Capitolul 13 - Epistola către biserica din Tiatira

“Şi îngerului adunării din Tiatira scrie-i: «Acestea le spune Fiul lui Dumnezeu, care are ochii Săi ca o flacără de foc şi picioarele Sale ca arama strălucitoare: «Ştiu lucrările tale şi dragostea şi credinţa şi slujirea şi răbdarea ta şi lucrările tale din urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi. Dar am împotriva ta că o îngădui pe femeiaIzabela, care îşi zice profetesă, şi îi învaţă şi îi rătăceşte pe robii Mei, ca să curvească şi să mănânce cele jertfite idolilor. Şi i-am dat timp să se pocăiască şi nu vrea să se pocăiască de curvia ei! Iată, o arunc în pat, şi pe cei care comit adulter cu ea, în necaz mare, dacă nu se pocăiesc de faptele ei, şi pe copiii ei îi voi ucide cu moarte; şi toate adunările vor cunoaşte că Eu sunt Cel care cercetează rărunchii şi inimile; şi vă voi da fiecăruia după faptele lui. Dar vouă vă spun, celorlalţi care sunteţi în Tiatira, câţi nu aveţi învăţătura aceasta, care n-aţi cunoscut «adâncimile lui Satan», cum spun ei: Nu pun peste voi altă greutate. Dar, ceea ce aveţi, ţineţi cu tărie, până voi veni. Şi celui care învinge şi celui care păzeşte până la sfârşit lucrările Mele, lui îi voi da autoritate peste naţiuni; şi le va păstori cu un toiag de fier, cum sunt zdrobite vasele de lut, după cum am primit şi Eu de la Tatăl Meu; şi-i voi da steaua de dimineaţă»” (Apoc 2.18 - 29).

Considerăm că se cere numai puţin discernământ spiritual şi o cunoştinţă relativ redusă a istoriei ecleziastice pentru a vedea că această epistolă prezintă anticipat papalitatea din evul mediu. În Efes am văzut părăsirea “dragostei dintâi”, în Smirna persecuţia din partea puterii romane, în Pergam pe Balaam seducând biserica şi unind-o cu lumea, dar în Tiatira lucrurile stau şi mai rău. Aici avem consecinţele triste, dar naturale, ale acestei uniri necurate. Şi cum altfel ar fi putut să fie dacă toţi cei care erau supuşi ritualului exterior al botezului erau priviţi ca şi când ar fi născuţi din Dumnezeu? Uşa era astfel larg deschisă pentru ca jefuitorul şi cel care corupe să pătrundă în incinta sacră a bisericii lui Dumnezeu. Toată mărturia îşi pierduse deja caracterul ceresc şi poziţia despărţită de lume. Biserica falsificase cuvântul Domnului, care le spusese ucenicilor săi: “ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume” (Ioan 17.14). Este adevărat că, aparent, creştinismul câştigase o victorie deoarece crucea era împodobită cu aur şi cu pietre scumpe, dar aceasta era gloria lumii şi nu Hristos crucificat. De fapt, lumea era aceea care a câştigat victoria, iar umilirea bisericii era completă.

Numai Domnul putea estima consecinţele grozave ale unei asemenea stări a lucrurilor. Ochiul Lui a văzut corupţia, idolatriile şi persecuţia din ceea ce poartă numele “evul întunecat”, pentru care biserica din Tiatira este o imagine preînchipuitoare remarcabilă. Vom arunca acum o privire rapidă asupra conţinutului epistolei.

1. În primul rând trebuie să notăm titlurile Domnului. Ele sunt pline de învăţături potrivite pentru puţinii credincioşi atunci când creştinii in corpore au ajuns să se identifice cu această lume. El se prezintă ca Fiul lui Dumnezeu, care are ochii ca o flacără de foc şi picioarele ca arama curată. Când Petru a făcut mărturisirea că Isus este “Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu”, El i-a spus imediat “pe această stâncă voi zidi biserica Mea, şi porţile locuinţei morţilor nu o vor birui”. Acum, anticipând tot ceea ce avea să urmeze, El le reaminteşte alor săi temelia neclintită pe care este zidită biserica. El Îşi asumă atributele judecăţii divine: focul este simbolul judecăţii pătrunzătoare, ochii ca para focului simbolul judecăţii căreia nimic nu-i scapă, iar picioarele ca arama aprinsă simbolul judecăţii iminente.

Modul în care Se prezintă Domnul binecuvântat n asigură de siguranţa deplină a rămăşiţei credincioase dar şi de afirmaţia că judecata va veni negreşit asupra falsei profetese şi asupra numeroşilor ei copii stricaţi, copii ai curviei şi corupţiei ei. Izabela era nu numai o profetesă ci şi om mamă: ea nu numai că a sedus poporul lui Dumnezeu prin doctrinele ei false, ucigând şi mulţi dintre ei, dar mulţi oameni răi au ajuns să-şi câştige existenţa prin corupţia ei. Aceasta s-a arătat clar pe parcursul întregii perioade a evului întunecat – starea Izabela a bisericii. Ea s-a aşezat în biserică întocmai ca şi cum ar fi fost propria ei casă şi le-a vestit tuturor că este infailibilă şi că ea trebuie să fie ascultată în mod implicit în orice chestiune de credinţă. Acceptarea unor asemenea pretenţii îndeamnă infidelitate faţă de Hristos, iar respingerea lor ducea la suferinţă şi moarte.

2. Pe măsură ce pretenţiile Romei erau exprimate cu mai multă putere şi întunericul devenea mai dens, mulţi sfinţi ai lui Dumnezeu au devenit din ce în ce mai devotaţi lui Hristos şi drepturilor Lui. Ceea ce I se cuvine lui Hristos trebuie să fie întotdeauna avut în vedere de către creştin şi nu să păzească ceea ce li se cuvine celor sus-puşi. S-ar părea că în acel timp se manifesta o energie spirituală care trecea mult peste ceea ce se văzuse după zilele apostolilor. Aceasta este har – harul minunat al lui Dumnezeu faţă de adevăraţii Lui sfinţi din vremea celor mai grele încercări. Este firul de argint al iubirii Lui, care este atât de preţios în ochii Lui. Se poate ca noi să nu-l putem urmări pe tot parcursul istoriei ecleziastice, dar el este prezent, şi acolo el străluceşte înaintea ochiului şi inimii lui Dumnezeu chiar în mijlocul mulţimii de nedreptăţi. Aceasta este o perioadă care trebuie să ne-o notăm şi de care să ne amintim întotdeauna ca fiind cea mai încurajatoare pentru creştin atunci când trece prin încercări. Ascultaţi ceea ce spune Domnul Însuşi: “ Ştiu lucrările tale şi dragostea şi credinţa şi slujirea şi răbdarea ta şi lucrările tale din urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi”. Avem iubirea, credinţa şi speranţa exercitate în viaţă, cele trei mari principii fundamentale ale creştinismului practic sănătos, iar apoi lucrările de la urmă, care sunt mai multe decât cele dintâi. Nu am mai întâlnit o mărturie atât de credincioasă, nici o atât de mare măsură de dăruire din zilele de început ale bisericii din Tesalonic. Se poate totuşi ca răutatea din jur să facă fidelitatea lor şi mai scumpă inimii Domnului şi să-L facă să-i laude mai mult, dar nici o inimă care bate pentru El în zile rele nu rămâne necunoscută, nebăgată în seamă şi nerăsplătită.
3. Der, deşi Domnului îi place să laude tot ce poate lăuda la ai săi şi să remarce lucrurile bune înainte de a vorbi despre cele rele, vederea Lui este ageră pentru a detecta neregulile. Ei erau în pericol de a se amesteca cu învăţătura falsă şi sistemul religios fals al Izabelei.

“. Dar am împotriva ta că o îngădui pe femeiaIzabela, care îşi zice profetesă, şi îi învaţă şi îi rătăceşte pe robii Mei, ca să curvească şi să mănânce cele jertfite idolilor” (v. 20). Cu toată fidelitatea multor suflete credincioase din Tiatira (sau din biserica din evul mediu), duhul rău era admis să se arate în public: “îngădui pe femeia Izabela”. Aceasta era umbra întunecată pe firul argintiu, astfel încât uneori acest fir aproape că nu se mai vede deloc. Dar, ca şi în vechime, Domnul a ridicat martori pentru El. După cum erau sfinţi în casa Cezarului, un Obadia în casa lui Ahab şi o rămăşiţă credincioasă în Israel care nu-şi plecase genunchii înaintea lui Baal, tot aşa Domnul nu a rămas niciodată fără o mărturie credincioasă de-a lungul evului mediu. Dar, cu toate acestea, răul era în general îngăduit, ceea ce a întristat inima Domnului şi a atras judecăţile Lui.

