Capitolul 12 - Istoria internă a bisericii
Secolul care s-a încheiat cu moartea marelui Teodosius şi a lui Ambrozie a fost extrem de interesant pentru cititorul creştin. Au avut loc evenimente foarte importante afectând majestatea şi gloria lui Dumnezeu şi mersul omenirii. Din 303 până în 313, biserica a trecut prin cea mai grea încercare sub Diocleţian. Timp de zece ani ea a fost în cuptorul de foc, dar, în loc să fie consumată, cum îşi închipuiau zadarnic vrăjmaşii ei, ea a crescut atât numeric cât şi în curăţie şi în putere. Lui Satan i s-a permis să facă tot ce poate împotriva ei, aşa că el a pus în mişcare masele păgâne, care în toate părţile imperiului s-au ridicat cu armele, în primul rând pentru a apăra politeismul, iar apoi pentru a desfiinţa creştinismul prin persecuţia împotriva creştinilor şi prin arderea cărţilor sfinte. Astfel, secolul a început cu marea bătălie finală a păgânismului împotriva creştinismului, care s-a încheiat cu înfrângerea totală a celui dintâi şi cu triumful complet al celui din urmă. Lupta s-a încheiat în secolul al patrulea şi creştinismul a rămas victorios de atunci.
Aşa a fost istoria exterioară a bisericii şi împlinirea cuvântului Domnului din epistolele către Smirna şi Pergam, dar mai sunt şi alte lucruri care cer un pic din atenţia noastră înainte de a intra în secolul al cincilea, şi nici un parte din câmpul larg care ne stă înainte nu pare a cere mai multă atenţie decât sfera de influenţă a marilor prelaţi din est şi din vest. Apoi, din aluziile pe care a fost necesar să le facem cu privire la botez, cititorul probabil că a înţeles ceva despre imensa importanţă a acelui ritual în mintea creştinilor din acele vremuri de început. Ei credeau că apa botezului purifica complet sufletul. Ne-am gândit deci să combinăm aceste două chestiuni şi să prezentăm o scurtă istorie despre botez din scrierile Părinţilor, ceea ce ne va da şi ocazia să vedem ce viziune aveau nu numai despre botey ci şi cu privire la adevărurile fundamentale ale scripturii.
Variaţii ecleziastice cu privire la botez
În Noul Testament, în ceea ce priveşte botezul, este o unitate perfectă, atât cu din punct devedere al conceptului cât şi în exemple, dar, în zilele noastre, şi, de fapt, începând din secolul al treilea, în biserica mărturisitoare, cu privire la acest subiect important găsim nenumărate variaţiuni, atât în teorie cât şi în practică. Cei care nu cunosc istoria ecleziastică se întreabă, în mod firesc, când şi cum au ajuns să apară în biserică asemenea diferenţe.
Din vreme ce această scurtă istorie are în plan să dezvăluie începuturile marilor chestiuni controversate care au afectat pacea şi prosperitatea bisericii, ne vpm strădui, să arătăm pe scurt începutul şi istoria timpurie a botezurilor ecleziastice. Folosim termenul ecleziastic pentru a deosebi de scriptural. Nimic din ceea ce a fost introdus, fie în teorie, fie în practică, după zilele apostolilor inspiraţi divin nu mai are autoritate divină. Astfel, nimic care este diferit de ceea ce a instituit Hristos şi ceea ce au practicat apostolii nu mai poate fi numit în mod justificat botez creştin. A aduce modificări înseamnă a schimba lucrul în sine, făcând să nu mai fie acelaşi botez, ci un alt botez. De aceea vedem că în istorie au fost mai multe botezuri.
Din vreme ce urmărim nu să ne angajăm în controverse ci să vedem istoria timpurie a acestor variaţiuni, vom evita să dăm vreo părere în această chestiune îndelung dezbătută. Timp de peste şaisprezece secole, controversa a fost susţinută cu multă hotărâre, şi de ambele părţi au fost oameni abili. Nici o controversă din istoria bisericii nu a avut atâta continuitate şi nu a fost urmărită cu atâta încredere în victorie de ambele părţi. Cum în scriptură nu există nici o menţiune explicită cu privire la botezul copiilor mici, baptiştii consideră că poziţia lor este indiscutabil justă, iar pedobaptiştii cred la fel de puternic că din mai multe pasaje din scriptură se deduce că în zilele apostolilor se practica şi botezul copiilor mici. Controversa cu privire la modul în care se face botezul nu a fost la fel de aprinsă. Grecii, latinii, francii şi germanii par să fi fost boteezaţi prin scufundare. “Botez este un cuvânt,” spunea Luther, “ceea ce în altină poate fi redat ca mersio, imersiune ... şi, deşi printre noi această practică a ajuns să nu mai fie folosită, totuşi cei care sunt botezaţi ar trebui să fie cufundaţi total, apoi scoşi din apă, şi etimologia cuvântului indică aceasta, ca şi în germană”. Mărturia lui Neander este în acelaşi sens: “Botezul era iniţial administrat prin imersiune, şi multe dintre comparaţiile pe care le face S. Pavel fac aluzie la acest mod de administrare. Imersiunea este un simbol al morţii, a fi îmnormântat cu Hristos, iar ieşirea din apă este un simbol al învierii cu Hristos, iar acestea luate împreună reprezintă moartea omului cel vechi şi învierea pentru o viaţă nouă”[1]. Cave, Tillotson, Waddington şi alţii vorbesc la fel despre modul în care se face botezul. Şi, cum toate aceste mărturii sunt de la pedobaptişti, putem încheia cu acest aspect cu privire la botez, fiind bine emonstrat istoric. Totuşi, credinţa se poate baza numai pe Cuvântul lui Dumnezeu. Nu îi urmăm pe Părinţi, ci Îl urmăm pe Hristos.
Irineu, episcopul de Lyon, este primul dintre părinţi care a făcut aluzie la botezul copiilor mici. El a murit cam prin anul 200, astfel încât scrierile lui datează cam pe la sfârşitul secolului al doilea. Părinţii apostolici nu menţionează niciodată botezul copiilor. Până atunci, superstiţiile au ajuns în mare măsură să ia locul credinţei, astfel încât cititorul trebuie să fie pregătit să audă nişte noţiuni extravagante avansate chiar de unii mari învăţători, deşi, fără-ndoială, mulţi dintre ei erau creştini adevăraţi şi sinceri. “Hristos a venit pentru a-i mântui pe toţi prin sine Însuşi,” spunea Irineu, “adică, pe toţi cei care sunt regeneraţi de El – botezaţi – pentru Dumnezeu: prunci şi copii, tineri şi bătrâni. De aceea a avut El pe pământ mai multe vârste: pentru prunci fiind făcut prunc, pentru a-i sfinţi pe prunci; pentru copii El a fost copil, sfinţindu-i pe cei de vârsta copilăriei, şi dând pentru şi un exemplu de evlavie, dreptate şi supunere, a fost tânăr,” etc. Botezul a fost astfel prezentat în învăţătură ca fiind lustraţia completă a sufletului pentru toţi oamenii, indiferent de vârstă sau de starea socială. Dar curând controversa s-a stabilit asupra unui singur aspect: copii mici sau adulţi. Regenerarea, naşterea din nou şi botezul au fost expresii folosite în scrierile Părinţilor[2] ca interschimbabile, ei considerând că însemnau acelaşi lucru.
Astfel avem originea, potrivit cu ceea informaţiile din antichitatea ecleziastică privind botezul copiilor mici. Pasajul este întrucâtva obscur şi foarte imaginativ, dar este prima urmă pe care o găsim în legătură cu această chestiune rămasă în dezbatere şi probabil acolo este rădăcina pentru toate variaţiile ecleziastice. Asemenea învăţături au avut un efect imens asupra minţilor superstiţioase. Părinţi neliniştiţi cu privire la copiii lor s-au grăbit să-şi dedice pruncii, ca să nu cumva să moară sub blestemul păcatului originar, iar omul lumesc îşi amâna botezul până în apropierea morţii pentru a evita vreo posibilă pângărire după botez, ca apoi, din apele regenerării să iasă pentru a ajunge în ţinutul curat al binecuvântării depline. Exemplul şi reputaţia lui Constantin i-au făcut pe mulţi să întârzie botezul, deşi clerul mărturisea împotriva acestei practici.
Tertulian. Mărturia acestui părinte ar dovedi că în zilele lui erau botezaţi pruncii - el a murit cam prin anul 240 -, dar el nu privea fovorabil acel practici şi spunea: “Dar aceia a căror datorie este să administreze botezul trebuie să ştie că nu trebuie făcut în pripă ... De aceea, trebuie să fie potrivit cu starea şi dispoziţia fiecăruia, dar şi cu vârsta, amânarea botezului fiind mai de folos, mai ales în cazul copiilor mici. Pentru că la ce folos să fie puşi în pericil naşii? Pentru că fie că ei nu-şi îndeplinesc promisiunile din cauza că mor sau pot să fie induşi în eroare, copilul arătând ultetior o dispoziţie rea”.
Origen, când vorbea despre păcatul care este în firea noastră, face aluzie la botez ca mijloc de înlăturare a acestuia. “Pruncii sunt botezaţi,” spunea el, “pentru iertarea păcatelor. Ce păcate? Sau când au păcătuit ei? Sau cum poate un argument al spălării să fie valabil pentru ei? Dar, potrivit cu sensul a ceea ca am spus chiar acum: nimeni nu este neîntinat, chiar dacă el nu a trăit pe pământ mai mult decât o singură zi. De aceea, pentru că prin sacramentul botezului este înlăturată întinarea pe care o avem de la naştere,sunt botezaţi pruncii”.
Ciprian, episcopul de Cartagina, cam prin anul 253, a primit o scrisoare de la un anumit Fidus, episcop de la ţară, în care întreba dacă un copil, înainte de a fi împlinit opt zile, putea fi botezat dacă era nevoie. Răspunsul dovedeşte nu numai că era practicat botezul copiilor, ci şi că în mintea lor aceasta era ceva necesar deoarece îl considerau eficace. Ciprian, împreună cu un consiliu de şaizecişiopt de episcopi, spunea: “În ceea ce priveşte copiii, dacă consideraţi că ei nu trebuie să fie botezaţi la două sau trei zile după naştere, şi că trebuie ţinută regula circumciziei, astfel încât nimeni să nu fie botezat şi sfinţit înainte de a opta zi după naştere: toţi cei care eram în adunare aveam o părere opusă. Cu privire la ceea ce consideri potrivit să se facă, nici unul nu a avut gândul tău, ci noi toţi, dimpotrivă, am judecat că hrul şi îndurarea lui Dumnezeu nu trebuie să-i fie refuzat nici unei persoane care s-a născut. Dacă Domnul nostru spune în evanghelia Lui: «Fiul omului a venit nu să piardă vieţile oemenilor, ci să le salveze», atunci, în măsura în care ţine de noi, nici un siflet nu trebuie să fie pierdut,” ş.a.m.d.
Grigore Nazianen, episcop de Constantinopole, a fost un Părinte remarcabil cam prin anul 380. El a fost acela prin care puterea arianismului a fost nimicită în capitala din est, unde fusese susţinută cu tărie timp de aproape patruzeci de ani. El a trebuit să întâmpine multă opoziţie şi chiar persecuţie la început, dar treptat, elocinţa lui, tonul prectic şi sobtru al învăţăturii lui şi influenţa vieţii lui evlavioase, au ajuns să aibă efecte şi i-au câştigat o poziţie de autoritate, deşi lui nu i-a plăcut niciodată stilul imperial al capitalei.
Dr. Wall citează pe larg din Grigore despre botez; extrasele noastre vor fi scurte. Ca şi ceilalţi Părinţi, el este categoric asupra acestui subiect: “”Ce spuneţi despre cei care sunt prunci şi care nu pot simţi nici harul, nici lipsa lui? Să-i botezăm şi pe ei? Sigur că da, dacă se cere din cauză că ei sunt în pericol. Pentru că este mai bine ca ei să fie sfinţiţi fără a fi conştienţi de aceasta, decât să moară nepecetluiţi şi neiniţiaţi. Un temei pentru aceasta este circumcizia, care era făcută în a opta zi şi era o pecetluire simbolică şi se aplica acelora care nu aveau atunci raţiune”. El a vorbit cu multă putere şi cu toată seriozitatea împotriva practicii de a amâna botezul până pe patul de moarte, comparând acea slujbă cu spălarea unui cadavru, mai curând decât cu botezul creştin.
