Capitolul 14

Acest capitol reia firul istorisirii, dar prezintă împrejurările solemne care se referă la sfârşitul vieţii pământeşti a Domnului.

Cărturarii şi preoţii se sfătuiesc deja împreună cum ar putea să‐L prindă pe Isus cu înşelăciune şi să‐L omoare. Ei se tem de influenţa poporului care admira lucrările Sale, bunătatea şi blândeţea Sa. Ar fi vrut să evite să‐L prindă în momentul sărbătorii, atunci când mulţimea se afla în număr mare la Ierusalim: dar Dumnezeu avea alte gânduri. Isus trebuia să fie Mielul nostru de Paşti – adorabil Domn! – şi să Se ofere pentru a fi jertfă pentru ispăşire. Aşa erau gândurile lui Dumnezeu şi aşa se manifesta dragostea lui Hristos; iar Satan nu ducea lipsă de slujitori care să împlinească tot ceea ce puteau să facă rău împotriva Domnului. Iar odată ce Isus Se oferă El Însuşi, poporul va fi dispus în curând să‐L predea chiar celor dintre naţiuni, şi să se comporte astfel faţă de Acela care îi atrăsese prin bunătatea şi prin lucrările Sale; iar trădarea nu avea să lipsească nici ea pentru a‐L preda fără dificultate în mâinile preoţilor. Totuşi căile lui Dumnezeu care Îl recunoşteau şi‐L prezentau în harul Său, aveau să aibă primul loc; iar cina din Betania şi din Ierusalim aveau să preceadă, una, propunerea lui Iuda către marii preoţi, iar cealaltă, actul în sine de trădare. Oricât de mare ar fi răutatea omului, Dumnezeu ia întotdeauna locul pe care El îl doreşte şi nu permite niciodată puterii vrăjmaşului să ascundă căile Sale din faţa ochiului credinţei, şi nici nu lasă pe poporul Său fără o mărturie clară a dragostei Sale.

Toate sunt în mâinile lui Dumnezeu ca să împlinească planul Său, în timpul, în felul şi prin instrumentele alese de El

Această parte de istorie este remarcabilă. Dumnezeu pune înaintea noastră gândurile şi temerile căpeteniilor poporului pentru a ni le face cunoscute, dar totul rămâne absolut în mâinile Sale; iar răutatea omului, trădarea şi puterea lui Satan, atunci când lucrează în felul cel mai energic (niciodată n‐au fost mai active ca în acele momente), nu fac decât să împlinească gândurile lui Dumnezeu cu privire la gloria lui Hristos. Înainte de trădarea lui Iuda, El primeşte mărturia afecţiunii Mariei. Dumnezeu pune pecetea acestei afecţiuni asupra Aceluia care urma să fie trădat. Şi, pe de altă parte, înainte să fie părăsit şi predat, Isus poate să arate toată iubirea Sa pentru ai Săi la cea din urmă masă pe care o ia împreună cu ei, instituind Cina. Ce mărturie frumoasă a interesului lui Dumnezeu în grija Sa pentru copiii Săi ca să‐i mângâie în cel mai întunecat moment al întristării lor!

Dragostea faţă de Hristos determină o comportare potrivită

Remarcaţi de asemenea în ce fel dragostea pentru Hristos, chiar în mijlocul întunericului din jur, găseşte lumina necesară pentru a fi condusă în astfel de clipe. Maria nu avea nici o descoperire profetică, dar pericolul iminent în care Se afla Domnul Isus din cauza urii iudeilor, stimulează afecţiunea ei şi o îndeamnă să împlinească un act care trebuia să fie mărturisit în toată lumea unde se va vesti moartea lui Hristos şi dragostea Sa pentru noi. Aceasta este adevărata pricepere, adevărata călăuzire în lucrurile morale. Fapta Mariei scoate şi mai mult în evidenţă întunecimea din inima lui Iuda; este o faptă îmbrăcată în lumina inteligenţei divine, iar aceasta prin mărturia pe care o dă Domnul Însuşi. Această afecţiune pentru Hristos discerne ceea ce este potrivit – cântăreşte binele şi răul într‐un mod corect şi la momentul potrivit. Este un lucru bun să te preocupi de săraci, dar în acest moment tot gândul lui Dumnezeu se concentra asupra sacrificiului lui Hristos. Ocazia de a‐i ajuta pe săraci se putea prezenta oricând şi este un lucru bun şi drept ca cineva să ajute pe săraci. Dar a‐i pune în comparaţie cu Domnul Isus, în momentul jertfei Sale, aceasta ar fi însemnat să‐i scoţi din locul lor şi să uiţi tot ceea ce este preţios pentru Dumnezeu. Iuda, care nu ţinea decât la bani, profita de poziţia pe care o avea pentru interesele lui. El avea ochi nu pentru valoarea cea mare pe care o avea Hristos, ci mai degrabă pentru dorinţa cărturarilor. Înţelepciunea lui venea de la vrăjmaş, aşa cum cea a Mariei era de la Dumnezeu.