Este bine să observăm că femeia este folosită ca simbol pentru starea generală, iar bărbatul, după cum se spune, este simbol al activităţii responsabile. Balaam şi Izabela sunt nume simbolice – un profet şi o profetesă. Ce dintâi i-a sedus pe sfinţi, iar cea din urmă s-a aşezat în biserica mărturisitoare şi pretinde autoritate absolută. Aceasta merge mult mai departe decât răutatea lui Balaam. Ştim cu toţii ce era Izabela când a ajuns regină în Israel. Numele ei a ajuns până la noi asociat cu fapte crude şi sângeroase. Ea i-a urât şi i-a persecutat pe martorii lui Dumnezeu şi a încurajat şi a asigurat patronajul ei pentru preoţii idolatri şi profeţii lui Baal. Ea a adăugat violenţa la corupţie şi totul a ajuns ruină şi confuzie. Şi acesta este numele pe care Domnul l-a ales pentru a reprezenta starea generală a bisericii mărturisitoare în perioada evului mediu. În Tiatira, Cel ai cărui ochi sunt ca para focului, putea vedea germenele a ceea ce urma să aducă roade atât de rele în zilele din urmă, astfel încât El i-a îndemnat pe ai săi să ţină cu tărie ceea ce aveau, să ţină la El. “ Nu pun peste voi altă greutate. Dar, ceea ce aveţi, ţineţi cu tărie, până voi veni”. Din vreme ce starea Izabela continuă până la sfârşit şi nu se poate îndrepta nicicând, Domnul îndreaptă atenţia rămăşiţei credincioase către venirea Lui – “până voi veni”. Speranţa strălucită a venirii Lui este astfel reprezentată ca o mângâiere pentru inimă în mijlocul ruinei generale, şi sfinţii sunt eliberaţi de încercările zadarnice de a îndrepta ceva în biserică sau în lume de venirea Domnului Însuşi. Ce eliberare plină de îndurare! Dar sărmana fire omenrească nu poate înţelege aceasta, şi, ca urmare, încearcă iarăşi şi iarăşi să repare lucrurile atât în biserică cât şi în stat.

3. În această epistolă se vorbeşte în mod clar de trei categorii de persoane. (1) Copiii Izabelei, adică aceia care au căpătat numele de creştini şi au poziţia pe care o au datorită sistemului ei corupt. O judecată necruţătoare va veni asupra acestora. Li s-a dat timp să se pocăiască, dar ei nu s-au pocăit; de aceea judecata lui Dumnezeu va veni asupra lor. “Pe copiii ei îi voi ucide cu moarte”. (2) Cei care nu sunt copiii ei, dar nici nu i se opun, ci iau lucrurile cu uşurătate. Şi, vai! în zilele noastre sunt foarte numeroşi cei care intră în această categorie. Aceasta caracterizează starea generală a creştinătăţii. Fără conştiinţă înaintea lui Dumnezeu, ei se mulţumesc să plutească lin duşi de curent, în comuniune cu câte un sistem religios, după cum le pare lor mai plăcut, fără să-şi fi pus vreodată problema dacă Îi este plăcut lui Dumnezeu. Şi totuşi, ei sunt copiii Lui. Judecata care va veni asupra acestora este “necaz mare, dacă nu se pocăiesc de faptele ei”.

(3) Rămăşiţa credinciosă, “biruitorii”, sunt aceia care aici sunt numiţi “restul”. Ei vor avea putere asupra naţiunilor împreună cu Hristos, când El va veni să domnească. Până atunci, ei au această promisiune scumpă: “steaua de dimineaţă”. Aceasta reprezintă asocierea conştientă cu El chiar acum. Biserica medievală s-a făcut vinovată în mod special de două lucruri: plină cu multă aroganţă şi răutate, ea a căutat să aibă puterea supremă asupra naţiunilor; şi a persecutat rămăşiţa credincioasă a sfinţilor, cum au fost valdezii şi alţii. Dar sfinţii care au fost atât de persecutaţi odată vor avea totuşi împărăţia şi vor domni împreună cu Hristos o mie de ani, iar întregul sistem al Izabelei va fi distrus complet şi pentru totdeauna: “Domnul Dumnezeu, care o judecă, este puternic” (Apoc. 18.8).

5. Mai rămâne un lucru de remarcat în această schiţă a stării publice a creştinătăţii de la începutul sistemului papal: îndemnul de a asculta este plasat după promisiunea specială. Aceasta arată că rămăşiţa este ceva deosebit şi separat de corpul general de mărturisitori. La primele trei biserici, cuvântul de avertisment - “cine aure urechi de auzit să audă” – vine înaintea promisiunii, dar la celelalte patru catre urmează avem promisiunea înainte de avertisment. Semnificaţia pentru această schimbare este solemnă: la primele trei chemarea le este adresată tuturor, iar la ultimele patru chemarea este adresată numai rămăşiţei credincioase. S-ar părea că nu se aşteaptă să asculte altcineva decât învingătorii. Corpul general al mărturisitorilor seamănă a fi şi orb şi surd din cauza puterii lui Satan şi a întinărilot Izabelei. Ce stare groaznică! Trebuie, de asemenea, să reţinem faptul că cele patru stări care reprezintă ultimele patru biserici continuă în timp până la sfârşit, sau până la venirea Domnului. Fie ca El să ne păzească de tot ceea ce îi place Izabelei pentru ca noi să putem aprecia cum se cuvine faptul că suntem una cu El şi să ne bucurăm de promisiunile Lui pentru cel ce va birui.

După ce am făcut o cercetare succintă a tabloului zugrăvit divin care prezintă starea Izabela a bisericii în perioada evului întunecat, ne întoarcem la amplele dar groaznicele consemnări privind istoria ei.

Începutul perioadei papale

În general se consideră că această perioadă începe cu pontificatul lui Grigore cel Mare, în 590, şi se încheie odată cu Reforma, la începutul secolului al şaisprezecelea. Dar, înainte de a trece la prezentarea istoriei generale, ne vom strădui să răspundem la o întrebare care s-a pus şi pe care, fără-ndoială, mulţi o au în minte: când şi prin ce mijloace a ajuns pontiful roman să aibă o asemenea putere care să-i asigure supremaţia şi guvernarea despotică în perioada evului mediu? Întrebarea este interesantă, dar pentru a da un răspuns complet ar fi necesar să depăşim limitele lucrării noastre. Vom indica numai câteva fapte din şirul de evenimente care au dus la stabilirea marii puteri şi a suveranităţii Scaunului de la Roma.

Din vremea faimosului edict de la Milano, în 313, istoria bisericii şi-a schimbat caracterul. Dintr-o stare în care era în necaz şi persecutată, ea a ajuns la culmea prosperităţii şi onorurilor lumeşti, astfel încât istoria ei a ajuns să cuprindă şi alte probleme decât cele strict legate de creştinism. Odată intrată în alianţă cu statul, calea ei a fost, în mod necesar, determinată de noile ei relaţii. Biserica nu mai putea acţiona pur şi simplu în numele Domnului Isus şi potrivit cuvântului Său sfânt. Dar nici nu putea fi un amestec complet omogen. Una era din cer, iar cealaltă de pe pământ. Deci lucruri de naturi opuse. Fie că biserica a căutat să domine statul, fie că statul a intervenit în domeniul bisericii şi i-a nesocotit drepturile. Aceasta s-a şi întâmplat. La scurt timp după moartea lui Constantin a început lupta între aceste două puteri – între biserică şi stat. Pentru a-şi asigura succesul în acest conflict, pontifii de la Roma au recurs la mijloace pe care nu le vom caracteriza aici deoarece le vom vedea pe parcurs.

Înainte ca împăratul Constantin să mute capitala imperiului la Bizanţ şi să construiască oraşul Constantinopole, Roma era metropola recunoscută, iar episcopul ei era primatul. Dar, când Constantinopole a devenit cetatea imperială, episcopul ei a fost înălţat la rangul de patriarh, şi curând după aceea a ajuns să reclame demnitatea pe care o aveau pontifii romani. Aceasta a marcat începutul bisericii greceşti ca o comuniune separată şi îndelungata dispută dintre este şi vest. Potrivit planului împăratului, ajunseseră să fie patru patriarhi: la Roma, la Constantinopole, la Antiohia şi la Alexandria. Rangul episcopului era dat de superioritatea oraşului peste care era el, şi, cum Constantinopole era atunci capitala lumii, episcopii ei nu erau dispuşi să cedeze nimănui din onorurile şi măreţia lor. Alţii au fost geloşi. Şi Roma a făcut reclamaţii. A început disputa şi ruptura s-a agravat. Dar Roma nu s-a lăsat până nu a căpătat ascendenţă asupra rivalilor ei mai slabi şi mai puţin ambiţioşi.

