laconic al papei, care cunoştea deja toate secretele a fost favorabil: “Cel care are deplin puterea regală are şi dreptul de a lua titlul de rege”.
Fără-ndoială, papa a răspuns exact cum doreau cei care i-au pus întrebarea. Pepin a fost atunci sigur că urma să câştige. Întărit de aprobarea celei mai înalte autorităţi ecleziastice şi sigur de recunoaşterea poporului, a luat cu îndrăzneală titlul de rege. A fost încoronat de Bonifaciu la Soissons, în anul 752, în prezenţa nobililor şi a prelaţilor ţării. Şi caracterul religios al încoronării a marcat creşterea puterii clerului. Ceremonia iudaică a ungerii a fost introdusă de Bonifaciu pentru a-l sfinţi pe uzurpator, iar episcopii au stat în jurul tronului ca unii de rang egal cu nobilii care purtau arme. Potrivit obiceiului francilor, Pepin a fost ridicat pe scut în aclamaţiile poporului şi proclamat rege al francilor. Childeric, ultimul rege merovingian, a fost dezbrăcat de atributele regale fără a se opune, a fost tuns şi închis într-o mânăstire.
Zaharia aprobă uneltirea lui Pepin
Rolul pe care l-au avut Bonifaciu şi patronul lui, papa, în această revoluţie, ca şi moralitatea procedurilor, sunt sunt controversate. Scribii papei au avut dificultăţi în a-i exonera pe preoţii fără scrupule, iar scriitorii protestanţi s-au străduit să-i incrimineze, dar dacă este să comparăm purtarea lor cu principiile Noului Testament, atunci nu mai poate fi nici o controversă. Orice principiu şi sentiment drept, atât omenesc cât şi divin, a fost sacrificat de papă pentru a şi-l asigura pe Pepin ca aliat împotriva grecilor şi lombarzilor. Violarea legii sacre a drepturilor regilor şi a marii lege a succesiunii ereditare cu absolvirea supuşilor de la respectarea jurământului de credinţă au fost aprobate de papalitate ca fiind drepte înaintea lui Dumnezeu, numai ca acestea să-i ajute să dobândească suveranitatea temporală. Aşa a fost răutatea îndrăzneaţă şi groaznica blasfemie a scaunului episcopal al Romei la jumătatea secolului al optulea. Studentul istoriei bisericii se cuvine să-şi noteze acest eveniment ca unul care redă o caracteristică a papalităţii şi ca un prededent pentru pretenţiile afişate în viitor. Aceasta este în general prezentată ca fiind prima intervenţie a papei în drepturile prinţilor şi în chestiunea loialităţii supuşilor. Şi Zaharia a folosit mult acest precedent în anii care au urmat. De atunci încolo, papii au afirmat că regii Franţei au căpătat autoritate de la papă şi că numai aprobarea papei face ca titlul lor să fie legal. Nici Pepin, nici Zaharia nu au putut prevedea efectele imense pe care negocierea lor le-a avut în istoria bisericii şi a lumii. Acesta a fost primul mare pas spre regatul viitor al episcopului Romei, o verigă importantă dintr-un lanţ de evenimente.
Stabilirea suveranităţii temporale a papei
Printr-un schimb reciproc de bune oficii, la mai puţin de trei ani după încoronare, Pepin a trecut Alpii în fruntea unei armate numeroase şi i-a înfrânt pe lombarzi şi a cucerit teritoriul Italiei de la imperiul din est. Justiţia ar fi cerut ca acel teritoriu să-i fie redat Împăratului, căruia îi aparţinea, sau ca să-l păstreze Pepin pentru sine, dar el nu a procedat nici aşa, nici aşa, ci, fiind atent la obligaţia pe care o avea faţă de Sfântul Scaun, el a spus că nu a mers la război pentru vreun om, ci numai pentru Sf. Petru pentru ca să obţină iertarea păcatelor. Astfel el a transferat episcopului Romei suveranitatea asupra acelor provincii. Aceasta a constituit baza stăpânirii temporale a papilor.