Vasile, episcop de Cezareea, este mereu asociat cu cei doi Grigore. Grigore din Nisa era fratele lui, iar celălalt era cel mai bun prieten al lui. Capadocia a dat naştere la trei Părinţi. Vasile era credincios crezului Atanasian în zilele în care el era nepopular şi întâmpinat cu împotrivire, dar nu a supravieţuit pentru a-i vedea triumful final. El a murit cam prin 379. El a fost un mare admirator şi un bun exemplu pentru creştinismul monastic. El a îmbrăţişat credinţa ascetică, şi-a abandonat proprietăţile şi a practicat un stil de viaţă atât de auster încât i-a afectat sănătatea. El a fugit în pustiu, dar faima lui a atras în jurul său un oraş. El a construit o mânăstire, apoi au răsărit mânăstiri peste tot în jurul ei.
Viziunea lui cu privire la botez este similară celei a prietenului său, Grigore, el insistând asupra necesităţii având acelaşi sentiment superstiţios ca toţi ceilalţi. “Dacă Israel nu ar fi trecut prin mare,” spunea el, “nu ar fi scăpat de Faraon, iar dacă nu treceţi prin apele botezului, nu veţi fi salvaţi de sub tirania crudă a diavolului”, ş.a.m.d. El aplica aceasta la orice vârstă şi întărea aceasta folosind cuvintele Domnului către Nicodim: “Adevărat, adevărat îţi spun: dacă cineva nu ese născut din apă şi din Duh, nu poate intra în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3.5).
Ambrozie, episcop de Milano, ca toţi Părinţii de care am vorbit până aici, a fost la fel de greşit în interpretarea semnificaţiei textului din Ioan 3.5. El spunea: “Vedeţi că Hristos nu exclude nici o persoană, nici un prunc, nici măcar unul care este împiedicat printr-un accident inevitabil”.
Ioan supranumit Hrisostom, ceea ce înseamnă gură de aur, şi-a căpătat numele în urma vorbirii lui plăcute şi elocvente. El era atât de plăcut poporului încât spuneau: “Mai bine să nu strălucească soarele decât să nu predice Ioan”. El a fost în mod evident în favoarea botezului copiilor, deşi nu este clar că el credea în păcatul originar. “De aceea noi botezăm şi copiii,” spunea el, “deşi nu sunt întinaţi prin păcat, pentru ca lor să li se adauge pe deasupra sfinţenia, dreptatea, înfierea, moştenirea şi frăţia cu Hristos şi pentru ca ei să devină mădulare ale Lui”. Ar fi greu să spunem mai multe cu privire la beneficiile care se afirma că le aduce botetul, dar, aşa de extravagantă cum pare această frază, ea a fost textul folosit de pedobaptişti până azi. Cei mai mulţi dintre cititorii noştri sunt familiarizaţi cu aceste cuvinte: “botezul prin care am devenit mădular al lui Hristos, copil al lui Dumnezeu şi moştenitor al împărăţiei cerurilor”. Aceste cuvinte sunt nu din Scriptură ci de la Hrisostom.
Dr. Wall a fost dornic să facă să pară că acest mare învăţător nu greşea cu privire la păcatul originar. El sugera căsemnificaţia acelor cuvinte ar fi: “ei nu sunt întinaţi prin păcatele înfăptuite de ei”. Dar Hrisostom nu spune “păcatele făptuite de ei”, ci numai că ei nu sunt întinaţi prin păcat. Şi este clar că orice copil este întinat, după cum spune psalmistul, “Iată, am fost născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea” (Ps. 51.5). Zadarnic căutăm la Părinţi învăţătura sănătoasă în multe chestiuni fundamentale pentru creştinism, ca să nu mai pomenim despre aspectele neglijate de toţi, şi anume prezenţa Duhului Sfânt în adunare, chemarea cerească şi relaţiile cereşti ale bisericii, diferenşa dintre casa lui Dumnezeu şi trupul lui Hristos şi speranţa glorioasă şi apariţia glorioasă a marelui Dumnezeu şi Mântuitor al nostru Isus Hristos (v. Tit 2.11-15).
Reflecţii asupra istoriei botezului copiilor
Având în vedere scopul nostru, considerăm că am spus destul despre botezul copiilor mici. Cititorul are înainte mărturia celor mai de încredere martori din primii două sute de ani din istoria bisericii. Această practică pare să se fi extins şi să fi ajuns să aibă atâta influenţă în urma interpretării greşite a textului din Iao 3.5: “ Adevărat, adevărat îţi spun: dacă cineva nu ese născut din apă şi din Duh, nu poate intra în împărăţia lui Dumnezeu”. Din acest pasaj a fost adus argumentul că botezul este necesar pentru a fi mântuit şi pentru toate binecuvântările harului. Eficacitatea sângelui lui Hristos, puterea purificatoare a cuvântului lui Dumnezeu şi lucrarea cu har a Duhului Sfânt, toate erau legate de ritualul exterior al botezului. Şi na mai mirăm atunci ce loc a avut acesta în biserica mărturisitoare timp de şaisprezece secole? Sau de influenţa puternică pe care o are asupra tuturor claselor sociale din toate timpurile, deşi mulţi nu susţin regenerarea prin botez?
Dr. Wall afirmă că vechii creştini învaţă că aceste cuvinte ale Mântuitorului se referă la botez. El crede că primul om care a adus obiecţii la această interpretare a fost Calvin, sau că el a fost primul care a refuzat să accepte aceasta ca învăţătură cu privire la faptul că botezul este necesar pentru mântuire. Presupunând că aceste declaraţii sunt corecte, ele arată ce mare construcţie ecleziastică s-a făcut pe baza unei interpretări greşite. Biserica romei, luteranii, grecii şi anglicanii continuă să-i urmeze pe părinţi în această aplicare greşită a adevărului. “Se poate oare,” spune Hooker cu privire la noua interpretare pe care o dădea Calvin la Ioan 3.5, “ca aceea ce a fost întotdeauna privit astfel să fie ascuns prin artificiul noutăţii? Dumnezeu vrea ca botezul să fie primit nu numai ca un semn sau simbol a ceea ce primim, ci şi ca un instrument sau un mijloc prin care să primim harul”. Vorbind despre timpurile antichităţii, episcopul Burnett observă că: “Cuvintele Mântuitorului nostru către Nicodim au fost prezentate ca pentru a arăta că botetul este absolut necesar pentru a fi mântuit, cuvintele «împărăţia lui Dumnezeu» fiind considerate a avea semnificaţia gloriei eterne. Acea expresie a mântuitorului a fost înţeleasă ca având semnificaţia că nici un om nu poate fi mântuit dacă nu este botezat”, etc[3]. Calvin dădea învăţătura că beneficiile botezului se limitează la copii celor aleşi, introducând astfel ideea creştinismului ereditar. Presbiterienii îl urmează pe Calvin, şi, ca urmare a învăţăturii lui, circumcizia devine şi argumentul şi regula pentru botezul pruncilor. Dar se poate ca unii dintre cititorii noştri să fie nerăbdători să ştie care considerăm că este interpretarea corectă a Ioan 3.5, având în vedere că pe baza acestu text s-au construit atât de multe.
Care este învăţătura din Ioan 3.5
Expresia “născut din apă” considerăm că nu înseamnă în nici un caz botezul pruncilor. Tema mântuitorului este naşterea din nou, fără care nici un om nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu sau intra în ea. Acea împărăţie nu era încă vizibilă – adică nu putea fi văzută prin observaţii – dar era printre ei, ea fiind acea sferă nouă a binecuvântării şi puterii lui Dumnezeu. Carnea nu poate percepe această împărăţie. Hristos a venit nu pentru a învăţa şi a ameliora carnea, după cum s-ar părea că gândea Nicodim, ci pentru ca omul să ajungă să fie părtaş firii divine, ceea ce are loc prin Duh. Nici un ritual exterior nu introduce pe cineva în împărăţie. Trebuie să fie o fire nouă sau o viaţă nouă, care să se potrivească la acea ordine nouă. “Isus a răspuns şi i-a spus: “«Adevprat, adevărat îţi spun: Dacă cineva nu este născut din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumenzeu»”. Apa este folosită aici ca simbol al puterii de curăţire a cuvântului lui Dumnezeu, ca în epistola lui Petru: “v-aţi curăţit sufletele prin ascultarea de adevăr prin Duhul”. Aici se spune că adevărul este instrumentul şi Duhul este agentul pentru naşterea din nou, după arată ceea ce urmează: “fiind născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care se strică, ci dintr-una care nu se strică, prin Cuvântul viu, care rămâne pentru totdeauna, al lui Dumnezeu”. Cele două lucruri necesare sunt cuvântul şi Duhul (1 Pet. 1.22-23).
Pasajul înseamnă, fără-ndoială, aplicarea prin putere Duhului a Cuvântului lui Dumnezeu, care lucrează asupra inimii, conştiinţei, gândurilor şi faptelor, ducând la viaţă nouă, de la Dumnezeu, viaţă în care gândim ca El şi avem gândurile Lui cu privire la împărăţie. Următoarele pasaje arată aceasta şi mai clar: “El, potrivit voii Sale, ne-a născut prinn cuvântul adevărului” (Iac. 1.18). “Pentru ca s-o sfinţească şi s-o curăţească prin spălarea cu apă, prin cuvânt” (Efes. 5.26). “Acum voi sunteţi curaţi datorită cuvântului pe care vi l-am spus eu” (Ioan 15.3). Aici avem o curăţire morală sau purificare a sufletului prin aplicarea cuvântului prin Duhul care judecă toate şi produce în noi gânduri şi afecţiuni noi, potrivite cu prezenţa şi gloria lui Dumnezeu.
Ca interpretare, nu vedem atunci în Ioan 3.5 nici o aluzie la botez, ci botezul este acela care arată ceea ce vrea să spună acel text, dar botezul în sine nu schimbă nimic. Pe de altă parte, potrivit comentariilor inspirate din Epistole, botezul este semnul morţii, nu acela al dării vieţii, cum afirmă în mod uniform toţi Părinţii. “Nu ştiţi,” spune apostolul, “că toţi câţi aţi fost botezaţi întru Hristos, aţi fost botezaţi întru moartea Lui? De aceea, prin botez sunteţi înmormântaţi cu El” (Rom. 6, Col. 2, 1 Pet. 3). Apoi, este perfect clar că Nicodim nu se putea să fi ştiut nimic despre botezul creştin, din vreme ce el nu a fost instituit de Domnul decât după învierea Lui din morţi.
Biserica Romei şi toţi cei care îi urmează pe părinţi mărturisesc faptul că practica lor îşi are originea în tradiţie. Dar în zilele noastre sunt mulţi, cum au fost mereu din zilele reformei[4], care susţin botezul copiilor mici prin scrieri din Noul Testament. Pasajele principale la care se referă ei sunt următoarele: “Lăsaţi copilaşii să vină la Mine, şi nu-i opriţi, pentru că împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca ei”.. “Altfel, copiii voştri ar fi necuraţi, dar acum sunt sfinţi”... “Pentru că promisiunea este pentru voi şi copiii voştri”... “Creşteţi-i în disciplina şi mustrarea Domnului” (Mat. 19.14, 1 Cor. 7.14, Fapt. 2.39, Efes. 6.4). Şi mulţi extrag argumente în principal din botezul caselor şi din legământul avraamic: Marcu 10, 1 Cor. 7, Fapte 2, Efes. 6, Fapte 16, Gen 17.