Avantajele Romei

Curtea de la Constantinopole, chiar dacă a încurajat speranţele şi ambiţiile episcopilor de acolo, şi-a asumat totuşi să guverneze biserica cu o putere despotică şi să hotărască în controverse religioase din cele mai serioase. În vest nu a fost aşa. Pontifii romani, începând din acea perioadă, au arătat spiritul independent şi agresiv al papalităţii, care avea să ajungă la culme în secolele următoare. Prin aceasta episcopii din est au fost dezavantajaţi din cauza dependenţei lor de curetea imperială şi a certurilor lor cu împăraţii. Apoi, prezenţa şi grandoarea împăratului în est făcea ca episcopul să fie pe locul al doilea. La Roma nu era nimeni care să poată disputa cu pontiful primul loc în societate.

Retragerea de la Roma a împăraţilor, care înceta astfel să fie reşedinţa imperială, a fost favorabilă dezvoltării puterii ecleziastice, pentru că, deşi fusese părăsită de conducătorii ei, cetatea tot mai era venerată ca adevărata capitală a lumii. Aceasta făcea ca Roma să aibă multe avantaje în competiţia pentru episcopatul suprem. Dar ceea ce a contribuit mult la consolidarea puterii Romei a fost credinţa tot mai răspândită în creştinătate că Sf. Petru era fondatorul bisericii de la Roma. Episcopii romani negau că întâietatea lor s-ar baza pe măreţia oraşului şi susţineau că ea este datorită descendenţei de la Sf. Petru. Această dogmă a fost în general acceptată fără comentarii la începutul secolului al cincilea.

Prin aceste argumente biserica de la Roma şi-a stabilit dreptul de a guverna biserica universală. Ea susţinea că Petru era primul dintre apostoli şi câ întâietatea lui se transmitea episcopilor Romei. Este bine să observăm aici aspectul dublu al romanismului: cel ecleziastic şi cel politic. Sub ambele aspecte Roma reclama supremaţia. În domeniul ecleziastic ea susţinea că: 1) episcopul Romei este judecătorul infailibil pentru orice chestiuni doctrinare; 2) că el a moştenit dreptul natural de guvernare supremă în consiliile generale şi de a le prezida; 3) avea dreptul de a numi în funcţii ecleziastice; 4) cei ce se separă de comuniunea cu biserica Romei se fac vinovaţi de schismă. În plan politic, ea reclama şi urmărea să obţină întâietatea şi puterea asupra întregii societăţi europene şi a tuturor guvernelor europene. De-a lungul mistoriei pe care o vom parcurege vom vedea numeroase dovezi pentru aceste caracteristici ale ei.

Abia după primul consiliu de la Niceea s-a ajuns ca supremaţia episcopilor de la Roma să fie în general recunoscută. Primii episcopi de la Roma abia dacă sunt cunoscuţi în istoria ecleziastică. Ascensiunea lui Inocenţiu I, în anul 402, a dat putere şi a definit acest nou precept al bisericii latine. Până atunci nu fusese nici o recunoaştere legală a supremaţiei Romei, deşi ea era considerată cea mai importantă biserică din vest, şi la ea apelaseră deseori alţi mari episcopi pentru judecăţi spirituale în chestiuni care erau în dispută. Când biserica greacă a căzut în arianism, cea latină a aderat cu fermitate la crezulm din Niceea, ceea ce a făcut ca prestigiul ei să crească mult în vest. “S-ar părea că în mintea lui Inocenţiu a apărut prima dată concepţia supremaţiei ecleziastice universale, deşi nu foarte bine conturată, dar totuşi ca o schiţă completă şi cuprinzătoare,” spune Milman.

Leon I, supranumit cel Mare

Putem trece fără întrerupere de la numele lui Inocenţiu la cel al lui Leon, care s-a suit pe scaunul Sf. Petru în anul 440 şi l-a ocupat timp de douăzecişiunu de ani. El a fost remarcabil prin talentul lui politic, învăţătura lui teologică şi o mare energie ecleziastică. Cu toată trufia romană şi cu tot zeul omului bisericii, el a susţinut că toate pretenţiile şi practicile bisericii erau lucruri care ţineau de succesiunea apostolică neîntreruptă. Totuşi, în ansambli, el pare să fi avut o credinţă sănătoasă cu privire la mântuire şi s-a opus cu mult zel tuturor ereticilor. Bisericile din est le-a scăzut reputaţia în creştinătate din cauza îndelungilor şi ruşinoaselor controverse. Dar ambiţia Romei era puterea, nu subtilităţile. Leon a condamnat întreaga rasă a ereticilor, de la Arius până la Eutih, dar în special erezia maniheistă.

Prin marile lui eforturi şi prin geniul lui, el a ridicat pretenţiile episcopului de la Roma ca reprezentant al Sf. Petru la înălţimi fără precedent. “Apostolul,” spunea el, “a fost numit Petra, stânca, nume prin care el se constituie ca temelie... În scaunul lui stă autoritatea eternă. Fraţii să recunoască deci că el este cel dintâi dintre toţi episcopii şi că Hristos, care dă daruri tuturor, nu le dă nimănui altfel decât prin el[1]”.

Având îngăduinţa care se cuvine ţinând cont de caracteristicile acelei vremi şi de opiniile moştenite oficial, considerăm că Leon era sincer în convingerile lui şi că era probabil un creştin. Inima lui era pentru poporul lui Dumnezeu, şi, nu numai odată, prin rugăciunile lui şi prin abilitatea lui politică, a salvat Roma de barbari. Când Atila, cel mai groaznic dintre cuceritorii străini, având numeroase armate, era pe punctul de a ataca Italia şi a veni asupra capitalei fără apărare, Leon, în numele Domnului şi în calitate de conducător spiritual al Romei, a ieşit înaintea “Nimicitorului”. Şi el s-a rugat atât de stăruitor pentru poporul său încât patimile sălbatice ale hunului s-au potolit, şi, spre marea mirare a tuturor, al a fost de acord cu condiţiile prin care cetatea a fst salvată de la pustiire şi măcel. Dar principalul obiectiv pe care l-a urmărit Leon toată viaţa lui, şi pe care l-a şi realizat deplin, a fost acela de a pune temelia marii monarhii spirituale a Romei. În timpul pontificatului său, el a fost cel mai renumit om din tot imperiul, dacă nu chiar în toată creştinătatea. El a murit în anul 461.

Împăratul Justinian

Numele împăratului Justinian este atât de renumit în istorie şi atât de legat de legislaţie, atât cea civilă cât şi cea ecleziastică, încât ar fi nedrept pentru cititorii noştri să trecem mai departe fără a-l menţiona, deşi nu a fost în legătură imediată cu biserica latină. El a fost în este şi mai mult a încurcat vestul în loc să contribuie la înălţarea lui.

Justinian s-a suit pe tronul de la Constantinopole în anul 527 şi l-a ocupat timp de aproape patruzeci de ani. El a încredinţat miniştrilor şi generalilor săi chestiunile politice şi militare şi s-a dedicat acelor lucruri pe care el le considera importante. A petrucut mult timp în studii teologice şi în reglemantarea chestiunilor religioase ale supuşilor săi, dând indicaţii ce credinţe şi ce practici trebuie să aibă preoţii şi poporul. Îi plăcea să intervină în controverse şi să acţioneze ca legiuitor în chestiuni religioase. Credinţa lui, sau, mai curând, superstiţia lui slavă, se distingea printr-o ortodoxie extrem de rigidă şi o mare parte a domniei sale şi-a ocupat-o cu nimicirea ereziei. Aceasta însă a dus şa mai multe persecuţii, atât publice cât şi private.

Între timp, Justinian a văzut un nou câmp în care să-şi desfăşoare energiile în altă direcţie, şi imediat şi-a îndreptat atenţia într-acolo. După moartea lui Teodoric cel Mare, în anum526, situaţia Italiei a ajuns să fie confuză, iar noii cuceritori erau departe de a fi bine instalţi pe tron. Incitând ostilitatea naţionalistă a romanilor împotriva barbarilor, armata imperială era unită şi hotărâtă, şi, “condusă de generalii Belizarius şi Narses, a cucerit în scurt timp Italia şi Africa. La vederea binecunoscutelor acvile, soldaţii barbarilor au refuzat să mai lupte şi naţiunile au răsturnat supremaţia ostrogoţilor. Generalii imperiului au dus apoi un război de exterminare. S-au făcut estimări că, în timpul domniei lui Justinian, Africa a pierdut cinci milioane de locuitori. Arianismul s dispărut din acea regiune. Şi în Italia numărul celor care au pierit de foamete sau în alte moduri se presupune că a depăşit populaţia ei actuală. Suferinţele acestor ţări în timpul revoluţiilor din acea perioadă au fost mai mari decât cele îndurate mai înainte sau după aceea. Astfel, atât evenimentele seculare din timpul domniei lui Justinian cât şi lucrările lui legislative au avut o mare influenţă, deşi nefericită, în cursul istoriei creştinismului.