Astolph, regele lombarzilor, i-a jurat lui Pepin să-i înapoieze Sf. Petru oraşele pe care le cucerise, şi trupele franceze s-au retras. Dar marea “donaţie,” în ceea ce-l privea pe papă, era doar pe hârtie, pentru că papa nu fusese pun în stăpânirea teritoriilor care-i fuseseră cedate şi nu avea mijloacele de a lua în stăpânire acel dar regal. Ca urmare, de îndată ce trupele francilor au trecut înapoi Alpii, Astolphus a refuzat să se achite de angajamentele luate. El şi-a strâns trupele risipite şi a reluat atacurile în teritoriile divizate ale bisericii. El a pustiit ţara până la zidurile Romei şi a asediat cetatea. Papa, înfuriat atât de comportamentul evaziv al lui Pepin cât şi de perfidia lombarzilor, a trimis în grabă pe mare – pentru că orice cale pe uscat era blocată - mesageri către protectorul franc. Prima lui scrisoare îi reamintea regelui Pepin că el risca să fie condamnat pentru eternitate dacă nu-şi finaliza donaţia la care se angajase pentru Sf. Petru. A urmat o a doua scrisoare şi mai patetică şi mai explicită, dar francii tot nu s-au grăbit. În final, papa a scris o a treia scrisoare, ca din partea Sf. Petru însuşi. Pretenţia îndrăzneaţă exprimată de această scrisoare este atât de grozavă încât o vom reda în întregime ca specimen pentru mijloacele folosite de papă cu scopul de a-i înspăimânta pe barbari şi a-i determina să apere Sfântul Scaun şi să extindă stăpânirea lui. El considera ca juste orice fel de mijloace. Astfel, el scria:
“Eu, Petru, apostolul, mărturisesc, mustru şi te rog, pe tine, Pepin, cel mai creştin rege, Carol şi Carloman, împreună cu toată ierarhia de episcopi, stareţi, preoţi şi călugări, şi pe toţi judecătorii, ducii, conţii şi tot poporul francilor. Şi mama lui Dumnezeu de adjură, te mustră şi îţi porunceşte, ea împreună cui tronurile şi stăpânirile şi toată oştirea cerurilor, să salvezi cetatea Romei de belstemaţii de lombarzi. Dacă asculţi, eu, Petru, apostolul, îţi promit protecţie în această viaţă, iar în cea viitoare îţi voi pregăti cel mai glorios palat în cer şi îţi voi da bucurii eterne în paradis. Preia cauza Romei şi îţi voi da orice vei cere. Te conjur să nu laşi acest oraş să fie rănit şi chinuit de lombarzi, pentru ca sufletul tău să nu fie rănit şi chinuit în iad împreună cu diavolul şi îngerii lui necuraţi. Dintre toate naţiunile de sub cer, francii sunt cea mai preţuită de Sf. Petru şi mie îmi sunteţi datori pentru toate victoriile voastre. Fii ascultător şi ascultă degrabă, şi, cu sprijinul meu, Domnul Isus Hristos îţi va da multe zile, siguranţă, victorie şi în viaţa viitoare şi Îşi va înmulţi binecuvântările asupra ta printre sfinţii şi îngerii Lui sfinţi[11]”.
Nimic altceva nu ne poate da o imagine mai expresivă pentru grozava apostazie a bisericii Romei decât această scrisoare. Dreptul la viaţa eternă se capătă numi prin ascultarea de papă şi cea mai înaltă datorie a omului este protejarea şi extinderea stăpânirii Sfântului Scaun. Şi unde este Hristos? Ce mai este cu drepturile Lui? Ce mai este creştinismul? În loc să caute să-i convertească pe barbari şi să le câştige pentru Hristos sufletele, numele cel sfânt al Domnului şi numele apostolului sunt înjosite pentru a sluji celor mai meschine scopuri. Soldatul care luptă cel mai bine pentru Sfântul Scaun de la Roma, chiar dacă nu are nici un fel de calităţi morale şi religioase, este asigurat că va avea mari avantaje temporale în viaţa de pe pământ şi că şi în cea de dincolo va avea cea mai înaltă poziţie în cer. Este clar că aici avem “taina fărădelegii” şi antetipul omului păcatului, “fiul pierzării, care se împotriveşte şi se înalţă mai presus de orice se numeşte dumnezeu şi de orice la care se aduce închinare, încât el însuşi se aşează în templul lui Dumnezeu, prezentându-se pe sine că este Dumnezeu ... A cărui venire este potrivit lucrării lui Satan, cu orice putere şi semne şi minuni ale minciunii...” (v. 2 Tes. 3.3-12).
Pepin şi-a pus în mişcare francii. Ameninţările şi promisiunile Sf. Petru au avut efectul dorit. Ei au invadat din nou Italia. Astplph a cedat din nou în faţa cererilor lui Pepin şi a părăsit teritoriul disputat. La încheierea tratatului au fost prezenţi ambasadori din est, care au cerut retrocedarea Ravenei şi a teritoriului ei către stăpânul lor, Împăratul, dar Pepin a declarat că singurul obiectiv al acestui război a fost acela de a-şi arăta veneraţia faţă de Sf. Petru şi de a-i da lui şi succesorilor lui dreptul de cuceritor. Reprezentanţii papei au străbătut ţara şi au primit onoruri de la autorităţi şi li s-au dat cheile cetăţilor. Dar teritoriul pe care-l primise de la un potentat străin sub formă de donaţie îi aparţinea stăpânului său, Împăratul din est. Pentru o mare sumă de bani, care s-a îngrijit ca să fie plătită în cer, papa a angajat un străin pentru a-l fura pe suveranul lui de drept, pe care, fără ruşine, a vrut să-l prade. Regele Franţei a puatut fi detronat şi umilit de slujitorul lui, iar Împăratul grec putea fi prădat şi sfidat de preotul lui, numai ca puterea bisericii să crească. Aşa a fost dintotdeauna politica Romei.