Anti-pedobaptiştii, sau “baptiştii”, cum se intitulează ei, afirmă simplu că toate aluziile la botez din scrierile apostolilor sunt în mod uniform asociate cu credinţa în evanghelie şi că expresii ca “îngropaţi împreună cu El prin botez” şi “făcuţi una cu El în asemănarea morţii Lui” (Rom. 6.5), şi altele, au, în mod necesar, semnificaţia că persoana botezată are şi parte cu Hristos prin credinţă. Şi, mai departe, că, din vreme ce botezul este o rânduială a lui Hristos, el trebuie neapărat să fie făcut exact aşa cum l-a dat El. Ei spun că nimic altceva decât ceea ce spune direct Scriptura nu trebuie să constituie baza pentru credinţa şi practica noastră în legătură cu lucrurile divine. De aceea este necesar să fie botezat cineva şi este necesar aca botezul să fie administrat într-un anumit mod, altfel totul ar fi doar o noţiune a minţii omeneşti, şi, ca urmare, aceste lucruri sunt la fel de necesare ca botezul însuşi. Rezultă deci că aceia care sunt cu adevărat supuşi botezului sunt numai cei care mărturisesc credinţa şi că singurul mod autentic de a boteza este numai imersiunea, acestea fiind condiţiile necesare pentru adevăratul botez creştin[5].
Când superstiţia ia locul credinţei şi noţiuni omeneşti iau locul Cuvântului lui Dumnezeu, mai este oare surprinzător unde pot ajunge până şi oamenii cei mai serioşi şi mai luminaţi? Augustin susţinea puternic comuniunea copiilor. Aceasta urma botezului copiilor ca o consecinţă necesară. Părinţii afirmau că harul lui Dumnezeu venit asupra celor botezaţi a fost dat fără măsură şi fără limită de vârstă, şi, de aceea, argumentau ei, Cina Domnului poate fi dată tuturor celor botezaţi, indiferent că sunt copii sau adulţi. Obiceiul a dominat multe veacuri şi este încă ţinut în biserica greacă, dar nu vom da mai multe detalii. În general, sensul lăuntric spiritual şi adevăratul rost al Cinei Domnului au fost în cea mai mare parte pierdute din vedere şi cea mai superstiţioasă reverenţă a fost arătată pentru simbolurile exterioare ale rânduielii.
Poziţia şi caracterul clerului
În studiul istoriei interne a bisericii în cel de-al patrulea secol, nenumărate lucruri se cer a fi remarcate chiar în treacăt, iar noi ne vom referi doar la acele aspecte care caracterizează acea perioadă. Un aspect important este poziţia deosebită a clerului, şi aceasta explică multe dintre schimbările introduse de cler. Din vremea lui Constantin, cei angajaţi în slujirea creştină au căpătat o poziţie socială deosebită, având şi unele avantaje seculare. Aceasta a făcut ca mulţi să se înscrie în ordinul sacru având motivaţii din cele mai nedemne. Din aceasta a rezultat amestecul necurat care s-a întins în întreaga biserică mărturisitoare. Întâlnim în mod constant mândrie, aroganţă, lux şi o demnitate pe care clerul şi-o asumă. Astfel, se spune că Martin de tours, când era la curtea lui Maximus, i-a permis împărătesei să-l servească la masă şi că împăratul a dorit ca el să bea înaintea lui şi a aşteptat să primească înapoi cupa după ce a băut episcopul, dar Martin i-a dat cupa capelanului său, pe care-l considera mai înalt în demnitate decât orice potentat al lumesc. Această împrejurare ne arată unde ajunsese clerul, ce gândeau ei despre ei înşişi şi de demnitatea spirituală faţă de rangul lumesc. Biserica devenise “o casă mare”, în care nu sunt numai “vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de lut, şi unele sunt spre onoare, iar altele spre dezonoare”. Şi aşa a fost de atunci încolo şi aşa va fi până la sfârşit, dar calea celui credincios este clară: “dacă cineva se va curăţi pe sine însuşi de acestea, va fi un vas spre onoare, folositor Stăpânului, pregătit pentru orice lucrare bună” (v. 2 Tim. 2.20-21).
Originea şi dezvoltarea monasticismului
Înainte de a ajunge la perioada “bisericii din Tiatira”, este bine să oobservăm începutul şi dezvoltarea tendinţelor ascetice. Monasticismul a avut o mare influenţă în evul întunecat şi în toate bisericile occidentale. Să-l urmărim până la sursa lui. Este de folos să cunoaştem începutul lucrurilor, mai ales al celor importante, care au mare influenţă.
În timpul violentei persecuţii sub Decius, prin anul 251, mulţi creştin au fugit în exil voluntar. Printre aceia a fost un tânăr numit Paul din Alexandria, care a locuit în deşertul Tebei, sau Egiptul de Sus. Treptat, el a ajuns să se ataşeze de modul de viaţă pe care l-a adoptat de nevoie. El este renumit ca fiind primul pustnic creştin, deşi în acea vreme nu a avut influenţă şi faimă. Nu acelaşi lucru a fost şi cu succesorul lui imediat.
Anton, care este considerat părintele monasticismului, s-a născut la Coma, în Egiptul de Sus, cam prin anul 251. Se spune că în copilărie şi în tinereţe era gânditor, serios şi predispus să se retragă. Nu-i păsa de învăţătura lumii, ci dorea serios să cunoască lucrurile divine. Înainte de a fi împlinit nouăsprezece ani, şi-a pierdut părinţii şi a ajuns să moştenească proprietăţi importante. Într-o zi, când era în biserică, s-a citit înaintea adunării evanghelia cu relatarea despre tânărul bogat. Anton a considerat acele cuvinte ale Mântuitorului ca adresate din cer lui personal. “Vinde tot ce ai, împarte la săraci şi vei avea o comoară în cer; şi vono, urmează-Mă” (Luca 18.22). Imediat el a dat pământurile lui locuitorilor satului, restul lucrurilor le-a vândut şi a dat săracilor toţi banii cu excepţia unei mici părţi pe care a păstrat-o pentru întreţinerea singurei sale surori. Altădată, el a fost profund impresionat de cuvintele Domnului: “Nu vă îngrijoraţi deci pentru ziua de mâine” (Mat. 6.25-34), şi, luând aceste cuvinte în mod literal, el s-a despărţit şi de celelalte lucruri pe care le mai avea în proprietate şi a dat-o pe sora lui în grija unui grup de fecioare evlavioase pentru ca să poată fi complet liber de grijile pentru lucruri pământeşti şi a îmbrăţişat o viaţă de ascetism rigid.
Se spune că Anton l-a vizitat pe pustnicul Paul şi i-a vizitat şi pe cei mai renumiţi asceţi de care a auzit, străduindu-se să înveţe de la fiecare virtutea lui specifică pentru a îmbina toate harurile lor în practica lui. S-a închis într-un mormânt, unde a trăit zece ani. Din cauza posturilor excesive, epuizării şi imaginaţiei excitate, el s-a văzut asaltat de duhuri rele, cu care a avut multe lupte grele. Anton a ajuns faimos. Mulţi au vizitat locul anormal unde locuia cu speranţa de a-l vedea sau a auzi zgomotul luptei lui cu puterile întunericului, dar el a părăsit mormântul şi, timp de alţi douăzeci de ani, a locuit într-un castel în ruine din apropierea Mării Roşii. El s-a chinuit şi mai rău pentru a învinge duhurile rele, dar l-au urmat aceleaşi ispite şi conflicte.
Oricât ar părea de ciudat, acest om remarcabil şi care se înşela atât de mult, avea totuşi o inimă sinceră pentru Hristos şi sensibilă pentru poporul Lui. Persecuţia de sub Maximus (anul 311), l-a făcut să iasă din celula lui şi să vină în public la Alexandria. Apariţia lui a avut un efect deosebit. El s-a îngrijit de cei în suferinţă, îndemnându-i să aibă încredere neclntită în mărturisirea pentru Hristos, şi a arătat multă iubire faţă de martorii care erau închişi în temniţe şi în mine. S-a expus la toate pericolele, dar nimeni nu a îndrăznit să se atingă de el: presupuneau că un fel de sfinţenie inviolabilă îl înconjura pe acel om nepământesc, care arăta ca un duh. Când a trecut furia persecuţiei, el s-a retras în alt loc singuratic, pe coasta unui munte înalt. El a cultivat un petec de pământ şi mulţi s-au strâns ca o turmă în jurul lui şi l-au imitat. Cei în jale veneau la el pentru a fi mângâiaţi, cei dezorientaţi pentru a primi îndrumări şi vrăjmaşii pentru a fi împăcaţi. Se spune că a făcut miracole şi influenţa lui era foarte mare.
În anul 352, când era în vârstă de o sută de ani, s-a arătat a doua oară în Alexandria. Atunci a fost pentru a contracara răspândirea arianismului şi a apăra adevărata credinţă ortodoxă. Apariţia lui a făcut senzaţie şi mari mulţimi s-au îmbulziz pentru a-l vedea pe călugăr – omul lui Dumnezeu, cum îl numeau – şi a auzi predicile lui, şi mulţi păgâni au fost convertiţi prin intermediul lui. Anton şi călugării lui au fost suporteri puternici ai crezului din Niceea. El a trăit până la vârsta de o sută cinci ani şi a murit numai câteva zile înainte ca Atanasius să se refugieze printre călugării din pustiu, ăn 356.
Virtuţile şi eşecurile lui Anton
Anton a fost în mod evident sincer şi cinstit, deşi a fost complet greşit şi înşelat mult prin viclenia lui Satan. În loc să lucreze potrivit cu misiunea pe care Mântuitorul le-a dat-o ucenicilor săi: “mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la orice făptură” (Marcu 16.15), sau urmând exemplul dat de El când umbla din loc în loc făcând bine, el a căutat să ajungă la o spiritualitate mai înaltă retrăgându-se de oameni şi consacrându-se unei veiţi de austeritate pentru o comuniune neîntrerupră cu cerul. El era creştin, dar era complet ignorant cu privire la natura şi sensul creştinismului. Sfinţenia în carne era marele lui obiectiv, deşi apostolul spusese: “în mine, adică în carnea mea, nu locuieşte nimic bun” (Rom. 7.18). De aceea, totul a fost un eşec, eşec complet, aşa cum va şi fi întotdeauna când gândim că poate fi ceva bun în firea noastră omenească şi când încercăm să devenim mai buni în ceea ce suntem noi înşine. În loc să caute să-şi sfinţească firea prin posturi şi stat degeaba, el a văzut că orice poftă rea se înteţea şi mai tare.