După ce a înălţat biserica Sf. Sofia şi alte douăzecişicinci de biserici în Constantinopole şi a publicat o nouă ediţie a codului său de legi, Justinian a murit în anul 565[2]”.

Vom trece la marele fondator al edificiului papal.

Grigore I, supranumit cel Mareanul 590

Am ajuns spre sfârşitul celui de-al şaselea secol al creştinismului. Cam în această perioadă se încheie istoria timpurie a bisericii şi începe istoria medievală. Pontificatul lui Grigore poate fi privit ca linia de demarcaţie dintre cele două perioade. A avut loc o mare schimbare. Bisericile răsăritene au decăzut şi nu s-au mai remarcat, în timp ce bisericile din vest, în special cea de la Roma, au atras mult atenţia istoricilor. Cum Grigore poate fi considerat omul reprezentativ pentru această perioadă de trenziţie, ne vom strădui să-l prezentăm corect înaintea cititorului.

Grigore s-a născut la Roma prin anul 540, familia lui fiind de rang senatorial, şi el însuşi a fost nepotul unui papă numit Felix, astfel încât descendanţa lui îmbina atât demnităţi civile cât şi ecleziastice. Prin moartea tatălui său, el a ajuns să aibă în posesie o mare avere, pe care imediat a dedicat-o pentru utilizări religioase. El a fondat şi a înzestrat şapte mânăstiri: şase în Sicilia, iar a şaptea, care era dedicată Sf. Andrei, în conacul familiei sale, la Roma. Şi-a vândut hainele scumpe, bijuteriile şi mobila şi le-a dat săracilor. De la vârsta de treizecişicinci de ani el a renunţat la slujbele lui civile şi a locuit într-o mânăstire de la Roma, trăind o viaţă ascetică strictă. Deşi era mânăstirea înfiinţată de el, el a început cu cele mai de jos slujbe monastice. Tot timpul şi-l petrecea în rugăciune, lectură, scriere şi exerciţii de abstinenţă din cele mai dure. Faima pentru abstinenţa şi mila lui a ajuns departe. Cu timpul, el a ajuns stareţ al mânăstirii sale, şi, la moartea papei Pelagius, el a fost ales de senat, de cler şi de popor să ocupe postul vacant. El a refuzat, şi, prin diferite mijloace, a căutat să scape de onorurile şi de greutăţile postului de papă, dar a fost ordinat forţat, prin iubirea poporului.

Scos din liniştea mânăstirii şi din meditaţiile lui paşnice, Grigore s-a văzut implicat în probleme din cele mai complicate, atăt de-ale statului, cât şi ale bisericii. Dar el era în mod evident potrivit pentru marea şi dificila lucrare care-i sta înainte. Vom remarca mai întâi

Milostenia ferventă a lui Grigore

Caracterul lui Grigore s-a remarcat prin fervoarea cu care făcea milostenie. Deşi a fost înălţat pe tronul papal, el a trăit într-un stil monastic simplu. Palatul lui era înconjurat de săraci în suferinţă, cum fusese şi mânăstirea lui, şi ajutoarele erau distribuite cu generozitate. Şi el nu se mulţumea numai să dea el, ci îi îndemna stăruitor şi pe fraţii lui episcopi să facă la fel. El spunea:“Episcopul să nu considere că ajunge numai sp citească şi să predice sau să stea retras în studiu şi mâna lui să rămână închisă păstrând bogăţiile, ci mâna lui să fie darnici şi să le dea tuturor celor care sunt în nevoie. Să se gândească la nevoile celorlalţi cum se gândeşte la nevoile lui, pentru că, fără aceste calităţi, numele de episcop este doar un titlu deşert”.

Bogăţia scaunului de la Roma i-a permis să facă milostenii deosebite. Ca administrator al fondurilor papale, Grigore are reputaţia de a fi fost drept, omenos şi foarte muncitor. Biografii lui istorisesc atât de mult despre faptele lui bune încât ar fi greu să încercăm să facem numai o scurtă schiţă. Oricum, putem socoti că el era un credincios al lui Hristos, chiar dacă era într-o poziţie nepotrivită - şi din acea poziţie a decurs şi faptul că nu a putut vedea adevăratul caracter al bisericii -, şi ne face plăcere swă zăbovim puţin asupra lui, şi, de asemenea, să urmărim firul de argint al harului lui Dumnezeu în pofida amestecului lucrurilor lumeşti cu cele sfinte.

În prima zi de luni a fiecărei luni el distribuia mari cantităţi de provizii la toţi. Cei bolnavi şi infirmi erau ajutaţi de persoane numite pentru a cerceta fiecare stradă. Înainte de a se aşeza la masă, o parte era trimisă celui flămând care era la uşa lui. Numele, vârstele şi adresele celor care primeau ajutor papal umpleau un volum mare. Atât de serioasă era milostenia lui Grigore încât, într-o zi, auzind că un om sărac a murit de foame, s-a condamnat la penitenţă grea considerându-se vinovat de neglijenţă ca slujitor al dărniciei divine. Iar binefacerile lui nu s-au limitat doar la cetatea Romei, ci s-au extins aproape în toată lumea. El se implica în toate problemele care ţineau de bunăstarea tuturor claselor şi dădea reglementări pentru toţi, pentru ca săracul să nu fie expus asupririi celui bogat sau cel slab să fie oprimat de cel puternic. Acestea vor putea fi văzure mai pe larg prezentând

Poziţia ecleziastică şi cea temporală a lui Grigore

Grija pastorală faţă de biserică era, în mod evident, principalul scop şi plăcerea inimii lui Grigore. Se consideră că aceasta este lucrarea lui, şi la aceasta se angaja din toată inima, pentru că, potrivit superstiţiei din acea vreme, el era profund convins că guvernarea întregii biserici îi fusese încredinţată lui în calitate de succesor al Sf. Petru şi, de asemenea, că el avea obligaţia de a susţine demnitatea specială a scaunului epuiscopal de la Roma. Dar situaţia tulbure a Italiei şi grija pentru siguranşa poporului – a turmei lui dragi - l-a obligat să se implice în multe chestiuni aducătoare de necaz, cu mult diferite ce chemarea lui spirituală. Invadatorii lombarzi[3] erau atunci o groază pentru italieni. Goţii ajunseseră, în cea mai mare parte, să fie civilizaţi şi romanizaţi, dar aceşti noi invadatori erau barbari nemiloşi şi fără remuşcări, deşi, lucru ciudat, erau apărători juraţi ai arianismului. Puterea imperială, în loc să-i protejeze pe supuşii italieni, mai curând i-a împiedicat să-şi exercite dreptul de a se apăra. Războiul, foametea şi noala au pustiit şi depopulat ţara până într-atât încât toate inimile erau descurajate şi s-au îndreptat către episcop ca singurul om potrivit pentru asemenea vremuri – atât de puternică era convingerea cu privire la integritatea lui şi la capacitatea lui.

Astfel vedem cum, la început, puterea temporală i-a fost dată Papei mai curând fără ca el s-o fi dorit. Nu s-ar zice că el a căutat să aibă acea poziţie, pe care succesorii lui s-au arătat atât de dornici s-o apuce, ci mai curând, cu multe reticenţe, şi-a asumat nişte îndatoriri care nu se potriveau mai deloc cu marele scop al vieţii sale. Fiind forţat, el a părăsit viaţa contemplativă de călugăr şi s-a angajat în problemele de stat privindu-le ca o îndatorire faţă de Dumnezeu şi faţă de ţară. Conducerea intereselor politice ale Romei i-a revenit, în cea mai mare parte, lui Grigore. El a ajuns păzitor al cetăţii şi apărător al populaţiei Italiei împotriva lombarzilor. Toată istoria mărturiseşte despre marea lui capacitate, lucrarea lui continuă şi numeroasele lucruri de care s-a ocupat ca un suveran al Romei.

Dar, chiar dacă Grigore nun era conştient de efectele pe care le avea marea lui reputaţie, totuşi aceasta a contribuit mult la dominaţia ecleziastică şi seculară a Romei. Întâietatea pe care a avut-o el, deşi este ceva trist pentru un creştin, a fost dezinteresată şi el şi-a exercitat poziţia în mod benefic, ceea ce nu a mai fost valabil pentru succesorii lui. Infailibilitatea Papei, tirania spirituală, persecuţia pentru exprimarea unei opinii diferite, idolatria, învăţătura despre meritul câştigat prin fapte, purgatoriul şi slujbele pentru morţi, care au devenit note distinctive pentru papalitate nu ajunseseră încî să fie instituite, dar putem spune că se întrevedeau.