Lucrurile îşi urmează cursul şi Iuda se înţelege cu marii preoţi pentru a‐L vinde pe Isus pentru bani. Aranjamentul este încheiat potrivit gândurilor lor şi alor sale. Este totuşi atât de remarcabil să vedem aici felul în care – dacă pot spune astfel – Dumnezeu Însuşi domină situaţia. Chiar în clipa în care răutatea omului dă pe deasupra sau puterea lui Satan se exercită la cel mai înalt grad, totul se împlineşte perfect în momentul, în modul şi prin instrumentele dorite de Dumnezeu. Nimic, nici cel mai mic lucru nu‐I scapă de sub control. Nu se împlineşte nimic altceva decât ceea ce vrea, cum vrea şi când vrea El. Ce mângâiere pentru noi! Şi în împrejurările care ne sunt acum puse înainte în acest text din Scriptură, ce mărturie evidentă! Duhul Sfânt remarcă în text această dorinţă, uşor de înţeles, a mai‐marilor poporului şi a cărturarilor, de a evita momentul sărbătorii. Inutilă dorinţă! Jertfa trebuia să aibă loc în acea perioadă şi aşa a fost.

Ultimul Paşte din timpul vieţii lui Isus, Mielul lui Dumnezeu

Se apropia clipa ultimului Paşte din viaţa lui Isus – acest Paşte în care El Însuşi trebuia să fie Mielul, şi dincolo de care nu trebuia să mai rămână nici un alt memorial decât acela al Lui Însuşi şi al lucrării Sale. Atunci Domnul trimite pe ucenicii Săi pentru a pregăti tot ceea ce era necesar pentru sărbătoare. Seara El Se aşează împreună cu ucenicii Săi pentru a discuta cu ei, pentru a le mărturisi, pentru ultima dată, dragostea Sa pentru ei ca Acela care i‐a însoţit şi îi va însoţi. Şi în timp ce face aceasta, trebuie să‐i anunţe că unul dintre ei Îl va trăda (pentru că El trebuia să experimenteze suferinţa în toate aspectele ei). Inima fiecăruia din cei unsprezece s‐a întristat la gândul acesta. Trebuia într‐adevăr ca vânzătorul să fie unul dintre aceia care mâncau din aceeaşi farfurie cu El. Dar vai de omul acesta! Fără îndoială, nici gândul unei astfel de nelegiuiri, nici durerea inimii Sale nu pot să oprească revărsarea dragostei lui Hristos.

El le oferă dovezile acestei dragoste în Cina Domnului. De acum ei aveau să‐şi aducă aminte nu de o eliberare temporară, ci de El, de jertfa Sa. Totul era absorbit în El, şi în El murind pe cruce. Apoi, dându‐le paharul, El pune baza noului legământ în sângele Său (în imagine simbolică), prezentând acest sânge ca împărtăşire cu moartea Sa – adevărata băutură a vieţii. După ce au băut toţi din pahar, El le spune că acesta este sigiliul noului legământ – lucru bine cunoscut de iudei, din scrierile lui Ieremia, adăugând că acest sânge era vărsat pentru mulţi. Moartea Domnului Isus urma să fondeze noul legământ şi să plătească răscumpărarea multora. Pentru aceasta trebuia deci ca El să moară, iar legăturile pământeşti între Isus şi ucenicii Săi erau distruse. Isus nu avea să mai bea din rodul viţei (imaginea acestor legături) mai înainte de a reînnoi într‐un alt mod această relaţie cu ei în Împărăţia lui Dumnezeu. Atunci când Împărăţia va fi întemeiată, El va fi din nou cu ei pentru a reînnoi aceste relaţii de intimitate (sub o altă formă şi într‐un mod mult mai înalt, fără îndoială, dar într‐o manieră reală). Dar acum toate se schimbau. Ei cântă şi apoi ies pentru a se duce la locul obişnuit pe Muntele Măslinilor.