“De aceea, în singurătate,” spune Neander, “el a trebuit să sufere multe conflicte cu simţurile lui, conflicte care ar fi putut fi evitate dacă ar fi avut o activitate ce ar fi cerut să-şi exercite toate abilităţile. Ispitele cu care a trebuit să se lupte au fost cu atât mai numeroase şi mai puternice cu cât el sta şi se ocupa numai cu sine însuşi, luptându-se cu imaginile necurate care se ridicau mereu din adâncul inimii lui unde era stricăciune, în loc să uite de sine ocupându-se cu lucruri mai vrednice sau să privească la sursa veşnică de curăţie şi sfinţenie. Mai târziu, Anton, cu o convingere întemeiată pe experienţa de mulţi ani, a recunoscut aceasta şi le-a spus călugărilor: “«Să nu ne ocupăm imaginaţia zugrăvind duhurile rele; să nu ne tulburăm ca şi cum am fi pierduţi, ci mai curând să fim mângăiaţi şi bucuroşi tot timpul, ca unii care au fost răscumpăraţi şi să gândim că Domnul, Cel care le-a învins pe toate, este cu noi. Să ne amintim întotdeauna că, dacă Domnul este cu noi, vrăjmaşul nu ne poate face nici un rău. Duhurile rele ne pot apărea în moduri diferite, potrivit dispoziţiei pe care o poate avea fiecare la un anumit moment... Dar, dacă ne găsesc bucurându-ne în Domnul, ocupaţi cu contemplarea binecuvântării viitoare şi cu lucrurile Domnului, gândind că toate sunt în mâna Domnului, atunci nici un duh rău nu-l poate vătăma pe creştin, ci ele fug ruşinate de la sufletul pe care-l văd păzit prin asemenea gânduri bune»”[6]
Este perfect clar, din sfaturile pe care le-a dat călugărilor lui, că Anton nu numai că a fost un creştin sincer, c că avea o cunoştinţă bună despre Domnul şi despre răscumpărare, deşi era atât de abătut de inima lui înşelată. Niciodată nu suntem în giguranţă dacă nu ne mişcăm potrivit îndrumărilor directe ale Cuvântului lui Dumnezeu. Sistemul pe care acest om l-a introdus în visele lui false cu privire la perfecţiunea în carne a ajuns, de-a lungul timpului, o cloacă pentru imoralitate şi viciu, ceea ce a continuat să fie timp de mai bine de o mie de ani. Abia în secolul al şaisprezecelea, lumina divină a reformei s-a răspîndit asupra unei scene de mare întuneric moral şi a dat la iveală marea corupţie care se instituise şi enormităţile flagrante ale diferitelor ordine monastice. În acel timp călugării acopereau întreaga Europă ca nişte roiuri de lăcuste şi proclamau peste tot – după cum ne informează istoria – ascultarea faţă de “sfânta mamă biserica”, respect faţă de toţi sfinţii, mai ales faţă de fecioara Maria, eficacitatea relicvelor, chinurile purgatoriului şi avantajele binecuvântate căpătate prin cumpărarea indulgenţelor. Dar, cum călugării şi-au pierdut popularitatea şi influenţa cu ocazia reformei, a fost nevoie de un nou ordin pentru a le lua locul şi a continua lucrarea lor rea, şi acesta a fost “Societatea lui Isus” fondată de Ignazio de Loyola – iezuiţii. Dar să mai aruncăm încă o privire asupra monasticismului.
Prima formă în care spiritul ascetic s-a dezvoltat în biserica creştină a fost nu întemeierea societăţilor sau comunităţilor ascetice, cum le găsim mai târziu, ci retragerea în izolare a unor persoane în mod individual. Ei credeau – şi se ănşelau amarnic – că au o chemare specifică să se străduiască să atingă un nivel mai înalt de viaţă creştină, şi, pentru a ajunge la această sfinţenie deosebită, ei îşi impuneau cele mai severe restricţii. Ei se retrăgeau în locuri pustii pentru a se ocupa cu meditaţia profundă asupra lucrurilor divine şi pentru ca mintea lor să se desprindă complet de lucrurile naturale şi de orice place simţurilor. Atât bărbaţii cât şi femeile gândeau că trebuie să-şi ostenească trupurile prin veghe, post, trudă şi torturi auto-aplicate. Din vreme ce socoteau că bietul trup era o povară şi o piedică în calea asipraţiilor spirituale, ei se vedeau pentru a putea continua să se auto-chinuiască. Ei supravieţuiau cu cel ai prost şi nesănătos regim alimentar şi uneori nu mâncau şi nu dormeau până ce firea era aproape complet epuizată. Această nouă viclenie a lui Satan s-a răspândit mult prin contagiune. Pustnicul cel misterios era privit ca având, în mod necesar, o sfinţenie deosebită. Chlia pustnicului era vizitată de cei nobili, de învăţaţi şi de închinători, toţi fiind dornici să aducă omagiu omului cel sfânt al lui Dumnezeu, şi astfel mândria spirituală s-a născut din linguşirea lumii. De atunci viaţa monastică a fost privită cu un atât de mare respect încât mulţi au adoptat-o ca pe o meserie foarte oborabilă, şi apoi au constituit comunităţi sau instituţii monastice.
Pahominus, care, ca şi Anton, era din Teba, s-a convertit la creştinism la începutul celui de-al patrulea secol. După ce a practicat austeritatea pentru un timp, un înger i-a spus într-un vis că înaintease destul de mult în viaţa monastică şi că trebuia să-i înveţe pe alţii. Pahominus a întemeiat o societate pe o insulă de pe Nil. Astfel, asceţii au început să trăiască într-o asociaţie. Instituţia a fost peste puţin timp extinsă , astfel încât înainte de moartea înemeietorului cuprindea opt mânăstiri, cu trei mii de călugări, iar la începutul secolului următor ajunseseră să fie nu mai puţin de cinci zeci de mii de călugări. Ei trăiau câte trei într-o celulă şi erau sub angajamentul de ascultare totală de poruncile stareţului sau părintelui. Ei purtau o costumaţie deosebită, principala piesă fiind o piele de capră, ca o imitaţie a lui Ilie, care, împreună cu Ioan Botezătorul, erau exemple pentru starea celor din mânăstiri. Nu trebuiau să se dezbrace niciodată. Dormeau cu hainele pe ei şi aşezaţi în scaune construite asstfel încât să-i ţină într-o poziţie aproape stând în picioare. Ei se rugau de mai multe ori pe zi, posteau în a patra şi a şasea zi a săptămânii şi vornbeau în sbat şi în ziua Domnului. Îşi mâncau mesele în tăcere şi cu glugile trase peste feţe, pentru ca nimeni să nu-l vadă pe vecinul lui. Se ocupau cu agricultura şi diferite meşteşuguri, aveau toate lucrurile în comun, imitându-i pe creştinii care erau imediat după Cincizecime[7]. Pahominu a ăntemeiat societăţi asemănătoare şi pentru femei.
Mânăstirile şi Pontiful de la Roma
Până aproape de sfârşitul secolului al cincilea, mânăstirile au fost sub supravegherea episcopilor, iar călugării fiind priviţi ca nişte simpli laici şi neavând nici un drept să fie consideraţi ca făcând parte din ordinul preoţesc. Totuşi, cu timpul, împrejurările au făcut ca şi călugării să capete un caracter clerical. Mulţi erau ocupaţi cu lucrarea de a citi şi de a expune scripturile şi se presupune că toţi erau angajaţi în cultivarea unei vieţi spirituale superioare, astfel încât ei erau priviţi foarte favorabil de mulţime, mai ales când au început să-şi exercite funcţiile clericale dincolo de limitele mânăstirii lor. Nu peste mult timp a apărut rivalitate între episcopi şi stareţi, iar rezultatul a fost că stareţii au ieşit din poziţia de dependenţă de rivalii lor spirituali şi au cerut să fie luaţi sub protecţia Papei de la Roma. Propunerea lor a fost primită cu bucurie, şi curând mânăstirile, fie ele mari sau mici, abaţiile şi mânăstirile de femei au ajuns să fie supuse Scaunului de la Roma. Acesta a fost un imens pas spre puterea pontificală a Romei.
Papa putea de atunci să înfiinţeze în orice loc un fel de poliţie spirituală, care avea rolul de a-i nu numai pe spiona pe episcopi ci şi autorităţile seculare. Acest eveniment este de notat cu grijă dacă dorim să cercetăm căile şi mijloacele înălţării la putere şi a supremaţiei Pontifului de la Roma.
Sistemul monastic s-a răspândit curând dincolo de graniţele Egiptului, şi toţi marii învăţători ai epocii, atât din est cât şi din vest, au sprijinit cauza celibatului şi a monasticismului. Mai ales Sf. Ieronim, cel mai învăţat om al zilelor sale, este priovit ca acela care a făcut legătura dintre cele două mari diviziuni ale bisericii – cea greacă şi cea romană, sau dintre est şi vest. El a fost acela prin care a prograsat mult cauza celibatului şi a monasticismului, mai ales în rândul femeilor. Multe doamen romane de rang înalt au devenit călugăriţe sub influenţa lui. Ambrozie a preamărit atât de mult virginitatea în predicile lui încât mamele din Milano şi-au oprit fiicele să mai vină la slujbele lui, dar mari mulţimi de fecioare din alte părţi s-au strâns în jurul lui pentru a fi consacrate. Vasile a introdus viaţa monastică în Pont şi Capadocia, Martin în Galia, Augustin în Africa, iar Hrisostom a fost împiedicat de mama lui să se retragă din tinereţe într-o mânăstire izolată din Siria.
Înainte de a părăsi acest subiect este bine ca, odată pentru totdeauna, să notăm înfiinţarea mânăstirilor de femei.
Dintr-o perioadă timpurie a istoriei citim de fecioare închinate Domnului, care mărturiseau castitatea religioasă şi se dedicau slujirii lui Hristos. Ele însele îşi asumau aceste îndatoriri şi se consacrau pentru acestea pentru ca să-şi păstreze relaţiile de casă sau pentru a intra în căsătorie fără vreun scandal. Dar originea comunităţilor de femei izolate îi este atribuită lui Pahominus, marele întemeietor al sistemului monastic reglementat. Înainte de moartea lui, care a avut loc cam pe la jumătatea secolului al patrulea, nu mai puţin de douăzecişişapte de mii de femei din Egipt adoptaseră viaţa monastică. Regulile pe care el le întocmise pentru mânăstirile de femei erau asemănătoare cu cele pentru călugări. “Trăiau din fonduri comune, foloseau un dormitor comun, o masă comună şi garderobă comună. Erau prescrise aceleaşi slujbe religioase, obişnuita cumpătare şi postul ocazional erau aplicate cu aceeaşi severitate. Munca manuală era în vigoare cu tot atâta rigiditate, dar în loc de muncile agricole impuse «fraţilor», ele aveau munci mai uşoare, cu acul şi cu torsul. Prin atât de multe îndatoriri şi ocupaţii atât de variate ele făceau să treacă din plictisul zilei şi al izolării monastice”[8].
Este cert că multe asemenea aşezăminte au fost întemeiate în secolul al patrulea şi ele s-au răspândit prin tot Eguptul, Siria, Pont şi Grecia, şi, treptat, au pătruns în fiecare provincie unde era cunoscut numele lui Hristos, şi până în zilele noastre ele abundă în toate ţările romanp-catolice şi constituie un ciudat şi nepotrivit apendice al bisericii.
Spiritul crud şi neîndurător al papalităţii este simţit chiar de membrii bisericii catolice la consacrarea unei călugăriţe. Este ceva atât de nenatural, de nescriptural şi o violare a sentimentelor noastre omeneşti, ceva care ruinează atât sufletul cât şi trupul, ceva la care cineva se poate supune numai fiind orbit prin puterea lui Satan. Ce îndurare să poţi fi departe de influenţa ei greu de evaluat şi de amăgirile ei fatale! Descrierea de mai jos a ceremonialului prin care o novice face jurămintele de sub pana unui martor ocular al scenei care a avut loc la Roma a fost puţin prescurtată.
“Printr-o favoare deosebită ne-au fost date bilete pentru cele mai bune locuri, şi, după ce am aşteptat o jumătate de oră, doi lachei în livrele somptuoase au deschis calea tinerei contese, care a intrat în biserica plină îveşmântată de sărbătoare, cu diamante sclipitoare în păr. Sprijinită de mama ei, a înaintat spre altar. Preotul oficiant era Vicario. Discursul de la amvon a fost rostit de un călugăr dominican, care i s-a adresat ei ca fiind logodnica lui Hristos – o sfântă pe pământ, una care renunţa la deşertăciunile lumii pentru a gusta în avans din bucuriile cerului.
Predica s-a încheiat, iar frumoasa victimă, îngenuchind la picioarele cardinalului, înaintea altarului, s-a lepădat în mod solemn de lumea pentru ale cărei plăceri şi afecţiuni pare să fi fost menită să se bucure şi a pronunţat acele jurăminte care o despărţeau definitiv de ele. În timp ce vocea ei incanta suav acele cuvinte fatale nu cred să nu fi fost vreun ochi în toată adunarea care să nu se fi umezit de lacrimi. Diamantele sclipitoare au fost luate din părul ei, rochia ei lungă şi frumoasă i-a căzut luxuriant de pe umeri.