Totuşi, deocamdată nu se cuvine să mergem mai departe cu acest subiect, ci ne îndreptăm atenţia spre unul mai interesant şi mai potrivit pentru gândurile noastre

Zelul misionar al lui Grigore

Cu toată decăderea bisericii şi a tuturor claselor sociale din cauza venirii barbarilor, Domnul binecuvântat veghea la răspândirea evangheliei în alte ţări, şi, cu siguranţă, a fost marea Lui îndurare că oştile invadatoare care s-au revărsat peste provinciile imperiului au ajuns curând să fie convertite la creştinism. Se poate ca ei să fi înţeles foarte puţin în legătură cu noua lor religie, dar aceasta le-a îmblânzit mult şi a făcut ca învinşii lor să sufere ceva mai puţin. Grigore a fost extrem de zelos în lucrările pentru răspândirea cunoştinţei despre evanghelie şi de aducerea naţiunilor barbare la credinţa catolică. Planul lui favorit, care era demult în inima lui, a fost evanghelizarea anglo-saxonilor.

Frumoasa istorie cu privire la inceidentul care l-a făcut pe Grigore să se gândească la convertirea britanilor este mult prea plăcută ca să nu-şi găsească loc în această scurtă istorie. În zilele de la începutul vieţii lui monastice, sau, cel puţin înainte de a fi fost înălţat în demintatea de papă, atenţia i-a fost atrasă într-o zi la vederea unor băieţi blonzi expuşi spre vânzare într-o piaţă. Se spune că ar fi avut loc următoarea conversaţie. El a întrebat din ce ţară erau aceia. “Din Britania,” a fost răspunsul. “Locuitorii acelei ţări sunt  creştini sau păgâni?” “Sunt încă păgâni”. “Vai!” a spus el, “că se poate ca prinţul întunericului să posede fiinţe atât de frumoase! Păcat că la o înfăţişare atât de frumoasă lipseşte frumuseţea sufletului”. A întrebat cum erau numiţi şi i s-a răspuns: “Anglii”. Făcând un joc de cuvinte, a spus: “Într-adevăr sunt îngeri[4]! Din ce provincie sunt!” “Din Deira” – Northumberland. “Sigur că ei trebuie salvaţi de ira”[5]. “Care este numele regelui lor?” “Ella,” a fost răspunsul. “Da,” spus Grigore, “Aleluia trebuie să se cânte în domeniile acestui rege”.

“A fi primul misionar către acest popor frumos,” spune Milman, “şi a cuceri pentru Hristos insula barbară îndepărtată, asemenea uni Cezar creştin, a devenit ambiţia sfântă a lui Grigore. El a stăruit pentru a obţine consimţămânrul Papei, care nu prea a era dispus să i-l dea. Şi pornise deja la drum şi mersese trei zile când a fost ajuns din urmă de mesageri care îl chemau înapoi. Întreaga Romă se ridicase într-un fel de răzvrătire evlavioasă şi îl obligase pe papă să retragă permisiunea pe care o dăduse”[6]. Dar, deşi a fost împiedicat să îndeplinească personal această misiune, niciodată nu a pierdut din vedere ţelul lui nobil. De atunci nu i s-a mai permis să se întoarcă în mânăstire şi a fost obligat să se implice în chestiuni publice, mai întâi ca diacon, apoi ca pontif suprem. Dar toate aceste demnităţi i-au fost impuse forţat lui Grigore. Inima lui era pentru mântuirea tinerilor blonzi din Anglia şi ar fi dorit de o mie de ori mai mult să fi făcut călătoria până în insula noastră, cu toate greutăţile şi pericolele, decât să fie încununat cu onorurile de papă. Dar caracterul lui era astfel încât a urmărit neobosit şi cu toată dăruirea fiecare plan evlavios pe care şi l-a făcut vreodată. Ca urmare, după ce a fost înălţat pe tronul papal, a avut posibilitatea de a pregăti şi trimite patruzeci de misionari pe coastele Britaniei. Dar, înainte de a vorbi despre caracterul misiunii, este interesant să aruncăm o privire rapidă peste istoria de la început a insulelor britanice.

Ridicarea în Britania a primei cruci

Cu mult înainte, în zilele de început ale simplităţii apostolice, credem că crucea lui Hristos a fost ridicată în insula noastră. Există dovezi istorice destul de puternice pentru a crede că Claudia – ce amenţionată de Pavel în a doua epistolă către Timotei, era fiica unui rege britanic, care se căsătorise cu un roman de neam ales, Pudens. Această împrejurare nu pare a fi ceva improbabil dacă avem în minte că, pe tot parcursul stăpânirii romane în această ţară trebuie să fi fost multe ocazii pentru răspândire a creştinismului şi că acestea au fost folosite de aceia care-L iubeau pe Domnul Isus şi sufletele oamenilor. Apoi, mai era şi obiceiul regilor şi nobililor britanici de a-şi trimite fiii la Roma pentru a căpăta educaţie, şi se spune că această prectică a fost atât de largă încât s-a construit şi un palat special pentru ei şi că a fost impusă o taxă de un ban asupra fiecărei case din Anglia pentru a finanţa acel palat[7].

O altă mărturie privind sădirea de timpuriu a creştinismului în această ţară este dată de Părinţi. Iustin Martirul, Irineu şi Tertulian, care au scris în secolul al doilea, afirmă că în orice ţară cunoscută de romani erau mărturisitori creştini – de la cei ce aveau care sau care nu aveau case, nu exista vreun neam de oameni printre care să nu se fi adus rugăciuni în numele lui Isus cel crucificat. Avem şi mărturia Părinţilor. Succesiunea istorică pare a fi susţinută de faptul că sunt menţionaţi episcopi britanici ca participanţi la mai multe consilii din secolul al patrulea şi ortodoxia lor pe percursul controversei ariene este consemnată de Atanasius şi Ilarie, aceasta constituid o dovadă importantă. Era, de asemenea, demn de notat că împăratul Constantin – care petrecuse ceva timp alături de tatăl său în Britania -, într-o scrisoare adresată bisericilor din imperiu în legătudă cu controversa cu privire la Paşte, dădea bisericile din Britania ca exemplu de ortodoxie. Se spune că erezia pelagiană a fost introdusă în Britania de un anume Agricola prin anul 492 şi că a fost larg acceptată, dar la o conferinţă ţinută la St. Albans, învăţătorii eretici au fost înfrânţi de clerul ortodox[8].

Biserica britanică în antichitate

Deşi biserica britanică ajunsese să fie renumită pentru ortodoxia ei, avem foarte puţine informaţii cu grad mare de încredere despre formarea şi dezvoltarea ei şi despre mijloacele prin care au avut loc formarea şi dezvoltarea ei. Există multe tradiţii, dar ele nu prea merită să fie repetate şi nu se potriveşte să fie cuprinse într-o istorie scurtă. Există totuşi suficiente dovezi că la începutul secolului al patrulea, deci cu cel puţin două secole înainte de sosirea călugărilor italieni, biserica britanică era o organizaţie dompletă, cu episcopi şi mitropoliţi.

Potrivit cu mărturiile istoricilor antici şi moderni, doctrinele şi ritualurile bisericii din antichitate erau din cele mai simple în comparaţie cu cele greceşti şi romane, deşi ele erau totuşi departe de simplitatea Noului Testament. Ei învăţau unitatea Dumnezeirii, Trinitatea, natura umană şi firea divină a lui Hristos, răscumpărarea prin moartea Luin şi eternitatea răsplatei şi pedepsei viitoare. Ei priveau masa Domnului ca fiind un simbol şi nu ca pe un miracol şi luau pâinea şi vinul după cum poruncise Domnul nostru să fie luate, în amintirea Lui şi nu excludeau de la vin pe laici. Ierarhia lor era constituită din episcopi şi preoţi, dar aveau şi alţi slujitori şi se ţineau o anumită slujbă la ordinarea lor. Căsătoria era ceva normal la cler. Erau şi mânăstiri în care trăiau călugări juraţi sărăciei, castităţii şi ascultării de stareţ. Erau zidite biserici în onoarea martirilor, fiecare biserică avea multe altare, iar slujba era ţinută în limba latină, preoţii cântând cuvintele. Disputele erau reglementate de sinoduri provinciale care se ţineau de două ori pe an, iar hotărârile lor în chestiuni disciplinare erau fără drept de apel. Astfel vedem că doctrinele bisericii din antichitate erau caracterizate de simplitatea apostolică, iar biserica era o instituţie liberă şi nu dependentă[9].