Legătura cu ucenicii Săi reluată şi stabilită prin înviere

Legătura dintre Domnul Isus şi ucenicii Săi aici pe pământ urma într‐adevăr să fie ruptă, dar aceasta nu era prin faptul că El îi părăsea cumva pe ai Săi. La ultima cină petrecută împreună cu ei, El a întărit sau cel puţin a manifestat în mod atât de profund sentimentele inimii Sale şi puterea (dinspre El) a acestor legături. Dar ei se vor poticni din cauza poziţiei pe care El o va lua şi Îl vor părăsi. Totuşi, mâna lui Dumnezeu se regăseşte în toate aceste împrejurări. El este acela care va bate Păstorul. Dar odată înviat dintre cei morţi Isus avea să reia relaţiile cu ai Săi – cu cei sărmani din turmă. Avea să meargă înaintea lor în Galileea, acolo unde începuseră aceste relaţii, departe de orgoliul naţiunii şi acolo unde, potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, lumina apăruse în mijlocul lor.

Moartea lui Hristos ca judecată a lui Dumnezeu asupra păcatului

Moartea Îi stătea acum înainte. Trebuia să treacă prin ea ca să se poată stabili acele legături dintre Dumnezeu şi om. Păstorul va fi lovit de Domnul oştirilor. Moartea era judecata din partea lui Dumnezeu; putea omul să stea în faţa acestei judecăţi? Unul singur putea. Petru, iubindu‐L prea mult pe Hristos pentru ca inima sa să‐L abandoneze, avansează prea mult pe drumul acesta al morţii, pentru ca mai târziu să dea înapoi, dând astfel o mărturie şi mai elocventă despre incapacitatea în care se găsea de a traversa adâncul care se deschidea acum înaintea ochilor Stăpânului său, Cel care era atât de puţin cunoscut de ei. În definitiv, pentru Petru nu se punea decât problema aspectului exterior al morţii. Slăbiciunea pe care i‐o inspira teama îl făcea incapabil să privească adâncul pe care păcatul l‐a deschis în faţa paşilor noştri.

În momentul în care Isus vesteşte tot ceea ce urmează să aibă loc, Petru pretinde că va face faţă acestor împrejurări. El este sincer în dragostea sa, dar nu ştia ce este omul atunci când este descoperit înaintea lui Dumnezeu şi când se află în prezenţa puterii vrăjmaşului care foloseşte moartea drept armă. Petru mai experimentase înfrângerea; iar dacă privirea la Isus îi inspira dragoste, aceasta nu însemna în acelaşi timp că firea (carnea) – aceea care ne împiedică să‐L glorificăm pe El – a murit în manifestările practice. Petru însă nu cunoştea nimic din acest adevăr. Moartea lui Hristos este aceea care a scos în evidenţă starea în care ne găseam, aducând singurul remediu posibil – moartea şi viaţa de înviere. Ca şi chivotul la Iordan, Hristos a trebuit să treacă singur prin râu, pentru ca apoi poporul Său răscumpărat să poată traversa pe uscat. Ei nu mai trecuseră niciodată pe drumul acesta.

Perfecţiunea şi gloria arătate în încercarea Domnului

Domnul Isus înaintează spre finalul încercării Sale – încercare care nu face decât să scoată în evidenţă perfecţiunea şi gloria Sa şi să‐L glorifice pe Dumnezeu, Tatăl Său, în acelaşi timp, dar încercare care conţinea tot ceea ce ar fi putut să‐L oprească, dacă L‐ar fi putut opri ceva, şi ea merge până la moarte şi până la povara mâniei lui Dumnezeu – povară care trece dincolo de posibilitatea noastră de a gândi.