S-a deschis uşa cu gratii prin care ea trecea spre a fi închisă ca în mormânt. A apărut stareţa cu cortegiul ei negru de călugăriţe. Corul lor incanta un forţat bun-venit. Spunea sau părea să spună: «duh soră, vino!» ea a renunţat la numele şi la titlul ei şi a căpătat alt nume, a primit binecuvântarea solemnă a cardinalului şi ultima îmbrăţişare a prietenilor ei înlăcrimaţi, apoi a trecut de acel hotar dincolo de care nu mai avea să se întoarcă. S-a deschis un panou dincolo de altul şi ea a apărut din nou. De astă dată era fără podoabele ei şi fără veşmântul splendid, iar părul ei frumos îi era tăiat fără milă de foarfecele fatale ale surorilor, spectacol suficient ca să facă întreaga adunare să se cutremure. Când era tunsă de acoperitoarea ei naturală, surorile s-au grăbit s-o îmbrace cu roba severă de călugăriţă şi cu acoperitoarea şi vălul de niviciat.
Pe tot parcursul ceremoniei, ea a arătat mult calm şi multă ferminate şi doar la sfârşit ochii i s-au umezit de lacrimi de emoţie firească. După aceea ea a apărut la ferestruica mânăstirii pentru a primi simpatia, laudele şi felicitările tuturor prietenilor şi cunoştinţelor ei, ba chiar şi ale străinilor, pntru că se aştepta ca toţi să aducă complimente noii mirese a cerului”[9].
Descrierea prezentată spune despre jurămintele unei călugăriţe când lua vălul alb, pas care constituie începutul noviciatului sau a anului de probă, care nu este ceva irevocabil. Ceremonia luării vălului negru, la un an după aceea, este şi mai solemnă şi mai grozavă, şi, după ce a avut loc şi aceasta, ea este închisă pe viaţă şi poate fi eliberatp de sub jurământul ei numai prin moarte. Din punctul de vedere al legii romane, atât a celei civile cât şi a celei ecleziastice, pasul pe care l-a făcut ea este irevocabil. Închisoarea, tortura, moartea temporală şi cea eternă sunt prezentate ca pedepse pentru neascultare. Şi oare din afara zidurilor mânăstirii poate spune ce cruzimi rafinate şi prelungite se practică înăuntru?
Puterea este despotică şi fără drept de apel până când înşelătorul şi cei înşelaţi, persecutorul şi victima neajutorată vor sta alături înaintea tribunalului drept al lui Dumnezeu.
Reflecţii asupra principiilor ascetismului
Este cu adevărat trist să medităm la numeroasele greşeli grave sau erori mari ale marilor învăţători sau ale “părinţilor”, cum sunt numiţi ei de obicei. Nu cunoaştem nimic mai grav decât faptul că, în acea vreme, ei au dus poporul în rătăcire şi că, prin scrierile lor, ei au îndrumat greşit biserica de atunci încolo. Cine oare poate evalua consecinţele rele pe care acea învăţătură le-a avut timp de cel puţin paisprezece secole? Interpretarea greşită sau aplicarea greşită a cuvântului lui Dumnezeu este regula avidentă la aceşti conducători, iar învăţătura sănătoasă este la ei o excepţie. Dar, cu toate acestea, ei sunt lauda şi autoritatea pentru o mare parte din creştinătate până în ziua de azi.
Asupra subiectului ascetismului, oricine are cunoştinţe cât de rudimentare din Scriptură poate vedea cât de ignoranţi au fost cu privire la gândul lui Dumnezeu şi cât au pervertit ei cuvântul Lui. Suntem îndemnaţi, de pildă, să “omorâm faptele trupului”, dar nicioadată să nu chinuim trupul însuşi. Trupul este al Domnului, şi, de aceea, trebuie să avem grijă de el. “Nu ştiţi,” spune apostolul, “că trupurile voastre sunt mădulare ale lui Hristos?” Este adevărat că treupurile trebuie să fie ţinute în supunere, iar acesta este cel mai înţelept fel de a te îngriji de trup (Rom. 8.13, 1 Cor. 6.15, 9.27). Apostolul spune iarăşi: “daţi morţii mădularele voastre care sunt pe pământ”, dar apoi spune că aceste mădulare sunt “curvia, necurăţia, patimă, poftă rea şi lăcomie, care este idolatrie” (Col. 3.5). Acestea sunt faptele trupului, pe care noi trebuie să le omorâm, practic să le ucidem, şi să facem aceasta în baza faptului că la cruce a fost omorâtă carnea. “Cei care sunt ai lui Hristos au răstignit carnea împreună cu afecţiunile şi poftele ei”, şi nu spune “vedeţi să o răstigniţi” sau “trebuie să o răstigniţi”, ci că ea a fost răstignită. Dumnezeu a înlăturat-o dinaintea ochilor săi prin cruce, iar noi trebuie să facem ca ea să nu se vadă aplicând judecata de sine. Trupul, dimpotrivă, în Noul Testament are un loc important, el fiind templul Duhului Sfânt, dar ascetismul tinde să ucidă trupul prin înfometare şi să hrănească carnea. “Care au, într-adevăr o aparenţă de înţelepciune în închinare voită şi în smerenie şi în necruţare a trupului, nedându-i vreo onoare, spre satisfacerea cărnii” (Col, 2.23).
Părinţii au neglijat faptul că ascetismul a fost produsul filozofiei păgâne şi în nici un caz al căii divine a creştinismului şi niciodată nu au cercetat bine Scriptura pentru a căuta gândul lui Dumnezeu cu privire la aceste subiecte. Cum nu au înţeles falimentul complet al omului în carne, ei au căutat în zadar să-l amelioreze, şi astfel au fost duşi în rătăcire pe nenumărate căi, mai ales în ceea ce priveşte lucrarea lui Hristos, judecata lui Dumnezeu asupra cărnii, principiul adevăratei închinări şi tot ceea ce priveşte calea slujirii creştine.
După ce am văzut cum a fost pusă fundaţia marelui sistem monastic, care a exercitat o mare influenţă în legătură cu creştinismul, literatura şi civilizaţia pe tot parcursul evului întunecat, vom părăsi acest subiect pentru a reveni la istoria noastră generală.
Teodosius a lăsat ca urmaşi doi fii: Arcadius, în vârstă de optesprezece ani şi Honorius, care avea numai unsprezece ani. Cel mai mare l-a succedat în est, iar cel mai mic în vest. Nimic nu poate fi mai impresionant decât starea Imperiului roman în acel moment, sau mai în măsură să ne conducă la comparaţii: doi împăraţi atât de slabi încât nu puteau conduce administraţia publică şi întregul imperiu în pericol din caua invadatorilor goţi. Mâna Domnului s-a manifestat cert în această situaţie. Unde mai era atunci geniul şi puterea Romei? Ele s-au sfârşit odată cu Teodosius. În momentul când imperiul cerea prudenţă, aptitudini militare şi talentele unui Constantin, el a fost guvernat de doi prinţi imbecili. Prin providenţa lui Dumnezeu, zilele imperiului erau numărate şi treceau repede.
Cea mai puternică furtună care a venit vreodată asupra imperiului era gata să se dezlănţuie tocmai în ceasul în care imperiul era în slăbiciune. Cel mai capabil general, Stilico, unica speranţă a Romei, a fost asasinat la scurt timp după moartea lui Teodosius, aşa că întreaga Italie a ajuns la-ndemâna barbarilor. Goţii au cedat înaintea armelor şi mai ales a politicii lui Teodosius, dar numai ştirea morţii lui i-a făcut să se ridice dorind răzbunare. Faimosul Alaric, capabilul şi vicleanul conducător al goţilor, aştepta ocazia potrivită pentru a-şi pune în aplicare acel plan atât de mare şi îndrăzneţ cum nici unul din vrăjmaşii Romei, de la Hanibal, nu mai gândise. El era, fără-ndoială cel căruia i se încredinţase execdutarea judecăţilor drepte ale lui Dumnezeu asupra unui popor care ajunsese atât de pătat de sângele sfinţilor săi, după ce mai întâi L-a crucificat pe Domnul gloriei şi apoi i-a ucis pe apostolii Lui. Lăsăm detaliile în seama istoricului civil care relatează declinul şi căderea Romei, dar trebuie să spunem pe scurt Alaric a fost urmat nu numai de goţi, ci şi de triburi de aproape orice neam şi rasă. Furia din pustiu avea să se reverse asupra prostituatei care a corupt lumea. El şi-a condus forţele în Grecia fără a întâmpina opoziţie, a devastat pământul ei roditor, a jefuit Atena, Corintul, Argos şi Sparta, şi a asediat şi jefuit şi ceea ce fără teamă de Dumnezeu era numit “cetatea eternă”. Tinp de şase zile, la Roma au fost măceluri şi jafuri comise fără remuşcări. Aşa a căzut cetatea ce vinovată prin judecata lui Dumnezeu şi nimeni nu a plâns soarta ei. Şi cele mai bogate provincii ale Europei, Italia, Galia şi Spania au fost pustiite de succesorii imediaţi ai lui alaric, în special de Atila şi de noile regate înfiinţate de barbari. Aşa s-a încheiat, în anul 478 după Hristos şi 1209 de la întemeierea Romei, istoria celui de-al patrumea mare imperiul al lumii.
Teodoric, regele ostogoţilor, un prinţ la fel de priceput în arta războiului şi în a guverna, a format un nou regat în Italia[10].
Reflecţii asupra calamităţilor Romei
Cititorul creştin poate găsi că este de folos să ne oprim un moment şi să medităm la căderea imperiului din vest şi împărţirea teritoriului său între numeroase hoarde ale barbarilor. Avem privilegiul de a vedea împlinirea şi armonia Scripturii, providenţa lui Dumnezeu care răstoarnă lucrurile şi aduce împlinirea planurilor Sale, şi aceasta este spre zidirea noastră. De asemenea, ne putem permite să vărsăm o lacrimă de compasiune pentru nenorocirile semenilor noştri care au fost amăgiţi. Aceasta nu ar fi ceva de altă natură decât compasiunea Celui care a plâns cetatea Ierusalimului. Este datoria noastră să studiem Scriptura în lumina clară a Scripturii, şi nu, cum au încercat unii, să studiem Scriptura în lumina tulbure a istoriei. Astfel, putem fi fericiţi în prezenţa lui Dumnezeu având deschise înaintea noastră paginile istoriei, iar credinţa noastră poate fi întărită prin contrastul puternic dintre împărăţia lui Dumnezeu şi gloria pământească. “De aceea,” spune aspostolul, “primind o împărăţie care nu poate fi clătinată, să avem har prin care să putem sluji plăcut lui Dumnezeu, cu respect şi cu teamă evlavioasă” (Evr. 12.28). Superioritatea creştinismului asupra celor mai puternice instituţii păgâne era deja ceva clar pentru toţi. Când judecăţile copleşitoare ale lui Dumnezeu au venit asupra Italiei şi au făcut bucăţi guvernarea de fier a imperiului, biserica nu a avut de suferit, ci, în loc să fie expusă pericolului, ea a fost mai curând mai curând protejată şi a fost mijlocul prin care şi alţii au fost protejaţi. Asemenea arcei care s-a ridicat deasupra apelor întunecate ale potopului, biserica a fost păzită de furia invadatorilor. Nu a existat nici un caz în care barbarii să îmbrăţişeze vechea religie a Greciei sau a Romei, ci ei fie rămâneau la superstiţiile strămoşilor lor, fie adoptau o oarece formă a creştinismului. În convulsiile care zguduie pământul, păcătosul nu are nimic sigur; când imperiile se ridică şi cad, poate avea doar Stânca Veacurilor, pe Hristosul lui Dumnezeu, Cel înviat şi înălţat. “Binecuvântaţi sunt toţi cei care-şi pun încrederea în El” (Ps. 2.12). Domnul s-a ocupat de siguranţa poporului său prin convertirea anterioară a acelora care au răsturnat imperiul.