Este bine să fim mulţumitori că biserica din vechime din ţara noastră a avut un nume atât de bun în comparaţie cu suoerstiţiile şi corupţia din est şi din vest. Dar, vai! ea nu a putut exista mult timp ca o instituţie separată. Abia a putut supravieţui până la jumătatea secolului al şaptelea. Nenorocirile s-au abătut asupra ei în trei valuri succesive, şi acestea erau dinafara jurisdicţiei ei: retragerea trupelor romane din Britania, cucerirea saxonă şi misiunea lui Augustin. Vom arunca o privire rapidă asupra fiecăreia din aceste faze şi a efectelor ei.

Am văzut câteva lucruri cu privire la declinul şi apropiata cădere a Imperiului roman. În urma calamităţilor care s-au abătut asupra cetăţii Romei şi a provinciilor romane, trupele au fost treptat retrase din insulă pentru a proteja capitala. Romanii, văzând că nu mai puteau menţine suficiente forţe pentru o ocupaţie militară a Britaniei, au părăsit definitiv insula noastră pe la jumătatea secolului al cincilea, la aproximativ patru sute şaptezecişicinci de ani după ce Iulius Cezar a debarcat pe ţărmurile ei. Guvernarea a încăput în mâinile mai multor prinţişori, care, evident, au avut conflicte. Au rezultat războaie civile, slăbiciune naţională şi demoralizare împreună cu judecăţile obişnuite.

Retragerea trupelor romane a expus ţara năvălirii invadatorilor, în mod special ale scoţienilor şi picţilor. Căpeteniile britanice, incapabile să se opună acelor prădători îndrăzneţi, au apelat la Roma pentru ajutor. “Barbarii,” spuneau ei, “pătrund dincolo de zidurile noastre ca lupii în stau şi pleacă cu prada şi revin an de an”. Dar, oricât de mult îi compătimeau roamnii pe vechii lor prieteni, nu puteau să-i ajute. Dezamăgiţi de nu primeau ajutor de la Roma şi disperaţi că nu se puteau apăra singuri împotriva triburilor prădătoare de ma nord, britanicii au apelat la saxoni pentru a primi ajutor[10].

Sosirea saxonilor în Anglia

Pe la jumătatea secolului al cincilea, navele saxonilor au ajuns pe coastele Britaniei, şi, sub conducerea lui Hengist şi Horsa, au debarcat câteva sute de războinici fioroşi şi disperaţi. Faimoşii conducători s-au angajat imediat în luptă cu supuşii lor şi i-au înfrânt complet pe picţi şi scoţieni. Dar acel remediu s-a dovedit a fi chiar mai rău decât boala, pentru că după ce a fost evitat un rău, a venit în schimb altul mai mare. Saxonii, văzând că acea ţară pe care fuseseră angajaţi s-o apere avea o climă mai plăcută decât ţara lor, şi dornici să schimbe coastele sumbre ale nordului cu câmpurile roditoare ale Britaniei, au invitat mai mulţi compatrioţi să li se alăture, astfel încât, din apărători, ei au devenit cuceritori şi stăpâni ai nenorociţilor britanici. Anglii şi alte triburi s-au răspândit prin ţară, şi, deşi britanicii nu au cedat fără luptă, saxonii au biruit şi i-au supus complet pe băştinaşi sau i-au făcut să se adăpostească în munţii din Ţăra Galilor, Cornwall şi Cumberland. Mulţi au emigrat şi s-au stabişlit în Armorica, Bretagne de azi, din nordul Franţei.

Saxonii şi Anglii nu numai că erau războinici feroci, ci erau şi păgâni nemiloşi şi sălbatici şi i-au exterminat pe creştini peste tot unde au făcut cuceriri. Potrivit cu “venerabilul Bede”, episcopii şi ai lor au fost măcelăriţi şi trecuţi prin foc şi sabie fără deosebire şi nu a fost nimeni care să înmormânteze cictimele acelor cruzimi. Şi clădirile publice şi casele particulare au fost distruseşi preoţii au fost ucişi la altare; unii care au fugit în munţi au fost prinşi şi ucişi la grămadă, iar alţii înfometaţi s-au predat devenind sclavi pentru tot restul veiţii; unii au fugit peste mare, iar alţii au trăit în sărăcie prin munţi, păduri şi pe stânci abrupte.

După aceste evenimente, Britania a recăzut într-o starre de barbarie întunecată, încetând să mai facă parte din lumea civilizată şi cufundându-se în mizerie şi cruzime. Şi totuşi aceia erau poporul pe care Domnul îi pusese pe inima lui Grigore să-l câştige pentru El prin evanghelia păcii. Cum puteau câţiva călugări săraci, fără vreo flotă sau vreo armată, să se aventureze pe asemenea ţărmuri? Darămite să aibă speranţă să câştige inimile şi să-i supună evangheliei păcii şi practicilor unei vieţi de credinţă pe asemenea sălbatici? Este totuşi aceeaşi evanghelie care a triumfat asupra iudaismului, a orientalismului şi păgânismului şi aceeaşi putere divină a triumfat, nu peste mult timp, şi asupra anglo-saxonilor. Cât de slabă şi de nebunească este necredinţa care pune la-ndoială originea divină a , puterea ei şi destinul ei! Vom trece acum să privim progresul acelei misiuni.

Misiunea lui Augustin în Anglia

În anul 596, la aproximativ 150 de ani după sosirea saxonilor în Britania, faimoasa misiune a lui Grigore a pornit din Italia spre insula noastră. Patruzeci de călugări misionari, sub îndrumarea lui Augustin, au fost trimişi să predice evanghelia la anglo-saxonii care trăiau în întuneric. Dar, auzind de caracterul sălbatic al acelui popor şi necunoscând limba lor, ei au fost descurajaţi şi s-au temut să meargă mai departe. Augustin a fost trimis înapoi de ceilalţi pentru a-l ruga pe Grigore să-i retragă din misiune. Dar el nu era omul care să abandoneze o asemenea misiune, pentru că nu era ceva făcut în grabă, ci era rezultatul multor rugăciuni. De aceea, el i-a încurajat să înainteze având încredere în Dumnezeul cel viu şi cu speranţa că vor vedea în eternitate roadele strădaniilor lor. El le-a dat scrisori de recomandare pentru episcopi şi prinţi şi le-a asigurat tot ajutorul care-i sta în putere să li-l putea dea. Încurajaţi astfel, ei şi-au continuat călătoria, şi, trecând prin Franţa, au ajuns în Britania.

Cei patruzecişiunu de misionari, după ce au coborât pe ţărmurile insulei Thanet, l-au anunţat pe Ethelbert, regele Kentului, de sosirea lor de la Roma şi că ei erau însărcinaţi să aducă veşti bune pentru el şi pentru tot poporul. Împrejurările au favorizat mult misiunea lor. Regina Bertha (fiica lui Clotaire I, regele francilor), era creştină, iar tatăl ei stipulase în aranjamentul pentru căsătoria ei că ea urma să fie liberă să mărturisească religia creştină, în care fusese educată. La curtea ei erau un episcop şi mai multe sute de creştini şi se ţineau slujbe divine după formele de la Roma. În acea situaţie, Domnul s-a folosit de acea femeie, cum a făcut şi în multe alte ocazii, pentru a răspândi evanghelia printre păgâni. Aceste femei apar într-un contrast favorabil cu genul de femei Izabela şi au păstrat firul de argint al harului lui Dumnezeu în acele veacuri întunecate. Bertha era din familia lui Clovis şi a Clotildei.

Influenţat de regina lui, Ethelbert i-a primit cu bunăvoinţă pe misionari. Augustin şi suita lui au primit permisiunea de a merge la Canterbury, reşedinţa regelui, care a consimţit să aibă o întrevedere cu ei, dar în aer liber, de teamă că ei ar putea recurge la o magie. Călugării s-au apropiat de suita regală în modul cel mai impunător cu putinţă. Unul dintre ei, purtând o cruce mare de argint cu chipul Mântuitorului, deschidea procesiunea, iar ceilalţi îl urmau cântând imnuri creştine. Ajungând la stejarul care era stabilit ca loc al întrevederii, li s-a permis să-i vestească evanghelia prinţului şi suitei sale. Regele a fost informat atunci că ei veniseră cu veşti bune, aducând chiar viaţă eternă celor care îi primeau şi binecuvântăril cereşti pentru totdeauna. Regele a avut o impresie favorabilă şi le-a dat un conac în oraşul regal Canterbury şi le-a dat libertatea de a predica evanghelia la curtea lui şi în poporul lui. Ei au mărşeluit spre oraş cântând în cor litania: “Te rugăm, o, Doamne, în toată mila Ta, ca mânia şi furia Ta să se depărteze de acest oraş şi de casa Ta cea sfântă, pentru că au păcătuit. Aleluia!”