În Ghetsimani: cunoaşterea deplină a Domnului despre ce avea să vină peste El

El Se apropie de luptă şi de suferinţă, nu cu uşurătatea lui Petru, care se aruncă înainte în ignoranţa lui, ci se apropie cu o cunoaştere deplină, aşezându‐Se în prezenţa Tatălui Său, înaintea Căruia totul era deja cântărit, şi unde voinţa Aceluia care Îi impunea această sarcină este în mod clar afirmată prin comuniunea cu El. În felul acesta Isus împlineşte această lucrare aşa cum era ea gândită de Dumnezeu, potrivit cu lărgimea şi intenţia gândurilor şi naturii Sale, şi într‐o perfectă ascultare de voia Sa.

Realizând toată întinderea suferinţelor Sale, dar în comuniune cu Tatăl Său

Isus Se îndepărtează pentru a Se ruga. El traversează din punct de vedere moral toată întinderea acestor suferinţe, simţind toată amărăciunea lor în comuniune cu Tatăl Său. Având aceste suferinţe în faţa propriilor ochi, El le aşează înaintea inimii Tatălui Său, pentru ca, dacă ar fi fost posibil, acest pahar să treacă de la El. Iar dacă nu, va şti că primeşte acest pahar chiar din mâna Tatălui Său. Datorită evlaviei Lui a fost ascultat şi rugăciunile Sale au fost împlinite. El Se găsea acolo ca om – fericit să‐i aibă pe ucenici veghind împreună cu El, fericit de a Se izola şi de a‐Şi revărsa inima la sânul Tatălui Său, în starea de dependenţă a unui om care se roagă. Ce imagine!

Petru, care voia să moară pentru Stăpânul Său, nu este capabil nici măcar să vegheze împreună cu El. Domnul îi arată cu blândeţe inconsecvenţa sa, recunoscând totuşi că de fapt duhul său era plin de bunăvoinţă, dar carnea era fără valoare în lupta cu vrăjmaşul şi în încercarea spirituală.

Caracterul moral şi legătura evenimentelor în Marcu, arătând pe Slujitorul credincios

Descrierea lui Marcu, care trece atât de repede de la un eveniment (care scoate în evidenţă întreaga stare a oamenilor cu care era asociat Domnul Isus) la un altul în aşa fel încât să le aşeze pe toate în raport unele cu celelalte, este de asemenea mişcătoare, la fel ca şi descrierile mai detaliate din celelalte Evanghelii. Aici, în Marcu, fiecărui pas făcut în această descriere îi este imprimat un caracter moral, dându‐i în ansamblu un interes pe care nimic nu l‐ar putea egala (cu excepţia a ceea ce este deasupra tuturor gândurilor şi a tuturor lucrurilor) decât Persoana Aceluia care este prezentat aici înaintea ochilor noştri. El este Acela care veghea alături de Tatăl Său; pentru că, la urma urmei, dependent aşa cum era El în har, ce‐ar fi putut face omul pentru El? Iar Domnul, în poziţia Sa de om desăvârşit, nu S‐a putut baza decât pe Unul singur şi astfel a fost Omul perfect.

El Se întoarce pentru a Se ruga, apoi revine şi îi vede din nou dormind, şi din nou Se întoarce pentru a‐Şi prezenta situaţia înaintea Tatălui Său. Apoi îi trezeşte pe ucenicii Săi pentru că sosise ceasul în care nu mai puteau să facă nimic pentru El. Iuda se apropie cu sărutul său. Isus Se supune. Petru, care dormea în timpul rugăciunii stăruitoare a Stăpânului său, se trezeşte pentru a lovi atunci când Acesta se supune ca un miel pe care îl duci la măcelărie. El loveşte pe unul din cei care asistau la scenă şi‐i taie urechea. Isus discută cu aceia care veniseră să‐L ia, amintindu‐le că atunci când era, omeneşte vorbind, în permanenţă expus puterii lor, ei nu au pus mâna pe El; iar faptul că aceasta se întâmpla acum avea un motiv anume – sfaturile şi Cuvântul lui Dumnezeu care trebuiau să se împlinească. Aceasta era împlinirea fidelă a slujbei care Îi fusese încredinţată. Toţi Îl părăsesc şi fug; cine altul în afara Lui Însuşi putea să urmeze drumul acesta până la capăt?