Este întotdeauna interesant şi spre zidire să urmărim cum mâna Domnului face ca mânia omului să aducă în final laudă pentru El şi din ceea ce pare a fi cea mai mare calamitate să aducă cel mai mare bine pentru poporul său. Sub domnia lui Galenius, prin anul 268, mulţi din provinciile romane au fost luaţi în captivitate de bandele de goţi. Mulţi dintre aceia erau creştini şi un număr dintre ei aparţineau ordinului ecleziastic. Stăpânii lor i-au trimis ca sclavi în sate, dar Domnul i-a trimis acolo ca misionari. Ei au predicat evanghelia poporului barbar şi mulţi s-au convertit. Numărul lor şi rânduiala lor pot fi deduse din faptul că ei au fost reprezentaţi în consiliul de la Niceea de un episcop numit Teofil.
Ulfilas, care este în general numit “apostolul goţilor”, merită să fie amintit cu recunoştinţă pentru posteritate, dar mai ales de creştini. Pe la jumătatea celui de-al patrulea secol, el a inventat un alfabet şi a tradus Scripturile în limba gotică, cu excepţia cărţilor lui Samuel şi Împăraţi, pentru ca nu cumva conţinutul lor războinic să stimuleze ferocitatea înnăscută a barbarilor. S-ar părea că, la început, ei au fost simpli şi ortodocşi în credinţa lor, dar mai târziu ei au fost impregnaţi puternic de arianism, mai ales după ce slujitorii arieni care au fost excluşi din biserici de către Teodosius au lucrat cu mult sârg printre ei.
Alaric şi goţii lui mărturiseau că erau creştini şi şi-au îndreptat furis împotriva templelor păgâne, dar au respectat profund bisericile. Aceasta a fost o mare îndurare a lui Dumnezeu faţă de poporul lui şi mulţi oameni care au fugit în biserici au găsit adăpost acolo. Credinţa sinceră şi zelul neobosit al lui Ulfilas, alături de viaţa lui ireproşabilă, au câştigat iubirea şi încrederea poporului. Ei au primit cu credinţă învăţăturile evangheliei, pe care le-au şi practicat, astfel încât primii invadatori ai imperiului învăţaseră încă din ţara lor să mărturisească, sau cel puţin să arate respect faţă de religia celor învinşi. În aceasta vedem adevărul, sau, mai curând, împlinirea, cuvintelor apostolului din Epistola către romani: “Evanghelia lui Hristos este puterea lui Dumnezeu spre mântuirea oricui crede, întâi pentru iudeu, apoi pentru grec”, şi, de asemenea, “sunt dator atât faţă de greci cât şi faţă de barbari, atât faţă de cei înţelepţi cât şi faţă de cei neînţelepţi”. Atât cetăţenii învăţaţi ai Imperiului roman cât şi grobienii locuitori din Sciţia şi Germania au fost aduşi sub puterea mântuitoare a evangheliei.
Din vreme ce convertirea lui Clovis se spune ca a fost cea mai importantă din secolul al cincilea, trebuie să dăm câteva detalii cu privire la acest eveniment, pe care îl considerăm important prin consecinţele lui, atât cele directe cât şi cele indirecte, pentru istoria Europei şi cea a bisericii.
Francii, un popor din Germania, s-au aşezat în nordul Franţei, în apropiere de Cambrai, o zonă a ţării care era foarte religioasă, renumită pentru relicvele Sf. Martin din Tours şi pentru virtuţile legendare ale altor sfinţi. Clovis era păgân, dar Clotilda, soţia lui, a îmbrăţişat credinţa catolică. Ea l-a îndemnat mult timp să devină creştin, dar el a fost încet să creadă. În cele din urmă, când era în luptă împotriva alemanilor, fiind în pericol, s-a gândit la Dumnezeul Clotildei şi I s-a rugat, declarând că vechii nu l-au ajutat şi jurând să devină creştin dacă va câştiga bătălia. Mersul luptei s-a schimbat, inamicii au fost învinşi, şi, credincios jurământului făcut, în anul 496, de Crăciun, Clovis a fost botezat la Rheims de episcopul Remigius. Trei mii de războinici i-au urmat exemplul, declarându-se gata să urmeze aceeaşi religie ca regele lor.
În aceasta avem încă un Constantin. Clovis a găsit că mărturisirea creştină era favorabilă intereselor lui politice, dar aceasta nu a schimbat în bine viaţa lui. Obiectivul lui era să cucerească teritorii, ambiţia lui era fără margini, iar faptele lui au fost îndrăzneţe şi crude. Dintr-un conducător franc ce stăpânea un mic teritoriu, el a devenit întemeietorul marii monarhii franceze şi prin mărturisirea credinţei catolice şi alianţa cu Pontiful de la Roma, el a fost recunoscut ca fiind luptătorul catolicismului şi declarat cel mai ortodox suveran din vest, toţi ceilalţi fiind arieni. Alaric, care a cucerit Roma, Genseric, care a cucerit Africa, Teodoric cel Mare, care a devenit rege al Italiei şi mulţi alţi regi lombarzi erau arieni. De aceea regii francilor au moştenit de la Clovis titlul “cel mai vechi fiu al Bisericii”.
Pentru cel care cercetează profeţia este interesant să vadă că, pe atunci, cel puţin şase sau şapte regi barbari stăpâneau provinciile romane şi guvernau ceea ce fusese imperiul latin. Aceasta a trecut, a încetat ca imperiu şi trebuie să rămână mort până ce va fi înviat, potrivit cu cuvântul Domnului, în zile viitoare (v. Apoc. 13, 17).
Înainte de a încheia perioada Pergam, considerăm că este necesar să notăm totuşi, pe scurt, trei lucruri: starea internă a bisericii şi controversa pelagiană şi cea nestoriană.
Adoptarea pe scară mai largă a creştinismului, după cum ne putem uşor imagina, a fost urmată de o creştere a strălucirii în tot ceea ce ţine de închinarea adusă lui Dumnezeu, propriu-zis în aşa-numita închinare. Se cheltuia mult pentru a construi şi împodobi biserici; clerul care slujea avea veşminte somptuoase, muzica a devenit tot mai elaborată şi au fost introduse multe ceremonii noi. Şi toate acestea ua fost justificate atunci pe aceleaşi temeiuri pe care mai marii bisericii le folosesc pentru a justifica şi azi ritualurile şi ceremoniile[11]. Era vorba de intenţia de a le recomanda păgânilor evanghelia prin ceremonii care să le depăşească pe cele ale vechi lor religii. Mari mulţimi au fost atrase atunci în biserici, cum sunt atrase şi acum, fără ca oamenii să înţeleagă suficient noua lor poziţie, ei păstrând încă în minte noţiunile păgâne şi rămânând corupţi de moralitatea păgână. Chiar din primele zile ale creştinismului găsim nereguli în biserica din Corint din cauza precticilor păgâne pe care ei nu le uitaseră. Arderea lumânărilor în miezul zilei, tămâia, chipurile, procesiunile, lustraţiile şi multe alte lucruri au fost introduse în secolul al patrulea şi al cincilea deoarece, după cum observa Mosheim, “în timp ce intenţiile bune ale Împăraţilor erau ca religia creştină să înainteze, evlavia ostentativă a episcopilor mai curând tindea să ascundă esenţa ei şi scădea din puterea ei prin înmulţirea ritualurilor şi ceremoniilor[12]”
Influenţa degenerativă a ritualismului
Tendinţa oricărui ritualism ecleziastic este aceea de a produce un duh de superstiţie care subminează credinţa, ducând la formalism în loc de cîlăuzirea Duhului Sfânt şi făcând ca omul să se bazeze pe lucrările lui bune ajungând până la a respinge lucrarea completă a lui Hristos. Cuvântul lui Dumnezeu este practic dat laoparte, Duhul Sfânt este întristat şi inima este lăsată deschisă la toate căile lui Satan. Când credinţa se exercită cu vigoare, atunci cuvântul lui Dumnezeu este urmat cu stricteţe şi omul are încredere în călăuzirea Duhului Sfânt, care îi este promisă, sufletul lui este puternic şi plin de energia vieţii divine şi nu ia aminte la sugestiile vrăjmaşului. Satan este un bun observator al stării sufletului credinciosului şi al bisericii mărturisitoare. El ştie când poate reuşi în încercările lui împotriva credinciosului individual sau a bisericii şi aşteaptă să vină ocazia. Când vede cum gândurile se îndreaptă într-o direcţie greşită, el mângâie, linguşeşte şi stimulează. Acesta este un avertisment solemn pentru noi toţi.
Starea bisericii la începutul secolului al cincilea i-a dat adversarului ocazia de a introduce o nouă erezie, care a dus la o nouă controversă ce a continuat, cu mai mare sau mai mică intensitate, chiar până în zilele noastre. Este vorba despre Pelagianism. Marea erezie ariană, care a agitat până atunci biserica, şi-a avut originea în est şi avea ca subiect divinitatea lui Hristos, dar atunci s-a ridicat în vest o nouă erezie, care avea ca subiect natura umană după căderea în păcat şi relaţiile ei cu Dumnezeu, ea reprezentându-l greşit pe păcătosul pierdut, dacă cea de mai înainte Îl reprezenta greşit pe Mântuitor.
Se spune că Pelagius a fost un călugăr la mânăstirea Bangor, în Ţara Galilor, şi probabil primul britanic care s-a distins ca teolog. Numele lui adevărat era Morgan. Discipolul lui, Celestius, se spune că s-a născut în Irlanda. Augustin spune că el era mai tânăr decât Pelagius, mai îndrăzneţ şi mai abil. Cei doi tovarăşi în rătăcire au vizitat Roma, unde au avut relaţii apropiate cu multe persoane ascetice având reputaţia de sfinţi, şi acolo şi-au răspândit opiniile cu multă precauţie şi în particular. Dar, după asediul din anul 410 ei au trecut în Africa, unde şi-au prezentat opiniile în mod mai deschis.
Nu s-ar zice că Pelagius era însufleţit de dorinţa de a forma un nou sistem de doctrină, ci mai curând că el dorea să se opună la ceea ce el considera a fi indolenţă morală şi duh lumesc printre fraţii săi. El susţinea că omul are, în mod inerent, puterea de a face voia lui Dumnezeu şi de a atinge cel mai înalt grad de sfinţenie. Aceasta a format şi a determinat în mare măsură vederile lui teologice. Aşa false cum sunt, ele sunt consistente cu ascetismul rigid şi cu roadele lui naturale. Din vreme ce Scriptura spune clar că tot binele din om este prin harul lui Dumezeu, şi Pelagius, în felul lui, recunoştea acesta, dar ceea ce el numea har divin erau doar mijloace pentru a-l îndemna pe om să facă eforturi şi nu gândea că este nevoie de lucrarea în inimă a harului ceresc şi de acţiunea Duhului Sfânt. Aceasta l-a făcut să dea învăţătura că păcatul primilor noştri părinţi nu a afectat pe nimeni altcineva decât pe ei înşişi şi că omul născut azi este la fel de inocent cum era Adam atuci când l-a creat Dumnezeu şi că are aceeaşi putere morală şi aceeaşi curăţie. Aceste doctrine şi cele care sunt în legătură cu ele, mai ales ideea cu privire la voinţa liberă a omului – “o posibilitate de a alege între bine şi rău fără a fi influenţat”, au fost răspândite de Pelagius şi colegul lui, Celestius, la Roma, în Sicilia, Africa şi Palestina, dar, cu excepţia regiunilor din răsărit, noile opinii au fost condamnate peste tot. Ioan, episcopul de Ierusalim, a considerat că învăţăturile lui Pelagius erau în acord cu opiniile lui Origen, la care ţinea mult Ioan, aşa că el l-a protejat pe Pelagius permiţându-i să-şi mărturisească liber sentimentele şi să strângă discipoli[13].