Prin aceşti paşi pregătitori, calea misionarilor a ajuns să fie mai clară şi mai uşoară. Aprobarea monarhului a inspirat încredere supuşilor lui şi le-a deschis inimile pentru a-i primi pe învăţători. Numărul celor convertiţi a crescut rapid. Se spune că până în ziua de Crăciun a anului 597, nu mai puţin de zece mii de păgâni fuseseră strânşi prin botez în staulul bisericii catolice. Ethelbert s-a supus botezului, iar creştinismul în forma romană a devenit religia oficială a regatului său. Acesta a fost primul cap de pod al Romei în Anglia, şi Roma era hotărâtă să supună papalităţii biserica britanică, stabilind autoritatea papei asupra Marii Britanii, după cum făcuse în Franţa.

Formarea ierarhiei romane în Anglia

Auzind de succesul pe care l-a avut Augustin, Grigore a trimis şi mai mulţi misionari, care au adus cu ei mai multe cărţi, inclusiv evanghelii, şi veşminte bisericeşti, relicve şi palium-ul cu care să-i dea investitura lui Augustin ca arhiepiscop de Canterbury. I-a dat şi instrucţiuni să consacre doisprezece episcopi în provincia lui, şi, dacă considera că ar fi de folos pentru propagarea credinţei, să stabilească la York un alt mitropolit, care urma apoi să aibă autoritate pentru a numi alţi doisprezece episcopi în regiunile din nordul insulei. Acestea au fost începuturile bisericii engleze şi atât de mult a dorit Grigore să aibă supremaţia ecleziasctică încât a plănuit o guvernare a unor locuri care nu fuseseră încă vizitate de vreun evanghelist.

“Din punct de vedere ecleziastic,” spune Greenwood, “biserica anglo-saxonă a fost o autentică fiică a Romei. Dar, cu excepţia de modul în care a fost întemeiată, nu se poate spune că biserica Romei avea în vreun fel ascendenţă asupra ei în insulele britanice. În regiunile din nord şi din vest mai existau încă numeroşi creştini, ale căror tradiţii nu confirmau biserica Romei ca mamă. Disciplina spirituală a bisericilor britanice, galeze şi irlandeze diferea sub mai multe aspecte de cea a Romei şi a latinilor în general. Ele ţineau sărbătoarea de Paşte potrivit practicilor bisericilor orientale, iar forma tonsurii lor şi ritualul botezului urmau acelaşi model, aceste deosebiri fiind suficiente pentru a elimina ipoteza unei origini pur latine a acestor biserici[11]”.

Augustin, ajuns capul unei ierarhii compuse din doisprezece episcopi, a făcut imediat încercarea îndrăzneaţă de a aduce sub jurisdicţia Romei vechea biserică britanică. Prin influenţa lui ethelbert, el a obţinut o întrevedere cu câţiva episcopi britanici într-un loc care de atunci încolo a fost numit stejarul lui Augustin, pe râul Severn. El a cerut în mod poruncitor: “Recunoaşteţi autoritatea episcopului Romei”. Ei au răspuns cu blândeţe: “Dorim să-i iubim pe toţi oamenii, şi orice facem pentru voi vom face şi pentru acela pe care voi îl numiţi papa”. Surprins şi indignat de refuzul lor, Augustin i-a îndemnat să adopte obiceiurile romane pentru sărbătorirea paştelui, tonsură şi administrarea botezului pentru ca în insulă să fie o uniformitate a disciplinei şi închinării. Ei au refuzat deschis să facă aşa. Cum ei primiseră creştinismul nu de la Roma, ci din est, şi niciodată nu recunoscuseră ca mamă biserica Romei, ei se considerau independenţi de scaunul episcopal de la Roma. A avut loc şi al doilea consiliu, şi al treilea, dar fără rezultate mai bune. I s-a spus lui Augustin că episcopii britanici nu acceptă pe nici un om ca stăpân suprem în via Domnului. Arhiepiscopul a poruncit, a argumentat, a emis interdicţii şi a făcut miracole, dar fără vreun rezultat, pentru că britanicii au rămas fermi. În cele din urmă i s-a spus clar că ei nu se supuneau nici trufiei Romei, nici tiraniei saxonilor. Indignat şi incitat la mânie de fermitatea lor liniştită, preotul a exclamat: “Dacă nu-i veţi primi pe nişte fraţi care vă aduc pacea, veţi primi vrăjmaşi care vă aduc războiul! Dacă nu vă veţi uni cu noi pentru a le arăta saxonilor calea vieţii, atunci veţi primi de la ei lovituri de moarte”. Mândrul arhiepiscop s-a retras şi se presupune că a murit la scurt timp după aceea (anul 605), dar profeţia lui de rău augur s-a împlinit la scurt timp după moartea lui.

Edelfrid, unul dintre regii anglo-saxoni, încă păgân, a strâns o armată numeroasă şi a înaintat spre Bangor, centrul creştinismului britanic. Călugării au fugit înspăimântaţi. Cam o mie două sute cincizeci dintre ei s-au întâlnit într-un loc retras, unde au convenit să rămână împreună în rugăciune şi post. Edelfried s-a apropiat, şi, văzând un număr de oameni neînarmaţi, i-a întrebat unde mergeau. Când i s-a spus că erau călugări din Bangor care se duceau să se roage pentru succesul compatrioţilor lor, el a strigat: “Atunci, deşi nu au arme, ei luptă împotriva noastră!” şi a poruncit soldaţilor lui să se arunce asupra călugărilor care se rugau. Se spune că aproximativ o mie două sute au fost ucişi şi doar cincizeci au scăpat fugind. Aşa a început stăpânirea Romei în Anglia, ea continuând timp de aproape o mie de ani.

Este greu de spus dacă Augustin a avut cumva a face cu uciderea călugărilor. Cei care au un punct de vedere foarte protestant asupra cazului sfirmă că, în ultimele luizile, Augustin s-a ocupat cu aranjamente pentru ca să se împlinească ameninţarea lui. Alţii, care au puncte de vedere opuse, neagă existenţa vreunor dovezi că el i-a influenţat pe păgâni pentru a provoca acea grozavă tragedie. Dar, indiferent va fi fost, mereu rămân întunecate bănuieli în ceea ce priveşte politica Romei. Cuvintele răzbunătoare ale lui Augustin şi întreaga ei istorie confirmă bănuielile. Aşa este firea intolerantei Izabela – când argumentele logice nu au reuşit, ea a recurs la sabie. De atunci încolo romano-catolicismul a fost caracterizat de aroganţă şi vărsare de sânge. Vechea biserică britanică, care rămăsese doar în zonele muntoase ale Ţării Galilor, treptat a scăzut numeric şi a dispărut[12].

Reflecţii asupra misiunii lui Augustin şi a caracterului lui Grigore

Unii istorici spun că augustin era un creştin devotat şi că lucrarea lui misionară a fost una dintre cele mai mari din analele bisericii. Dar, fără a dori să negăm în vreun fel măreţia omului sau a misiunii lui, nu trebuie să uităm totuşi că scriptura este singurul standard adevărat după care trebuie apreciate persoanele şi lucrările. Din ea învăţăm că “roada Duhului este dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, înfrânare”. Şi este clar că acest mare om al bisericii nu a manifestat harul dragostei, caracter paşnic şi conciliant faţă de fraţii creştini britanici, ci, dimpotrivă, a fost mândru, poruncitor, trufaş şi a căutat o glorie deşartă.

Aceste mari defecte ale caracterului să nu îi erau necunoscute lui Grigore, după cum spunea el într-o scrisoare pe care i-a adresat-o: “Ştiu că Dumnezeu a făcut prin tine mari minuni în mijlocul poporului, dar să ne amintim că, atunci când ucenicii i-au spus Stăpânului cu multă bucurie: «Doamne, până şi demonii ne sunt supuşi prin numele Tău», că el le-a spus: «Bucuraţi-vă mai curând că numele voastre sunt scrise în ceruri». Când Dumnezeu te foloseşte astfel în lucrarea exerioară, aminteşte-şi, scump frate, să te judeci pe tine însuţi în lăuntrul tău pentru ca să cunoşti bine ceea ce eşti. Dacă L-ai lezat pe Dumnezeu prin cuvânt sau prin faptă, să te gândeşti la acele lucruri pentru ca inima ta să nu se umfle de glorie deşartă, ci gândeşte-te că darul de a face miracole nu este pentru tine însuţi ci pentru aceia la a căror mântuire lucrezi tu”. Într-o altă scrisoare îl avertiza cu privire la “vanitate şi pompă” şi îi reamintea că “acel palium al demnităţii lui trebuia să-l poarte numai în slujba bisericii şi nu pentru a fi în competiţie cu purpura regală la ceremoniile de stat”.