Dar marea donaţie a lui Pepin, care a murit în anul 768, mai trebuia să fie confirmată de fiul lui, Carol cel Mare (Charlemagne). În anul 774, când lombarzii au mai ameninţat încă odată teritoriile Romei, iarăşi a fost solicitat implorat Franţei. Ni se spune că romanii l-au primit pe rege cu o neţărmurită bucurie: treizeci de mii de cetăţeni i-au ieşit în întâmpinare, tot clerul cu cruci şi stindarde şi copiii din şcoli purtând ramuri de măslin şi l-au aclamat cântând imnuri de bun-venit. El a descălecat şi a înaintat spre biserica Sf. Petru, unde-l aştepta papa cu clerul. Regele a sărutat cu devotament diecare treaptă a scărilor, şi, plecându-se, l-a sărutat pe Papă şi a intrat ţinând mâna lui dreaptă. El a petrucut ajunul Paştelui în exerciţii avlavioase şi rugăciuni. Iar când inima regelui era încălzită şi sensibilizată, papa Adrian a deschis subiectul unei noi donaţii către Sfântul Scaun. Carol cel Mare a extins mult donaţia pe care Pepin a făcut-o bisericii, a confirmat-o prin jurământ şi a pus în mod solemn actul de donaţie pe mormântul apostolului. După încheierea solemnităţilor de paşte, el l-a părăsit pe pontif şi s-a alăturat din nou armatei sale. Armatele lui au învins peste tot şi el nu s-a oprit până nu a desfiinţat complet imperiul lombarzilor şi s-a proclamat rege al Italiei.
Este foarte greu de stabilit cât de mare a fost donaţia lui, dar opinia generală a istoricilor este că ea nu includea ex-arhatul Ravenei, dar cuprindea ducatele Spoleto şi Benevento, Veneţia, Istria şi alte teritorii din nordul Italiei, pe scurt întreaga peninsulă şi Insula Corsica. Via fiecărui Nabot a fost răpită şi singele lui a fost vărsat pentru a satisface ambiţiile Izabelei şi pentru ca ea să-şi instaureze tronul nedreptăţii. Dar, notaţi culmea răutăţii manifestată în felul în care papa a căutat să împace rolul lui de vicar al lui Hristos cu noua lui poziţie. El a argumentat astfeş: din vreme ce toţi oamenii trebuie să i se supună lui Hristos, tot aşa ei trebuie să i se supună şi vicarului şi reprezentantului său în tot ceea ce ţine de regatul lui. Iar acel regat se extinde peste toate, şi iată de ce nimic care este în această lume şi nimic din afacerile lumii nu poate fi înafara jurisdicţiei scaunului Sf. Petru. El spunea: împărăţia noastră nu este din lumea aceasta, ci este ca aceea a lui Hristos, în toate, peste toate şi deasupra tuturor. Potrivit acestei teorii, nici o putere temporală, oricât ar fi de mare, nu poate fi nepotrivită cu declaraţia Mântuitorului cu privire la Împărăţia Lui. Acesta este temeiul pentru acţiunile papilor de atunci încolo. Şi de aici s-au amestecat ei în relaţiile dintre preot şi popor, dintre rege şi supuşi, pe pământ, pe mare şi în orice lucru din lume.
Carol cel Mare a vizitat din nou Roma în anul 781 şi a treia oară în 787, şi, de fiecare dată, a îmbogăţit biserica prin daruri date, după cum mărturisea el, în limbajul acelei vremi, “pentru binele sufletului său”. Copleşit de recunoştinţă, şi conştient că avea nevoie de un apărător permanent, papa l-a încoronat pe Carol cel Mare în ajunul Crăciunului din anul 800, proclamându-l Cezar Augustus. Un prinţ franc, un teuton, a fost astfel declarat succesorul cezarilor şi avea toată puterea de Împărat în vest. “Imperiul lui Charlemagne,” spune Milman, “era cam toată creştinătatea latină; Anglia era singurul teritoriu mare care recunoştea supremaţia Romei şi nu era supus noului imperiu din vest[12]”. Acest eveniment marchează o mare epocă în analele creştinismului roman.
Vom părăsi deocamdată vestul pentru un timp şi ne vom întoarce spre o altă mare revoluţie religioasă, care s-a produs brusc, pe neaşteptate, în est: mahomedanismul.
[1] D’Aubigne, vol. 5, p. 25
[2] Pentru detalii, vedeţi “The Church History of Scotland from the commencement of the Christian era to the present time” de Rev. John Cunningham, preot de Crieff, A. and C. Black, Edimburgh, 1859.
[3] Gardner, Faiths of the World, vol. 1, p. 150
[4] Cunningham, vol. 1, p. 52
[5] J.C. Robertson, vol. 2, p. 62
[6] D’Aubigbe, vol. 5, p. 77; Cunningham, vol. 1, p. 90
[7] Cunningham, vol. 1, p. 94
[8] Pentru detalii, vedeţi Hardwick – Middle Ages, J.C. Robertson, vol. 2, p. 95
[9] Mosheim, vol. 2, p. 29
[10] În special Greenwood – Cathedra Petri
[11] Pentru o descriere mai bună a acestei perioade importante, vedeţi Milman: “Latin Christianity”, vol. 2, p. 243
[12] V. Milman, vol. 2; Greenwood, vol. 2