Augustin, renumitul episcop de Hipo, marea lumină evanghelică a vestului şi cel mai influent dintre scriitorii creştini latini, a început cam în acel timp să atace cu pana lui învăţăturile lui Pelagius şi Celestius şi în principal lui, ca instrument al lui Dumnezeu, i se datorează încetinirea răspândirii acelei secte în acea vreme. Printr-o întoarcere la Dumnezeu remarcabilă şi prin profunde exerciţii sufleteşti, el a fost pregătit sub disciplina Domnului pentru acea lucrare importantă. Astfel înţeleptul Dumnezeu a pregătit o mărturie care să se opună lui Pelagius, şi, chiar prin această erezie, să facă să fie prezentate puncte de vedere mai scripturale asupra evangheliei harului, cum nu mai fuseseră date ca învăţătură din zilele apostolilor, ca şi vederi mai cuprinzătoare asupra adevărului creştin, sfinţeniei şi smereniei. Bisericile occidentale, conduse de Augustin, au continuat să persevereze în a asalta învăţăturile false cu consilii, cărţi şi scrisori. Galii, britanii şi chiar şi palestinienii, prin consiliile lor şi împăraţii prin legile şi sancţiunile lor au zdrobit controversa de la început. Totuşi principiile pelagianismului rămân până în prezent în diferite forme şi diferite forme şi grade de dezvoltare. Dar, decât să urmărim această erezie, mai curând ne vom referi pe scurt la ceea ce ne învaţă scriptura cu privire la fiecare din cele două aspecte principale ale acestui subiect.
Reflecţii asupra stării omului şi a harului lui Dumnezeu
Dacă în această controversă se angajează numai raţionamente omeneşti, atunci devine o controversă interminabilă, dar dacă este recunoscută autoritatea cuvântului lui Dumnezeu, totul este reglementat rapid. Ideea că există ceva bun în firea omului căzut şi că omul, ca atare, ar avea puterea să aleagă ceea ce este bun şi să repingă ceea ce este rău stă la baza pelagianismului cu numeroasele lui forme. Este negată starea de ruină completă a omului şi orice idee de har care nu concordă cu voinţa liberă a omului este exclusă din sistem. Dar ce spune scriptura? Chiar şi un singur rând din cuvântul lui Dumnezeu îl poate satisface pe omul credinţei şi acesta ar trebui să fie singurul argument al învăţătorului, al evanghelistului şi al fiecărui creştin. Întotdeauna, în confruntarea cu orice adversar, trebuie să ne plasăm pe poziţia credinţei.
În capitolul 6 di Geneza Dumnezeu ne spune cum evaluează el starea firii omeneşti: “Şi Dumnezeu a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că orice imaginaţie a gândurilor inimii lui era numai rău continuu” (Gen. 6.5). Dumnezeu a găsit numai rău în om, şi numai rău tot timpul. Din nou, în acelaşi capitol citim: “Şi Dumnezeu a privit pământul şi, iată, pământul era stricat; pentru că orice făptură îşi stricase calea pe pământ”. Nu unele făpturi, ci orice făptură îşi stricase calea pe pământ. Aici vedem judecata lui Dumnezeu, dar, în acelaşi timp, El ne descoperă harul Lui suveran care vine în întâmpinarea situaţiei omului astfel judecat. Dumnezeu este acela care asigură arca pentru a-l salva şi trimite invitaţia: “Intră în corabie tu şi toată casa ta”. Crucea este mărturia şi marea expresie a adevărului simbolizat anterior prin arcă. Acolo avem, într-un fel, ca nicăieri altundeva, judecata lui Dumnezeu auspra naturii umane cu toată răutatea ei, şi, în acelaşi timp, ni se descoperă iubirea şi harul Lui în toată plinătatea şi puterea mântuitoare[14].
Şi toată scriptura este în acord cu Geneza 6 şi cu crucea lui Hristos. Să luaăm, de exemplu, Romani 5 şi Efeseni 2. În prima ni se spune că suntem fără putere, iar în cea dea-a doua că suntem “morţi în păcate şi fărădelegi”. Într-un pasaj anterior din Epistola către romani, apostolul dovedeşte cu multă grijă ruina omului şi dreptatea lui Dumnezeu, iar aici vedem iubirea Lui demonstrată prin marele act al morţii lui Hristos pentru noi. “Pentru că, pe când eram noi încă fără putere, la timpul potrivit, Hristos a murit pentru cei neevlavioşi” (Rom. 5.6). Dar, de ce oare spune “la timpul potrivit”? Pentru că omul s-a dovedit cu prisosinţă nu numai “neevlavios” ci şi “fără putere” ca să facă vreun lucru bun pt Dumnezeu sau să facă vreun pas în direcţia cea bună. Sub lege Dumnezeu i-a arătat omului calea, i-a stabilit ce mijloace să folosească şi i-a dat o lungă perioadă de probă, dar el nu a avut puterea de a ieşi din acea tristă stare de păcătos. Cât de umilitor, dar şi cât de sănătos este adevărul lui Dumnezeu! Este bine să ne recunoaştem starea de oameni pierduţi. Cât de mult diferă aceasta de falsa teologie şi de filozofia mândră a oamenilor! Dar, dinspre Dumnezeu, binecuvântat fie numele Lui, starea omului (atât de amplu demonstrată) a fost doar o ocazie ca să se manifeste harul Lui salvator. De aceea a murit Isus. “Dumnezeu Îşi arată propria Lui dragoste faţă de noi prin aceea că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi”. Acum omul trebuie să aibă a face fie cu judecata lui Dumnezeu, fiind în necredinţă, fie cu mântuirea Lui prin credinţă. Şi nu există cale de mijloc. Cea mai clară dovadă a stării noastre de oameni pierduţi şi a iubirii lui Dumnezeu în har este faptul că “pe când eram noi păcătoşi, Hristos a murit pentru noi” (v. Rom. 5.6-10).
În Efeseni nu se spune despre problema că omul are o boală morală, ci că el este mort. “Fiind noi morţi în greşeli, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos”. În Romani, omul este privit ca un păcătos neevlavios şi fără putere şi ca un vrăjmaş, iar aici este privit ca fiind mort sub aspect moral, ceea ce este cel mai rău fel de moarte, fiind sursa pentru cea mai activă răutate. “eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastreo, în care aţi umblat odinioară, potrivit veacului lumii acesteia, după căpetenia autorităţii văzduhului, care lucrează acum în fiii neascultării”. Ce lovitură adusă puterii neinfluenţate a omului de a alege între bine şi rău! Aici, dimpotrivă, este privit ca fiind sub stăpânirea demonilor şi ca rob al lui Satan. Omul mai curând va admite că este fără dumnezeu decât că este fără putere. El se laudă că are părerea lui, că este independent şi în stare să judece şi să aleagă pentru sine în chestiunile spirituale.
Una dintre dogmele favorite ale lui Pelagius, daca nu chiar fundamentul sistemului, era: “După cum pomul are capacitatea de a păcătui, tot aşa are capacitatea de a discerne ceea ce este bun şi, tot aşa, are şi puterea de a dori şi a face ceea ce este bun. Şi această libertate a voinţei este atât de esenţială încât omul nu o poate pierde”. Menţionăm această noţiune falsă numai pentru că este ceva care este atât de strâns legat de gândirea firească şi de care este extrem de greu să scăpăm chiar şi după ce ne-am întors la Dumnezeu, aceasta fiind întotdeauna o mare piedică în calea lucrării harului lui Dumnezeu în suflet. Din vreme ce omul este mort în păcate, Dumnezeu şi lucrarea Lui trebuie să fie totul. Sigur că există multe deosebiri între oameni atunci când ei âmplinesc dorinţele cărnii şi ceea ce gândeşte mintea lor. Unii sunt binevoitori şi morali, iar alţii trăiesc într-o răutate evidentă. Alţii se poate să urmărească să-şi satisfacă un sentiment de bunătate al inimii lor, dar oare pentru ce motiv? Oare pentru a face voia lui Dumnezeu? Sigur că nu pentru aceasta! Dumnezeu nu este întotdeauna în gândurile lor, ci ei sunt însufleţiţi de duhul lui Satan şi împinşi de el potrivit mersului lumii acesteia. “Nici un servitor nu poate sluji la doi stăpâni; pentru că sau îl va urâ pe unul şi-l va iubi pe celălalt, sau se va alipi de unul şi-l va dispreţui pe celălalt. Nu-i puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona” (Luc. 16.13).
În ce fel este răspunzător omul
Dar, puteţi pune întrebarea: “Atunci cum este omul răspunzător?” Omul este răspunzător să considere că Dumnezeu este adevărat şi să accepte ca fiind dreptate orice judecată pe care o emite El cu privire la firea omului, indiferent cât de umilitoare ar fi să fie aceasta. “Dacă primim mărturia oamenilor, mărturia lui Dumnezeu este mai mare” (1 Ioan 5.9). Priviţi tabloul sumbru al omului pe care l-a zugrăvit Dumnezeu şi spuneţi: “Aceasta mă caracterizează pe mine, aceasta este ceea ce am făcut eu şi ceea ce sunt eu”. “Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât L-a dat pe singurul său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa eternă. Pentru că Dumnezeu L-a trimis pe Fiul nu pentru a condamna lumea, ci pentru ca lumea să fie mântuită prin El.. Şi aceasta este condamnarea: că lumina a venit în lume şi oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele” (Ioan 3.16-19 KJV).
Cine oare poate să nu observe că această manifestare a bunătăţii divine nu creează, în mod evident, o responsabilitate solemnă şi deosebit de mare? Mărturia este chiar decisivă şi definitivă, iar necredinciosul este judecat înaintea lui Dumnezeu. Nu se pune problema că ei nu au găsit iertare, ci că ei au preferat întunericul şi nu lumina tocmai pentru ca să poată continua în păcat. Aceasta este acuzaţia pe care le-o aduce Dumnezeu, şi s-a putea oare găsi un motiv mai drept şi mai raţional pentru condamnare? Imposibil. Fie ca toţi cei care citesc aceste pagini să sibă fericirea de a se pleca primind sentinţa umilitoare pe care scriptura o pronunţă asupra firii omeneşti şi a se plasa ca printre păcătoşii pierduţi înaintea lui Dumnezeu. Numai aşa Dumnezeul cel plin de îndurare ne va întâmpina cu marea Lui iubire şi ne va binecuvânta cu tot ceea ce se cuvine pentru Hristos ca Mântuitor al lumii.
Cum secta nestoriană ocupă un loc important în istoria bisericii, trebuie să notăm pe scurt constituirea ei. Ei sunt uneori numiţi sirieni, fondatorul lor fiind un sirian. Credem că în prezent ei sunt numeroşi în Siria, dar ei nu au primit încă din partea guvernului turc protecţia la care au dreptul, şi, de aceea, sunt expuşi atacurilor triburilor prădătoare. Mii de nestorieni din munţii Kurdistanului, bărbaţi, femei şi copii, au fost masacraţi de triburile kurde în 1843, satele lor fiind distruse complet. Din anul 1834 Societatea Americană pentru Misiuni în Stăinătate[15] a înfiinţat printre ei o misiune interesantă. Caracterul şi lucrările misiunii au primit aprecieri foarte înalte. Dr. Grant, unul dintre misionarii care a trăit printre nestorieni o bună perioadă de timp şi le-a studiat cu multă grijă modul de viaţă şi obiceiurile, a publicat o lucrare care urmăreşte să arate că aceşti oameni sunt descendenţii celor zece seminţii pierdute ale lui Israel. Dar concluziile lui, ca şi altele pe această temă, pot fi puse la-ndoială[16].
Nestorius, un călugăr sirian, a devenit presbiter în biserica din Antiohia. El era mult stimat şi renumit pentru modul lui de viaţă rigid şi auster şi pentru fervoarea predicilor lui. El atrăgea mari mulţimi de ascultători atenţi, şi, nu peste mult timp, a devenit favoritul poporului. În anul 428 el a fost consacrat patriarh de Constantinopole. Dar disciplina mânăstirii nu a fost pentru el o pregătire bună pentru o poziţie publică atât de importantă. De îndată ce a fost promovat a început să arate un zel nestăvilit împotriva diferitelor tipuri de eretici, manifestând mai curând bigotismul călugărului decât duhul blând şi plin de îndurare al creştinismului autentic. În discursul lui inaugural adresat împăratului Teodosius cel tânăr, el a rostit expresiile violente: “Daţi-i o ţară curăţită de toţi ereticii, şi, în schimb, vă voi da cerul. Ajutaţi-mă să-i supun pe eretici şi vă voi ajuta să-i supuneţi pe perşi”. Dar, nu peste mult timp, Nestorius însuşi a fost acuzat de erezie.