El era extrem de nepotrivit pentru o misiune care cerea răbdare şi o tandră grijă faţă de alţii. Biserica britanică avea o existenţă de secole, episcopii ei luaseră parte la mari consilii ecleziastice şi semnaseră decretele lor. Numele de Londra, York şi Lincoln se găseau în scrierile Consiliului de la Arles (anul 314), astfel încât nu se poate să nu-i respectăm pe britanici pentru dorinţa lor de a rămâne la liturghia transmisă de strămoşii lor şi de a se opune dorinţei Romei de a-şi asuma supremaţia spirituală asupra lor. Augustin nu a învăţat deloc lecţiile smereniei pe care i le-a dat marele lui maestru şi nu este atât de vrednic de respectul şi admiraţia noastră.

Marele prelat, ca şi marele misionar, nu a supravieţuit mult cuceririi spirituale a angliei. Obosit în final după marile lui lucrări şi infimităţile lui, a murit în anul 604, asigurându-şi prietenii că aşteptarea morţii era unica lui mângâiere şi cerându-le să se roage pentru eliberarea lui de suferinţele trupeşti.

Purtarea lui Grigore în timpul celor treisprezece ani şi şase luni cât a fost episcop al Romei a afişat un zel şi o sinceritate care nu prea au mai avut egal în istoria bisericii Romane. El a fost lucrător harnic şi a arătat lepădare de sine în ceea ce credea că înseamnă slujbă pentru Dumnezeu şi în îndatoririle lui faţă de biserică şi faţă de omenire. Culegerea scrisorilor lui, în număr de aproape opt sute cincizeci, dă mărturie despre capacitatea lui şi activitatea lui în chestiunile omeneşti ţi în fiecare sferă a vieţii. “De la discuţii cu patriarhi, regi sau împăraţi în legătură cu probleme ale bisericii şi statului, el trecea la gestionarea directă a unei ferme sau la ajutorarea unui om în nenorocire care venea cu o cerere din vreuna din regiunile îndepărtate de sub stăpânirea lui. El apare ca papă, ca suveran şi ca episcop şi ca stăpân de pământuri. El a luat măsuri pentru apărarea ţării, pentru convertirea păgânilor şi pentru reprimarea şi reconcilierea schismaticilor,” etc[13].

Dar, cu toate marile lui calităţi, care erau şi atât de variate, Grigore a fost infectat cu principiile spiritului veacului în care a trăit. Spiritul Izabelei era în mod evident la lucru, deşi era încă la începuturile lui. Zadarnic am căuta simplitate creştină în biserica din vremea lui Grigore. Nu ne putem îndoi de evlavia persoanală a lui Grigore, dar ce era el în calitate de ecleziastic? Otrăvit până în străfunduri de amăgirea grosolană cu privire la drepturile universale ale scaunului Sf. Petru, el nu putea admite vreun rival, după cum vedem că a manifestat o opoziţie îndârjită faţă de pretenţiile lui Ioan, episcopul de Constantinopole. Şi, ceea ce era şi mai întunecat, vedem acelaşi spirit manifestat în triumful lui la asasinarea Împăratului Mauriţiu[14] şi a familiei lui de trădătorul Foca numai pentru că el îl suspecta pe Mauriţi de ceea ce el numea erezie. S-ar părea că Mauriţiu îl aproba pe Ioan în ceea ce Grigore numea uzurpare a titlului de episcop universal. Dar până şi aprobarea unor asemenea pretenţii era o mare crimă în mintea pontifului Roman. Şi aşa era cu Grigore. Când a aflat despre tragedia sângeroasă, el s-a bucurat, având impresia că era un act providenţial pentru a scăpa biserica de vrăjmaşii ei. Înseşi izvoarele îndurării faţă de rivalii ecleziastici par să fi secat în inimile tuturor celor care au stat vreodată pe tronul papal. Dreptatea sinceră, omenia şi orice sentiment potrivit pentru un creştin trebuie să dea prioritate pretenţiilor bisericii false. Până şi Grigore s-a plecat înaintea “acelei femei, Izabela” şi a fost corupt de ea.

Superstiţia şi idolatria lui Grigore

Marele pontif a fost caracterizat de ambiţie amestecată cu smerenie şi de superstiţie amestecată cu credinţă. Acest ciudat amestec şi această confuzie a rezultat, fără-ndoială, în urma faptului că el ocupa o poziţei nepotrivită. Este greu de înţeles cum anume un om cu o sensibilitate atât de sănătoasă a putut fi cufundat atât de adânc în superstiţie încât să creadă în lucrări miraculoase făcute prin intermediul relicvelor şi să recurgă în învăţăturile lui la asemenea lucruri cu scopul de a confirma prin ele adevărul scripturii. Dar tristul adevăr este că el era orbit de marele obiectiv ce absorbea totul: interesele bisericii Romei, în loc să fie devotat intereselor lui Hristos. Pavel putea spune: “una fac”, pe când Grigore spunea: “una ştiu”. Întâi trebuie să ştim că suntem iertaţi şi primiţi, apoi să facem ceea ce Îi este plăcut lui Hristos este chemarea înaltă şi cerească a creştinului. “Să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi comuniunea suferinţelor Lui, fiind făcut asemenea cu moartea Lui... Dar una fac: uitând de cele din urmă şi întinzându-mă spre cele dinainte, alerg drept spre ţintă, pentru premiul chemării de sus a lui Dumnezeu, în Isus Hristos” (v. Filip. 3.10-14). Aşa era şi aşa trebuie să fie întotdeauna duhul şi respiraţia creştină. Dar ce găsim la sfârşitul secolului al şaselea? Care era unicul obiectiv pe care-l avea Grigore în vedere? Este clar că nu drepturile unui Hristos ceresc şi ca el să fie asemenea Lui în înviere, în suferinţe şi în moarte, ci putem afirma că unicul obiectiv al vieţii lui publice a fost acela de a stabili în modul cel mai de necontestat autoritatea episcopală universală a Romei. Şi, în acet scop, în loc să îndrume sufletele să-şi găsească desfătarea în căile lui Hristos şi în Hristos ca persoană – cu a făcut întotdeauna Pavel -, el a urmărit propăşirea scaunului episcopal al Romei prin idolatrie şi corupţie. Şi până nici duhul de persecuţie nu a lipsit cu desăvârşire la el.

Sub patronajul lui Grigore, monasticismul a fost revigorat şi s-a extins mult, mai ales urmând regulile mai stricte ale lui benedict. Doctrina despre purgatoriu, respectul faţă de relicve, închinarea la statui, idolatrizarea sfinţilor şi martirilor şi meritul pelerinajelor la locuri sfinte, toate au fost fie date ca învăţături de Grigore, fie aprobate de el, fiind legate de sistemul ecleziastic, toate acestea fiind trăsăturile evidente ale activităţii lui Balaam şi ale corupţiei Izabelei.

Am ajuns acum la secolul al şaptelea. Venea evul întunecat, o epocă cu adevărat întunecată. Papalitatea a început să capete forma bine definită, iar noi am ajuns cu istoria noastră la sfârşitul unie perioade a creştinismului şi la începutul altei perioade, fapt pentru care ar fi de folos să ne oprim puţin timp pentru a privi înaintarea evangheliei în diferite ţări.

[1]               Greenwood- Cathedra Petri, vol. 1, p. 348

[2]               Milman, vol. 1, p. 350; J.C. Robertson, vol. 1, p. 473; Milner, vol. 2, p. 336

[3]               Lombarzii erau un trib Germanic din Brandenburg. Potrivit credinţei populare, ei fuseseră invitaţi în Italia de Justinian pentru a lupta împotriva goţilor. Căpetenia lor, Alboin, a înfiinţat un regat care a ţinut din 568 până în 774. Ultimul lor rege, Deziderius, a fost detronat de Carol cel Mare. Din vreme ce vom mai spune despre ei în istoria noastră, notăm sursa despre originea lor – Haydn, Dictionary of Dates

[4]               n. tr.) angles – anglii şi angels - îngeri

[5]               n. tr.) de ira – în latină: “de mânie”

[6]               Latin Christianity, vol. 1, p. 434

[7]               Pentru detalii, vedeţi Life of Paul de Conzbeare şi Howson şi English Monasticism de Travers Hill

[8]               J. C. Robertson, vol. 1, p. 450

[9]               Vedeţi English Monasticism de Travers Hill, p. 141; lucrările lui Gildas, The Ecclesiastical History of the English Nation de Bede; The Ecclesiastical History of Great Britain, de Jeremy Collier, vol. 1

[10]             Encyclopedia Britannica, vol. 5, p. 301

[11]             Cathedra Petri, vol. 3, p. 215

[12]             Gardner, vol. 1, p. 391

[13]             J.C. Robertson, vol. 2, p. 4

[14]             n. tr.) Flavius Mauricius Tiberius Augustus, 539 – 27 noiembrie 602, a fost împărat al Bizanţului din 582