Un tânăr, este adevărat, a încercat să meargă mai departe. Dar imediat soldaţii pun mâna pe el, luându‐i învelitoarea de in subţire pe care acesta le‐o lasă şi fuge. Cu cât omul se aventurează mai mult, în afara puterii Duhului Sfânt, pe acest drum unde se găsesc puterea lumii şi a morţii, cu atât mai mare este ruşinea cu care scapă de acolo, dacă Dumnezeu permite o astfel de scăpare. Tânărul fuge de acolo gol.

Martorul credincios înaintea marelui preot; necredincioşia lui Petru

Martorii eşuează nu în a‐şi manifesta răutatea, ci în exactitatea mărturiei; tot aşa cum nici forţa nu a avut nici o putere împotriva Lui înainte de a veni momentul pe care Dumnezeu îl hotărâse. Iar în acest moment survine mărturisirea Domnului Isus, credincioşia Sa în a spune adevărul în mijlocul acelei adunări, iar aceasta devine motivul pentru care ei Îl pot condamna. Omul nu poate nimic, deşi înfăptuieşte toate lucrurile în ceea ce priveşte voinţa şi vinovăţia lui. Dar omul este neputincios în toate privinţele, şi în mărturia pe care o dau vrăjmaşii lui Isus, şi în afecţiunea pe care trebuiau să I‐o nutrească ucenicii Săi! Isus este Acela care mărturiseşte despre adevăr; Isus de asemenea este Cel care veghează împreună cu Tatăl – Isus Se supune acelora care n‐ar fi putut niciodată să pună mâna pe El până în momentul când a sosit ceasul hotărât de Dumnezeu. Sărmanul Petru!

El a mers mai departe decât tânărul din grădină; şi îl regăsim aici, în firea lui pământească, pe poziţia mărturiei, în acel loc în care trebuia să fie dată mărturia, în faţa puterii vrăjmaşului şi a instrumentelor acestuia! Vai! Petru nu va scăpa. Dacă vorbele lui Petru sunt false, Cuvântul lui Hristos este adevărat – inima Sa va fi credincioasă şi plină de dragoste, dacă aceea a lui Petru (ca şi a noastră) este necredincioasă şi laşă. Isus mărturiseşte adevărul, iar Petru îl tăgăduieşte. Totuşi nu este lipsit de harul scumpului nostru Mântuitor; atins de acest har, Petru îşi acoperă faţa şi izbucneşte în lacrimi.

Împăratul respins este Fiul Celui Binecuvântat, Fiul Omului

Rămânea acum să se împlinească acel cuvânt profetic: „Va fi dat în mâinile naţiunilor“. Acolo El este acuzat de a fi Împărat, şi răspunsul Său că este Împărat cu adevărat va constitui de fapt cauza morţii Sale. Dar acesta era adevărul.

Mărturisirea pe care Isus o făcuse în faţa preoţilor (versetele 61,62), atinge relaţiile Sale cu Israel, aşa cum am văzut şi alte exemple în această Evanghelie. Slujba Sa era predicarea în mijlocul adunării lui Israel. El Se prezentase acolo ca fiind Împăratul, Emanuel. Acum El mărturiseşte că este pentru Israel întreaga speranţă a poporului. „Eşti Tu“, întrebase marele preot, „Hristosul, Fiul Celui Binecuvântat?“ (versetul 61). Acestea erau, potrivit Psalmului 2, titlul şi poziţia glorioasă a Aceluia care reprezenta speranţa lui Israel. Dar Isus adaugă şi ceea ce El va fi (şi anume caracterul pe care avea să‐L ia după ce va fi respins de popor, acel caracter sub care Se va prezenta poporului răzvrătit); este vorba de ceea ce se descrie în Psalmul 8 şi 110 şi în Daniel 7, iar rezultatul acestor lucruri va fi aşezarea Fiului Omului la dreapta lui Dumnezeu şi venirea Lui pe norii cerului. Psalmul 8 nu‐L prezintă pe Hristos decât într‐o manieră generală; Psalmul 110 şi Daniel 7 prezintă pe Mesia în acest mod special potrivit căruia Hristos vorbeşte aici despre El Însuşi. Hula pe care marele preot I‐o atribuie nu reprezenta altceva decât respingerea Persoanei Sale, pentru că iar ceea ce Isus spunea se găsea scris în Cuvânt.