Noul episcop a dat rapid curs declaraţiei sale de război împotriva ereticilor printr-o persecuţie violentă. El a stârnit agitaţie în popor: au fost atacaţi arienii, casele lor de adunare au fost arse, şi au fost persecutate şi alte secte. Totuşi, curând asemenea proceduri au fost declanşate şi împotriva lui Nestorius, chiar unii dintre cei mai ortodocşi alăturându-se unei mari mulţimi de duşmani, fapt care a dus la căderea lui. S-a întâmplat după cum urmează:
Anastasius, un presbiter care îl însoţise pe Nestor încă de la Antiohia şi era prietenul lui intim a atacat într-un discurs public folosirea expresiei “Mama lui Dumnezeu” aplicată la Fecioara Maria. Termenul a fost întâmpinat cu multă împotrivire de către multe nume cu greutate, având de partea lor şi autoritatea unor vechi uzanţe. Nestorius a aprobat acel discurs, l-a sprijinit pe prietenul lui, şi, în mai multe cuvântări, a dat explicaţii şi s-a apărat faţă de acel atac. Mulţi au fost plăcut impresionaţi de acele discursuri, dar mulţi s-au ridicat şi împotriva lui Nestorius şi a prietenului său, astfel s-a produs multă agitaţie la Constantinopole. S-a înălţat strigătul “erezie, erezie” şi s-a aprins o mare şi dureroasă controversă.
Dezacordurile dintre Nestorius şi oponenţii lui
Nu a mai fost vreodată până atunci o dispută în care ambele părţi să aibă forţe aproape egale. Ambele părţi susţineau crezul din Niceea şi făceau apel la el, ambele părţi credeau în dumnezeirea absolută şi în umanitatea perfectă a Domnului Isus, dar inamicii lui Nestorius, în special Chiril, spuneau că Nestorius avea învăţătură nesănătoasă cu privire la încarnare şi obiectau folosirea termenului “mama lui Dumnezeu”. Semnificaţia şi sensul în care era folosit termenul controversat – aşa cum era el folosit de învăţătorii din secolul anterior – nu era că Fecioara i-ar fi transmis natura divină Mântuitorului, ci acela de a afirma îmbinarea dumnezeirii cu umanitatea în Acea Persoană, că Acel copil născut şi “fiul dat” era Dumnezeu încarnat. Lui Nestorius i se atribuia că el susţinea numai umanitatea Răscumpărătorului şi că Duhul ar fi ajuns să locuiască în El numai după ce El a devenit om, aşa cum a fost cu profeţii din vechime. Dar Nestorius, toată viaţa lui, a mărturisit că era complet împotriva unor asemenea sentimente. Şi nu s-ar părea că el ar fi avut asemenea sentimente, ci numai că adversarii lui au extras această concluzie din faptul că el a respins epitetul “Mama lui Dumnezeu” şi din unii termeni ambigui pe care el i-a folosit în mod imprudent în cuvântările lui pe această temă.
Chiril, episcopul de Alexandria, s-a arătat marele sprijinitor al ortodoxiei în această controversă. Dar toţi istoricii, parcă de comun acord, îl descriu ca având un caracter dur şi nepotrivit pentru creştin. El este acuzat că a fost gelos atunci când a văzut cum creştea puterea şi autoritatea episcopului de Constantinopole, şi că a fost neîmpăcat, arogant şi fără scrupule. Şi el a fost la fel de violent împotriva ereticilor ca şi Nestorius. El i-a persecutat pe novatinişti şi i-a expulzat pe evrei din Alexandria. Se poate ca aceşti mari prelaţi să fi fost însufleţiţi de un zel sincer şi evlavios, dar ei nu au unit zelul lor cu prudenţa şi moderaţia creştină şi au fost mult prea dispuşi să se asocieze celor mai josnice patimi ale firii omeneşti.
Chiril a fost atras în controversă după ce a dat peste nişte copii ale predicilor lui Nestorius care se răspândeau printre călugării din Egipt, în care a văzut că ei au abandonat termenul de “Mamă a lui Dumnezeu”. Imediat, el i-a acuzat atât pe călugări cât şi pe Nestorius şi a denunţat ca eretică acea noutate. Ambele părţi au fost curând atât de incitate încât au folosit cuvinte grele, pe care nu merită să le repetăm acum. Este de ajuns să spunem că, atunci când Nestorius a descoperit că Chiril reuşise, cu multă abilitate, să-l atragă de partea lui pe influentul Celestin, episcop al Romei, şi s-a lovit şi de alte dificultăţi, a cerut convocarea unui consiliu general. Cum şi unii dintre oponenţii lui ceruseră o asemenea adunare, s-a ajuns la un acord, şi împăratul Teodosius a dat porunci pentru convocarea unui consiliu la Efes, în anul 431, care a fost numit Al treilea Consilui Gneral. Ei s-au strâns în luna iunie. A prezidat Chiril, în virtutea demnităţii conferite de scaunul lui episcopal. Lucrurile au decurs în defavoarea lui Nestorius: el a fost condamnat ca vinovat de blasfemie şi decăzut din demnitatea episcopală, exclus de la preoţie şi trimis în exil, el sfârşindu-şi zilele în exil cam prin anul 450.
Aproximativ două sute de episcopi au semnat sentinţa împotriva lui Nestorius, şi totuşi cei mai mulţi istorici îşi pun în continuare întrebarea dacă el chiar era vinovat de a fi susţinut erorile pentru care a fost condamnat. Însă toţi sunt de acord că el era aspru şi neponderat în limbajul lui, că avea o elocinţă deşartă şi că desconsidera scrierile Părinţilor şi că era dispus să vadă câte o erezie în orice diferea cumva de frazeologia dogmatică cu care se obişnuise el din tinereţea lui. Este totuşi greu de determinat care a fost principalul cauzator al acestei controverse, dacă a fost Chiril sau Nestorius[17].
Consiliul de la Efes nu a reuşit nici pe departe să pună capăt acestor controverse care sunt o ruşine. În loc să readucă armonia în biserică, el mai curând a adus mai multe tulburări. Ioan, episcop de Antiohia, împreună cu alţi prelaţi din est, au judecat că Chiril şi prietenii lui au procedat foarte nedrept şi că au acţionat pripir în cazul lui Nestorius, ceea ce a dus la o nouă controversă şi din care a răsărit o nouă erezie – eutihianismul, care a produs mari tulburări în bisericile răsăritene timp de aproximativ douăzeci de ani.
Eutih, stareţ al unei mânăstiri de la Constantinopole, din zel împotriva nestorianismului, a ajuns în cealaltă extremă. El a fost acuzat că avea învăţături nesănătoase cu privire la încarnare şi a fost denunţat ca fiind eretic. Aceasta a dus la un alt consiliu, care a avut loc la Calcedonia, în anul 451, numit Al patrulea Consiliu General. Dar detaliile acestei controverse locale nu intră în limitele pe care ni le-am propus pentru această scurtă istorie, noi având planul de a-i oferi cititorului o schiţă, cât mai pe scurt cu putinţă, prezentând doar câteva detalii pentru cazurile în care numele unei persoane a ajuns să fie sinonim pentru opiniile pe care le dădea ca învăţătură, cum este situaţia cu Arius, Pelagius, etc., sau când evenimentele – cum ar fi marile persecuţii – cer simpatia pentru biserică de-a lungul veacurilor.
Urmărind aceste ţeluri, acum este necesar să ne îndreptăm atenţia în special asupra puterii în creştere şi a marilor pretenţii ale bisericii de la Roma. Prin Leon cel Mare putem vedea încheierea perioadei Pergam şi apropierea monarhiei papale. Dar, înainte de a ne aventura în aceste ape agitate, vom zăbovi un pic pentru a cerceta harta noastră divină – istoria profetică a bisericii, cea prezentată de Dumnezeu cu privire la această perioadă întunecată şi furtunoasă.
[1] The Inquirer, 1839, p. 232
[2] Vedeţi History of Infant Baptism – Dr. Wall. Cităm din traducerea lui a scrierilor Părinţilor. După ce a primit mulţimiri de la clerul cmerei inferioare a Adunării şi titlul de Doctor în Teologie la Universitatea din Oxford pentru marea lui lucrare în apărarea botezului pruncilor, putem avea încredere că citaţiile lui sunt în general corecte şi că sunt cele mai favorabile ţelului pe care şi l-a propus.
[3] Ecclesiastical Polity – Hooker, vol. 5, p. 59, 60. Burnett despre Articole, Art. 27
[4] Întâi reformatorii şi mai târziu puritanii au făcut un efort să găsească în Scriptură temei pentru ceea ce biserica Romei ţine ca tradiţie. Protestanţii s-au îndreptat către Biblie pentru orice, iar catolicii către Părinţi.
[5] Gale – reflections on Wall’s History, vol. 3, p. 84
[6] General Church History, vol. 3, p. 310. Vedeţi şi History of the Church, de James Craigie Robertson, vol. 1, p. 295
[7] Robertson, vol. 1, p. 296; Neander, vol. 3, p. 317; Gardner – Faiths of the World, vol. 2, p. 473
[8]Waddington, vol. 2, p. 252
[9] Gardner – Faiths of the World
[10] Encyclopedia Britannica, vol. 19, p. 420; White – Eighteen Christian Centuries, p. 94
[11] V. The Church and the World, 1866
[12] Ecclesiastical History, vol. 1, p. 366, Murdoch and Soames; Robertson vol. 1, p. 316
[13] “Eroarea fundamentală a călugărului Pelagius era negarea totală a corupţiei care a venit prin păcatul lui adam, pentru care rezolvarea a venit numai prin moartea şi învierea celui de-al doilea Om, ultimul Adam. De aceea el afirma că libertatea este o proprietate a oricărui om, nu numai în sensul că omul nu este constrâns din exterior, ci că, prin ceea ce este în sine, omul este liber să facă bine sau rău, negând astfel faptul că rasa umană este robită de păcat prin ceea ce este în mod natural în firea omului. Astfel, s-ar părea că el a înţeles harul ca fiind nimic mai mult decât iertarea acelei ofense şi nu faptul că un credincios capătă o fire nouă, în virtutea căreia el nu mai practică păcatul, pentru că el este născut din Dumnezeu. Astfel, în schema lui Pelagius nu putea intra, pe de-o parte, că omul este păcătos pierdut, iar, pe de altă parte, că cel credincios este mântuit. De fapt, el vedea rasa umană ca având inocenţă ca aceea a lui adam la început până când fiecare om ajunge să păcătuiască, făcându-se vinovat, şi să sufere consecinţele păcatului. Pelagienii negau transmiterea mai departe a păcatului lui Adam, considerând că acesta avea numia influenţa unui exemplu rău. Dacă ruina morală l-a slăbit pe om şi l-a făcut să piardă relaţia cu capul, pe de altă parte, sub har sunt socotite toate darurile naturale ale familiei omeneşti, ca şi supranaturalul. Ca urmare, conştiinţa, legea şi evanghelia erau privite ca diferite metode pentru a înainta pe treptele neprihănirii, în fiecare caz lucrarea harului fiind eficientă numai în măsura tendiţelor voinţei omului. Încă odată, răscumpărarea făcută prin Hristos devenea, dacă nu o ameliorare, atunci în mod sigur o înălţare şi transfigurare a firii omeneşti. Hristos Însuşi devenea cel mai înalt model de dreptate, unii înaintea Lui respectând perfect legea morală, iar alţii după aceea fiind stimulaţi de lucrarea şi iubirea Lui, El fiind un exemplu pentru indicaţiile evenghelice privind perfecţiunea morală dincolo de cerinţele legii” – William Kelly.
[14] Pentru detalii, vedeţi Notes on the Book of Genesis
[15] n. tr.) American Board of Foreign Missions
[16] V. Gardner, Faiths of the World, vol. 2, p. 531
[17]London’s Manual of Councils, p. 225; Neanter, vol. 4, p. 141; Mosheim, vol. 1, p. 468